7. /3 NOIEMBRIE 2021 - GÂNDURI PESTE TIMP
GIUSEPPE VERDI
| Giuseppe Verdi | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][2][3][4]  Roncole Verdi(d), Busseto, Emilia-Romagna, Italia |
| Decedat | (87 de ani)[1][5][2][3] Milano, Regatul Italiei |
| Înmormântat | Casa Verdi[*] |
| Cauza decesului | cauze naturale (accident vascular cerebral) |
| Căsătorit cu | Margherita Barezzi[*] (–) Giuseppina Strepponi (–) |
| Număr de copii | 2 |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Regatul Italiei |
| Religie | romano-catolic[*] |
| Ocupație | compozitor dirijor muzician scriitor politician |
| Activitate | |
| Gen muzical | muzică clasică operă |
| Instrument(e) | pian |
| Premii | Ordinul pentru Merit în domeniul Științei și Artelor[*] Ordinul Sfinții Maurițiu și Lazăr în grad de mare cruce[*] Order Świętego Stanisława[*] Cavaler al Ordinului Național al Legiunii de Onoare[*] Legiunea de Onoare în grad de Mare Cruce[*] ordine civile di Savoia[*] Order of the Medjidie[*] cavaliere di gran croce dell'Ordine della Corona d'Italia[*] Ferenc József-rend középkeresztje[*] Pour le Mérite |
| Semnătură | |
 | |
| Prezență online | |
| site web oficial Internet Movie Database VGMdb | |
Modifică date / text  | |
Giuseppe Fortunino Francesco Verdi (n. ,[1][2][3][4] Roncole Verdi(d), Busseto, Emilia-Romagna, Italia – d. ,[1][5][2][3] Milano, Regatul Italiei) a fost un compozitor italian, vestit mai ales pentru creațiile sale în muzica de operă.[6][7]
Biografie[modificare | modificare sursă]
Giuseppe Verdi s-a născut la 10 octombrie 1813 în mica localitate Le Roncole[8], în apropierea Parmei, Italia. La data nașterii sale localitatea aparținea de Departamentul Taro(d) din Imperiul Francez. Acesta a fost motivul pentru care prenumele sale au fost (temporar) francizate în Joseph Fortunin François Verdi. Dominația franceză a dăinuit doar între anii 1808-1814.
Părinții săi, Carlo Giuseppe Verdi și Luigia Uttini, dețineau acolo o mică fermă, Osteria Vecchia.
Încă de copil, Giuseppe ia lecții de muzică de la organistul din comună, făcând exerciții acasă la o spinetta dezacordată (un fel de clavecin). Continuă în felul acesta până când Antonio Barezzi, un comerciant din Busseto iubitor de muzică, prieten al familiei Verdi, îl ia la el în casă și-i plătește lecții de muzică la un nivel mai ridicat. În 1832 se prezintă la conservatorul din Milano, dar este respins pentru că depășise limita de vârstă pentru un student de conservator. Reîntors la Busseto primește postul de maestru de muzică al comunei și se căsătorește în 1836 cu fiica lui Barezzi, Margherita, de la care are doi copii, Virginia și Icilio. Între timp, Verdi începe să compună, orientat încă de acum în direcția muzicii de operă. În 1839 debutează la Teatro alla Scala din Milano cu opera Oberto, conte di San Bonifacio, obținând un oarecare succes, umbrit însă în 1840 de moartea Margheritei, apoi și a celor doi copii. Îndurerat de aceste pierderi, Verdi se reculege și își continuă activitatea componistică cu opera Un giorno di regno, care înregistrează însă un total fiasco. Descurajat, se gândea deja să abandoneze muzica, dar numai doi ani mai târziu, în 1842, obține la Scala un succes triumfal cu opera Nabucco, datorat în parte și interpretării magnifice a sopranei Giuseppina Strepponi, care avea să-l însoțească până către sfârșitul vieții.
Începe o perioadă în care Verdi muncește "ca un ocnaș", cum spunea el însuși, pentru a satisface cererile diverselor teatre de operă din Italia. Între anii 1843 și 1850 compune într-un ritm susținut 13 opere, între altele I Lombardi alla prima crociata (Lombarzii), Ernani, I due Foscari, Macbeth și Luisa Miller. Tot în acest timp ia naștere relația sa cu Giuseppina Strepponi.
În 1848 se mută la Paris. Forța lui creativă este tot mai fecundă, în așa măsură că, din 1851 până în 1853, compune una după alta trei capodopere, cunoscute sub numele de "Trilogia populară", și anume: Rigoletto, Il Trovatore și La Traviata, la care se mai adaugă și I vespri siciliani (Vecerniile siciliene). Succesul acestor opere a fost de nedescris. Împodobit cu faima dobândită, Verdi se stabilește împreună cu Giuseppina Strepponi la proprietatea "Sant'Agata" din Busseto, unde va locui cea mai mare parte a timpului. În 1857 se pune în scenă opera Simon Boccanegra iar în 1859 se reprezintă Un ballo in maschera („Bal mascat”). În același an se căsătorește cu Giuseppina Strepponi.
Din 1861, Verdi ia parte și la activitatea politică în Italia, numele lui devenise simbolul mișcării de eliberare a nordului Italiei de sub dominația austriacă, sub conducerea dinastiei de Savoia (V.E.R.D.I. = Vittorio Emanuele Re D ' Italia = Victor Emanuel, regele Italiei). În 1874 este numit senator în parlamentul italian. Nu-și întrerupe activitatea muzicală și dă la iveală opera La forza del destino („Forța destinului”) și Messa di Requiem, celebrată în 1873 la moartea scriitorului Alessandro Manzoni. Pentru festivitățile prilejuite de deschiderea Canalului de Suez în 1869 compune opera Aida. În 1887, este reprezentată capodopera sa Otello iar în 1893, la vârsta de 80 de ani, se inspiră din nou din Shakespeare pentru a compune opera buffă Falstaff, după care se retrage la "Sant'Agata" și își ia adio de la activitatea componistică. După ce în 1897 moare Giuseppina, Verdi se stinge și el din viață la Milano, la 27 ianuarie 1901.
Opere lirice (titluri originale, locul și data premierei)[modificare | modificare sursă]
- Oberto, conte di San Bonifacio, Teatro alla Scala - Milano, 17 noiembrie 1839
- Un giorno di regno, Teatro alla Scala - Milano, 15 septembrie 1840
- Nabucco, Teatro alla Scala - Milano, 9 martie 1842
- I Lombardi alla prima crociata, Teatro alla Scala - Milano, 11 februarie 1843
- Ernani, Teatro La Fenice - Veneția, 9 martie 1844
- I due Foscari, Teatro Argentina - Roma, 3 noiembrie 1844
- Giovanna d'Arco, Teatro alla Scala - Milano, 15 februarie 1845
- Alzira, Teatro San Carlo - Neapole, 12 august 1845
- Attila, Teatro La Fenice - Veneția, 17 martie 1846
- Macbeth, Teatro La Pergola - Florența, 14 martie 1847
- I masnadieri, Her Majesty's Theatre - Londra, 22 iulie 1847
- Jérusalem, L'Opéra de Paris, 22 noiembrie 1847)
- Il corsaro, Teatro Grande - Trieste, 25 octombrie 1848
- La battaglia di Legnano, Teatro Argentina - Roma, 27 ianuarie 1848
- Luisa Miller, Teatro San Carlo - Neapole, 8 decembrie 1849
- Stiffelio, Teatro Grande - Trieste, 16 noiembrie 1850
- Rigoletto, Teatro La Fenice - Veneția, 11 martie 1851
- Il Trovatore, Teatro Apollo - Roma, 19 ianuarie 1853
- La Traviata, Teatro La Fenice - Veneția, 6 martie 1853
- I vespri siciliani ("Vecerniile siciliene"), L'Opéra de Paris, 13 iunie 1855
- Simon Boccanegra, Teatro La Fenice - Veneția, 12 martie 1857
- Aroldo, Teatro Nuovo - Rimini, 16 august 1857
- Un ballo in maschera, Teatro Apollo - Roma, 17 februarie 1859
- La forza del destino ("Forța destinului"), Teatrul Imperial - Sankt Petersburg, 10 noiembrie 1862
- Don Carlos, L'Opéra de Paris, 11 martie 1867
- Aida, Teatrul de Operă - Cairo, 24 decembrie 1871
- Otello, Teatro alla Scala - Milano, 5 februarie 1887
- Falstaff, Teatro alla Scala - Milano, 9 februarie 1893
Alte compoziții[modificare | modificare sursă]
Galerie de imagini[modificare | modificare sursă]
Giuseppe Verdi - Citate:
ANDRE MALRAUX
André Malraux (pronunție franceză: 
audio; n. ,[1][2][3][4] Paris, Franța – d. ,[1][2][3][4] Créteil, Île-de-France, Franța; născut André Berger) a fost un scriitor, ziarist și om politic francez. În tinerețe a dus o viață foarte aventuroasă, angajându-se și în agitațiile politice de diferite nuanțe.
Biografie timpurie[modificare | modificare sursă]
În anul 1905 părinții săi divorțează, André Malraux este crescut de mama și bunica lui, care avea un mic comerț în Bondy, cartier periferic al Parisului. Malraux se înscrie la Școala de Limbi orientale și frecventează cercurile artistice ale capitalei, abandonează însă studiile la vârsta de 17 ani și lucrează într-o librărie pentru o editură. Printr-o lectură bogată, își completează cultura, frecventând și cursurile libere de la muzeul Guimet și școala de pe lângă muzeul Louvre. Primele sale cronici literare sau artistice apar începând cu anul 1921, an în care se căsătorește cu Clara Goldschmidt, provenind dintr-o bogată familie germană.
În 1923 pleacă în Indochina, la 23 decembrie 1923 este arestat la Phnom Penh, pentru că încercase să fure un basorelief prețios din ruinele unui templu cambodgian din Banteay Srei din ansamblul Angkor. Este condamnat la trei ani închisoare, și, abia în apel, pedeapsa i se reduce la un an "cu suspendare", așa că se poate reîntoarce în Franța. În 1925 revine la Saigon și înființează ziarul "L'Indochine", cu o scurtă durată de apariție. Din nou în Franța, scrie diverse eseuri și, în 1930, primul său roman, "La voie royale", în care relatează evenimentele la care a luat parte în Indochina. În anii 1926-1927 întreprinde călătorii în Laos și în China, unde participă activ la operațiile grupurilor comuniste.
Biografie târzie[modificare | modificare sursă]
Începând din anul 1933, devine militant antifascist, participă la Războiul civil din Spania de partea forțelor republicane, organizând o escadrilă de aviație pe care o va comanda până în 1937. Totuși, după o participare în 1940 la congresul scriitorilor sovietici de la Moscova, începe să se distanțeze de ideile dogmatice ale comunismului. La izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial se înrolează într-o formație de blindate în lupta împotriva Germaniei naziste. În timpul retragerii este rănit și luat prizonier, reușește însă să evadeze din lagărul de la Sens, pentru a intra organizațiile de rezistență contra ocupanților germani, sub numele de „Colonelul Berger”.
Este arestat de autoritățile germane la Grannat, fiind găsit în prezența unui ofițer englez din serviciile de informație, și interogat în închisoarea din Toulouse. Când forțele germane părăsesc în 1944 orașul, Malraux era deja liber. Comandă brigada „Alsacia-Lorena” și participă la eliberarea teritoriului francez. Intervine în 1945 pentru a împiedica Partidul Comunist Francez să preia sub egida lui totalitatea organizațiilor din Rezistență. În același an se întâlnește cu generalul Charles de Gaulle, al cărui colaborator fidel și prieten va rămâne până la sfârșitul vieții. Începând din anul 1947 deține mai multe posturi în guvern, între 1947 și 1949 ministru al propagandei și informațiilor, ministru de interne, apoi din 1958 până în 1969 ministru de stat și ministru pentru probleme culturale. Malraux a jucat un rol important în crearea mișcării „Rassemblement du Peuple Français” (R.P.F.), platforma politică a generalului de Gaulle. Malraux a fost un partizan al intervenției statului în fenomenele artistice și literare, folosind mijloace bugetare pentru producerea operelor culturale, fapt care a dus la o limitare a spontaneității și originalității în viața culturală a Franței.
Opera literară[modificare | modificare sursă]
- 1928: Les conquérants ("Cuceritorii");
- 1930: La voie royale, ("Calea regală");
- 1933: La condition humaine, ("Condiția umană") - Premiul Goncourt - cu subiect din revoluția chineză;
- 1935: Le temps du mépris ("Timpul disprețului");
- 1937: L'Espoir, ("Speranța") - inspirată din evenimentele războiului civil din Spania;
- 1943: Les noyers d'Altenbourg ("Nucii din Altenbourg"), fragment păstrat din La lutte avec l'ange ("Lupta cu îngerul"), parțial distrus;
- 1947: Le musée imaginaire ("Muzeul imaginar");
- 1948: La création artistique ("Creația artistică");
- 1950: La monnaie de l'absolu ("Moneda absolută");
- 1951: Les voix du silence, ("Vocile tăcerii");
- La métamorphose des dieux, în trei volume: 1957, 1974, 1976;
- 1967: Antimémoires, ("Antimemorii"), memorialistică;
- 1971: Les chênes qu'on abat;
- 1973: La Corde et les Souris;
- 1974: La tête d'obsidienne et Lazare;
- 1976: Lazare, surtitré Le Miroir des Limbes (eseu și povestire autobiografică);
- La psychologie de l'art ("Psihologia artei").
Traduceri în limba română[modificare | modificare sursă]
- Speranța (L’Espoir), în românește de Ion Mihăileanu, Editura pentru literatură universală, București, 1968
- Condiția umană (La condition humaine), traducere și studiu introductiv de Ion Mihăileanu, Editura pentru literatură, Biblioteca pentru toți, București, 1965
- Calea Regală (La Voie Royale), traducere de Miron Radu Paraschivescu, Editura Cartea Românească, București, 1971
- Cuceritorii (Les conquérants), traducere, prefață și tabel cronologic de Ion Mihăileanu, Biblioteca pentru toți, Editura Minerva, București, 1978
- Antimemorii * Oglinda limburilor (Antimémoires * Le Miroir des Limbes), traducere de Ileana Cantuniari, RAO, București, 1994
- Antimemorii ** Frînghia și șoarecii (Antimémoires **La Corde et les Souris), traducere de Irina Eliade, Olga Mărculescu, Modest Morariu, RAO, București, 1994
- Oglinda de la hotarul ceții, Lazăr (Lazare, supraîntitulat Le Miroir des Limbes), traducere și note de Irina Eliade, Editura „VIVALDI”, 1992.
- Omul precar și literatura (L'homme précaire et la littérature), traducere, prefață și note de Modest Morariu, colecția Eseuri, Editura Univers, București, 1980.
Andre Malraux - Citate:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu