7. /6 NOIEMBRIE 2021 - INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET
PIOTR ILICI CEAIKOVSKI
.jpg)
.svg){kind=small}
Piotr Ilici Ceaikovski (în rusă Пётр Ильи́ч Чайко́вский, n. ,[1][3][4][5] Votkinski zavod, RSFS Rusă, URSS – d. ,[6][1][3][4] Sankt Petersburg, Imperiul Rus) a fost un compozitor rus romantic (din perioada romantismului). A compus simfonii, concerte, opere, balete și muzică de cameră. Unele dintre acestea fac parte din repertoriul clasic al multor concerte și teatre muzicale.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Născut într-o familie burgheză, Piotr era cel de-al doilea fiu. Tatăl său, inginer de mine, și mama sa, de origine franceză, se hotărâseră să-l îndrume pe tânărul Piotr să urmeze studii de drept. Cu toate acestea, de la vârsta de 5 ani, el a început să studieze pianul. În anul 1854 a murit mama sa, fapt ce i-a pricinuit o adâncă tristețe.
A urmat colegiul de jurisprudență, a luat diploma în drept și s-a angajat ca secretar la Ministerul Justiției. În același timp, se ocupa de muzică, în calitate de amator. Munca sa la minister nu-i stârnea niciun interes, motiv pentru care i-a scris surorii sale „au făcut din mine un funcționar, și încă unul prost“. În fine, în 1863, împotriva hotărârii familiei, părăsește slujba de la minister și începe să studieze muzica cu Anton Rubinstein.
În 1866, după ce a terminat studiile de muzică, Nikolai Rubinstein, fratele lui Anton, i-a oferit postul de profesor de teorie muzicală la proaspăt înființatul Conservator din Moscova, post pe care l-a ocupat până în 1878. În această perioadă a compus Simfonia nr.1 în sol minor, op. 13 („Vise de iarnă”). S-a împrietenit cu mai mulți membri din Grupul celor cinci compozitori ruși, astfel că-i dedică uvertura fanteziei "Romeo și Julieta" fondatorului grupului, Mili Balakirev.
În vara anului 1872 compune Simfonia a 2-a, în do minor (numită și „Mica Simfonie Rusă”, „Mica Rusie” sau „Ucraina”) op.17, pe teme ucrainiene și rusești, iar în iarna anului 1874 dă prima reprezentație cu un concert de pian. În vara anului 1875 compune Simfonia a 3-a.
În anul 1876 începe comunicarea epistolară cu Nadejda von Meck, o mare admiratoare a sa, care timp de 13 ani îi va furniza o pensie alimentară de 6.000 de ruble pe an, fapt care i-a îmbunătățit simțitor situația materială, chiar dacă nu a întâlnit-o niciodată și relațiile lor rămâneau „strict epistolare”. Simfonia a 4-a, în fa minor, op. 36, compusă în 1877, îi este dedicată doamnei von Meck.
În luna iulie a anului 1877, Ceaikovski va trăi unul din episoadele cele mai nefericite ale vieții sale. Pentru a pune capăt speculațiilor privind homosexualitatea sa, se căsătorește cu Antonia Milioukova, o fostă elevă a sa, care nutrea o reală pasiune pentru el. Căsătoria a fost un eșec deplin. Nemaiputând să suporte prezența soției sale, Ceaikovski încearcă să se sinucidă, prin încercarea de a se îmbolnăvi de pneumonie. La scurt timp după aceea, se desparte de Antonia.
Compune primul său balet, în 4 acte, Lacul lebedelor (libretul de V. Beghicev și V. Geltzer). Premiera a avut loc la Sankt Petersburg, la „Teatrul Mariinski”, pe 15 ianuarie 1895, dar a fost un eșec, din cauza unei nepotrivite puneri în scenă. Abia peste 30 de ani a fost definitivată trama baletului. Compune și o operă, Evgheni Oneghin, libretul fiind extras dintr-un roman de Alexandr Pușkin.
Spre 1880, reputația lui Ceaikovski crește considerabil în Rusia, numele său începând să fie cunoscut și în străinătate, în urma unor călătorii întreprinse în acel an. Cu această ocazie se întâlnește cu marii compozitori ai vremii Johannes Brahms și Antonín Dvořák.
Perioada petrecută în Italia i-a inspirat mai multe piese muzicale, între care și Capriccio italian op.45. Tot în 1880 a compus și Serenada pentru orchestră de coarde, op.48 și Uvertura solemnă „Anul 1812” op.49.
Un an mai târziu, moare marele său prieten Nikolai Rubinstein. Puternic afectat, Ceaikovski compune minunatul Trio pentru pian „În amintirea unui mare artist”, dedicată defunctului său prieten.
În 1885 compune Simfonia „Manfred” op.58, după Byron. Urmează în anul 1888, Simfonia a 5-a în mi minor op.64, apoi, în 1889, al doilea balet al său, Frumoasa din pădurea adormită, un balet-feerie în trei acte, cu prolog pe libret de I. Vsevolojski și Marius Petipa, după povestea lui Charles Perrault, în coregrafia lui Marius Petipa. Premiera a avut loc pe 3 ianuarie 1890 la „Teatrul Mariinski” din Sankt-Petersburg și a fost un adevărat triumf.
În 1890, a compus o operă în trei acte, cu șapte tablouri, pe un libret inspirat de o nuvelă de Alexandr Pușkin: Dama de pică.
În anul 1890, Nadejda von Meck întrerupe finanțarea lui Ceaikovski. Motivul oficial constă în „probleme financiare”. Se pare însă că adevăratul motiv consta în faptul că a aflat de homosexualitatea compozitorului, moment în care, profund șocată, a întrerupt brusc corespondența cu el. Se mai spune că ea avea în plan să o mărite pe una din fiicele sale cu Ceaikovski, proiect incompatibil cu tendințele sexuale ale acestuia.
Acest episod a fost o grea lovitură pentru Ceaikovski. În 1891, a întreprins o călătorie în Statele Unite ale Americii. Acolo își dirijează lucrările cu ocazia inaugurării sălii de concerte Carnegie Hall, și are un succes remarcabil.
În anul 1892 termină al treilea balet al său, în două acte, Spărgătorul de nuci, după basmul „Spărgătorul de nuci și regele șoarecilor” de E. T. A. Hoffmann care, în mod surprinzător, nu are succesul scontat. Abia peste câteva decenii obține succesul pe care îl merită, fiind în prezent unul din baletele cele mai frecvent reprezentate și apreciate de public.
Pe data de 6 noiembrie 1893, la nouă zile după ce a terminat Simfonia a 6-a în si minor Patetica op.74, Ceaikovski moare de holeră pentru că a băut apă nesterilizată din râul Neva. Acesta este motivul oficial. Unii cred că actul a fost deliberat, deci o sinucidere. Indiferent de motivul real, a beneficiat de funeralii naționale, la care au luat parte aproape 8.000 de persoane, fiind înmormântat la mănăstirea Alexandr Nevski din Sankt Petersburg.
Ceaikovschi a fost un om într-atât de sensibil, încât plângea la orice situație care-l afecta, ca un copil mic.
Opera lui Ceaikovski reprezintă o fericită sinteză între operele clasice occidentale și tradiția rusă, reprezentată în epocă și de Modest Petrovici Musorgski și de Grupul celor Cinci.
Viața zbuciumată a lui Ceaikovski i-a inspirat lui Ken Russell filmul The music lovers (1970, Amanții muzicii).
În 1884, Țarul Alexandru al III-lea l-a decorat pe Ceaikovski cu Ordinul Sfântul Vladimir.
Principalele lucrări[modificare | modificare sursă]
Balete[modificare | modificare sursă]
- Lacul lebedelor, Op. 20 (1875-76)
- Frumoasa din pădurea adormită, Op. 66 (1888-89)
- Spărgătorul de nuci, Op. 71 (1891-92)
Simfonii[modificare | modificare sursă]
- Simfonia nr. 1 în sol minor (Visuri de iarnă), op. 13 (1866)
- Simfonia nr. 2 în do minor (Mica Simfonie Rusă), op. 17 (1872)
- Simfonia nr. 3 în Re major (Poloneză), op. 29 (1875)
- Simfonia nr. 4 în fa minor, op. 36 (1877)
- Simfonia Manfred, op. 58 (1885)
- Simfonia nr. 5 în mi minor, op. 64 (1888)
- Simfonia nr. 6 în si minor (Patetica), op. 74 (1893)
Muzică religioasă[modificare | modificare sursă]
- Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, op. 41 (1878)
Uverturi[modificare | modificare sursă]
- L'Orage, op. 76 (1864)
- Uvertura în fa major (1865, rev. 1866)
- Uvertura solemnă după imnul național danez, op. 15 (1866, rev. 1892)
- Fatum, Op. 77 (1868)
- Uvertura-fantezie "Romeo si Julieta" (1869, rev. 1870, 1880)
- La Tempête, op. 18 (1873)
- Marș slav, op. 31 (1876)
- Francesca da Rimini, op. 32 (1876)
- Capriccio Italien, op. 45 (1880)
- Serenadă pentru coarde, op. 48 (1880)
- Uvertura festivă 1812, op. 49 (1880)
- Hamlet, op. 67 (1888)
- Voevoda, op. 78 (1890-91)
Concerte[modificare | modificare sursă]
- Concert pentru pian nr. 1 în si bemol minor, op. 23 (1874-75, rev. 1879 et 1889)
- Serenadă melancolică, op. 26 (1875)
- Variațiuni pe o temă rococo, op. 33 (1876)
- Vals-Scherzo, op. 34 (1877)
- Concertul pentru vioară în Re major, op. 35 (1878)
- Concertul pentru pian nr. 2 în Sol major, op. 44 (1879-80)
- Concert fantezie în Sol major, pentru pian și orchestră, op. 56 (1884)
- Pezzo Capriccioso, op. 62 (1887)
- Concert pentru pian nr. 3 în Mi bemol major, op. 75 (1893)
- Andante și Finale, op. 79 (1897)
Suite[modificare | modificare sursă]
- Suita nr. 1 în Re minor, Op. 43 (1878-1879)
- Suita nr. 2 în Do major, Op. 53 (1883)
- Suita nr. 3 în Sol major, Op. 55 (1884)
- Suita nr. 4 în Sol major, "Mozartiana", Op. 61 (1887)
Deasemenea, Ceaikovski a extras șase scene din baletul Spărgătorul de nuci, pe care le-a reunit în:
- Suita „Spărgătorul de nuci”, Op. 77a (1892)
Muzică de cameră[modificare | modificare sursă]
- Cvartet de coarde în Si bemol major (1865)
- Cvartet de coarde nr. 1 în Re major, op. 11 (1871)
- Cvartet de coarde nr. 2 în Fa major, op. 22 (1873-74)
- Cvartet de coarde nr. 3 în mi bemol minorr, op. 30 (1876)
- Amintire despre un loc drag, op. 42 (1878)
- Trio pentru pian în la minor, op. 50 (1918-2002)
- Amintire din Florența, op. 70 (1890)
Piese pentru pian[modificare | modificare sursă]
Din multele piese pentru pian, cea mai cunoscută este:
- Anotimpurile op. 37b
Muzică de scenă[modificare | modificare sursă]
- Snegurocika, op. 12 (1873)
Opere[modificare | modificare sursă]
Ceaikovski a compus 10 opere, din care cele mai celebre sunt Evgheni Oneghin și Dama de pică, permanent prezente în repertoriul liric actual. Celelalte opere ale sale, deși rareori interpretate în afara Rusiei, sunt totuși remarcabile. Cele mai cunoscute:
- 1868 Voievoda
- 1869 Undina
- 1872 Opricinicul
- 1876 Pantofiorii țarinei (Черевички), premiera la 31 ianuarie 1887)
- 1879 Evgheni Oneghin (Евгений Онегин)
- 1879 Fecioara din Orléans (Орлеанская дева), premiera în 1881, la Sankt Petersburg
- 1884 Mazeppa (Мазепа)
- 1887 Vrăjitoarea (Чародейка)
- 1890 Dama de pică (Пиковая дама)
- 1891 Iolanta (Иоланта), premiera la 18 decembrie 1892 în Teatrul Mariinski din Sankt Petersburg.
Evgheni Oneghin poate fi considerată capodopera lirică a lui Piotr Ilici CEAIKOVSKI. Constituie una dintre cele mai fericite simbioze muzică-poezie, pornind de la romanul în versuri, Evgheni Oneghin de Puşkin. Este pregnantă melodic şi coloristic, plină de fineţe în reliefarea personajelor, de un dramatism intens, dar exprimat sobru, fără efecte scenice sau vocale spectaculoase. Premiera absolută a avut loc la Moscova în 1879. Acţiunea se petrece în Rusia anilor 1820.
Opera în trei acte și șapte tablouri va prezenta publicului povestea impresionantă a lui Evgheni Oneghin, un bărbat care trăiește cu regretul că a respins în tinerețe iubirea unei femei și că, din mândrie și indiferență iresponsabilă, și-a ucis în duel cel mai bun prieten. Destinul lui Evgheni Oneghin, tânărul aristocrat mândru și rece, oscilează între orgoliul său nemărginit, trădarea față de cel mai bun prieten, Lenski, abisul iubirii pierdute a Tatianei și dezamăgirea vieții irosite din cauza propriei indiferențe.
Descriere
Operă (scene lirice) în trei acte de Piotr Ilici Ceaikovski
Libretul de P.I. Ceaikovski şi K. S. Şilovski (după un roman de A.S. Puşkin)
Spectacol în limba rusă cu supratitrare în limba română.
Actul I
Tabloul 1
Văduva Larina trăiește la țară, împreună cu fiicele ei Tatiana și Olga, precum și cu doica Filippievna. Tatiana este o fire contemplativă, visătoare, iubitoare de literatură și poezie, în timp ce Olga are o natură veselă, zglobie, veșnic doritoare de animație și de petreceri. Într-o zi, sosește la reședința lor poetul Lenski, adoratul Olgăi, însoțit de un tânăr aristocrat, Evgheni Oneghin, ale cărui maniere, aparent elegante, ascund o cumplită uscăciune sufletească, o blazare rezultată din bunăstarea și succesele obținute prea ușor în viață. Siguranța de sine, nonșalanța lui Oneghin, au un efect fulgerător asupra sensibilității Tatianei, hrănită din lectura romanelor.
Tabloul 2
În camera de culcare a Tatianei, bătrâna doică Filippievna este supusă unui torent de întrebări. Somnul nu se poate lipi de pleoapele fetei și ea ar fi gata să vorbească noaptea întreagă despre dragoste, despre Oneghin. În cele din urmă, se hotărăște să-i scrie o scrisoare în care să-și destăinuiască, cu sinceritate, sentimentele, cerându-i în același timp o întâlnire.
Tabloul 3
Oneghin a primit scrisoarea și s-a hotărât să vină la întâlnire. Tulburarea Tatianei nu mai cunoaște margini, ea simte că este stăpânită pe deplin de bucuria de a-și împărtași simțirile celui ales de inima ei. Crede că viața de până acum pe care o socotește goală, va căpăta un nou înțeles. Dar Oneghin, distant și plin de răceală, îi marturisește că dragostea ei nu îi spune nimic și că o căsătorie nu ar reprezenta pentru el decât o nesfârșită plictiseală. Decepționată și jignită, Tatiana se îndepărtează: visul de o clipă i s-a spulberat.
Actul II
Tabloul 4
Bal la familia Larin. Este aniversarea Tatianei și musafirii se prind în vârtejul valsului. Plictisit de petrecerea prea modestă fața de experiențele lui anterioare, Oneghin încearcă să se distanțeze făcând curte Olgăi. Poetul Lenski ia lucrurile în tragic, se stârnește o ceartă și, în cele din urmă, țâșnește provocarea la duel: cei doi prieteni se vor înfrunta cu armele în mână.
Tabloul 5
În zorii unei dimineți de iarnă, urmează să aibă loc confruntarea decisivă între Lenski și Oneghin. Cuprins de presimțiri sumbre, poetul își cântă starea sufletească înnegurată, apăsătoare. Sosirea lui Oneghin și regretele celor doi nu schimbă situația: orgoliul este mai presus de dorința lor de iertare și uitare. Peste o clipă, Lenski se prabușește, ucis de gloanțele lui Oneghin, și căințele nu mai slujesc la nimic.
Actul 3
Tabloul 6
Au trecut anii. Oneghin a plecat în străinătate să-și înăbușe remușcările. Tatiana, dezamăgită și resemnată, a acceptat cererea în căsătorie a vârstnicului cneaz Gremin, care o înconjoară cu bunătate și delicată afecțiune. Întors în țară, Oneghin vine la un bal în casa lui Gremin și este profund tulburat de revederea cu Tatiana. Retrăiește amintirile și își dă seama că dragostea izbucnește abia acum în pieptul lui.
Tabloul 7
Dându-și seama că în trecut se înșelase asupra sentimentelor sale față de Tatiana, Oneghin caută să-i recâștige dragostea. Fire integră, Tatiana îl respinge, cu toate că în sufletul său clocotește vechea pasiune. Ramas singur, Oneghin își deplânge viața irosită, realizând că nu a știut să înțeleagă la timp glasul dragostei adevărate.
“Eugene Onegin“ - Opera by Pyotr Ilyich Tchaikovsky
Baletul Lacul lebedelor
| Lacul lebedelor | |
| Лебединое oзеро | |
.jpg) Scenă din baletul Lacul lebedelor | |
| Genul | Balet clasic |
|---|---|
| Nr. acte | prolog, 4 acte |
| Compozitor | Piotr Ilici Ceaikovski |
| Coregraf | Julius Reisinger |
| Libret | Vladimir Beghicev |
| Data premierei | 4 martie/20 februarie 1877 |
| Locul premierei | Teatru Bolșoi din Moscova |
Modifică date / text  | |
| Balete de Piotr Ilici Ceaikovski |
|---|
 |
Lacul lebedelor (1876) |
Lacul lebedelor (titlul original: în rusă Лебединое озеро, transliterat: Lebedinoe ozero) este un balet clasic cu un prolog și patru acte de Piotr Ilici Ceaikovski.
Libretul[modificare | modificare sursă]
Libretul baletului este unul dintre cele mai cunoscute și a fost pus în scenă pentru prima dată în 1877 în Moscova la renumitul Teatru Bolșoi, coregraf fiind Julius Reisinger, având ca sursă de inspirație o veche legendă rusă (după alții, o legendă germană, dacă judecăm după numele personajelor principale: Siegfried, Odette - Odillia, Rotbart ș.a.) și a corespuns pretențiiilor compozitorului rus. Paradoxal nu a fost primit foarte bine pe moment. Totuși, în 15 ianuarie 1895, cu o nouă coregrafie realizată de Marius Petipa și Lev Ivanov a avut un succes enorm la Teatrul Mariinsky din Sankt Petersburg. Marius Petipa s-a ocupat de primul și al treilea act (de la castel), iar Lev Ivanov de al doilea și ultimul act (actele de la lac). Între timp, textul a fost de mai multe ori transcris și modificat, astfel că unele versiuni au un final diferit față de cel original.
Legenda despre prințese transformate în lebede de un vrăjitor rău, în care vraja lui poate fi spulberată numai prin iubirea unui prinț, se poate întâlni în basmele mai multor popoare.
Personajele[modificare | modificare sursă]
- Odette – prințesa lebedelor
- Odillia (Odile) – sora geniului rău (Rotbart)
- Principesa – mama lui Siegfried
- Prințul Siegfried
- Bufonul
- Rotbart – geniul rău
- Maestrul de ceremonii
- Dascălul prințului
- pretenii și prietenele Prințului
- nobili de la curte, lebede mari și lebede mici
Distribuția din Ghid de balet.[1]
Conținut[modificare | modificare sursă]
Actul I[modificare | modificare sursă]
În prolog aflăm despre transformarea în lebădă a unei prințese, blestemată de geniul rău, Rotbart. Urmează o petrecere la majoratul prințului Siegfried, al carui mama îi propune ca a doua zi să-și aleagă o mireasă. Dansurile nu-l înveselesc; mai degrabă pleacă singuratic spre malul lacului din parcul castelului de unde se văd în zare ruinele unui vechi palat. Gândurile sunt întrerupte de zborul unui stol de lebede care poposește pe malul lacului, lângă ruine. Dornic să le vâneze prințul ia arbaleta și aleargă prin pădure.
Actul II[modificare | modificare sursă]
Ajunse la mal, lebedele se transformă în prințese chiar în momentul în care Siegfried voia să o țintească pe cea mai frumoasă. Lebedele îl înconjoară, iar cea mai frumoasă dintre ele, Odetta, îi destăinuie blestemul lor. Siegfried este hotărât să lupte pentru nimicirea geniului rău, Rotbart, dar Odetta îl previne că nu prin luptă poate dezlega blestemul, ci printr-un jurământ de iubire. Siegfried îi jura iubirea.
Actul III[modificare | modificare sursă]
În sala de onoare a palatului îi sunt prezentate lui Siegfried mai multe tinere posibile mirese. El le refuză și se arată cucerit de o stranie pereche care intră neanunțată, recunoscând în trăsăturile fetei (de fapt fiica lui Rotbart) pe Odilia. Acceptă să se căsătorească cu ea, călcându-și astfel jurământul.
Actul IV[modificare | modificare sursă]
Trădată, lebăda-prințesă se vede condamnată la prelungirea blestemului. Siegfried vine, recunoscându-și greșeala și implorând iertarea. Iubirea celor doi este mai puternică decât Rotbart. Blestemul se risipește la cele dintâi raze ale aurorei.
Spectacole[modificare | modificare sursă]
Premiera a avut loc la Balșoi Teatr (Teatrul Mare) din Moscova pe 4 martie (20 februarie stil vechi) 1877, avândul ca dirijor pe Semen Riabov și în coregrafia lui Julius Reisinger. Din păcate, publicul epocii nu era obișnuit cu stilul "simfonic" al unei muzici pentru balet, așa că nu a înțeles bogăția partiturii. La aceasta s-a adăugat și coregrafia mediocră a lui Julius Reisigner, ceea ce a făcut ca primele reprezentații să fie un real eșec.
După moartea compozitorului, la cererea conducerii teatrului Mariinsky din Sankt Petersburg, Marius Petipa și Lev Ivanov au modificat coregrafia baletului, iar dirijorul teatrului Mariinsky, Riccardo Drigo, a adus mai multe modificări partiturii. În noua formă, baletul a avut premiera pe 15 ianuarie 1895. A fost un succes bine meritat. Deși au mai existat și alte versiuni, aceasta este reprezentată în mod curent.
Ecranizări[modificare | modificare sursă]
- 1957 Lacul lebedelor, prim-solistă: Maia Plisețkaia
- 1968 Лебединое озеро, regia Apolinari Dudco
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu