8. /16 NOIEMBRIE 2021 - MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT
RODOLPHE KREUTZER
Rodolphe Kreutzer (15 noiembrie 1766 [1] – 6 ianuarie 1831) a fost un violonist , profesor, dirijor și compozitor francez a patruzeci de opere franceze , inclusiv La mort d'Abel (1810).
El este probabil cel mai bine cunoscut ca dedicatorul Sonatei nr. 9 pentru vioară a lui Beethoven , op. 47 (1803), cunoscută sub numele de Sonata Kreutzer , deși nu a interpretat niciodată opera. Kreutzer a făcut cunoștință cu Beethoven în 1798, când se afla la Viena în slujba ambasadorului francez, Jean-Baptiste Bernadotte (mai târziu rege al Suediei și Norvegiei). [2] Beethoven i-a dedicat inițial sonata lui George Bridgetower , violonistul la prima interpretare, dar după o ceartă a revizuit dedicația în favoarea lui Kreutzer.
Biografie
Kreutzer s-a născut la Versailles și a fost inițial predat de tatăl său german, care era muzician la capela regală, [3] cu lecții ulterioare de la Anton Stamitz . [4] A devenit unul dintre cei mai importanți virtuozi ai viorii ai zilei sale, apărând ca solist până în 1810. A fost profesor de vioară la Conservatorul din Paris de la înființarea acestuia în 1795 până în 1826. A fost coautor al metodei viorii a Conservatorului. cu Pierre Rode și Pierre Baillot , iar cei trei sunt considerați trinitatea fondatoare a școlii franceze de vioară. Pentru o vreme, Kreutzer a fost conducătorul Operei din Paris , iar din 1817 a dirijat și acolo. A murit inGeneva [3] și este înmormântat la Paris la Cimitirul Père Lachaise .
Muncă
Kreutzer era bine cunoscut pentru stilul său de plecare , tonul său splendid și claritatea execuției sale. Compozițiile sale includ nouăsprezece concerte pentru vioară și patruzeci de opere . Lucrările sale cele mai cunoscute sunt însă cele 42 de études ou capricci (42 de études sau capricci , 1796), care sunt studii pedagogice fundamentale.
Rodolphe Kreutzer: Violin Concerto No.6 in E Minor, Laurent Albrecht Breuninger (violin)
Rodolphe Kreutzer: Violin Concerto No.7 in A Major, Laurent Albrecht Breuninger (violin)
MIHAI RĂDULESCU
S-a nascut la Torino in 1919, a murit in 1959 in spitalul arestului de la Malmaison. Prieten apropiat al lui Mircea Vulcanescu, Constantin Noica, Alexandru Dragomir, Nicu Steinhardt si Dinu Pillat. A studiat dreptul si muzica. Printre putinele texte publicate in timpul vietii se numara splendidul eseu despre muzica lui Mozart Jocul cu moartea, scris in urma unei revelatii traite pe front in cel de-al doilea razboi mondial. Dupa razboi face parte din ultima generatie de diplomati veritabili de la Ministerul Afacerilor Externe, de unde este concediat de puterea comunista in 1947. Se retrage la Cluj, unde se angajeaza ca violonist la orchestra Operei. Dupa cativa ani reuseste sa se intoarca in Bucuresti, lucrand la Institutul de Istoria Artei al Academiei. Poarta o bogata corespondenta cu Constantin Noica si chiar il viziteaza pe acesta din urma la Cimpulung-Muscel, in ciuda riscurilor la care stia ca se expune. In 1959 este arestat alaturi de intelectualii ce faceau parte din cercul lui Constantin Noica. Este condamnt la 5 ani de inchisoare, dar moare in acelasi an in imprejurari neelucidate pana astazi.
Mihai Rădulescu
(16 noiembrie 1919, Italia – 31 octombrie 1959, închisoarea spital Văcărești)
muzician
Arestat în septembrie 1959, împreună cu alte zeci de persoane și implicat în ceea ce s-a numit in lotul ”Noica-Pillat”
A murit la Văcărești, în timpul anchetei, cu câteva zile înainte de a împlini 40 de ani
***
Procesul Noica-Pillat a fost unul dintre cele mai celebre procese împotriva intelectualilor din anii 50, fiind soldat cu verdicte draconice. A fost un proces fabricat, cu intenţia de a reduce la tăcere elita culturii care încă nu fusese distrusă şi de a înspăimânta pe eventualii curajoşi care nu voiau să se supună dogmelor realismului socialist şi izolării faţă de Occident.
23 de persoane s-au aflat atunci în boxa acuzaţilor. Numărul anchetaţilor a depăşit cu mult această cifră. În timpul anchetei, doi dintre arestaţi – Barbu Slătineanu şi Mihai Rădulescu – au murit. Printre cei arestaţi se aflau nume importante ale culturii române, deja consacraţi prin scrierile şi activităţile lor din anii ’30-’40, ca Vladimir Streinu, Al. O. Teodoreanu, Constantin Noica, Dinu Pillat.. Alţii se vor impune după eliberarea din închisoare, ca Nicu Steihardt, Sergiu Al. George, Al. Paleologu. Lotul nu a fost unitar, unii dintre cei implicaţi nici nu se cunoşteau, deşi acuzaţiile priveau organizarea unui complot şi a unui grup antistatal. Unii era medici, alţii erau cercetători, scriitori, artişti, oameni din lumea teatrului. Intimidarea trebuia să atingă în calculele puterii nu doar scriitorii care nu colaborau cu regimul şi care erau izolaţi, ci şi persoane „integrate” care lucrau în diferite instituţii (Biblioteca Academiei, Institutul de Istoria şi Teoria Artei, Institutul „C.I. Parhon” etc.). Unii dintre cei arestaţi nu colaboraseră cu regimul (Nicu Steihardt, Dinu Pillat, Constantin Noica, Al. Paleologu etc.), alţii rămăseseră nişte marginali (Vladimir Streinu) sau se integraseră într-o formă sau alta (ca Marietta Sadova, regizoare cunoscută sau muzicologul Mihai Rădulescu). Procesul îi viza şi pe aceştia din urmă, pentru că se urmprea o epurare dublată cu o operaţie de intimidare de proporţii. Nimeni nu trebuia să se simtă la adăpost, nici cei care opuneau rezistenţă sau refuzau să colaboreze cu regimul, nici aceia care acceptaseră realitatea politică şi încercaseră să se integreze.
Arestările încep la câteva săptămâni de la atribuirea premiului Nobel lui Boris Pasternak, în decembrie 1958, cu Constantin Noica, aflat în domiciliu obligatoriu la Câmpulung, unde se aflau şi „alte elemente ale fostelor clase exploatatoare”. Anul 1959 va aduce arestarea, anchetarea în libertate, sau în stare de reţinere, a altor zeci de persoane, în legătură cu procesul care se pregătea. Ancheta în procesul lotului Noica-Pillat s-a încheiat la sfârşitul lui ianuarie 1960. Acuzaţiile din timpul cercetărilor s-au schimbat continuu. Mai multe scenarii au fost folosite pentru a-i condamna pe cei arestaţi. Puterea a decis că avea nevoie de acest proces, s-au formulat acuzaţiile de care regimul avea nevoie să facă demonstraţia sa de forţă şi intimidare. Pedepsele trebuiau să fie mari, exemplare, ca să sperie pe oricine ar fi îndrăznit să scape controlului sau să critice regimul. Anchetatorii trebuiau „să găsească dovezi” pentru ceea ce imaginaseră liderii comunişti în scenariul lor politic. Între realitate şi ficţiunea procesului existau puţine locuri comune, deşi faptele incriminate adesea sunt exacte. Anchetatorii transformau banale întâlniri literare sau conversaţii ocazionale în „grupuri organizate”, care puneau la cale „subminarea regimului”. În felul acesta erau descurajate orice fel de legături personale, crearea de grupuri, se bloca astfel refacerea societăţii civile. Sentinţele pronunţate au fost severe. Principalii acuzaţi au primit pedepse de 25 ani de muncă forţată, pedeapsa cea mai lejeră fiind cea de 6 ani. În plus, s-au dictat 125 de ani de degradare civilă şi pentru toţi acuzaţii confiscarea averii.
Din Romulus Rusan (coordinator), Dennis Deletan, Ştefan Mariţiu, Gheorghe Onişoru, Marius Oprea, Radu Portocală, Stelian Tănase, Sfârşiţi odată cu trecutul negru. Sistemul represiv comunist din România, Fundaţia Academia Civică, 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu