8. /11 NOIEMBRIE 2021 - MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT
CONSTANȚA ERBICEANU
| Constanța Erbiceanu | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | 11 noiembrie 1874 Iași, România |
| Decedată | 20 octombrie 1961, (87 de ani) București, Republica Populară Română |
| Părinți | Constantin Erbiceanu, Aglaia Negrescu |
| Naționalitate |  România |
| Cetățenie | .svg){kind=small} România  |
| Ocupație | pianistă, profesoară, om de cultură |
| Activitate | |
| Organizație | Junimea |
| Cunoscută pentru | întemeietoarea școlii pianistice românești |
Modifică date / text  | |
Constanța Erbiceanu (n. 11 noiembrie 1874, Iași – d. 20 octombrie 1961, București) a fost pianistă, profesoară de pian, om de cultură, socotită întemeietoarea școlii pianistice românești[1].
Biografie[modificare | modificare sursă]
Biografie timpurie[modificare | modificare sursă]
Constanța Erbiceanu a fost fiica istoricului academician Constantin Erbiceanu și a Aglaei Negrescu.[2]
De mică a luat contact cu mișcarea junimistă pe care tatăl ei o găzduia de două ori pe lună, ocazie cu care l-a cunoscut pe Mihai Eminescu.[2]
Fiindu-i remarcate înclinațiile certe către arta muzicală, mama sa i-a dat primele lecții de pian, iar la 8 ani a început să frecventeze cursurile conservatorului ieșean.[2]
Educație muzicală[modificare | modificare sursă]
Apoi familia s-a mutat la București, unde tatăl său a devenit profesor la Facultatea de Teologie și vicepreședinte al Academiei Române. Constanța Erbiceanu a continuat studiile de muzică sub îndrumarea profesorului și compozitorului Zdzisław Lubicz.[2]
În 1893, a fost una dintre primele fete absolvente cu bacalaureat din România. În același an, a plecat la Leipzig, pentru a-și continua studiile muzicale, unde i-a avut ca profesori de pian pe Carl Reinecke și pe Johannes Weidenbach.[3] În 1898, Weidenbach a constatat: „Nu mai am ce să te învăț". Constanța Erbiceanu a susținut examenul de absolvire în același an, primind mențiunea „ehrenvoll” (cu onoare).[2]
Tot în 1898 a avut loc întâlnirea cu pianisul Moritz Moszkowski, sub tutela căruia a debutat în 1900, în sala de concerte Erard din Paris.[2]
În 1904, Constanța Erbiceanu s-a stabilit pentru un timp la Berlin, unde și-a aprofundat studiile de muzicologie, urmând cursurile Facultății de Filosofie și susținând, în paralel, o bogată activitate concertistică. La Londra a concertat sub îndrumarea maestrului Moritz Moszkowski, care i-a dedicat concertul său pentru pian și orchestră. În această perioadă s-a împrietenit cu compozitorul german Max Reger.[3]
Cariera pedagogică[modificare | modificare sursă]
În 1929 era deja pianistă concertistă când a fost numită profesor la Conservatorul din București.[4]. A renunțat la a concerta și s-a dedicat activității pedagogice, fiind una dintre întemeietoarele școlii pianistice românești, creatoarea „metodei Erbiceanu”[3].
Fiica academicianului istoric Constantin Erbiceanu şi a Aglaeei Negrescu, începe studiul pianului la Conservatorul din Iaşi de la vârsta de 8 ani, iar din 1883, când familia s-a stabilit la Bucureşti, studiază la pensioanele Negoescu şi Nôtre Dame de Sion, susţinându-şi bacalaureatul în 1893. Studiile la pian sunt continuate cu elevul lui Carl Reinecke, Zdislaw Lubicz (Skibowski), care, în şase ani reuşeşte s-o formeze în domeniul tehnicii instrumentale şi în asimilarea unui repertoriu consistent. Din 1893 începe studiul la Leipzig cu Reinecke şi J. Weidenbach, definitivându-l în 1898, când primeşte diploma de absolvire.
Debutează ca solistă, în 1895, într-un recital la Gewandhaus, după care urmează concertul cu orchestră de Schumann, pe 11 decembrie 1896, şi concertul pentru inaugurarea unei noi săli la Gewandhaus, la 21 ianuarie 1897. Au urmat călătoriile la Berlin, Paris sau Londra, unde a concertat, sub îndrumarea lui Maurice Moszkowski, obţinând importante succese de public şi de critică. Din 1904 s-a stabilit la Berlin, unde studiază, printre multele concerte susţinute, Filosofia, în 1907, sau Teoria muzicii şi Arta interpretativă, în 1908 – 1911, la Universitate.
Revenită în ţară, după Primul Război Mondial, asistă la examenele de la Conservatorul din Bucureşti, fiind extrem de nemulţumită de prestaţia tinerelor talente. Studiază şi arhitectura, sculptura şi pictura românească, raportându-le la idealul ei artistic. Din martie 1924 este primită, ca profesor suplinitor, din februarie 1926, profesor cu titlu provizoriu şi din 1929 profesor cu titlu definitiv, la catedra de pian a Conservatorului din Bucureşti. Aici „Domnişoara” a impus metoda „braţului care conduce”, teoretizată de Rudolf Maria Breithaupt, formată dintr-un grup complex de mişcări, menit să obţină un tip de sonoritate adecvat unor anumite lucrări muzicale şi dezvoltarea tehnicii de degete, care presupunea munca asupra independenţei şi egalităţii acestora. Intrase deja în mitologia Conservatorului ideea că cine trece de primul semestru va rămâne până la sfârşitul studiilor la clasa ei, iar cine nu făcea faţă era repartizat altor profesori. Elevii ei studiau clasicii Franz Schubert, Frédéric Chopin, Franz Liszt, Robert Schumann, Johannes Brahms, Piotr Ilici Ceaikovski, dar şi Serghei Prokofiev, Sergei Rachmaninoff, M. Moszkowski, Igor Stravinski şi alţi compozitori ai sec. XX, precum şi operele autorilor români Mihail Jora, Mihail Andricu, George Enescu, Ionel Perlea sau Constantin Silvestri. Este pensionată în 1938, prin legea impusă de Armand Călinescu.
După reorganizarea învăţământului prin reforma din 1948, se implică, alături de foştii ei elevi, în crearea unor şcoli de muzică. La 1 decembrie 1949 a participat la actul întemeierii Şcolii Medii de Muzică din Capitală, unde elevele ei, numite „erbicenele”, alcătuiau „nucleul dur” al catedrei de pian. După 1948, an din care şi-a impus să nu mai părăsească locuinţa, a primit vizitele unor maeştri ai muzicii ca Li Ming Ceang, Sviatoslav Richter, Iakov Zak sau Marcel Mihalovici şi soţia sa, pianista Monique Haas. A fost înmormântată la Cimitirul Bellu, alături de familia ei. „Constanţa Erbiceanu a fost o fiinţă exemplară, din familia sfinţilor şi a misionarilor. Viaţa şi creaţia ei pot oferi tinerilor de toate vârstele un model şi o speranţă”
Printre elevii pianistei Constanța Erbiceanu s-au numărat Valentin Gheorghiu[5] și Silvia Șerbescu[6].
În 1958, când a concertat în România, Sviatoslav Richter a vizitat-o și pe Constanța Erbiceanu.[3]
PAVEL STRATAN
| Pavel Stratan | |
 Pavel Stratan. | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Pavel Stratan |
| Născut | (50 de ani) Nișcani, raionul Călărași, RSS Moldovenească, URSS |
| Cetățenie |  Moldova |
| Ocupație | Cântăreț |
| Activitate | |
| Origine | Nișcani, Republica Moldova |
| Gen muzical | Folk, Pop |
| Instrument(e) | Chitară, Voce |
| Ani de activitate | 2002 - prezent |
| Case de discuri | Cat Music, Media Services (România) |
| Prezență online | |
| Site web | |
| Modifică date / text | |
Pavel Stratan (n. , Nișcani, raionul Călărași, RSS Moldovenească, URSS) este un cântăreț și textier de muzică folk, pop din Republica Moldova. Muzica pe care o face nu poate fi catalogată. Este un amestec de stiluri. Nu se știe exact cât la sută este inspirație și cât la sută muzică originală. De fapt, aceasta pare a fi noutatea pe care o aduce pe piață. Se remarcă crâmpeie din folk, dar și din motivele tradiționale.[1]
În 1977, cântă prima dată la chitară pe o scenă școlară, în 1983, compune primele versuri, iar în 1996 cunoaște prima lui adevărată experiență scenică în calitate de scamator.
A absolvit Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice.
În 2002, lansează în Republica Moldova primul album Amintiri din copilărie, album lansat după aceea și pe piața românească și vândut ”ca pâinea caldă”.
Pavel Stratan este tatăl cântăreței Cleopatra Stratan.
Discografie[modificare | modificare sursă]
- Amintiri din copilărie vol. 1, 2002
| Melodie | Durată[2] |
| Eu beu | 3' 49'' |
| Luluța | 3' 46'' |
| Așa-i că dese ori | 2' 22'' |
| Tata | 3' 28'' |
| Liliecii | 4' 11'' |
| Vinul de primae | 3' 17'' |
| Cucu o murit | 2' 07'' |
| La City | 3' 44'' |
| În sara asta | 3' 51'' |
| Țigara | 3' 33'' |
| În satul nostru | 3' 57'' |
| S-o-nsurat băieții | 3' 19'' |
| Când eram mitel | 4' 18'' |
- Amintiri din copilărie vol. 2, 2004
| Melodie | Durată[2] |
| Seca | 5' 18'' |
| Încă nu-nvățăm | 3' 03'' |
| Peștișorul de aur | 2' 35'' |
| Primul sărut | 4' 19'' |
| Viața moldovană | 2' 46'' |
| Peste ani cincizeci | 4' 59'' |
| La tanti Nina | 4' 05'' |
| Sănătate | 2' 54'' |
| M-am născut de ziua mea | 4' 01'' |
| Copilăria | 4' 16'' |
| Foc la ghete | 4' 05'' |
| Visul | 4' 42'' |
- Amintiri din copilărie vol. 3, 2005
| Melodie | Durată[2] |
| Du-du | 4' 34'' |
| Armata | 4' 07'' |
| Tatăl meu | 2' 37'' |
| Fericirea | 4' 55'' |
| Banii | 3' 23'' |
| Mama | 4' 00'' |
| Vasile, toarnă! | 4' 28'' |
| Școala | 3' 40'' |
| Liza | 4' 08'' |
| Cureaua | 5' 03'' |
| Nunta | 3' 32'' |
| Copacul vieții | 3' 10'' |
Pavel Stratan - Eu Beu
Pavel Stratan Best hit's
| Tudor Pană | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 1 ianuarie 1930 Glodeanu-Siliștea, jud. Buzău, Regatul României |
| Decedat | (75 de ani) București, România |
| Părinți | Vasile Pană |
| Copii | Petrică Pană |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | violonist, dirijor |
| Activitate | |
| Origine | Român |
| Gen muzical | populară, café-concert |
| Instrument(e) | Vioară |
| Ani de activitate | 1949-2005 |
| Case de discuri | Electrecord |
| Modifică date / text | |
Tudor Pană (n. , Glodeanu-Siliștea, Buzău, România – d. , București, România) a fost un dirijor și violonist virtuoz român.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Tudor Pană a fost născut la 1 ianuarie 1930, în comuna Glodeanu-Siliștea jud. Buzău, în familia violonistului Vasile Pană. În 1935 se mută cu întreaga familie în București. În perioada 1937-1945 studiază în paralel vioara, acordeonul și pianul, însa din 1946 cântă numai la vioară, fiind foarte atras de aceasta.[1]
Cariera artistică[modificare | modificare sursă]
În 1949, la vârsta de 19 ani, a fost angajat prin concurs la Ansamblul „Barbu Lăutaru” al Institutului de Etnografie și Folclor, iar în 1951, la vârsta de 21 de ani devine membru al Ansamblului „Ciocârlia” al Ministerului de Interne. Marele noroc a fost că talentul său a fost descoperit și evaluat just de mari dirijori ai vremii ca: Nicu Stănescu, Victor Predescu sau Ionel Budișteanu.
Din 1953 devine membru al Ansamblului Tineretului cu care cucerește medalii de aur la Festivalul de Folclor București, Welt Folklorefestival din Viena și la Festivalul Internațional din Helsinki, în calitate de violonist, solist și dirijor.
Turnee[modificare | modificare sursă]
Cu Ansamblul „Ciocârlia”, din 1951 până în 1974 a efectuat zeci de turnee în țară și în străinătate: America, Mexic, Canada, Cuba, Anglia, Austria, Germaina, Franța, Italia, Olanda, Danemarca, Finlanda, Norvegia, Rusia, Albania, Grecia, Turcia, Cipru, Ungaria, Polonia, Cehia, Belgia, China, Coreea, Vietnam, Mongolia, Birmania, Israel, etc.
A cântat în aceste turnee în companii selecte, alături de mari interpreți ca: Ion Cristoreanu, Maria Butaciu, Florea Cioacă, Gheorghe Cioacă, Nae Cioacă, Simion Stanciu, Ilie Udilă, Ion Șerban sau Ilie Alecu.[2]
Viața restaurantelor[modificare | modificare sursă]
În perioada 1975 - 1987 cântă cu pianistul și bunul său prieten Gică Rădulescu la Hotel „Bulevard” (ascultat, printre alții de personalități ca Leopold Stokovski sau Ivry Gitlis).[1]
Între 1987 și 1989 cântă la restaurantul „Diplomat” în cadrul hotelului „Athenee Palace”, cu vioara sa, obținând ropote de aplauze din partea publicului. În perioada 1989 - 2000 cântă la restaurantul „Pescăruș”, alături de Petrică Pană, Mandy Pană (fiii săi) și, mai târziu, alături de Georgiana Pană, Theodor Pană, Petrișor Stanciu, Bebe Stanciu și Georgian Stanciu (nepoții săi).
A trăit o mare satisfacție atunci când un cetățean german l-a felicitat și i-a spus că privindu-l cum cânta în mijlocul familiei sale muzicale, are viziunea unui „Patriarh înconjurat de îngeri”. Tudor Pană nu iubea „play”-ul, el dorea să cânte „live”, în direct, ca să poată exprima în plentitudineaforței și a sensibilității cu care era înzestrat. Aceste calități i-au fost remarcate și de mari personalități ca: Leopold Stokovski, Ivry Gitlis, Ion Voicu, Iosif Conta, savantul român din America, George Palade.
Mari realizatori TVR l-au remarcat și l-au promovat în emisiuni de maximăă importanțăă și înaltă ținută, printre care: Traian Buhlea, Tudor Vornicu, Marioara Murărescu, Florentina Satmari, Virgil Comșa sau Eugen Gal.
Distincții[modificare | modificare sursă]
Meritele sale au fost recunoscute oficial, fiind distins cu: Ordinul „Meritul Cultural” și „Ordinul Muncii” de Ministrul Culturii și Statul Român.[3]
Decesul[modificare | modificare sursă]
Se stinge din viață la 11 noiembrie 2005 îm București, lăsând în urmă cântecele și sunetul cald al viorii sale.[3]
Aprecieri[modificare | modificare sursă]
„Tudor Pană — o viață în slujba artei!
Un violonist cu o sensibilitate deosebită, un virtuoz, un poet, unul dintre cei mai talentați interpreți ai muzicii lăutărești.
Fără îndoială, un maestru al corzilor care te farmecă și te fascinează de fiecare dată când îi asculți muzica.”—Voicu Enăchescu — dirijor al corului „Preludiu”[4]
„...Urmărind unul dintre concertele Ansamblului „Ciocârlia”, Leopold Stokowsky, marele dirijor american a spus:
«Este un mare noroc că, în circumstanțele actuale, cineva și-a asumat sarcina de a păstra și prezenta cele mai reprezentative comori ale folclorului românesc...»
...Tudor Pană este unul dintre acești păstrători.”
„Adevărat reprezentant al înaltei dinastii muzicale, violonistul Tudor Pană și-a dedicat întreaga viață artei sunetelor. Ca și faimoșii săi înaintaști Nicolae Buică, Grigoraș Dinicu, George Boulanger, Nicu Stănescu, Ionel Budișteanu și alții, Tudor Pană a contribuit la păstrarea folclorului tradițional, moștenit și valorificat până în zilele noastre.
Tudor Pană a cunoscut succesul chiar din tinerețe la Ansamblul „Ciocârlia”.El a preluat creația artistică a precedesorilor săi și a dus-o pe noi culmi ale perfecțiunii prin interpretarea viorii sale, admirată atât acasă, cât și în străinătate”—Constantin Arvinte — compozitor[6]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu