10. /13 DECEMBRIE 2021 - INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET
NAE LEONARD
| Nicolae Leonard | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut |  Galați, România |
| Decedat | (42 de ani) Câmpulung, Argeș, România |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | cântăreț de operă artist de înregistrare[*] |
| Activitate | |
| Studii | Colegiul Național Bogdan Petriceicu Hasdeu |
| Tipul de voce | tenor |
| Instrument(e) | voce[*] |
Modifică date / text  | |
Nae Leonard (n. 13 decembrie 1886, Galați – d. 24 decembrie 1928, Câmpulung) a fost un tenor, supranumit „Prințul operetei”. Fiul mecanicului de locomotivă gălățean Constantin Nae și al Carolinei Schäffer, soția maistrului său. La Galați există Teatrul Național de Operă și Operetă „Nae Leonard”.
Biografie[modificare | modificare sursă]
- 1886, 13 decembrie - Se naște la Galați Leonard Nae, viitorul tenor.
- 1887, martie - Încetează din viață Carolina Schäffer, mama sa.
- 1887, octombrie - Constantin Nae părăsește Galațiul și, împreună cu fiul său, se mută în Buzău.
- 1888, ianuarie - Constantin Nae se recăsătorește cu Elena și se mută în casa ei din "ulița de peste linie" din Buzău.
- 1888, martie - Constantin Nae își cere transferul la depoul CFR din Buzău.
- 1893 - Nae Leonard începe școala primară.
- 1893, decembrie – Premiantul Nae Leonard, cu coroniță pe cap, este pus să cânte și să recite la serbarea școlară cântecelul Șoldan Viteazul, al lui Vasile Alecsandri. Serbarea a avut loc la Teatrul Moldavia unde micuțul „artist" pășea țanțoș pe scenă, în costum de dorobanț, purtând pușca pe umăr și având pe cap o căciulă fumurie cu pană de cocoș într-o parte. După alte strofe și crâmpeie de proză, Leonard își încheia monologul făcând câteva mișcări copilărești, după cum cerea rolul. Apoi, cu un salut hotărât de adevărat ostaș, micul dorobanț își bomba pieptul, își punea pușca pe umăr și, făcând o întoarcere reușită, pornea spre fundul scenei, în aplauzele entuziaste ale întregului public spectator, format din profesori, părinți, elevi și rudele acestora. Prima apariție pe scena de la Moldavia din Buzău a fost primul succes pe care Leonard l-a obținut, de copil, în teatru.
- 1897 - Nae Leonard a absolvit cele 4 clase la Școala Primară nr. 1 din Piața Dacia, Buzău.
- 1897 - Nae Leonard se înscrie la liceul "Al. Hâjdeu" (denumit mai târziu "B.P. Hașdeu"). Leonard învăța foarte ușor limba franceză, memoriza la perfecție textele și muzica de operă și operetă. Avea pasiune și pentru vioară, începând să ia lecții cu profesorul buzoian N. Athanasiu.
- 1899, primăvara – Leonard, alături de prietenul său Maximilian, începe seria plimbărilor prin parcul "Crâng" din Buzău.
- 1900, vara – Se stinge din viață, în urma unei boli de piept, Elena, cea de-a doua mamă a lui Nae Leonard.
- 1900 – Constantin Nae, devenit între timp șeful depoului CFR Buzău, își pregătește mutarea în Capitală.
- 1900, august – Constantin și fiul său, Leonard, ajung în București locuind în casa bunicii lui Leonard situată lângă fabrica de bere "Luther".
- 1900, toamna – Leonard devine intern la Institutul Ottescu din Calea Dorobanților 16-18.
- 1916 – Este distribuit într-un nou rol în opera „Werther”, cu care va avea un nou succes. Din păcate tot acum fosta trupă Grigoriu începe să se destrame. Soția sa pleacă în Moldova, odată cu începerea primului război mondial, tenorul rămânând la București, unde o va cunoaște pe cea care avea să-i devină a treia soție, Dora Stauermann.
- 1920 – Pe 19 ianuarie se creează Sindicatul artiștilor dramatici și lirici. Sala „Teatrului Liric” este luată din ordinul Primăriei, iar compania condusă de Maximilian și Leonard se stabilește, în cele din urmă la Timișoara, unde va cunoaște câteva succese, dar din nefericire sala va fi mistuită de flăcări. Trupa va întreprinde turnee la Arad și Oradea.
- 1922 – Trupa se mută din nou la București, dar din cauza declinului operetei, nu va înregistra succese răsunătoare, iar Maximlian se retrage cu totul din trupă, intrând în cea a soților Bulandra.
- 1924 - Leonard se îmbolnăvește. Va primi două propuneri de angajament din Franța și pleacă la Paris, unde este angajat în urma unei audiții.
- 1925 – Are loc debutul la Lyon, în „Baiadera”, reprezentând un mare succes. Se reîntoarce în țară, dar nu reușește să relanseze opereta pe meleagurile bucureștene, fiind rechemat în Franța, unde va începe turneul în orașul Marsilia. Bolnav, cu frisoane și temperatură, Leonard va juca de parcă nu a avut nimic, având un succes fulminant. Urmează o serie de 40 spectacole de mare succes susținute la Marsilia, cu săli arhipline.
- 1926 – Cântă la Paris, la „Mogador”. Revine la București, unde pune în scenă opereta „Contesa Maritza”, dar nu va avea decât 10 spectacole cu succese îndoielnice. Starea sănătății sale se înrăutățește.
- 1928 – Joacă la „Alhambra” în opereta „Fritz”. Dă 50 de spectacole la rând, iar datorită sănătății sale, face tot mai greu față, are accese de tuse chiar pe scenă, iar la ultimul spectacol se prăbușește pe scenă, iar spectacolul se suspendă. Este internat într-un sanatoriu și nu după multă vreme este transportat la Câmpulung, unde locuia acum tatăl său.
Pe 24 decembrie se stinge din viață, în casa tatălui său, pe când asculta la gramofon, placa pe care era imprimată o arie din „Contesa Maritza”, interpretată de el.
Volume despre Nae Leonard[modificare | modificare sursă]
- *** - "N. Leonard, o viață romantică. Copilăria, iubirile și succesele marelui artist"
- Th. Bălan - "Leonard", ed. Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.S.R, București 1961, 1965
- Stelian Ionescu-Angel - "Astă seară cîntă Leonard", ed. Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.S.R, București 1970
- Gaby Michailescu - "Leonard, soldatul de ciocolată", ed. Muzicală, București 1984
Bustul lui N. Leonard[modificare | modificare sursă]
Bustul tenorului Nae Leonard, realizat de către sculptorul Oscar Han în 1929, prin colectă publică organizată de ziarul “Rampa”, a fost ridicat în parcul Kiseleff din București.[1]
Născut în 1886 într-o mahala a Galaţiului, a cucerit mii de femei, dar şi marile scene ale lumii, însă a murit sărac şi singur, la doar 42 de ani. În zilele noastre, Teatrul Naţional de Operă şi Operetă din Galaţi îi poartă numele, iar în faţa sălii de spectacole a fost ridicată o statuie a artistului.
Puţină lume ştie, dar, în urmă cu un secol, un tenor român îi făcea, în inimile fanelor din toată lumea, o concurenţă teribilă lui Rudolph Valentino, marelui crai al cinematografiei mondiale. Cu nouă ani mai tânăr decât actorul italian - se născuse în anul 1886, într-o mahala a oraşului Galaţi - tenorul Leonard Nae (cunoscut mai mult ca Nae Leonard, dintr-o transcriere cu iz cazon a numelui) a fost toată viaţa lui doar june-prim al marilor scene, fiind în centrul unei eterne poveşti romantice despre talent şi succes. Este recunoscut ca fiind unul dintre cei mai mari tenori pe care i-a dat România (recunoaşterea talentului lui a dat ocol planetei) dar, în acelaşi timp, este considerat şi un adevărat „sex simbol” al începutului secolului al XX-lea. Legenda spune că mii de femei i-ar fi căzut în braţe în fulminanta lui carieră (a murit la doar 42 de ani, în anul 1928), iar alte câteva zeci de mii dormeau cu fotografia lui sub pernă. Asta chiar dacă „lupta” lui cu Valentino era în mod evident inegală, căci opereta „nu încăpea” pe ecranele cinematografelor.
„Prinţul” născut în mahalaua Bădălan Spectatorii i-au zis „Prinţul operetei”, însă o mare parte din viaţa lui n-a fost nici pe departe de prinţ, căci Leonard s-ar căznit să răzbată prin mari probleme materiale. S-a născut în 1886, la Galaţi, în mahalaua noroioasă a Bădălanului, pe malul Dunării.
În spiritul cosmopolitului oraş românesc (pe atunci, populaţia Galaţiului era reprezentată de români doar în proporţie de vreo 30%, restul fiind greci, turci, evrei, francezi, germani, italieni, englezi, austrieci, ruşi samd), a fost rodul unei iubiri internaţionale. Tatăl său, Constantin Nae, era mecanic de locomotivă, iar mama lui, pe nume Carolina Schäffer, era o frumoasă austriacă ajunsă la malul Dunării ca guvernantă pentru odraslele unor armatori celebri.
Chiar dacă a murit tânără, Carolina a apucat să sădească în mintea fiului ei pasiunea pentru valsul vienez, pentru muzică şi artă, în general. De la tatăl său, marele tenor a moştenit dragostea de libertate şi mândria, dar şi sărăcia, căci un slujbaş al căilor ferate, văduv pe deasupra, nu-i putea oferi prea multe din punct de vedere material. Însă nici nu l-a abandonat în căutarea carierei artistice. După cum rezultă din cartea „Leonard, soldatul de ciocolată”, scrisă de Gaby Michailescu (Editura Muzicală – 1984), tânărul artist a păşit întâia dată pe o scenă la Teatrul Moldavia din Buzău, cu ocazia unei serbări şcolare. A avut succes convingător, aşa că tatăl său l-a înscris la Institutul Otescu, una dintre şcolile bucureştene bune de artă dramatică şi muzică. Se spune că, încă de pe atunci, chipeşul adolescent primea deja biletele de dragoste. În anul 1903, Leornard a absolvit şcoala şi, pentru a-şi putea continua studiile, s-a angajat în trupa lui Nicu Poenaru. Era sărac, locuia cu gazdă într-o mahala a Bucureştiului, dar avea doar 16 ani şi-şi permitea fericirea de a trăi în lumea actorilor. Debut fulminant în „Văduva veselă” În iunie 1907, adică la doar 19 ani, Leonard Nae a fost distribuit în rolul Danilo din „Vaduva Veselă”, de Franz Lehar, spectacol jucat la Grădina Oteteleşanu. Este de remarcat că punerea în scenă se producea la doar doi ani de la premiera absolută, din 1905, de la Opera din Viena. Publicul l-a aplaudat pe artist, frenetic, minute în şir. Succesul său a fost de-a dreptul fulminant. Criticii au consemnat: „căldura vocii tânărului tenor, magnetismul privirii sale şi mai ales calităţile lui de artist dramatic au vrăjit publicul”. După triumful din „Văduva Veselă”, Leonard a devenit artistul român cu cea mai mare priză la public, în special la cel feminin. Au fost tipărite mii şi mii de ilustraţii cu chipul său pentru că toate femeile doreau să-l aibă. A devenit idolul româncelor din primele decenii ale secolului al XX-lea. Toate îl adorau, fie ele adolescente sau femei rostuite, într-un soi de isterie naţională.
Potrivit biografilor, marele Dimitrie Gusti ar fi fost cel care i-a sugerat lui Leonard reţeta succesului: să joace şi pe scenă, dar şi în afara ei, rolul tânărului înflăcărat, plin de vervă, îndrăgostit. Chiar dacă succesul la femei i-a atras ura bărbaţilor, şi mai cu seamă cea a soţilor şi amanţilor înşelaţi cu el, a devenit în scurt timp cel mai bine plătit artist al momentului, fiind copleşit cu daruri. Când intra la „Capşa”, lumea se ridica, îl aplauda. Magazinele din Bucureşti şi din provincie îşi puseseră firme cu numele său. Toată pleiada personajelor jucate: prinţ, bandit, cerşetor, sau conte naşte o industrie a chipului său. Ioan I. Dalles îl divinizează. Ca un adevărat mecena, îl trimite să ia lecţii de canto la Paris, cu Részke, Carussy şi Ciucurette, suportând cheltuielile. Reîntors la Bucureşti, poartă ca la Paris „ţilindrul”, agaţă ţigara în colţul buzelor, priveşte altfel lumea. Cu apariţia sa de poveste înnebuneşte toate femeile. „Max, tot sensul vieţii mele rămâne scena şi cadânele astea care nu mă slăbesc din loc”, îi mărturiseşte într-o zi prietenului său, actorul V. Maximilian (conform volumului „Leonard, soldatul de ciocolată”, scris de Gaby Michailescu). Elena Zamora, despre Leonard Una dintre cele mai interesante mărturii despre Leonard Nae o regăsim în jurnalul actriţei Elena Zamora (cunoscut publicului din volumul „Am slujit cântecul”, apărut în anul 1964 la „Editura Muzicală” din Bucureşti).
„Eram atunci în clasa a treia de liceu şi auditoare la Conservator. Toată clasa era amorezată de Leonard! Era idolul ţării întregi. Toate ţineam fotografia lui ascunsă sub pernă şi visam că ne făceam artiste. Într-o zi, mi-am luat inima în dinţi, în uniformă şcolară, cu bereta pe cap, cozile pe spate şi inima cât un purice, am îndrăznit să mă duc la Otetelişanu unde juca şi era director împreună cu V. Maximilian”, scrie actriţa în biografia ei. „L-am găsit cocoţat pe un colţ de masă, cum îi plăcea lui să stea. Obişnuit cu asemenea vizite, a început să râdă batjocoritor. Amuţită de emoţie nici nu auzeam ce spune şi cu răsuflarea tăiată, cer fotografie cu autograf. M-am înroşit toată şi am amuţit complet. Mi-a spus cu un calm desăvârşit: «Fugi de-aici, flecuşteţule». Dacă mi-ar fi căzut tavanul în cap nu cred că m-ar fi durut. Am fugit şi nu m-am oprit decât în dreptul cofetăriei «Capşa».Vorbeam singură ca o nebună. Eu care mă pregătisem atât, ca să vadă el ce curată, pieptănată, aranjată eram. Trei nopţi nu dormisem. Cu ochii cât cepele de atâta plâns, sughiţând, poposii pe o bancă în «Cişmigiu». Şi acolo am făcut un jurământ: să nu mă las până nu voi ajunge să cânt lângă el. Şi visul s-a împlinit după 17 ani”, continuă povestirea din volumul amintit. Ultima cortină La 40 de ani, Nae Leonard avusese deja nenumărate aventuri şi două mariaje desfăcute. După divorţul de fiica moşierului Guriţă, de la Focşani, Elena, s-a îndrăgostit de Dora Steuermann, cea care avea să-i devină a treia soţie. Viaţa trăită cu intensitate maximă i-a ruinat sănătatea faimosului tenor. Era fumător şi băutor de cafea „înrăit”. Tuşea dar credea că de vină sunt ţigările. În acea perioadă, a fost angajat pentru a susţine spectacole în Franţa, cu spectacolul “Baiadera”. Avea frecvent febră, iar în timpul unei reprezentaţii, s-a prăbuşit pe scenă. Abia atunci a acceptat să fie consultat de un medic şi avea să afle că suferă de tuberculoză. S-a întors în ţară, iar la scurt a avut ultima lui reprezentaţie. Momentul este relatat chiar de Elena Zamora, în jurnalul ei. „Într-o seară, pe care n-o voi uita niciodată, Leonard a sosit la teatru abia ţinându-se pe picioare. A intrat în cabină, s-a machiat, mi-a transmis vorbă prin cabinieră să mă îmbrac repede, căci va începe spectacolul mai devreme şi să-l iert că nu trece să mă salute. Jucam rolul unei fete care ocupa la teatru loja unui conte cu monoclu, pe care nu-l cunoştea şi urma a-i fi prezentat. El avea rolul frizerului care se rătăcea, găsea un monoclu, ajungea la lojă, fata îl lua drept contele aşteptat, de aici pornea hazul”, a povestit artista. „În acea seară, în scenă, şi-a spus replicile după o pauză. După primul act m-a rugat să-mi schimb repede rochiile. Îmbrăcată în rochia de tafta roz, pe care o păstrez şi azi în amintirea lui, căci atunci a jucat cu mine ultima dată, am bătut la uşa cabinei lui şi nu mi-a răspuns.L-am căutat prin culise, prin scenă, pe la maşinişti, în timp ce regizorul striga: «sus cortina! ». Ajung în decorul cu grădină în faţa casei, mă aşez pe bancă cântând o arie. Urma scena cu părinţii fericiţi de a-şi mărita fata cu un conte, apoi sosirea invitaţiilor, logodna. El intra la final, făceam un duet, ne cântam iubirea: «Lună, tu, secrete ştii»…. Intrase palid în scenă, abia se ţinea pe picioare”, continuă povestirea. „Cântăm. Scena era luminată doar de un proiector cu raze difuze. După primul cuplet, dansăm. Uitându-mă spre el cu capul pe umărul lui, el ţinându-mi mâinile fierbinţi pe după cap. A încetat să cânte, am preluat tonul. Dintr-o dată, o răsuflare de foc îmi dogori ceafa urmată de o hemoptizie violentă pe spatele meu. Am vrut să-l scot din scenă în paşi de dans. «Nu! Cântă înainte, să nu vadă publicul. Mai avem puţin. Iartă-mă!» mi-a şoptit”, scrie în continuare actriţa în jurnalul ei.
„S-a tras cortina. Un doctor aflat în sală i-a dat să înghită gheaţă, i s-au făcut nişte injecţii. S-a ridicat, a fost imposibil să-l împiedicăm. Ajuns în scenă, publicul a început să-l aplaude în delir. Privea fericit, cu un zâmbet în colţul gurii. Spectacolul se termina cu despărţirea noastră, părinţii mei aflând despre dragostea mea pentru frizer. El pleca, eu rămâneam în scenă plângâdu-mi durerea, printr-un cântec care suna aşa: «Adio, asta-i ultima seară. N-am să te mai văd niciodată, adio»… La versul, «Adio, asta-i ultima seară»…. se stingeau luminile rampei, plângeam în hohote în scenă. Plângeau artiştii strânşi la arlechini, maşiniştii în culise, instrumentiştii din orchestră, în fosă. Publicul aplauda şi plângea”, se încheie relatarea dramaticului eveniment. Apusul prinţului Leonard Bolnav şi sărac, pentru că nu-şi putea permite internarea într-un sanatoriu, Leonard s-a retras la Câmpulung, unde se mutase tatăl său după pensionare. Acolo avea să moară, într-o seară de decembrie a anului 1928, privind pe ferestră în timp ce asculta la gramofon „Contesa Maritza”. Avea doar 42 de ani. „24 decembrie 1928. Ajun de Crăciun. Smirnă, tămâie şi busuioc ardeau în camera în care focul dogorea în sobă. Fulgii sărutau geamul pe dinafară. Prinţul de poveste care a cântat cu sufletul 200 de operete, fără dublură, avea junghiuri interecostale, frisoane, transpira des, obosea uşor. În singurătatea albă de vecernie, în timp ce patefonul psalmodia vocea lui cu aria sa din Contesa Maritza, sufletul s-a desprins de trup pentru totdeauna”, notează Gaby Michailescu în „Leonard, soldatul de ciocolată”. În zilele noastre, o stradă din Capitală şi un teatru din oraşul natal, Galaţi, îi poartă numele. Ba chiar în faţa Teatrul Naţional de Operă şi Operetă „Nae Leonard” din Galaţi străjuieşte bustul tenorului, o copie după cel realizat de sculptorul Oscar Han în 1929, prin colectă publică organizată de revista „Rampa”, amplasat în parcul Kiseleff din Bucureşti.
Nae Leonard - aria „Zi-i, țigan” din opereta „Contesa Maritza” (Tassilo)
NAE LEONARD CREOLA.wmv
AUREL ALEXANDRESCU
Aurel Alexandrescu - Mozart MISSA in c KV 427 - Et in Spiritum
GIOACCHINO ROSSINI
| Gioachino Rossini | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Giochino Rossini |
| Născut | [1][3][4][5] Casa Rossini(d), Pisaurum, Statele Papale |
| Decedat | (76 de ani)[1][3][4][5] Passy(d), Île-de-France, Franța |
| Înmormântat | Bazilica Santa Croce din Florența[6] |
| Cauza decesului | cauze naturale (cancer de colon) |
| Căsătorit cu | Isabella Colbran[*] (–)[7] Olympe Pélissier[*] (–) |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Regatul Italiei.svg){kind=small} Statele Papale |
| Ocupație | compozitor muzician |
| Activitate | |
| Studii | Conservatorio Giovanni Battista Martini[*] |
| Gen muzical | operă Cantată muzică clasică |
| Instrument(e) | violoncel |
| Premii | Ordinul pentru Merit în domeniul Științei și Artelor[*] Legiunea de Onoare în grad de Mare Ofițer[*][2] Pour le Mérite orden Sveatogo Stanislava[*] |
| Semnătură | |
 | |
| Prezență online | |
| Internet Movie Database VGMdb | |
| Modifică date / text | |
Gioachino Rossini - de fapt Giovacchino Antonio Rossini (n. ,[1][3][4][5] Casa Rossini(d), Pisaurum, Statele Papale – d. ,[1][3][4][5] Passy(d), Île-de-France, Franța) a fost un compozitor de operă din Italia.
Date biografice[modificare | modificare sursă]
Gioacchino Rossini adică Giovacchino Antonio Rossini a fost unul dintre cei mai aclamați și mai populari compozitori, bucurându-se de o faimă rar întâlnită, în timpul vieții sale. Aceasta se datorează frumuseții melodiilor, strălucitoarelor și optimistelor arii, pline de vervă și ironie, care se află din abundență în creația sa. Întrucât tatăl său cânta mereu în fanfara municipală, micul Gioacchino a fost antrenat de la o vârsta fragedă în aceasta. Cât despre mama sa, el însuși spunea mai târziu că nu cunoștea notele, ci se conducea numai după ureche. Întrucât părintii lui erau mereu plecați în turnee de provincie, el a fost lăsat în grija unei bunici și dat în ucenicie la un potcovar. În plus, doi canonici, frații Malerbi i-au dat primele lecții de cânt și de bucătărie. Însă, ceea ce este mult mai importat, în biblioteca acestora, la care copilul are acces neîngrădit, se găseau mai multe partituri de Haydn și de Mozart, de care el a profitat.
După ce familia sa s-a mutat la Bologna, a început să studieze serios și sistematic muzica. A continuat să apară pe scenă, când i se ivea ocazia, dar, ceea ce este cel mai important, a început să compună. De la vârsta de 15 ani datează cele „Șase sonate á quatre” (pentru coarde), debordând de fantezie, de spirit, dar ancorate piternic în tehnica de construcție pe care a deprins-o din compozițiile lui Haydn și Mozart.
Primele sale încercări în compoziție sunt lucrări religioase și muzică de cameră. O primă operă, „Demetrio e Polutio”, începută acum, va fi terminată abia în 1812. Nu și-a încheiat studiul contrapunctului și al fugii, deoarece a primit o comandă de la „Teatro San Mosè” din Veneția pentru o farsă muzicală, „La Cambiale di Matrimonio” („Polița căsătoriei”).
Stilul „rossinian” se conturează de la început, de la vârsta de 18 ani. El compune cu ușurință lucrări diverse. Astfel, într-un interval de aproximativ 17 ani, el va oferi publicului 40 de opere, din care aproape jumătate s-au menținut în repertoriu. Aceeași uvertură va servi la „Aureliano in Palmira” (1813), apoi la „Elisabeta, regina Angliei” (1815), înainte de a ajunge la celebritatea universala cu „Il Barbiere di Siviglia” (Bărbierul din Sevilla), în 1816. Mai mult, poate crea uimire ascultarea a două personaje atât de diferite ca regina Elisabeta și tânăra Rosina exprimând, una, bucuria triumfătoare, alta, răutatea sa amoroasă, în aceeași cavatină („Una voce poco fa”, din Bărbierul din Sevilla). De fapt, este fapt recunoscut că descrierea caracterelor nu este punctul forte al talentului lui Rossini.
Fie drame lirice, fie opere comice, lucrările sunt antrenate de același elan care se găsește în accelerarea ritmică și în crescendo-urile atât de tipice. Totul și toată lumea pare întotdeauna că aleargă în aceste lucrări, compuse în pripă, cam neglijent. Spectatorul nu are timp pentru a se plictisi, ariile fiind vii cu pasaje de umplutură ce inspira multă veselie și tinerețe.
Viziunea lui Rossini asupra noii opere italiene este în consonanță cu întregul său comportament din prima jumătate a vieții sale. Muzician tânăr și fecund, el nu este un exponent al facilității și rutinei. Dimpotrivă, el arată foarte repede cât de capabil este de a fi novator. Uneori, el pare să justifice porecla pe care i-a dat-o unul dintre contemporanii lui italieni, "Il Tedeschino", adică „Micul german”. Acest pseudo-reproș reflectă atenția sporită pe care Rossini a dat-o studierii partiturilor lui Joseph Haydn și Wolfgang Amadeus Mozart.
Oricare ar fi subiectele, drame sumbre medievale ori glume moderne, arta lui Rossini rămâne mereu marcată de primatul absolut a ceea ce italienii numesc „vocalitá”, ceea ce este întrebuințarea vocii ca transmițătoare a emoției.
Activitatea de compozitor ocupă doar prima parte a vieții sale. Ea este marcată de o suită de succese care îl conduc din Italia de Nord, la Napoli, unde se căsătorește cu o cântăreață celebră, Isabella Colbran, apoi în străinătate: la Viena unde se întâlnește cu Beethoven, la Londra și, în fine la Paris, unde se stabilește, în 1824, ca director al teatrului italian. Lucrările sale din acești ani, atât de apreciate sunt: „Scara de mătase” (1812), „Tancred” si „Italianca în Alger” (1813), „Turcul în Italia” (1814), „Elisabeta, regina Angliei” (1815), apoi, în 1816, Bărbierul din Sevilla și „Otello”; "Cenușăreasa" (1817), „Moise în Egipt” (1818), „La Donna del Lago” (1819), „Semiramida” (1823), care este ultima dintre marile opere compuse pentru scenele italiene. La Paris, va realiza încă o opera-buffa în limba italiană, apoi va scrie în franceză, „Siége de Corinthe”. Ultimele două opere, o farsă, „Contele Ory” (1828) și o dramă istorică, „Wilhelm Tell” (1829) sunt compuse direct de pe librete franceze.
Ultima sa compoziție, în care se simt totuși câteva slăbiciuni, îi aduce propuneri materiale seducătoare, dar care nu se vor împlini. Bolnav, epuizat psihic și moral, rătăcește prin orașele Italiei; în 1855 revine la Paris unde va rămâne până la moarte și unde ține un salon prin care trec artiști, muzicieni, scriitori. Chiar și Richard Wagner este primit aici. În toți acești ani a compus foarte puțin: un „Stabat Mater” (1842), o mică „Missa solemnis”, câteva cântece pentru voce și pian.
Moare la 13 noiembrie 1868 la Passy (azi un cartier al Parisului), în urma unei operații abdominale, fiind îngropat inițial în cimitirul Père-Lachaise din Paris, iar în 1887 a fost mutat în bazilica „Santa Croce” din Florența (Italia).
Alături de Vincenzo Bellini și Gaetano Donizetti, Rossini a fost unul din compozitorii de frunte ai operei bel canto.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu