10. /24 DECEMBRIE 2021 - INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET
| Giuseppe Verdi | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][2][3][4]  Roncole Verdi(d), Busseto, Emilia-Romagna, Italia |
| Decedat | (87 de ani)[1][5][2][3] Milano, Regatul Italiei |
| Înmormântat | Casa Verdi[*] |
| Cauza decesului | cauze naturale (accident vascular cerebral) |
| Căsătorit cu | Margherita Barezzi[*] (–) Giuseppina Strepponi (–) |
| Număr de copii | 2 |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Regatul Italiei |
| Religie | romano-catolic[*] |
| Ocupație | compozitor dirijor muzician scriitor politician |
| Activitate | |
| Gen muzical | muzică clasică operă |
| Instrument(e) | pian |
| Premii | Ordinul pentru Merit în domeniul Științei și Artelor[*] Ordinul Sfinții Maurițiu și Lazăr în grad de mare cruce[*] Order Świętego Stanisława[*] Cavaler al Ordinului Național al Legiunii de Onoare[*] Legiunea de Onoare în grad de Mare Cruce[*] ordine civile di Savoia[*] Order of the Medjidie[*] cavaliere di gran croce dell'Ordine della Corona d'Italia[*] Ferenc József-rend középkeresztje[*] Pour le Mérite orden Sveatogo Stanislava[*] |
| Semnătură | |
 | |
| Prezență online | |
| site web oficial Internet Movie Database VGMdb | |
Modifică date / text  | |
Giuseppe Fortunino Francesco Verdi (n. ,[1][2][3][4] Roncole Verdi(d), Busseto, Emilia-Romagna, Italia – d. ,[1][5][2][3] Milano, Regatul Italiei) a fost un compozitor italian, vestit mai ales pentru creațiile sale în muzica de operă.[6][7]
Biografie[modificare | modificare sursă]
Giuseppe Verdi s-a născut la 10 octombrie 1813 în mica localitate Le Roncole[8], în apropierea Parmei, Italia. La data nașterii sale localitatea aparținea de Departamentul Taro(d) din Imperiul Francez. Acesta a fost motivul pentru care prenumele sale au fost (temporar) francizate în Joseph Fortunin François Verdi. Dominația franceză a dăinuit doar între anii 1808-1814.
Părinții săi, Carlo Giuseppe Verdi și Luigia Uttini, dețineau acolo o mică fermă, Osteria Vecchia.
Încă de copil, Giuseppe ia lecții de muzică de la organistul din comună, făcând exerciții acasă la o spinetta dezacordată (un fel de clavecin). Continuă în felul acesta până când Antonio Barezzi, un comerciant din Busseto iubitor de muzică, prieten al familiei Verdi, îl ia la el în casă și-i plătește lecții de muzică la un nivel mai ridicat. În 1832 se prezintă la conservatorul din Milano, dar este respins pentru că depășise limita de vârstă pentru un student de conservator. Reîntors la Busseto primește postul de maestru de muzică al comunei și se căsătorește în 1836 cu fiica lui Barezzi, Margherita, de la care are doi copii, Virginia și Icilio. Între timp, Verdi începe să compună, orientat încă de acum în direcția muzicii de operă. În 1839 debutează la Teatro alla Scala din Milano cu opera Oberto, conte di San Bonifacio, obținând un oarecare succes, umbrit însă în 1840 de moartea Margheritei, apoi și a celor doi copii. Îndurerat de aceste pierderi, Verdi se reculege și își continuă activitatea componistică cu opera Un giorno di regno, care înregistrează însă un total fiasco. Descurajat, se gândea deja să abandoneze muzica, dar numai doi ani mai târziu, în 1842, obține la Scala un succes triumfal cu opera Nabucco, datorat în parte și interpretării magnifice a sopranei Giuseppina Strepponi, care avea să-l însoțească până către sfârșitul vieții.
Începe o perioadă în care Verdi muncește "ca un ocnaș", cum spunea el însuși, pentru a satisface cererile diverselor teatre de operă din Italia. Între anii 1843 și 1850 compune într-un ritm susținut 13 opere, între altele I Lombardi alla prima crociata (Lombarzii), Ernani, I due Foscari, Macbeth și Luisa Miller. Tot în acest timp ia naștere relația sa cu Giuseppina Strepponi.
În 1848 se mută la Paris. Forța lui creativă este tot mai fecundă, în așa măsură că, din 1851 până în 1853, compune una după alta trei capodopere, cunoscute sub numele de "Trilogia populară", și anume: Rigoletto, Il Trovatore și La Traviata, la care se mai adaugă și I vespri siciliani (Vecerniile siciliene). Succesul acestor opere a fost de nedescris. Împodobit cu faima dobândită, Verdi se stabilește împreună cu Giuseppina Strepponi la proprietatea "Sant'Agata" din Busseto, unde va locui cea mai mare parte a timpului. În 1857 se pune în scenă opera Simon Boccanegra iar în 1859 se reprezintă Un ballo in maschera („Bal mascat”). În același an se căsătorește cu Giuseppina Strepponi.
Din 1861, Verdi ia parte și la activitatea politică în Italia, numele lui devenise simbolul mișcării de eliberare a nordului Italiei de sub dominația austriacă, sub conducerea dinastiei de Savoia (V.E.R.D.I. = Vittorio Emanuele Re D ' Italia = Victor Emanuel, regele Italiei). În 1874 este numit senator în parlamentul italian. Nu-și întrerupe activitatea muzicală și dă la iveală opera La forza del destino („Forța destinului”) și Messa di Requiem, celebrată în 1873 la moartea scriitorului Alessandro Manzoni. Pentru festivitățile prilejuite de deschiderea Canalului de Suez în 1869 compune opera Aida. În 1887, este reprezentată capodopera sa Otello iar în 1893, la vârsta de 80 de ani, se inspiră din nou din Shakespeare pentru a compune opera buffă Falstaff, după care se retrage la "Sant'Agata" și își ia adio de la activitatea componistică. După ce în 1897 moare Giuseppina, Verdi se stinge și el din viață la Milano, la 27 ianuarie 1901.
Opere lirice (titluri originale, locul și data premierei)[modificare | modificare sursă]
- Oberto, conte di San Bonifacio, Teatro alla Scala - Milano, 17 noiembrie 1839
- Un giorno di regno, Teatro alla Scala - Milano, 15 septembrie 1840
- Nabucco, Teatro alla Scala - Milano, 9 martie 1842
- I Lombardi alla prima crociata, Teatro alla Scala - Milano, 11 februarie 1843
- Ernani, Teatro La Fenice - Veneția, 9 martie 1844
- I due Foscari, Teatro Argentina - Roma, 3 noiembrie 1844
- Giovanna d'Arco, Teatro alla Scala - Milano, 15 februarie 1845
- Alzira, Teatro San Carlo - Neapole, 12 august 1845
- Attila, Teatro La Fenice - Veneția, 17 martie 1846
- Macbeth, Teatro La Pergola - Florența, 14 martie 1847
- I masnadieri, Her Majesty's Theatre - Londra, 22 iulie 1847
- Jérusalem, L'Opéra de Paris, 22 noiembrie 1847)
- Il corsaro, Teatro Grande - Trieste, 25 octombrie 1848
- La battaglia di Legnano, Teatro Argentina - Roma, 27 ianuarie 1848
- Luisa Miller, Teatro San Carlo - Neapole, 8 decembrie 1849
- Stiffelio, Teatro Grande - Trieste, 16 noiembrie 1850
- Rigoletto, Teatro La Fenice - Veneția, 11 martie 1851
- Il Trovatore, Teatro Apollo - Roma, 19 ianuarie 1853
- La Traviata, Teatro La Fenice - Veneția, 6 martie 1853
- I vespri siciliani ("Vecerniile siciliene"), L'Opéra de Paris, 13 iunie 1855
- Simon Boccanegra, Teatro La Fenice - Veneția, 12 martie 1857
- Aroldo, Teatro Nuovo - Rimini, 16 august 1857
- Un ballo in maschera, Teatro Apollo - Roma, 17 februarie 1859
- La forza del destino ("Forța destinului"), Teatrul Imperial - Sankt Petersburg, 10 noiembrie 1862
- Don Carlos, L'Opéra de Paris, 11 martie 1867
- Aida, Teatrul de Operă - Cairo, 24 decembrie 1871
- Otello, Teatro alla Scala - Milano, 5 februarie 1887
- Falstaff, Teatro alla Scala - Milano, 9 februarie 1893
Alte compoziții[modificare | modificare sursă]
Galerie de imagini[modificare | modificare sursă]
| Aida | |
 Coperta partiturii operei Aida (cca. 1872) | |
| Genul | operă |
|---|---|
| Ciclul | patru acte |
| Compozitorul | Giuseppe Verdi |
| Libretul | Antonio Ghislanzoni |
| Data premierei | 24 decembrie 1871 |
| Locul premierei | Opera Khedivial din Cairo |
| Limba | italiană |
| Durată | cca. 2,5 ore |
| Locul acțiunii | Memphis și Teba |
| Timpul acțiunii | în timpul domniei faraonilor |
| Modifică text | |
Aida (titlul original: în italiană Aida) este o operă în patru acte compusă de Giuseppe Verdi, bazată pe un libret scris de Antonio Ghislanzoni.
„Aida” a fost compusă pentru inaugurarea primului teatru muzical din Cairo numit Opera Khedivial și pentru sărbătorile legate de încheierea lucrărilor la Canalul Suez. Deși are acest caracter ocazional, lucrarea constituie o adevărată cotitură în creația lui Verdi. Prin înfruntarea caracterelor, forța pasiunii și expresivitatea muzicii, "Aida" este o autentică dramă romantică. Această operă reprezintă nu numai una din cele mai importante lucrări ale lui Verdi, ci și o culme a genului de operă în general. După premiera de la Cairo, adevăratul triumf, care lansează lucrarea în lumea operei, este premiera italiană.
Premiera operei a avut loc la Teatrul de Operă din Cairo în data de 24 decembrie 1871.
Durata operei: cca 2 ¼ ore.
Personajele operei[modificare | modificare sursă]
| Rol | Tipul vocii | Premiera, 24 decembrie 1871[1] ( Giovanni Bottesini) |
|---|---|---|
| Aida, o prințesă etiopiană | soprană | Antonietta Anastasi-Pozzoni |
| Regele Egiptului | bas | Tommaso Costa |
| Amneris, fiica regelui Egiptului | mezzo-soprană | Eleonora Grossi |
| Radames, căpitanul gărzilor | tenor | Pietro Mongini |
| Amonasro, Regele Etiopiei | bariton | Francesco Steller |
| Ramfis, Mare preot | bas | Paolo Medini |
| Un mesager | tenor | Luigi Stecchi-Bottardi |
| Vocea unei Preotese | soprană | Marietta Allievi |
| Preoti, preotese, ministri, capitani, soldati, oficiali, etiopieni, sclavi si prizonieri, egipteni, animale si cor[2][3] | ||
Acțiunea[modificare | modificare sursă]
ACTUL I[modificare | modificare sursă]
Marele preot Ramfis îi aduce la cunoștință tânărului comandant Radames că etiopienii s-au răsculat din nou și au năvălit pe pământul Egiptului. Marele preot va face cunoscută regelui voința zeiței Isis, care va desemna pe conducătorul suprem al armatelor egiptene pentru alungarea năvălitorilor. Rămas singur, Radames dorește a fi el alesul. Ambiția lui de glorie militară se împlinește cu speranța de a putea cere, în caz de victorie, libertatea Aidei - o sclavă etiopiană din suita fiicei faraonului - pe care o iubește în taină. Apare Amneris, fiica faraonului, care-l iubește cu pasiune pe Radames, fără ca acesta să-i împărtășească sentimentele. În curtea interioară a palatului își face apariția Aida, tristă și îngândurată. Și ea îl iubește pe Radames, dar în același timp gândurile i se îndreaptă spre patria sa scumpă, de unde tatăl ei Amonasro, regele Etiopiei, a pornit revolta împotriva Egiptului. Amneris surprinde privirile pe care le schimbă Radames cu Aida, devenind bănuitoare. Ea promite să o lovească fără milă pe această sclavă dacă se va convinge că este într-adevăr rivala ei. În fața regelui și a marilor demnitari este introdus solul, care aduce vești despre prăpădul provocat de năvălitorii etiopieni porniți spre Theba. Radames este numit comandant suprem iar Amneris îi înmânează steagul care va trebui să-l însoțească în luptă. Cu toții îi urează să revină învingător. Aida, rămasă singură, își exprimă nemărginita durere, frământându-se între sentimentul de iubire față de Radames și dragostea pentru patrie și pentru tatăl ei. În disperare, cere zeilor moartea, singura ei salvare. Templul zeului Phtah. Preoții și preotesele se roagă pentru victoria armatei egiptene. Din interiorul templului se aude rugăciunea marii preotese. Marele preot Ramfis îi predă lui Radames sabia sfințită.
ACTUL II[modificare | modificare sursă]
Amneris, înconjurată de curtencele sale, așteaptă întoarcerea victorioasă a oștii. Pentru a-și distra stăpâna, un grup de sclave încep un dans vesel. Apariția Aidei trezește gelozia lui Amneris. Provocând-o cu perfidie, o determină pe Aida să-și mărturisească iubirea pentru Radames. Zdrobită de furia și amenințările fiicei faraonului, ea va trebui să-și urmeze stăpâna la sărbătorirea întoarcerii învingătorilor. În fața zidurilor cetății Theba poporul face o primire entuziasmată armatelor învingătoare. Își face apariția și faraonul, urmat de sacerdoți și de înalți demnitari. Radames primește din mâna lui Amneris cununa triumfului, iar faraonul îi promite să-i îndeplinească orice dorință. În rândurile prizonierilor care sunt aduși, se află și Amonasro, pe care Aida îl recunoaște imediat, dar el îi atrage atenția, pe ascuns, să nu-l trădeze. Acesta povestește că, luptând pentru patria sa, a fost martor la moartea regelui etiopienilor. Acum, învins, imploră mila faraonului față de prizonieri. Radames cere faraonului să acorde viață și libertate prizonierilor. Acesta, legat de cuvântul dat, satisface dorința lui Radames, dar, sfătuit de marele preot, decide ca Aida și tatăl ei să fie reținuți ca ostateci. Apoi, ca o supremă răsplată, îi oferă lui Radames mâna fiicei sale. Amonasro caută să o încurajeze pe Aida, profund îndurerată de cele întâmplate. În mintea lui încolțește acum un plan pentru dezrobirea patriei sale.
ACTUL III[modificare | modificare sursă]
Pe malul Nilului, Amneris este întâmpinată de marele preot care o conduce spre templul lui Isis, unde își va petrece noaptea dinaintea nunții. Aida își așteaptă iubitul plină de neliniște. Amonasro, care și-a dat seama de iubirea ei față de Radames, o sfătuiește să-i ceară acestuia să-i dezvăluie pe ce drum va porni armata egipteană împotriva poporului etiopian care se înarmează din nou. La început, Aida refuză, dar cedează când tatăl o convinge că în mâinile ei stă salvarea poporului etiopian. În timp ce Amonasro se ascunde, Radames își face energic apariția. Aida îi potolește elanul amintindu-i că este așteptat de Amneris. El își destăinuie cu pasiune iubirea și îi promite că atunci când armata egipteană va serba din nou victoria, va cere regelui să permită căsătoria lor. Aida îl convinge însă că singura scăpare ar fi să fugă împreună în țara ei. La întrebarea Aidei pe ce drum trebuie să meargă spre a evita trupele egiptene, Radames indică defileul de la Nepata. Amonasro, care a auzit tot, apare și își dezvăluie identitatea. Acesta înțelege că, fără voia lui, și-a trădat patria. Chiar atunci Amneris, împreună cu Ramfis, ies din templu și îi surprind. Amonasro ridică pumnalul asupra lui Amneris, dar Radames îl dezarmează și, în vreme ce Aida și tatăl ei fug, se predă marelui preot, luând vina asupra sa.
ACTUL IV[modificare | modificare sursă]
Radames, considerat trădător, va fi judecat de preoți. Amneris, care îl iubește încă, va încerca să-l scape făgăduindu-i să obțină iertarea faraonului și cerându-i, în schimb, să o uite pe Aida. Radames îi respinge propunerea. Preoții îl osândesc să fie îngropat de viu, sub altarul marelui zeu. În disperare, Amneris blestemă casta infamă a preoților, invocând urgia cerească să cadă asupra lor. Închis în mormântul său, Radames își îndreaptă ultimele gânduri spre Aida. Deodată, din întuneric, zărește o siluetă. Aflând de condamnare, Aida a pătruns în mormânt, înaintea lui. Acum vor muri împreună. În vreme ce preotesele își psalmodiază cântecul, Amneris rostește trista rugăciune a morților.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu