3.. /29 DECEMBRIE 2021 - RELIGIE ORTODOXĂ

Sfinții 14.000 de prunci uciși din porunca lui Irod; 

Sf Cuv. Marcel și Tadeu (Harți)

Sfinții 14.000 de prunci uciși din porunca lui Irod

Mâniindu-se pentru că magii nu s-au întors să îi spună locul unde se afla Mesia, Irod s-a arătat ca o fiară şi a poruncit să fie ucişi toţi pruncii cu vârsta de până la doi ani, din întregul Betleem. Crimele acelea au fost dintre cele mai odioase, unii dintre copii fiind tăiaţi cu sabia, alţii sfărâmați de piatră sau călcaţi în picioare, sugrumaţi sau înjunghiaţi. Masacrul s-a petrecut chiar sub ochii mamelor care plângeau amarnic şi se rugau de ostaşi să aibă milă de ele.

De numele regelui Irod se leagă una dintre cele mai sumbre porunci date împotriva creştinilor. Căci pentru regele care se temea să îi fie luată împărăţia naşterea Mântuitorului era o ameninţare, mintea lui îngustată la cele lumeşti neputând pricepe ce fel de Împărat avea să fie Iisus Hristos.

Mâniindu-se pentru că magii nu s-au întors să îi spună locul unde se afla Mesia, Irod s-a arătat ca o fiară şi a poruncit să fie ucişi toţi pruncii cu vârsta de până la doi ani, din întregul Betleem. Crimele acelea au fost dintre cele mai odioase, unii dintre copii fiind tăiaţi cu sabia, alţii sfărâmați de piatră sau călcaţi în picioare, sugrumaţi sau înjunghiaţi. Masacrul s-a petrecut chiar sub ochii mamelor care plângeau amarnic şi se rugau de ostaşi să aibă milă de ele. S-au împlinit în clipele acelea cuvintele spuse de prorocul Ieremia: „Glas în Rama s-a auzit, plângere, tânguire şi ţipăt mult. Rahila plângându-şi pe fiii săi şi nu putea să se mângâie, căci nu mai erau”. Rama era o cetate mică, loc până la care se auzeau ţipetele mamelor, iar Rahila era Betleemul, fiind numit aşa după femeia patriarhului Iacov şi care era îngropată acolo. Şi se tânguiau femeile să fie omorâte ele mai întâi, căci nu mai puteau îndura răutatea, dar împăratul Irod nu s-a lăsat până când nu a curmat viaţa a 14000 de prunci nevinovaţi.

Şi l-a ajuns pedeapsa Domnului, încât trupul lui a fost cuprins de boală urâtă, până când a pierit şi sufletul lui. Nu doar copiii au fost omorâţi din porunca lui, ci și oamenii mai de frunte din Ierusalim, cei cu care plănuise să îl prindă pe Iisus şi care nu îl ajutaseră să îşi îndeplinească dorinţa ucigaşă. Pentru că şi ei căutau sufletul Pruncului, au sfârşit tăiaţi de sabie. Tot din porunca lui au murit şi 70 de bărbaţi preaînţelepţi care formau Sinedriul, precum şi mulţi alţi oameni nevinovaţi.

Sf Cuv. Marcel și Tadeu

Sf Cuv Marcel

Șaizeci de ani săvârșind cuviosul în nevoințele monahicești, s-a apropiat de fericitul său sfârșit, petrecând toate zilele vieții sale cu plăcere de Dumnezeu.

Cuviosul Marcel era din cetatea Apamiei Siriei, din părinți bogați și de bun neam. Rămânând orfan de părinți din fragedă copilărie, nu s-a abătut la dezmierdări necuviincioase, nici nu a cheltuit părinteasca bogăție în pofte trupești, precum au obicei tinerii, ci întâi s-a dus în Antiohia cea mare pentru învățătura filosofiei. Dobândind dascăl iscusit și învățat degrabă a deprins bine toată filosofia. Apoi, a poftit și iubirea de înțelepciune cea duhovnicească și de aceea voia să meargă la Efes, auzind că se află acolo mulțime de bărbați desăvârșiți în faptele cele bune. Ieșind din Antiohia, a împărțit săracilor mai întâi toată moștenirea să ce o avea de la părinți în Apamia. Apoi, trecând cu vederea toate cele lumești, a ajuns la Efes. Acolo, petrecând lângă un iubitor de Dumnezeu, se povățuia cu faptele bune de la robul lui Dumnezeu Promot, care se afla întru atâta desăvârșire, încât prin ușile încuiate intra în bisericile Domnului, la rugăciunea cea de noapte.

Deci, de la acela și de la ceilalți bărbați sfinți, care se aflau acolo, fericitul Marcel, uitându-se spre viața lor cea plină de fapte bune, aduna mult folos; ca și din multe feluri de flori, împletindu-și cunună, în fel de fel de fapte bune se învăța, având acolo felurite chipuri ale vieții celei cu plăcere de Dumnezeu. Viețuind împreună în sărăcia cea de bunăvoie, își agonisise cele de trebuință trupului său din osteneala mâinilor sale, căci știa să scrie frumos. Toată noaptea o petrecea la rugăciune, iar ziua la scrierea cărților, pentru care luând prețul, numai cât îi trebuia cheltuia la nevoile sale, iar restul le împărțea săracilor. Astfel au fost începuturile vieții lui, celei cu fapte bune.

Auzind despre ava Alexandru în Vizantia, că este preaînțelept cu cuvântul și mare cu lucrul, îndestulat spre mântuirea multor suflete, Marcel, lăsând Efesul, s-a sârguit a merge către acela. Într-acea vreme fericitul Alexandru, împreună cu frații săi, petreceau lângă biserica Sfântului Mina. Apoi lângă marginea Mării Negre a zidit o mănăstire preacinstită, în care cu adevărat a așezat o rânduială nouă, însă mai frumoasă decât altele, ca astfel neîncetat, ziua și noaptea, să se slăvească Dumnezeu prin cântarea psalmilor; și cântau frații în biserică schimbându-se pe ceasuri.

Venind Marcel în Vizantia, s-a cunoscut cu unul din frații acelui locaș, cu numele Iacov. Acesta a adus pe Marcel la ava Alexandru și l-a îmbrăcat în rânduiala monahicească, văzând mai înainte într-însul darul lui Dumnezeu. Apoi a proorocit despre dânsul ceva dumnezeiesc, zicând despre amândoi, adică despre Iacov și despre Marcel, astfel: „Andrei a urmat mai întâi lui Hristos, dar Ioan l-a ajuns pe el”. Pe Iacov socotindu-l ca pe Andrei, iar pe Marcel ca pe Ioan, căci îi vedea pe amândoi cu un duh arzând de dragostea către Dumnezeu; deși Iacov era ca Andrei, purtând jugul lui Hristos, însă Marcel fiind ca Ioan, în multe daruri l-a covârșit pe Iacov. Căci era cu adevărat la un chip cu Sfântul Ioan, feciorelnicul și cuvântătorul de Dumnezeu, cu fecioria sa cea fără de prihană și cu înțelepciunea cea de Dumnezeu insuflată.

Nevoindu-se în locașul acela vreme îndelungată și câștigând darul mai înaintei-vederi, a văzut mai dinainte moartea dascălului său, care era să fie degrabă, adică a lui ava Alexandru, spunând că după moartea aceluia se va da lui cinstea începătoriei. Dar el fiind tânăr, nevoind să stăpânească pe cei mai bătrâni și să-i aibă spre ocârmuire – pentru că iubea mai vârtos să fie ocârmuit de alții –, a ieșit pe ascuns din mănăstire și înconjura laturile cele dimprejur, cercetând pe sfinții părinți, care în multe chipuri se nevoiau și primea de la fiecare deosebit folos. În acea vreme dumnezeiescul Alexandru s-a dus către Domnul și a fost căutat Marcel de toți frații, cu un gând să-l pună pe Marcel în locul lui Alexandru, și, negăsindu-l, se întristară.

Apoi pe un oarecare Ioan, bărbat bătrân cu bună înțelegere, căruia și acel fericit Iacov i-a dat loc pentru cinstea cărunteței sale și pentru bună înțelegere cea desăvârșită, l-a pus egumen al locașului. Despre acesta înștiințându-se Sfântul Marcel, îndată s-a întors în locașul său și s-au bucurat frații de întoarcerea sa. Iar lui ava Ioan îi era iubit, căci foarte mult îi era de trebuință și de ajutor în locașul său, ca mâna lui cea dreaptă. După câtăva vreme ava Ioan, cu sfatul unui iubitor de Dumnezeu, a mutat mănăstirea la un loc mai fără de zgomot, care era în Bitinia, aproape de țărmuri, ce se numea Irineos, care va să zică pașnic, căci cu adevărat acel loc era pașnic și liniștit pentru petrecerea monahilor, fiind departe de tulburările și gâlcevile poporului. Deci, s-a mutat cu mănăstirea și acea lege frumoasă pe care o așezase Cuviosul Alexandru. Adică, mărind pe Dumnezeu ziua și noaptea, prin cântări de psalmi în biserică, schimbându-se frații pe rând la aceasta, pentru care pricină acea mănăstire și până acum se cheamă a Neadormiților.

Acolo s-a încredințat lui Marcel toată ocârmuirea și grija mănăstirească, ca unui credincios în toate și iscusit întru toată slujba, căruia chiar și începătoria degrabă era să i se încredințeze. Despre acest lucru singur mai înainte vedea cu ochii cei mai înainte-văzători, însă și altora le era descoperit de la Dumnezeu acel lucru. Căci egumenul unei mănăstiri, care era acolo aproape, cu numele Macedonie, nu acel Macedonie care era luptător contra Sfântului Duh, ci altul - pentru că acela era din numărul celor lepădați, iar acesta unul din cuvioși, bărbat mai înainte-văzător, acesta a proorocit fericitului Marcel, că are să fie nu numai păstor al oilor celor cuvântătoare, ci și numele lui va fi slăvit peste tot pământul, pentru mulțimea și sfințenia faptelor lui cele bune. Mulți dintre elini, din romani și din barbari, prin învățătura lui, lăsând rătăcirea părintească, s-au întors către Dumnezeu și L-au preamărit.

Acestea auzindu-le, Cuviosul Marcel s-a întors în mănăstire. Dar mai înainte de a ajunge el acolo, aveau frații între dânșii o împotrivire și o prigonire ca aceasta pentru dânsul. Adică, unii îl lăudau către egumen, zicând că pentru smerenie a fugit când era să moară ava Alexandru, ca să nu-l facă pe dânsul egumen; iar alții, care erau mai trândavi, ziceau - neștiind fapta bună a lui Marcel - căci cunoscând că era să aleagă egumen pe Ioan, a fugit ca să nu-i fie rușine pe urmă. Acestea le ziceau frații ca niște oameni, iar Hristos Însuși Adevărul a pus în mintea egumenului și a zis acestea ca să arate fapta bună a lui Marcel: „Nu este trebuință ca să vă prigoniți în zadar, căci eu cunosc pe bărbatul acesta mult îmbunătățit, precum vă veți încredința dimineață”.

În acea vreme mănăstirea era foarte săracă și monahii erau prea iubitori de străini. De aceea au făcut o moară și au cumpărat un asin bătrân, ca, slujind la moară, să facă pâine pentru străini. Egumenul, chemând pe Marcel, i-a zis: „Știindu-te sârguitor, îți dau grija asinului și aceasta să nu crezi că e o slujbă ușoară, căci este de nevoie și trebuincioasă, și orice slujbă vei face asinului, va fi de folos nouă tuturor. Dacă dobitocul se va trece cu vederea și noi și străinii ne vom lipsi de pâine”. Aceasta, a socotit oarecare din monahi, s-a făcut ca Marcel să se arate ocărâtor; dar minunatul Ioan, știind ceea ce are să fie, i-a poruncit astfel. Pentru aceea cuviosul nu numai că a primit slujba, ci cu dragoste și cu osârdie a dat și în scris ca să fie îndatorat la slujba asinului cât va trăi de-a pururea pomenitul.

Așa slujea asinului totdeauna cu atâta sârguință și îngrijire, încât se minunau toți și se spăimântau de smerenia lui cea înaltă. Apoi a fost rugat de frați să înceteze de a mai paște pe cei necuvântători, vrednic fiind a se face păstor celor cuvântători. Nu după multă vreme ava Ioan ducându-se către Domnul, fericitul Marcel a fost pus egumen al Mănăstirii Neadormiților și era foarte milostiv către cei săraci, hrănind în toate zilele mulțime de flămânzi. Dumnezeu ajuta scopului lui bun, căci precum a înmulțit odinioară cele cinci pâini și doi pești, dând hrană la cinci mii de oameni, așa și în locașul lui Marcel bucatele cele puține le înmulțea prin minune nevăzută, încât ajungea nu numai fraților hrana, ci și mulțimii săracilor și străinilor, spre ospățul cel de toate zilele, precum mai pe urmă vom arăta.

Înmulțindu-se turma cea cuvântătoare și în toate zilele adăugindu-se numărul fraților, era de trebuință păstorului să mai lărgească ogradă, să facă locaș de rugăciune mai mare, ca să fie mai multă hrană, precum și altele care se cuvin vieții omenești, pentru atâția bărbați duhovnicești, care se adunaseră la dânsul - care era ca o oglindă a faptelor cele bune. El atunci toate le-a cheltuit spre hrană săracilor, iar Dumnezeu, spre Care își pusese nădejdea, nelăsând pe cei ce-I slujesc Lui, a rânduit cele de trebuință lor în acest chip.

Un tânăr oarecare, cu numele Faretie, fiu al unui mare boier din Roma, foarte bogat, iubind viața după Dumnezeu, a pus gând să se facă monah, ca să dobândească desfătarea cea veșnică. Defăimând slava cea deșartă și toată odihna trupească, a luat pe slugile și bogăția sa și a venit la Cuviosul Marcel, cerând să se facă monah, apoi a dăruit mănăstirii toate bogățiile sale. Cuviosul, cunoscând că un prooroc că nu numai boierul, ci și slugile lui vor să sporească în fapte bune, l-a îmbrăcat în chip monahicesc, împreună cu slugile lui. Cu acea avere mai întâi a zidit o biserică nouă din piatră, foarte frumoasă și foarte mare, apoi a înnoit toată ograda mănăstirii și mulțime de chilii vechi. Încă și o bolniță răsfățată s-a zidit, asemenea și case de străini; și s-au săvârșit bine toate zidirile ce se cuveneau. Apoi s-a agonisit hrană și îmbrăcăminte și altele de trebuință mănăstirii din averea aceea. Astfel, Dumnezeu, purtătorul de grijă a toate, celor ce căutau mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui acestea toate le-a adăugat.

Pretutindeni străbătea vestea despre Cuviosul Marcel și despre orânduiala mănăstirii Neadormite, încât mulți râvneau orânduiala aceea, luând povățuitori de la dânsul. Precum ieșeau râurile din Edem așa pornea din locașul lui Marcel, prin toate mănăstirile și toate cetățile, orânduiala și obiceiurile cele monahicești, precum și cântarea Bisericii cea neîncetată. Puteai vedea în fiecare mănăstire egumen din locașul lui Marcel și toată orânduiala din mănăstirea Neadormiților; încât tuturor mănăstirilor care se aflau în părțile acelea, Sfântul Marcel le era începător de rânduiala, arhimandrit, dătător de lege și îndreptător. Mulți, după proorocirea lui Macedonie mai înainte-văzătorul, se aduceau către Dumnezeu din rătăcirea elinească, prin ducerea de mâna a lui Marcel. Apoi, cetele îngerilor celor pământești cei ce ziua și noaptea cântă lui Dumnezeu se înmulțeau. Însă acum este vremea a spune și despre unele din minunile lui Marcel.

Trei episcopi fiind robiți de barbari, apoi izbăvindu-se din robie, se întorceau întru ale lor. Dar, de vreme ce le era calea pe lângă locașul lui Marcel, s-au abătut la cuviosul. Iar el, primindu-i cu dragoste și odihnindu-i, când au vrut să plece a vrut să le dea ceva de cheltuială pe cale, pentru că erau foarte săraci. Chemând pe economul cu numele de Iulian, l-a întrebat câți bani are în cămară? Iar el a zis: „Zece arginți”. Deci a poruncit cuviosul să-i dea toți acelor episcopi săraci. Dar el le-a dat numai câte unul, iar pe ceilalți i-a oprit pentru trebuințele mănăstirii. Sfântul, văzând mai înainte cu duhul, a chemat pe econom și i-a poruncit să dea și ceilalți arginți episcopilor. Mergând economul le-a mai dat încă câte doi și a făcut nouă, iar pe al zecelea l-a oprit, pentru săracii care veneau în toate zilele.

După aceasta un om oarecare, iubitor de Dumnezeu, a venit la cuviosul și i-a dat lui, spre cheltuiala mănăstirii, nouăzeci de talanți de aur. Chemând Cuviosul Marcel pe Iulian economul, se mânia asupra lui, mustrându-i sgârcenia și a zis: „Iată, vrea Dumnezeu, prin mâna acestui om drept-credincios, să ne trimită o sută de talanți de aur. Dar, de vreme ce tu neascultînd porunca mea, ai oprit un argint, pentru aceea Chivernisitorul cel de obște al tuturor, Care vrea să ne răsplătească nouă însutit, ne-a lipsit de cei zece talanți”. Iar economul, rușinîndu-se, a căzut la picioarele lui și își ceru iertare. Acest Iulian mai târziu a fost mitropolit al Efesului și a avut viața plăcută lui Dumnezeu.

Cuviosul avea și darul tămăduirilor. Pe Elpidie monahul, care avea o rană cumplită în gură, numai cu o singură atingere l-a vindecat. Pe Ștefan monahul, care avea mare încuiere a stomacului, încât nici un fel de doctorie nu-l putea ajuta, prin atingerea sa, pipăindu-i pântecele și spatele, l-a vindecat. Economul Iulian, cel mai sus pomenit, îmbolnăvindu-se și fiind aproape de moarte, îndoită tămăduire i-a dat, adică trupească și sufletească, învățându-l mai întâi, precum se cădea, să nu fie neascultător la cele poruncite, nici să nădăjduiască spre adunarea cea vremelnică, ci să aibă nădejde în Dumnezeu, Care pentru toți deopotrivă se îngrijește; și așa îndreptând sufletul lui, i-a ridicat din patul durerii și trupul. Dar ne stă înainte ca să povestim încă un lucru și mai minunat.

Un evreu oarecare din adunarea samarinenilor, având pe trupul său dureri de răni nevindecate, după ce a slăbit, deznădăjduindu-se a se mai vindecă cu tot meșteșugul doctoricesc, a alergat la nădejdea cea de pe urmă, adică la acest grabnic și fără plată doctor, Cuviosul Marcel. Deci, l-a întrebat Cuviosul despre credință și, după ce a cunoscut credința lui cea rătăcită, a zis: „Cu neputință este a dobândi tămăduire, de nu se va lepăda mai întâi de păgânătatea sa și să primească credința cea creștinească”. Atunci samarineanul a făgăduit că de va dobândi tămăduire, îndată se va face creștin. Fiind rugat bătrânul, a vindecat pe bolnav cu rugăciunea și îndată cel tămăduit s-a adăugat către creștineasca mărturisire. Dar netrecând patru zile, iudeul acela s-a întors iarăși la păgânătatea sa, precum se zice: „Câinele s-a întors iarăși la urmă sa”. Dar i s-a întors și boala cea dintâi, că precum tămăduirea a urmat credinței, așa și depărtării lui de credință, a urmat boala cea dintâi. Apoi a fost nevoie, chiar și nevrând, să vină iarăși la Sfântul Marcel și să se lepede de păgânătate, spre a primi dreapta credință. Și plecând spre milă pe părintele cel fără de răutate, a dobândit iarăși tămăduire.

După câteva zile s-a dus ca porcul în tina noroiului său și l-a ajuns mai cumplită rană. Deci, ce face ticălosul? Aleargă iarăși fără de rușine la cuvios și aceasta s-a făcut de multe ori. Mai pe urmă cuviosul a zis: „Vezi, omule, că nu pe mine, ci pe Hristos amăgești. Căci nu eu, ci Hristos te tămăduiește și nu poți, înaintea ochilor Lui cei atoatevăzători, a tăinui necurăția inimii tale, cu buzele cinstindu-L și cu inima stând departe; cu cuvântul mărturisindu-L, iar cu lucrul întorcându-te la credința ta cea veche. Deci lepădă toată înșelăciunea și vicleșugul, întoarce-te din toată inima la Hristos, nu numai cu trupul, ci și cu sufletul și îndată te vei tămădui. Iar ticălosul și nebunul evreu a răspuns sfântului: „Orice mi s-ar întâmpla voi răbda și credința mea părintească niciodată nu o voi lăsa!”.

Cuviosul, auzind aceasta, s-a dus de la dânsul tăcând. Deci, iudeul, ducându-se puțin de la locașul sfântului, îndată s-a îmbolnăvit greu în cale și a doua zi a murit cu trupul și cu sufletul. Înștiințându-se despre aceasta fericitul părinte, a plâns cu amar și a zis: Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău.

Dar să facem povestire, iarăși, despre tămăduirea altor credincioși.

Un bărbat oarecare, cu numele de Chir, care mai pe urmă s-a făcut minunat în viața monahicească și multora spre pildă, mai înainte de călugărirea sa, fiind tare cu trupul și la luptă foarte lesnicios, deodată, prin voia lui Dumnezeu, a fost lovit de diavol ca Iov, cu răni de la picioare până la cap și se vătămase la dânsul nu numai pielea, dar și carnea și vinele, încât numai oasele goale se vedeau. Ce fel de boală avea omul acela nu era cu putință a spune și cu neputință a se tămădui, cu nici un fel de doctorii omenești, fără numai cu cele dumnezeiești, al căror dătător era Sfântul Marcel.

Deci, când a căutat cel bolnav tămăduirea cu lacrimi, îndată, fericitul, ridicându-și mâinile cele cuvioase către Dumnezeu, a făcut, după obicei, rugăciune cu sârguință pentru cel bolnav. Apoi, atingându-se cu mâna de răni, a zis: „O, bărbat bun, nu se cuvine ție a fi biruit de aceste dureri, nici se cade celui ce se luptă cu vrăjmașii cei nevăzuți a avea purtare de grijă pentru trup. Nădăjduiește că, dacă vei pune scăparea ta spre Cel Preaînalt, va fugi această rană de la locașul trupului tău”. Zicând acestea sfântul, îndată l-a lăsat durerea și s-a făcut precum se scrie în proorocia lui Iezechil: creștea carnea trupului său în vederea tuturor, oasele se acopereau, rănile se umpleau cu carne, vinele se îndreptau, încheieturile se întăreau și pielea se întindea. Și s-a făcut Chir sănătos, mai presus de nădejde. Niște vindecări ca acestea cu minuni, împărțea plăcutul lui Dumnezeu, cu darul cel dat lui de la Dumnezeu, nu numai acelora de care se atingea cu mâinile sale, dar și acelora care erau departe.

O femeie a unui diacon mirean, cu numele Evghenie, apropiindu-se timpul să nască, nu putea și nu-i era de folos, nici un ajutor, nici de la doctor, nici de la moașele care-i slujeau la naștere. Deznădăjduindu-se cu toții, femeia era gata să moară, că nu vorbea și nici nu simțea nimic. Atunci bărbatul său, Evghenie, alergând la Cuviosul și udând cu lacrimi cinstitele lui picioare, cerea ajutor de la sfintele lui rugăciuni. Apoi, rugându-se Cuviosul și binecuvântând o pâine, a dat-o diaconului, ca degrabă să o pună pe pieptul bolnavei. Aceasta făcându-se, îndată femeia a născut pruncul și a scăpat de dureri. Venindu-și în simțire, întreba: „Unde este părintele acela care a dezlegat durerea mea? Unde este cel ce m-a întors de la porțile morții?”. Întrebând-o când și ce fel avea fața acela de care vorbește, a spus chipul și asemănarea cuviosului cel ce i s-a arătat și toți au cunoscut că este Cuviosul Marcel, care s-a arătat ei și a izbăvit-o de moarte. Atât era de îmbunătățit acest fericit părinte și viața lui asemenea cu a îngerilor, încât și sfinții îngeri viețuiau împreună cu dânsul, pentru curățenia și sfințenia lui.

Serghie, egumenul mănăstirii care era lângă râul Eufrat, auzind despre Cuviosul, a venit să-l vadă și fără seamăn a văzut singur mai multe decât cele ce i se spusese despre dânsul. Odată, stând la rugăciune, Serghie a văzut că în vremea când făcea Cuviosul Marcel plecarea genunchilor, doi îngeri luminați sprijinind pe sfântul de amândouă părțile, îl ridicau de la pământ și fața lui în rugăciune strălucea ca fulgerul. Serghie, văzând aceasta, tremura de frică și de spaimă, încât abia i-a rămas duhul într-însul. Dar și altor părinți mari le descoperea Dumnezeu cele despre plăcutul său Marcel. Elisei, egumenul mănăstirii care era în Edesa, dorind să vadă pe sfânt și să se înștiințeze despre viața lui, s-a rugat pentru acesta lui Dumnezeu și i-a arătat Domnul în vedenie pe Marcel, în același chip precum era cu fața și cu chipul. Apoi și înălțimea bunătăților lui i-a descoperit-o, despre care a spus mai pe urmă Elisei lui Petru, ucenicul sfântului, care se întâmplase a fi la dânsul.

Un diacon oarecare al Sfântului Marcel, cu numele de Petru, într-o zi stătea aproape de el și a venit un episcop sărac, care cerea milostenie, iar cuviosul a zis diaconului său: „Împrumută-mă cu doi galbeni ca să dau săracului acestuia”. Petru însă se îndoia să-i dea banii. Deci i-a zis sfântul: „Ce folos îți este ție să-i păstrezi? Căci după două zile vei muri și vei lăsa lucrurile tale pustii”. Și era joi ziua aceea, iar Duminică, mai înainte de a se face ziuă, Petru a murit și au rămas lucrurile sale mănăstirii.

Era o cetate lângă Marea Neagră care se numea Pombiupoli. Într-însa era un egumen al unei mănăstiri cu numele Gavdiol, om atât de îmbunătățit, încât și pe draci îi gonea. La acesta a venit un oarecare frate din mănăstirea lui Marcel, cu numele Talasie și, șezând ei, au rugat câțiva frați pe egumenul acela, să primească niște monahi care fugiseră din acea mănăstire și iarăși se întorseseră. Egumenul nu voia, zicând că nu este cu cuviință să fugă din ascultare și iarăși să se întoarcă. Deci, ca să facă să-i primească, Talasie i-a zis: „Și din mănăstirea lui Marcel mulți s-au dus și iarăși i-a primit sfântul după ce s-au întors”. Iar Gavdiol i-a zis: „Să nu mă potrivești nicidecum cu Marcel, că Stăpânul meu Hristos mi-a descoperit că precum Moisi avea de la Dumnezeu duhul blândeții, așa și Marcel este preablând”. Cu adevărat, cuviosul avea pe lângă darul blândeții și darul prorociei, căci ceea ce prorocea, se și împlinea și pe cele de departe le vedea, ca și cum ar fi fost de față.

Odată, ucenicii lui plutind pe Marea Neagră pentru oarecare trebuințe mănăstirești și fiind învăluire și vifor mare, încât erau gata să moară, li s-a arătat cuviosul și i-a ajutat, povățuindu-i fără primejdie către liman. Ajungând ei în cetatea Anchiria, unul dintr-înșii, cu numele Pavel, s-a îmbolnăvit foarte și ceilalți voiau să-l lase acolo; iar el oftând din inimă cu plângere, a strigat: „Unde sunt rugăciunile tale, o! părinte Marcel, că tu m-ai încredințat lui Dumnezeu și iată, acum pier și ce este mai amar, mor afară de turma ta și departe de frații mei”. Zicând acestea bolnavul cu lacrimi în ochi, iar cuviosul fiind în mănăstire și auzind plângerea și mâhnirea lui, a spus lui Chesarie, ucenicul său, că „unul din frații noștri trimiși la slujbă este în mâhnire și în boală”. Sculându-se, s-a rugat pentru dânsul și îndată s-a făcut Pavel sănătos. Apoi a însemnat Chesarie vremea și după ce s-au întors frații, s-a aflat că în acel ceas s-a însănătoșit Pavel în Anchira, când a văzut mai înainte părintele boala lui și s-a făcut rugăciune pentru dânsul.

Dumnezeu pedepsea odată pământul cu o foamete mare și a venit la cuviosul chelarul hambarului mănăstirii, cu numele Malh, spunându-i că se sfârșește grâul și abia poate să fie pâine pentru zece zile. Sfântul a zis: „Tu să te duci, fiule, să-ți faci ascultarea ta și să nu te îngrijești de nimic”. Malh, socotind că ava nădăjduia să-i vie pâine de undeva, dădea după obicei ceea ce era în hambar nu numai la trebuința fraților, ci și a săracilor. Trecând șapte zile și rămânând foarte puțin grâu în hambar, Malh a venit iarăși la sfânt, spunându-i despre isprăvirea griului. Ava, ca și mai întâi, l-a trimis la lucrul său, poruncindu-i să nu se îngrijească de aceasta.

După două zile, nemairămînînd nimic în hambar, Malh a venit la ava tulburat. Iar cuviosul, sculându-se, s-a dus la hambar și a poruncit lui Malh să-i deschidă. Acesta adeverea cu jurământ că n-a rămas nici un bob și nu are pentru ce să deschidă, dar l-a deschis și iată a văzut hambarul plin cu tot felul de pâine și s-a spăimântat, iar cuviosul defăima necredința lui. Din vremea aceea, n-a mai scăzut hambarul, până ce a trecut foametea, căci cât cheltuia chelarul într-o zi, pe atât se adăuga în cealaltă. Așa a hrănit cuviosul în vreme de foamete nu numai pe frați, dar și mulțime de săraci, de străini și de nevoiași. Toate acestea sunt lucruri minunate ale Domnului, săvârșite prin plăcutul Său, Marcel. Și această minune s-a auzit în toată cetatea împărătească și toți boierii au aflat despre dânsa. Dar urmează și altele și mai minunate.

Un oarecare monah Pavel, nu acel de care s-a vorbit mai sus, ci altul din altă mănăstire, îmbolnăvindu-se de moarte a trimis la sfânt, rugându-l să vină la dânsul. Ajungând trimisul la mănăstirea lui Marcel, l-a găsit îndeletnicindu-se cu episcopul Calcedonului, vorbind despre dogmele bisericești și nu era cu putință sfântului a alerga la acel bolnav îndată, până ce nu va sfârși vorbirea cu episcopul pentru lucrurile bisericești.

În acea vreme bolnavul a murit. După aceasta cuviosul s-a dus și a găsit săvârșite toate cele de îngropare. Dar părintele, fiind tare în credință și ridicând ochii cei trupești și sufletești către cer și rugându-se cu credință și multă sârguința către Dumnezeu, după cum îi era obiceiul, în cămara cea de taină a inimii sale, a pus mâna pe cel mort; iar unii din cei ce stau acolo, râdeau zicând în cugetele lor: „Acest bătrân nu crede că cel ce zace este mort și încearcă cu mâinile”. Dar sfântul, atingându-se de cel mort, acesta îndată a înviat și, ridicându-se, a început să vorbească. Atunci toți s-au spăimântat și s-au cutremurat de acea înfricoșată minune a sfântului. Iar cuviosul poruncea tuturor să nu spună nimănui acea minune; dar nu se puteau tăinui măririle lui Dumnezeu și atâtea daruri ale Lui, pe care le avea cuviosul.

Dar ce vom zice despre puterea și stăpânirea acestui mare părinte pe care o avea asupra diavolilor? Căci aceștia, ca niște praf ce se spulberă de un vânt mare, așa se izgoneau din oameni prin rugăciunea lui. Odată, s-au adus la dânsul patru îndrăciți, pe care muncindu-i dracii cumplit, strigau către sfânt: „Poruncește-ne să ieșim de vreme ce ai stăpânire peste noi”. Sfântul tăcea și nici cu ochii nu căuta asupra lor, numai se ruga lui Dumnezeu în sine, zicând: „Miluiește, Doamne, zidirea Ta”. Căci vedea vicleșugul vrăjmașului care cu acele cuvinte voia să-l arunce în înălțarea minții. Astfel, tăcând sfântul, au ieșit dracii biruiți de smerenia lui. Dar cine va spune în amănunțime faptele minunate ale cuviosului părintelui nostru? Cine va număra darul lui Dumnezeu care era într-însul? Cine va spune credința lui cea mare și neîndoită, cu care putea să facă acele mari lucruri? Vremea nu ajunge a povesti.

Dintre cele fără de număr spre folosul nostru și pentru preamărirea lui Dumnezeu, cel minunat între sfinții Săi, sunt și acestea: Odată se aprinse în Bizanț un foc mare, trimis de mânia lui Dumnezeu, încât ardea cetatea în flăcări, fiind pedepsită pentru păcate și nu era cu putință nicidecum a se stinge văpaia, care ardea toate și le îngropa în cenușă. Nu era nici o nădejde că să poată scăpa vreo casă de ardere, pentru că focul cuprinsese toată cetatea împrejur. Înștiințându-se despre aceasta, Cuviosul Marcel a stat la rugăciune, ridicându-și mâinile sus și vărsând lacrimi, îndată s-a potolit focul și n-a mai înaintat și s-a salvat jumătate din cetate, pentru că toată puterea focului s-a stins ca de niște ploi mari prin lacrimile cuviosului.

Un boier mare, Ardavurie, fecior al lui Aspar, cumplit cu obiceiul, iar cu credința arian, s-a mâniat asupra unui om de sub stăpânirea sa, cu numele de Ioan, și a vrut să-l omoare. Iar el, neavând unde să se ascundă, a fugit în locașul Sfântului Marcel.

Ardavurie a trimis slugi după el ca să-l ia de acolo, dar cuviosul nu l-a dat. Iarăși a trimis boierul cu rugăminți și îngroziri să-l ia de acolo și l-a amenințat pe sfânt, ca să-i dea pe Ioan, iar Cuviosul i-a trimis înapoi și pe aceia. Mâniindu-se boierul a trimis ostași mulți ca să scoată cu sila din mănăstire pe Ioan, iar pe cei ce s-ar împotrivi să-i omoare cu sabia. Când au înconjurat ostașii mănăstirea cu săbiile și voiau să strice ogradă, venind frații la sfânt, îl rugară cu lacrimi să-l dea pe Ioan ostașilor că nu cumva pentru dânsul - ziceau ei - să pierim și noi cei fără de vină. Cuviosul neascultînd pe frați, că era milostiv, nu a vrut să dea pe cel nevinovat în mâinile ucigașilor. Apoi, luând arma duhovnicească, adică puterea Sfintei Cruci, cu care îngrădindu-se a ieșit împotriva ostașilor și îndată a căzut mare frică peste ei, când au văzut Crucea cu raze stălucind ca un soare, iar împrejurul lui, mare văpaie de foc, fulgerând și tunând, încât aruncând armele s-au înspăimântat și au fugit. Auzind acestea, boierul s-a înspăimântat și, îmblânzindu-și mânia, l-a iertat pe Ioan.

De vreme ce s-a pomenit aici de Ardavurie și de Aspar, tatăl său, este cu cuviință a spune sfârșitul lor, care s-a descoperit cuviosului. Aspar era cu puterea cel mai întâi după împărat, sub a cărui mâna era toată oastea și avea doi fii, pe Ardavurie și pe altul mai tânăr, cu numele Patrichie; și era potrivnic împăratului în multe lucruri. Apoi cu toată casa să îi era pe ascuns vrăjmaș împăratului și era foarte rău pentru toată Biserica lui Hristos, pentru că, ajutând arienilor, făcea mult rău drept-credincioșilor. Iar binecredinciosul și de Hristos iubitorul împărat Leon, care se numea cel Mare, fiind blând și temător de Dumnezeu, a răbdat până la o vreme, pe de o parte din nerăutate, iar pe de alta pentru că toată puterea oștii grecești era în mâna lui Aspar și aproape toți erau arieni. Casa acelui rău credincios, fiind gata a se risipi cu cădere de moarte și a pieri, Cuviosul Marcel a avut un vis: „Un leu se lupta cu un balaur fiind fără măsură de mari, balaurul bătea pe leu cu coada și-l biruia, iar leul umbla împrejurul balaurului în deșert, neputând să-i facă nici un rău. Apoi, ostenindu-se amândoi, s-au odihnit. După puțină odihnă leul căpătând putere, deodată, ca dintr-un somn deșteptându-se, s-a repezit asupra balaurului cu mare mânie și, trântindu-l la pământ, l-a biruit”.

Văzând aceasta în vis părintele Marcel, a proorocit că Aspar cu toată casa lui va fi pierdut de împărat, căci leul pe care-l văzuse închipuia pe împăratul Leon, iar balaurul cel mare pe Aspar, care cu adevărat că un balaur mușca și vătăma credința cea dreaptă.

Vedenia și proorocia sfântului au luat degrabă sfârșit, căci: binecredinciosul împărat Leon, vrând cu bunătatea și milostivirea sa să împace casa lui Aspar și din vrăjmaș să-l facă prieten, ba încă sîrguindu-se a-l aduce la sfânta credință, a logodit pe fiica sa, Ariadna, cu feciorul lui Aspar, cel mai tânăr, Patrichie, și voia să-l facă după sine împărat, pentru că el nu avea fecior. Deci gândea ca pe ginerele său să-l înalțe la împărăție, dar s-a făcut mare gâlceavă în poporul cel credincios, pentru că se temeau toți, ca până la sfârșit să fie chinuită Biserica lui Hristos prin vrăjmășia și răutatea arienească, căci ginerele împăratului era arian.

Adunându-se toți credincioșii cu episcopii și cu preoții, luând cu ei și pe bătrânul Marcel, au mers la împărat și au zis: „Să nu facă aceasta, adică să nu ridice la moștenirea împărătească pe cel rău-credincios, ci mai întâi ginerele împăratului să se lepede de credința cea arienească, iar de nu va voi, apoi să nu primească cinstea împărătească”. Împăratul Leon potolind poporul, făgăduia că va aduce pe ginerele său către dreapta-credință. Ginerele său, deși cu vicleșug venise la credință, totuși gâlceavă în popor nu înceta.

În acea vreme s-a descoperit răutatea și vicleșugul lui Aspar, că nu numai coroana împărătească căuta, ci capul împăratului, voind să-l omoare. Deci s-a ridicat tot poporul împotriva casei lui Aspar, nerăbdînd un vicleșug ca acela și voia să-l piardă cu totul. Iar el, temându-se, a fugit cu fiii săi în Calcedon și s-au închis în biserica Sfintei Mucenițe Eufimia, având cu sine mulțime de ostași, care au stat împrejurul bisericii, păzind viața lui. Dar a fost scos de acolo cu cuvinte împărătești de pace și chemat în cetatea împărătească. Apoi, după puțină vreme, după sfatul împărătesc, Aspar împreună cu fiul său Ardavudie au fost omorâți de Zenon. Patrichie, ginerele împăratului, a fost trimis în surghiun, iar Ariadna, fiica împăratului, a fost luată de Zenon, care mai pe urmă a luat împărăția grecească după Leon. Astfel neamul cel de balaur, casa lui Aspar zic, a pierit cu sunet, fiind biruit de leu, după proorocia sfântului. Dar noi iarăși să ne întoarcem la Sfântul Marcel.

Când mergea poporul la împăratul Leon, cu episcopii și preoții, având cu dânșii pe acest părinte că pe un înțelept și prea- ales povățuitor, mulți din cei vrednici, au văzut pe îngerul lui Dumnezeu în chip de tânăr preafrumos, în haine albe și încins cu brâu de aur, mergând împreună cu Sfântul Marcel și sprijinindu-l de mâna lui. Astfel l-au văzut toată vremea, când mergea acolo cu poporul și iarăși când se întorcea de acolo până la ușa chiliuței sale, unde s-a făcut nevăzut. De aici arătat este, că era iubit de Dumnezeu acest fericit părinte, căci pe îngerii Săi îi trimitea spre slujbă ca să-l ducă în cale și să-l păzească. Astfel se împlineau asupra lui cele zise: Va porunci pentru Tine îngerilor Săi, ca să Te păzească în toate căile Tale, pe mâini Te vor lua, că nu cumva să se împiedice de piatră piciorul Tău.

Acum este vremea să spunem și sfârșitul Cuviosului. Șaizeci de ani săvârșind cuviosul în nevoințele monahicești, s-a apropiat de fericitul său sfârșit, petrecând toate zilele vieții sale cu plăcere de Dumnezeu. Și s-a asemănat proorocilor, prin mai înainte-vedere; patriarhilor, prin credință și nădejde neîndoită spre Dumnezeu, și mucenicilor prin omorârea trupului, cea din toate zilele. Apoi s-a asemănat lui Moise întru vedere de Dumnezeu și în dar, precum s-a zis mai sus, fiind deopotrivă lui David în blândețe, lui Petre Apostolul în râvna, lui Ioan întru feciorie și în știință și tuturor Apostolilor în darul tămăduirilor; căci era izvor tuturor tămăduirilor și râu al facerilor de bine cele cu minune.

Zăcând pe patul durerii, plângea mulțimea fraților, înconjurându-l, între care era unul cu numele Luchian, de neam boieresc, care trecând cu vederea toate cele lumești, venise la viața monahicească, sporind în faptele cele bune mai mult decât alții. Acela, plângând, ruga pe sfânt că să nu-l lase singur fără de cârmă în marea acestei vieți, spre a se pierde în valurile ispitei, ci să-l ia și pe el. Iar cuviosul, căutând spre dânsul, a zis: „Îndrăznește, fiule, pentru că, după ducerea mea, degrabă vei veni după mine”. Și s-au adunat de prin mănăstirile cele din jur egumenii și frații, precum și arhiereii și boieri din Constantinopol ca să-l cerceteze și să-i dea sărutarea cea mai de pe urmă. El, dând fiecăruia învățătura ce se cădea și multe vorbind spre folosul sufletului și pentru viața cea veșnică, s-a rugat ca să se depărteze de la dânsul, zicând că vrea să doarmă puțin. Depărtându-se toți, a adormit cu somnul cel fericit și cu odihna cea veșnică, dându-și sufletul său în mâinile lui Dumnezeu și l-au pus cu cinste în biserica pe care el însuși a zidit-o.

Fericitul Luchian plângând deasupra gropii lui, în a cincea zi i s-a arătat cuviosul în vedenie, zicând: „Pentru ce te mâhnești? Nu crezi că am rugat pentru tine pe Dumnezeu, ca și tu fără de zăbavă să fii împreună cu mine?”. După acea vedenie, a treia zi s-a odihnit întru Domnul și Luchian, mai trăind după părintele și învățătorul său opt zile. Astfel, Cuviosul Marcel și după moartea sa a împlinit proorocia sa, degrabă luând după sine, precum a făgăduit, pe iubitul ucenic Luchian și împreună cu sfinții cu care s-a asemănat, s-a dus înaintea Stăpânului Său cel mai sfânt decât toți sfinții, în veselie și în bucurie veșnică, Căruia și noi ne închinăm, ca să ne învrednicim prin rugăciunile sfântului și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Sf Cuv Tadeu

Cel între sfinţi Părintele nostru Tadeu a fost rob slobozit al lui Teodor, care, cu putere împărătească, a luat Mănăstirea Studiţilor şi a făcut-o chinovie. Tadeu şi-a tuns parul capului în mănăstirea lui Teodor şi s-a făcut călugăr. Ducea viaţă bineplăcută lui Dumnezeu şi era iubit de toţi. Postea şi priveghea mult; îşi înfrâna limba, lua aminte la dumnezeieştile cuvinte, se culca pe pământ, era foarte supus şi nu avea altă avere decât hainele de pe el.

Cu îngăduinţa lui Dumnezeu, împărăţeau pe vremea aceea Mihai Bâlbâitul şi Teofil, fiul lui, împăraţi răucredincioşi şi luptători împotriva sfintelor icoane. Aceştia au închis pe unii episcopi şi stareţi binecredincioşi, iar pe alţii i-au surghiunit. Printre aceştia s-a aflat şi marele luptător Teodor, părintele şi stareţul Cuviosului Tadeu.

Odată s-a dus cu Teodor la palatul împărătesc şi acest purtător de Dumnezeu Tadeu. Aprins de râvnă dumnezeiască, a mustrat pe împăratul acela răucredincios înaintea întregului senat. Împăratul a poruncit să aducă icoana Mântuitorului să o pună pe pământ, iar pe Sf. Tadeu să-l aşeze pe sfânta icoană. Sfântul n-a vrut. Atunci a fost luat cu sila de nişte bărbaţi puternici şi ţinut deasupra ei, ca să nu se mişte. Şi i-a zis tiranul: „Iată ai călcat icoana lui Hristos! Primeşte dar şi celelalte învăţături ale noastre”.

Sfântul însă, luminat cu adevărat la suflet, i-a răspuns: „Eu, prea răucredinciosule şi tirane, plin de toată necurăţenia, n-am făcut asta cu voia mea, să mă ferească Dumnezeu!, ci prin viclenia ta şi nedreapta ta judecată. Eu, dimpotrivă, mă închin sfintei icoane a Domnului şi Dumnezeului meu, o sărut şi vreau cu dragă inimă să mor pentru ea!”.

Cu aceste cuvinte a fost făcut de ruşine ticălosul de împărat. Dar pentru că a fost ocărât de un ţăran, de un scit şi de un om de rând, a poruncit să fie trântit la pământ înaintea lui şi bătut fără milă. Şi l-au lovit mult cu ciomegele, până ce au socotit că şi-a dat sufletul. Crezând că a murit, l-au târât de picioare afară. Unii din cei ce erau acolo l-au legat şi l-au târât ca pe un stârv şi ca pe o necurăţenie prin tot târgul. L-au aruncat apoi lângă zidul cetăţii, în partea dinspre izvor, s-au întors şi s-au spălat.

Iar fericitul Tadeu, suferind toate cu mulţumire şi cu bărbăţie, a mai trăit trei zile, apoi s-a dus la Domnul.