2. /29 DECEMBRIE 2021 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători

B. Decese; Sărbători

Decese

·    1170 - Thomas Becket, Arhiepiscop de Canterbury, a fost asasinat în interiorul Catedralei Canterbury de susținători ai regelui Henric al II-lea Plantagenet.

Thomas Becket – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Thomas Becket (c. 1118, Londra – d. 29 decembrie 1170, Canterbury) a fost arhiepiscop de Canterbury din 1162 până în 1170, în timpul regelui Henric al II-lea Plantagenet. Ridicându-se împotriva limitării drepturilor bisericii de către puterea regală, a fost ucis din ordinul regelui. Este venerat ca sfânt și martir și de Biserica Catolică și de Biserica Anglicană.

·         1563: A decedat umanistul si teologul protestant  Sébastien Châteillon, (Sébastien Castellion), n.1515 in Bugey in  fostul regat al Savoiei, actualmente in Franta.
* 1606: Ștefan Bocskai sau Ștefan Bocskay (în maghiară Bocskai István) (n. 1 ianuarie 1557, Cluj - d. 29 decembrie 1606, Cașovia) a fost un principe al Transilvaniei. 

1557. La 1 ianuarie se naște la Cluj István Bocskay, fiul lui György Bocskay și al Krisztina Sulyok.

1574. Își desăvârșește educația la curțile din Viena și Praga.

1576. Revine în Transilvania, la curtea principelui István Báthory, ales în acest an rege al Poloniei. Cumnatul lui Bocskay, Cristofor Báthory, soțul surorii sale Elisabeta, devine principe al Transilvaniei si Ungariei (1576-1581).

1581. Încetarea din viață a lui Cristofor Báthory și a Erzsébet Bocskay. Fiul acestora, Zsigmond, nepot de unchi al lui Ștefan Bocskay, devine voievod (din 1587 principe) al Transilvaniei. În acest an, Bocskay va fi numit de către István Báthory consilierul și educatorul tânărului principe.

1583. István Bocskay se căsătorește cu Katalin Hagymássy, văduva lui Tamás Varkocs.

1588. Zsigmond Báthory devine maior. Încep controversele dintre susținătorii orientărilor pro-otomană, respectiv pro-habsburgică din Transilvania. Bocskay rămâne credincios lui Zsigmond, sprijinind eforturile creștine antiotomane.

1592. Bocskay este numit comandant al cetății Oradea.

1594. Intervine în forță în conflictul dintre Zsigmond Báthory, promotor al alăturării Transilvaniei la războiul antiotoman al Ligii Sfinte, și vărul acestuia Baltazar Báthory, exponentul politic al partidei pro-otomane. Sprijinul lui Bocskay se dovedește a fi decisiv pentru victoria lui Sigismund. Transilvania rupe legăturile cu Poarta iar Sigismund îi execută pe cei mai importanți susținători ai orientării politice pro-otomane.

Statuia lui István Bocskay la "Monumentul Millenium" din Budapesta

Statuia lui István Bocskay în Miercurea Nirajului

1595. Bocskay este conducătorul delegației transilvănene la Praga și încheie în numele principelui convenția de alianță cu Rudolf al II-lea. În același an Bocskay este numit al doilea comandant (locotenent general) al armatei transilvănene care efectuează campania antiotomană din Țara Românească, împreună cu voievozii români Mihai Viteazul și Ștefan Răzvan, sub comanda supremă a principelui Sigismund Báthory. Învinși la Târgoviște și Giurgiu, turcii sunt obligați să se retragă la sud de Dunăre.

1596. Misiuni diplomatice la Viena și Praga.

1597. Principele Zsigmond Báthory renunță la tron pentru a doua oară. În Transilvania se instalează comisarii imperiali. Neagreat de habsburgi, Bocskay va fi demis din funcția de căpitan al cetății Oradea, în locul lui fiind numit adversarul său, Gáspár Kornis.

1598. Nemulțumit cu administrația comisarilor imperiali, Bocskay organizează lovitura de stat încheiată cu revenirea lui Sigismund Báthory pe tronul princiar. Este trimis în misiune diplomatică la Praga.

1599, martie. Aflat în drum spre țară, este luat prin surprindere de decizia lui Sigismund de a renunța la domnie în favoarea vărului său, cardinalul Andrei Báthory, susținut de Polonia. Bocskay devine cel mai important susținător al alianței cu imperialii.

1599, octombrie-noiembrie. Pregătește, în colaborare cu generalul imperial Giorgio Basta, intervenția armată în Transilvania, pentru înlăturarea cardinalului András Báthory.

Rudolf al II-lea către Ștefan Bocskay, 6 noiembrie 1599:„Socotim că tu ești în stare de foarte multe, atât prin chibzuință și autoritate, cât și prin numeroasa clientelă politică de care dispui în acel ținut”.'

1600. Aflat în Ungaria Superioară, în permanent contact cu Basta și cu factorii de decizie din Imperiu, sprijină rebeliunea nobilimii transilvănene împotriva lui Basta. Tratativele dintre nobili și Basta sunt purtate prin intermediul cumnatului lui Bocskay, Gabriel Haller. În luna noiembrie a aceluiași an, Dieta decide confiscarea moșiilor lui Bocskay, eventual chiar exilarea lui din Transilvania din cauza devotamentului său față de Sigismund Báthory. Bocskay se retrage pentru un timp din viața politică.

Mihály Szekely, 21 ianuarie 1600: „Nu e nici un fel de secret – o știu și țăranii din întreaga Transilvanie – că Bocskay este vinovat de toate. Se știe că el a afirmat în mod public că el a obținut de două ori Transilvania prin uneltiri, iar acum vrea să o capete, pentru a treia oară, prin sabie”.

1601. Comisarii imperiali îl acuză de conspirație. Pentru clarificarea situației și dovedirea nevinovăției sale, se prezintă la curtea din Praga, din inițiativă proprie.

1602. Este reținut de imperialii habsburgi la Praga și eliberat numai după doi ani.

1604. Obosit și dezamăgit de cele întâmplate, revine în Transilvania. După scurt timp moare soția lui, rămânând fără urmaș. Primește înapoi o mare parte din moșiile confiscate. Între timp, Gabriel Bethlen îl îndeamnă să preia conducerea mișcării anti-imperiale. Corespondența lor ajunge la știrea căpitanului general de la Cașovia, contele Giacomo Belgiojoso , care încearcă confiscarea domeniilor lui Bocskay, pentru necredință. Bocskay declanșează rebeliunea anti-habsburgică. Sprijinit de haiduci, pe care îi eliberează din servitute, obține o serie de victorii asupra imperialilor.

• Citat turc: “Bocskay, un ghiaur viteaz, adunându-și notabilii din neamul său, le-a grăit astfel: Până când vom mai suporta noi batjocura și nedreptățile acestui neam? Eu, la rândul meu, urmând exemplul strămoșilor noștri, îmi pun întrebarea: oare nu este mai bine să ne răzbunăm pe dușmanii noștri și să luptăm pentru cauza noastră?”^[1]

1605. În februarie, Dieta de la Miercurea Nirajului îl alege pe Bocskay principe al Transilvaniei. În luna aprilie este ales principe al Ungariei la Dieta de la Szerencs. La 14 septembrie, după o serie de confruntări cu sașii din Transilvania, Bocskay este unanim ales principe de către cele trei națiuni aliate transilvane, sași, secui, maghiari (românii majoritari fiind fără drepturi politice) de Dieta de la Mediaș, și instaurat pe tronul princiar. În noiembrie, sprijinul otoman se concretizează în obținerea de către Bocskay a actului (berat) de numire ca principe al Transilvaniei și rege al pașalâcului turcesc, Ungaria.

„Numirea lui Ștefan Bocskay ca rege al Ungariei, importanța și fastul încoronării sale, la care a fost prezent marele vizir turc, reprezintă aspectul particular și limita superioară a sprijinului politic otoman. Totodată, prezența marelui vizir la încoronare sublinia faptul că, spre deosebire de încoronarea lui János Zápolya (1529), considerată ca un fapt divers pentru un imperiu în ascensiune, noului eveniment i se acordă (de către turci) o importanță deosebită.”^[2]

„În Transilvania situația fu atât de instabilă, iar Ungaria se afla și ea sub jug nemțesc, până când Domnul l-a urnit din căpitănia sa orădeană pe Ștefan Bocskay, care i-a extirpat pe nemți din Transilvania /.../ Bocskay, cu ajutorul turcilor, i-a scos pe nemți și din Ungaria. Principe foarte bun, el făcu multe lucruri mari în chiar puțină vreme; a restabilit libertățile (nu și pentru români), atât lăuntrice, cât și din afară, ale Ungariei și Transilvaniei; a pus ca orașele haiducilor să fie bastioane ale unui mare teritoriu împotriva turcilor.”^[3]

1606. Încheie cu Rudolf al II-lea tratatul de pace de la Viena. Mediază pacea de la Zsitvatorok, între habsburgi și otomani. Încetează din viață, probabil otrăvit, la Kosiče, la 29 decembrie 1606.

„… sus-numitul Bocskay, știind că va fi otrăvit de unul din oamenii săi apropiați și nu va scăpa, rugase ca din această pricină să se dea o poruncă ilustră pentru ca după el să fie rege cel pe care îl va dori el însuși; dădusem poruncă potrivit dorinței sale. /…/ De aceea, potrivit testamentului regelui Bocskay și clarviziunii bătrânilor de a-l accepta ca rege, și conform cărții de legământ dată mai înainte, sus-numitul Hommonay Balint să fie numit fără întârziere stăpânitor în Transilvania și rege în Ungaria. /…/ Au fost trimise hârtii arhiducelui aflat la Viena și comisarilor păcii și li s-a spus: „chiar dacă regele Bocskay a dispărut, cuvântul nostru este cuvânt și pacea noastră este pace. Și deoarece Bocskay a fost slujitorul padișahului nostru, regalitatea a fost acordată din partea padișahului celui pe care l-a dorit el”. /…/ În cazul înmormântării unui rege ca acesta, fruntașii aflați în jurul său se adună într-un loc, după ce l-au înmormântat, și acolo se află cine va fi rege; și, sărutându-i mâna, îl așază pe scaun; se spune că până în acea zi nu se știe cine va fi rege.”^[4]

„Dar, ah, bunule Dumnezeu! O mare pagubă fu moartea sa timpurie, el a putut trăi doar puțin. Îmbolnăvindu-se, a trebuit să se împace cu împăratul romanilor și să mențină Košice cu cele șapte comitate, conform contractus-ului; muri și pe dată amintirea lui se întoarse. El fu împins la pierzanie de propriul său cancellarius autentic, Mihail Kátai, printr-un dătător de otrăvuri, fapt pentru care credincioșii săi [ai lui Bocskay] l-au îmbucătățit ciolan cu ciolan, l-au tăiat în bucăți; ceea ce otrăvirea, se pare, s-a datorat uneltirii nemțești.

Ștefan Bocskai
Principele Transilvaniei Principele Ungariei (aprilie 1605 - noiembrie 1605) Regele Ungariei (noiembrie 1605)
Ștefan Bocskai (Bocskay) de Kismarja
Date personale
Născut	1 ianuarie 1557  Cluj, Transilvania
Decedat	29 decembrie 1606 (49 de ani) Kassa, Ungaria
Înmormântat	Alba Iulia
Căsătorit cu	Kata Hagymássy
Cetățenie	Transilvania
Ocupație	lider
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Familia Bocskai
Domnie
Domnie	21 februarie 1605 - 29 decembrie 1606
Predecesor	Moise Székely
Succesor	Sigismund Rákóczi

*  1731: Louise Hippolyte (10 noiembrie 1697 – 29 decembrie 1731) a fost singura Prințesă de Monaco care a domnit. Este strămoașa actualei familii princiare de Monaco. Născută la Monaco, ea a fost a doua fiică a lui Antonio I de Monaco și a Marie de Lorraine. Al doilea copil din cei șase ai prinților ei, ea a fost copilul cel mare care a atins vârsta adultă. A avut o soră mai mare, Caterina Charlotte (1691-1696) și patru surori mai mici: Elisabetta Charlotte (1698-1702), Margherita Camilla (1700–1758), Maria Devota (1702-1703) și Maria Paolina Theresa Devota Grimaldi (1708–1726).

Pentru că nu a avut frați, Louise Hippolyte a devenit moștenitoare a tronului din Monaco. Tatăl ei a decis, cu permisiunea regelui Ludovic al XIV-lea al Franței, că viitorul ei soț își va asuma numele de Grimaldi li va conduce Monaco împreună cu ea.

La 20 octombrie 1715, la vârsta de 18 ani, ea s-a căsătorit cu Jacques François Goyon, Conte de Matignon după ce familia i l-a propus drept candidat.

Mariajul nu a fost unul fericit. Jacques a preferat să stea mai mult la Versailles decât la Monaco, unde a avut câteva metrese. După decesul lui Antonio I de Monaco, Louise Hippolyte a călătorit de la Paris la Monaco la 4 aprilie 1731 și a fost primită de o mulțime populară entuziastă.

La sfârșitul anului 1731, Louise Hippolyte a murit de varicelă. Jacques I și-a neglijat afacerile de stat și, sub presiunea populației a trebuit să părăsească țara în mai 1732. El a abdicat în favoarea fiului său Honoréanul următor.

Louise Hippolyte
Date personale
Nume la naștere	Louise Hippolyte Grimaldi
Născută	10 noiembrie 1697 Palatul Princiar din Monaco, Monaco
Decedată	29 decembrie 1731 (34 de ani) Monaco
Înmormântată	Catedrala Sfântul Nicolae din Monaco[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (variolă)
Părinți	Antoine I Marie of Lorraine[*]
Căsătorită cu	Jacques I, Prinț de Monaco
Copii	Charlotte, Stareță de Visitation Honoré al III-lea, Prinț de Monaco
Cetățenie	Republica Genova
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Grimaldi
Prințesă de Monaco
Domnie	20 februarie 1731 – 29 decembrie 1731
Predecesor	Antoine I
Succesor	Jacques I

* 1743: Hyacinthe Rigaud (Hyacinthe-François-Honoré-Mathias-Pierre Martyr-André Jean Rigau y Ros) (n.18 iulie 1659 Perpignan, Franța – d. 29 decembrie 1743, Paris) a fost cel mai important portretist din perioada Ancien Régime. Hyacinthe Rigaud s-a născut la Perpignan (Pyrénées-Orientales), ca urmaș al unei familii cu un lung șir de artiști din Roussillon și fratele mai mare al unui alt pictor, Gaspard Rigaud. A început pregătirea în croitorie în atelierul tatălui său, dar și-a perfecționat abilitățile de pictor cu Antoine Ranc la Montpellier începând cu 1671, înainte de a se muta la Lyonpatru ani mai târziu. A devenit familiar cu pictura flamandă, olandeză și italiană, în special cea al lui Rubens, Van Dyck, Rembrandt și Titian, ale căror lucrări mai târziu el le-a colectat.

Ajungând la Paris în 1681, el a câștigat Prix de Rome în 1682, însă la sfatului lui Charles Le Brun nu a făcut călătoria la Roma pentru a ridica premiul. În 1700 a fost primit în Academia Regală de pictură și sculptură, de unde s-a retras în 1735.

Hyacinthe Rigaud , Autoportret – foto: ro.wikipedia.org

* 1772: Ernst Johann von Biron (rusă Эрнст Иоганн Бирон; 23 noiembrie [S.V. 13 noiembrie] 1690 – 29 decembrie [S.V. 18 decembrie] 1772^[1]) a fost Duce de Courland și Semigallia (1737) și regent al Imperiului rus(1740).

Născut ca Ernst Johann Biren (germană Bühren) la Kalnciems, Semigallia, el a fost nepotul unui ofițer în serviciul lui Iacov Kettler, Duce de Courland, care a primit o mică moșie moștenită de tatăl lui Biron și de Biron însuși când s-a născut.^[2]

A fost educat la Academia din Königsberg, de unde a fost exmatriculat pentru comportament dezordonat. În 1714 el și-a propus să-și caute norocul în Rusia, și, fără succes, a solicitat un loc la curtea Prințesei Charlotte de Brunswick-Lüneburg, soția țareviciului Alexei Petrovici. Revenind la Mitau, el a reușit să câștige o poziție la curtea de acolo prin una dintre surorile sale, care era o fantezie a ministrului Pyotr Bestuzhev. Amanta lui Pyotr Bestuzhev era tânăra ducesă Anna Ivanovna. În timpul absenței lui Bestuzhev, Biron, care era frumos, a reușit să-l înlocuiască în patul Annei, ducând la alungarea lui Bestuzhev și a familiei lui.

Din acest moment până la sfârșitul vieții ducesei, influența lui Biron asupra ei a fost extrem de importantă. Odată cu urcarea pe tronul Rusiei a Annei, Biron, care se căsătorise în 1723 cu Benigna Gottlieb von Trotha gt Treyden (1703-1782) a venit la Moscova și a primit numeroase onoruri și bogății. La încoronarea Annei (19 mai 1730), el a devenit Mare Șambelan, prilej cu care se spune că ar fi adoptat însemnele casei ducal franceze de Biron și a primit o moșie la Wenden de 50.000 de coroane pe an.^[2]

Palatul Rundale, reședința lui Biron

Consiliul Imperiului a încercat să obțină de la Anna o constituție aristocratică dar ea a zdrobit puternic nobilimea, în special familiile Dolgorukis și Galitsins și a făcut practic din Biron conducătorul Imperiului. Dușmanii și rivalii lui Biron au fost măturați din drum, în timp ce oamenii săraci au fost măcinați cu putere de impozite. Rușii au descris această domnie ca Bironovshchina și "jugul german". Se spune că Biron a cauzat peste 1000 de execuții, în timp ce numărul persoanelor exilate de el în Siberia este estimat la de la 20.000 la 40.000. Cu toate acestea, ca administrator, el a arătat o capacitate considerabilă și a menținut ordinea în Imperiu.

În ultimii ani ai domniei Annei, Biron a crescut enorm în putere și bogăție. Deși în primii săi ani la putere se afișa umil, spre sfârșitul domniei Annei el a devenit din ce în ce mai arogant. Acest comportament și execuția înspăimântătoare a fostului său protejat, ministrul de cabinet Artemy Volynsky, l-a făcut nepopular în rândul rușilor din toate clasele.

Ernst Johann von Biron

Apartamente sale erau alăturate de cele ale împărătesei iar mobilierul, trăsurile și uniformele sale erau doar cu puțin mai costisitoare decât ale ei. Jumătate din mita destinată curții ruse a trecut prin cuferele sale. A deținut moșii peste tot. S-a creat un departament special de stat care avea grijă de armăsarii și iepele sale. Luxul bucătăriei sale l-a uimit pe ambasadorul francez, iar diamantele ducesei lui erau invidiate de prinți.

Punctul culminant al carierei lui a avut loc atunci când, la dispariția liniei de Kettler, în iunie 1737, domeniile Courland l-au ales pe Biron ca duce al lor. El era aproape la fel de nepopular în Courland ca și în Rusia, însă voia împărătesei a fost lege în Courland iar sumele mari de bani introduse în Courland sub formă de facturi plătibile în Amsterdam la purtător i-a convins rapid pe alegători.^[2] Ducatul a fost apoi în dispută între Polonia și Rusia. Armatele rusești au fost folosite pentru a-l plasa pe Augustus al III-lea, Elector de Saxonia, pe tronul polonez. Electorul a promis învestitura de Courland pentru Biron. Investitura a avut loc în 1739 la Varșovia.

Pe patul de moarte, Anna fără nici o dorință și numai la rugămintea lui de urgență, l-a numit regent în timpul minoratului țarului Ivan al VI-lea al Rusiei. La 26 octombrie 1740, o așa-numită "declarație pozitivă" semnată de 194 de demnitari, în numele națiunii ruse, i-a conferit regența lui Biron.

Regența lui Biron a durat exact trei săptămâni. La miezul nopții pe 19 noiembrie 1740, el a fost arestat în dormitorul său de vechiul său rival, feldmareșalul Münnich. Comisia desemnată pentru a încerca să-l condamne la moarte a fost comutată de clemența noului regent, Anna Leopoldovna, mama lui Ivan al VI-lea, la exil pe viață la Pelym în Siberia. Toate vastele proprietăți ale lui Biron au fost confiscate, inclusiv diamantele sale în valoare de 600.000 de lire sterline.^[2] A doua revoluție de palat a avut loc la scurt timp după, și noua împărăteasă, Elisabeta Petrovna, l-a alungat pe Münnich și i-a permis lui Biron să-și stabilească reședința la Yaroslavl.

Timp de 22 de ani, fostul regent a dispărut din locurile înalte ale istoriei. El a reapărut pentru un scurt moment în anul 1762, când germanofilul Petru al III-lea al Rusiei l-a chemat la curte. În 1763 Ecaterina a II-a a Rusiei l-a restabilit în ducatul său, pe care l-a lăsat moștenire fiului său Peter. Ernst Johann von Biron a murit palatul din Mitava, capitala sa, la 29 decembrie 1772, la vârsta de 82 de ani.

Ernst Johann von Biron
Duce de Courland și Semigallia, Regent al Rusiei
Date personale
Născut	23 noiembrie 1690 Kalnciems, Semigallia, Ducatul de Courland și Semigallia
Decedat	29 decembrie 1772 (82 de ani) Mitau, Ducatul de Courland și Semigallia
Înmormântat	Jelgava Palace[*]
Părinți	Karl von Biron[*]
Frați și surori	Gustav von Biron[*] Dorothea Elisabeth von Medem[*]
Căsătorit cu	Benigna Gottlieb von Trotha gt Treyden
Copii	Peter von Biron Hedvig Elizabeth von Biron
Religie	Luteranism
Ocupație	om politic
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce
Familie nobiliară	Haus Biron von Curland[*]
Duce de Courland și Semigallia
Domnie	1737–1772
Predecesor	Ferdinand Kettler
Succesor	Peter von Biron

^{* 1822:} Frederic Petru baron Duka (Duca) de Kádár (n. 1756, Osijek(Slavonia) - d. 29 decembrie 1822, Viena) a fost un aromân,^[1]Feldzeugmeister împărătesc austriac și titular al regimentului maghiar de infanterie nr. 39, apoi consilier și conferințiar de stat al împăratului.

Petru s-a înrolat în 1776 drept cadet al regimentului de infanterie valaho-ilir nr. 13 din Caransebeș. Datorită abilităților sale evidente a fost transferat în 1778 ca locotenent al statului major, unde în anul 1787 a fost avansat la gradul de căpitan.^[2]

La data de 1 decembrie 1789 a fost numit maior și mutat în această funcție, după patru ani, la „Armata Coburg” în Olanda austriacă. Înainte de bătălia de la Famars a explorat acolo pe deplin terenul timp de trei zile și a câștigat apoi atacul decisiv al coloanei principale formată din patru departamente de artilerie, conducând personal a patra divizie. După alte acțiuni importante în luptele de la Berlaimont și Maubeuge a fost onorat pe 1 mai 1794 cu titlul de locotenent-colonel și la 7 iulie 1794 cu Crucea de Cavaler al Ordinului Militar Maria Terezia.^[3] În 1795 a plănuit ca șef al statului major al generalui Wurmser atacul reușit de la Mannheim și l-a însoțit un an mai târziu, acum deja colonel (24 februarie 1796), în Italia, unde a proiectat bătălia pierdută la Castiglione.

Pe 31 mai 1798 a fost avansat la gradul de general de brigadă (Generalmajor) în statului major al Arhiducelui Carol în Praga. Un an mai târziu a fost transferat în aceeași funcție la Statului Major General în Germania. În acest rang a direcționat flancul stâng al generalului de corp de armată (Feldmarschalleutnant) Freiherr Staader von Adelsheim în cursul apărării reușite în bătălia de la Stockach.

La 5 mai 1800 a devenit comandantul fortului din Timișoara și promovat la rangul de general-locotenent (Feldmarschalleutnant) pe 14 ianuarie 1801. Din martie a anului a fost însărcinat de Arhiducele Karl cu funcția de șef general de cartier al armatelor din Germania și Italia (până în aprilie 1805), cu mandatul, de a începe o reformă a armatei. Dar s-a dovedit, că Petru n-a fost o alegere bună pentru acest proiect, din cauza atitudinii sale foarte conservatoare. Cu toate acestea, a fost designat pe data de 7 octombrie 1803 deținător al regimentului de infanterie maghiar nr. 39 și onorat în anul 1808 cu titlul de baron de către împăratul Francisc al II-lea.^[4][5][6] În Mai 1805 Duka a devenit generalul comandant al Banatului. Această funcție a deținut-o până la moartea sa.^[7]

Pe 2 septembrie 1813 a fost promovat la gradul de Feldzeugmeister, și adjutant general al împăratului Francisc I al Austriei. În acest rol, el a fost trimis la Lusigny-sur-Barse, în scopul de a negocia cu Napoleon un armistițiu.^[8][9]

În cele din urmă, pe 22 aprilie 1815 la Viena, generalul a fost ridicat de împărat în rangul de baron al Boemiei cu incolat, apoi, la 26 iulie 1816 tot acolo, ca baron maghiar, consilier privat, de asemenea consilier și conferențiar de stat.

Bătălia de la Castiglione - 1796

Stema Duka de Kadar

Bătălia de la Liptingen (Stockach) 1799

Baronul a cumpărat in 1806 comunitatea valahă Cadăr (maghiara:Kádáreste) pe Pogăniș în județul Timiș, la trei mile în sud de castelul Timiș. La aceasta se referă predicatul Kádár în nobilirea din 1808. Cei 748 de locuitori au trăit în 134 de case și au fost predominant vorbitori de limba română și de confesiune ortodoxă română. Fiii lui, Ștefan, Emilie, Eugenie și Petru, au moștenit satul după moartea sa.^[13] Nepoata sa Anastasia (n. 31 octombrie 1828, Beltinci - d. 27 martie 1907, Graz) s-a căsătorit cu Vincețiu conte de Logothetti (n. 13 noiembrie 1824, Cernăuți - d. 13 septembrie 1886, Bratislava).

Baronul Duka de Kádár

Petru Duka de Kádár
Frederic Petru baron Duka (Duca) de Kádár
Date personale
Născut	1756 Osijek (Slavonia) Osijek, Croația
Decedat	29 decembrie 1822 (66 de ani) Viena, Imperiul Austriac
Copii	Ștefan, Emilie, Eugenie, Petru
Naționalitate	Imperiul Austriac;
Cetățenie	Imperiul Austriac;
Ocupație	ofițer
Studii	Regimentul de infanterie valaho-ilir nr. 13 a armatei austro-ungare din Caransebeș
Activitate
A luptat pentru	Imperiul Habsburgic
Gradul	Feldzeugmeister al Armatei Imperiale Austro-Ungare
Unitatea	deținător al regimentului de infanterie maghiar nr. 39
A comandat	șef general de cartier al armatelor din Germania și Italia 1801 general comandant al Banatului 1805 adjutant general al împăratului Francisc I al Austriei 1813
Bătălii / Războaie	bătălia de la Famars, luptele de la Berlaimont și Maubeuge, bătăliile de la Mannheim, Castiglione și Stockach
Decorații și distincții
Decorații	între altele Ordinul Maria Terezia Marea Cruce al Ordinului Imperial Leopold Ordinul imperial Coroana de Fier clasa I Ordinul Regal al Prusiei Vulturul Roșu de clasa I Ordinul Împăratului Rusiei „Sf. Ana” de clasa I

·         1825: Jacques-Louis David (n. 30 august 1748 – d. 29 decembrie 1825) a fost unul dintre cei mai influenți pictori francezi ai stilului Neoclasic.

Născut la Paris, era fiul lui Louis-Maurice David, un negustor destul de înstărit și al lui Marie-Geneviève Buron, care se trăgea dintr-o familie de constructori și arhitecți. Jacques-Louis este crescut de familia mamei sale de la vârsta de nouă ani, după moartea prematură a tatălui său, care și-a pierdut viața într-un duel pe data de 2 decembrie 1757. Unchii micuțului, François Buron și Jacques-François Desmaisons, îl trimit pe băiat mai întâi la colegiul din Beauvais, apoi într-una din cele mai renumite școli medii din Paris –colegiul Quatre-Nations. Este subjugat de desen iar la 17 ani vrea să devină pictor și membru al Academiei. Un aport deosebit în dezvoltarea intelectuală a tânărului artist îl are Michel-Jean Sedaine, secretarul Academiei Regale, care îi dăruiește prietenia sa și îl tratează ca pe propriul fiu. David va locui la acesta începând din anul 1768. În anul 1774, după patru încercări, reușește să ia Marele Premiu la concursul Grand-Prix de Rome, premiu care-i permite să fie acceptat la "Ecole des Eleves proteges" și la Academia de la Roma.

În anul 1775, David pleacă în Italia, unde la început se simte intimidat, dar se apucă imediat de lucru, supunându-se cu strictețe regulamentului școlii. Are totuși timp suficient pentru a seduce o servitoare italiană, după care refuză să ia în căsătorie fata care rămăsese însărcinată, tulburând cu fapta sa imorală viața liniștită a bursierilor Academiei. În anul 1779, David vizitează Napoli și ruinele de la Pompei. Această călătorie va avea un rol decisiv pentru viitoarea sa dezvoltare artistică : va deveni fără umbră de îndoială adeptul neoclasicismului.

În 1780 revine la Paris iar la expoziția Salonului din anul 1781, prezintă Belizarie cerșind și este primit cu aplauze. Succesul de care se bucură îi atrage clienți și ucenici. Atelierul lui David va deveni un centru al avangardei în pictură. În anul 1781, pleacă în Flandra pentru a studia pictura locului.

Moartea lui Socrate, 1787

În mai 1782, se căsătorește cu Marguerite-Charlotte Pecoul, fiica unui bogat funcționar din administrația clădirilor regale. Mariajul acesta îl va elibera pe artist de toate grijile materiale. În anul care va urma, David va fi primit ca membru în rândurile Academiei. În același an -1783- vine pe lume primul fiu al pictorului, Charles-Lois-Jules, în 1784, cel de-al doilea fiu, Eugene, iar în 1786 i se nasc gemenele, Felicite-Emilie și Pauline-Jeanne. Pânza Jurământul lui Horațiu îl urcă pe David pe piedestal. În vremurile furtunoase ale revoluției, David se angajează fără ezitare atât ca artist, cât și ca om în activitatea politică. În anul 1792, David este numit deputat al Convenției Naționale și aderă la tabăra lui Robespierre. În 1793, se pronunță pentru decapitarea regelui. În urma unor conflicte cu Academia, David-revoluționarul se hotărăște să dizolve această instituție. Își atinge scopul – în anul 1793 Academia își încetează existența. Se ocupă, de asemenea, de înființarea acelei instituții la care visase și Diderot –Muzeul Național, reprezentând embrionul Louvre-ului de astăzi. După căderea lui Robespierre, survenită pe 27 iulie 1794, e în pericol; reușește să evite ghilotina, deși în două rânduri- în anul 1794 și 1795- va fi întemnițat.

După ce va fi încoronat împărat, Napoleon îi va încredința funcția de artist oficial al regimului. În anul 1803, îl decorează cu "Legiunea de Onoare", în decembrie 1804, îl numește primul pictor al curții imperiale. Artistul își începe cariera de la curte cu imortalizarea festivității de încoronare. Încă de la prima ședință în care Bonaparte i-a pozat artistului, David a recunoscut în acesta un idol și în perioada de existență a Imperiului, David este apologetul acestuia. După înfrângerea de la Waterloo din 1815 pleacă din țară. Reușește să emigreze în Belgia și chiar și atunci când Franța este gata să-l primească, refuză să se mai întoarcă. Ultimii 10 ani îi petrece la Bruxelles. Într-o seara din februarie 1824, pe când ieșea de la teatru, dă peste el o trăsură. Nu își va mai reveni niciodată pe deplin. Moare pe 29 decembrie 1825.

“Încoronarea lui Napoleon” este o pânză pictată de Jacques-Louis David în perioada 1805-1807. Tabloul se găsește la Muzeul Louvre, Paris – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Love and Psyche or Cupid and Psyche is an 1817 painting by Jacques-Louis David

Napoleon Bonaparte traversând Alpii, 1800

Jacques-Louis David
Louis David: Autoportret
Date personale
Născut	30 august 1748[1][2][3][4][5][6][6][7][8]  Paris, Regatul Franței[9]
Decedat	29 decembrie 1825 (77 de ani)[1][2][3][4][5][6][6][7][10][8]  Bruxelles, Regatul Unit al Țărilor de Jos
Înmormântat	Grave of Jacques-Louis David[*][11]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (Accident vascular cerebral)
Căsătorit cu	Charlotte David[*] (din 16 mai 1782)
Copii	Charles-Louis Jules David[*] Laure Émilie Félicité David[*] Eugène David[*] Pauline Jeanne David[*]
Cetățenie	Franța
Ocupație	pictor om politic
Activitate
Studii	Académie de Saint-Luc[*], Académie royale de peinture et de sculpture[*], Universitatea din Paris
Pregătire	Joseph-Marie Vien[*]
Profesor pentru	François-Édouard Picot, Louis Hersent[*], Georges Devillers[*], Henri-François Riesener[*], Jean-Baptiste Collet[*], Albert Paul Bourgeois[*], Jean Biard[*], Christoffer Wilhelm Eckersberg, Johan Ludwig Lund[*], Jean-Claude Rumeau[*], Abel de Pujol[*], Léopold Robert[*], Ignazio Degotti[*], Jean-Baptiste Isabey[*], François Gérard, José de Madrazo y Agudo[*], Antoine-Jean Gros, Édouard Liénard[*], Jean-Baptiste Wicar[*], François Souchon[*], Juan Antonio de Ribera[*], Sophie Cheradame[*], François Marius Granet[*], Louis Prot[*]
Mișcare artistică	neoclasicism
Opere importante	Jurământul Horațiilor, Napoleon traversând Alpii, Portretul lui Antoine-Laurent Lavoisier și al soției sale, Încoronarea lui Napoleon
Premii	Comandor al Legiunii de Onoare[*] Prix de Rome   Galerie Belizarie cerşind, 1781     Andromaca jelindu-l pe Hector, 1783     Moartea lui Socrate, 1787     Portretul lui Antoine-Laurent Lavoisier şi al soţiei sale, 1788     Paris şi Elena, 1788     Lictorii aducându-i lui Brutus trupurile fiilor săi, 1789     Portret Anne-Marie-Louise Thélusson, Contesă de Sorcy, 1790     Moartea lui Marat, 1793     Portretul doamnei de Verninac'', 1798–1799     Portretul doamnei Récamier, 1800     Portretul papei Pius al VII-lea, 1805     Încoronarea lui Napoleon, 1806     Napoleon în cabinetul său de lucru, 1812     Marguerite-Charlotte David, 1813     Leonidas la Termopile, 1814     Étienne-Maurice Gérard, 1816     Contesa Vilain a XIIII-a şi fiica sa, 1816     Cupid şi Psyche, 1817     Furia lui Ahile, 1825

*1829: Henrietta Alexandrine Friederike Wilhelmine de Nassau-Weilburg (n. 30 octombrie 1797 - d. 29 decembrie 1829) a fost soția Arhiducelui Carol, Duce de Teschen. Soțul ei a fost un general notabil al războaielor napoleniene și victorios în Bătălia de la Aspern-Essling împotriva lui Napoleon I al Franței. Henrietta a fost fiica cea mică a lui Frederic Wilhelm, Prinț de Nassau-Weilburg(1768–1816) și a soției sale, Louise Isabelle de Kirchberg. Bunicii paterni au fost Karl Christian de Nassau-Weilburg și Prințesa Wilhelmine Carolina de Orania-Nassau.

Wilhelmine Carolina a fost fiica lui Wilhelm al IV-lea, Prinț de Orania și a Annei, Prințesă Regală. Anne a fost fiica cea mare a regelui George al II-lea al Marii Britanii și a reginei Caroline de Ansbach. La 15 septembrie/17 septembrie 1815, la Weilburg, Henrietta s-a căsătorit cu Arhiducele Carol, Duce de Teschen. Mireasa avea aproape 18 ani iar mirele 44. Soțul ei a fost fiul împăratului Leopold al II-lea și a împărătesei Maria Louisa a Spaniei. El a fost adoptat și crescut de mătușa sa care nu avea copii, Maria Cristina de Austria și soțul ei Albert de Saxa-Teschen. El a fost moștenitorul ducatului de Teschen, la conducerea căruia a venit în 1822. Mariajul a fost unul fericit.

Prințesa Henrietta
Date personale
Nume la naștere	Henrietta Alexandrine Friederike Wilhelmine
Născută	30 octombrie 1797 Bayreuth
Decedată	29 decembrie 1829 (32 de ani) Viena, Austria
Înmormântată	Cripta Capucinilor din Viena
Cauza decesului	pneumonie
Părinți	Frederic Wilhelm, Prinț de Nassau-Weilburg Louise Isabelle de Kirchberg
Frați și surori	Wilhelm, Duce de Nassau
Căsătorită cu	Arhiducele Carol, Duce de Teschen
Copii	Maria Theresa, regină a celor Două Sicilii Arhiducele Albert, Duce de Teschen Arhiducele Karl Ferdinand Arhiducele Frederick Ferdinand Arhiducele Rudolph Arhiducesa Maria Karoline Arhiducele Wilhelm Franz
Cetățenie	Germania
Religie	Calvinism[*]
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Nassau-Weilburg
Ducesă de Teschen
Domnie	1822-1829

·         1843: A murit Johann Christian Baumgarten, medic şi botanist german stabilit în Transilvania; autor al primului conspect critic al florei din Transilvania, redactat în limba latină; (n. 7 aprilie 1765).
* 1864: Salomon Müller (n. 7 aprilie 1804,^[1] Heidelberg, Electoratul Baden[*]^[2] – d. 29 decembrie 1864, Freiburg im Breisgau, Marele Ducat de Baden^[3]) a fost un naturalist german. S-a născut în Heidelberg și a decedat în Freiburg im Breisgau.

Müller a ajuns în Batavia în 1826, iar apoi a călătorit către Noua Guineeși Timor în 1828 la bordul lui Triton. A început în octombrie 1828, când a rămas în portul Kupang, intrând în interiorul Timorului doar anul următor. În 1831 a rămas în Insula Java, iar mai apoi a explorat Sumatra între anii 1833 și 1835.^[4][5]

·         1883: A murit Francesco de Sanctis, istoric şi critic literar, intemeietorul criticii literare italiene moderne; (n. 28 martie 1817).
* 1890: Elan Pestriț (în lakota: Uŋpȟáŋ Glešká, uneori scris OH-PONG-GE-LE-SKAH sau Hupah Glešká: circa 1826 – 29 decembrie 1890), a fost numele unei căpetenii a subtribului Miniconjou, parte din tribul Lakota Sioux. Acesta a fost fiul căpeteniei Lone Horn și a preluat atribuțiile acestuia la moartea tatăul său. Elanul Pestriț era renumit pentru iscusința sa în negocieri și războaie. Un soldat american din fortul Bennett i-a atribuit acestuia porecla Picior Mare (Si Tȟáŋka) - a nu se confunda cu Oglala Picior Mare (cunoscut și sub denumirea de Ste Si Tȟáŋka și Chetan keah).^[1][2] Elanul Pestriț a fost ucis de către armata Statelor Unite la pârâul Wounded Knee, în Rezervația Indiană Pine Ridge (Lakota: Čhaŋkpé Ópi Wakpála), Dakota de Sud, Statele Unite alături de alți 150 de membri ai propriului trib într-un conflict care avea să primească denumirea de Masacrul de la Wounded Knee.

·         1916: Calugarul rus Grigori Rasputin a fost ucis.
Acesta s-a nascut intr-o familie de tarani dintr-un sat siberian in jurul anului 1860 si a avut parte de o copilarie nefericita. Afectat de moartea mamei si betiile tatalui, tanarul Rasputin era cunoscut ca o persoana desfranata. S-a schimbat radical dupa ce a facut o calatorie la manastirea de langa Ekaterinburg, pentru ca in urmatorii ani sa colinde prin locurile sfinte ale Rusiei. A inceput sa aiba notorietate in 1903 dupa ce a ajutat prin rugaciune o bogatasa rusa aflata intr-un moment critic din viata. Acest lucru a atras atentia inaltilor prelati, rectorul Academiei Teologice din St. Petersburg, parintele Teofan, devenind unul dintre sustinatorii sai. Vestile despre minunile infaptuite de ciudatul calugar au ajuns si la urechile tarinei Alexandra. Ea l-a chemat la palat pe Rasputin pentru a-i vindeca fiul bolnav de hemofilie, iar calugarul a reusit rapid sa castige simpatia cuplului imperial rus. Increderea aproape oarba a lui Nicolae al II-lea si al sotiei lui Alexandra in puterile monahului au influentat negativ viata politica in Rusia, multe dintre deciziile tarului fiind dictate de Rasputin. In acest context, nobilimea a pus la cale asasinarea calugarului, care, in noaptea de 16/17 decembrie (dupa calendarul vechi), a fost atras intr-o cursa in casa printului Felix Iusupov. Ca si viata sa, si moartea lui Rasputin este invaluita in mister. Monahul a fost servit cu vin otravit, dar, cum acesta nu a avut efect asupra lui, printul l-a impuscat de trei ori. Nici gloantele nu l-au rapus, astfel incat Rasputin a fost sugrumat si aruncat in Neva. De moartea brutala a calugarului a fost legata si decaderea Romanovilor, in popor circuland ideea ca Rasputin ar fi blestemat familia imperiala, pentru ca, la aproximativ o jumatate de an de la incident, aceasta a fost executata de bolsevici.

·         1924: Carl Spitteler (n. 24 aprilie, 1845, Liestal - d. 29 decembrie 1924) a fost un poet, nuvelist, romancier, dramaturg, critic și eseist elvețian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1919, considerat "cel mai cunoscut scriitor elvețian de la începutul secolului". Carl Spitteler s-a născut la Liestal, Elveția, pe 24 aprilie 1845. După studiul dreptului la Basel, predă un timp teologia la Zürich și Heidelberg - catedră pe care o părăsește datorită convingerilor sale ateiste. Este un timp profesor particular, apoi de liceu (la o școală de fete din Bern), în cele din urmă redactor la Neue Züricher Zeitung. Din 1892 trăiește ca scriitor liber profesionist. În anul 1905 își ia doctoratul în filosofie la Zürich. La începutul primului război mondial pledează pentru neutralitatea patriei sale, fiind de aceea atacat de cercurile naționaliste din Germania. Opera sa pledează în exclusivitate pentru umanism, încearcă modernizarea unor simboluri antice și a unor idei mitice, "cosmice", este influențată de gândirea filosofică a lui Schopenhauer, Nietzsche, Jacob Burckhardt și ar putea chiar fi criticată de estetism și elitarism exagerat.

Carl Spitteler in 1905 – foto: ro.wikipedia.org

* 1926: Rainer Maria Rilke (n. 4 decembrie 1875, Praga, Imperiul Austro-Ungar- d. 29 decembrie 1926 în sanatoriul Valmont de la Montreux, Elveția) a fost un autor austriac și unul din cei mai semnificativi poeți de limbă germană. Pe lângă poezii, a scris povestiri, un roman și studii privitoare la artă și cultură. A făcut numeroase traduceri în germană din literatura și lirica altor națiuni, în special din limba franceză. Bogata sa corespondență reprezintă o componentă majoră a creației sale literare. 

1875-1896: Copilăria și studiile[modificare | modificare sursă]

Rilke s-a născut pe 4 decembrie 1875 la Praga, localitate ce aparținea pe atunci, ca și întreaga Boemia, de Imperiul Austro-Ungar. Numele său real a fost René Karl Wilhelm Johann Maria Rilke.

Tatăl său, Josef Rilke (1838–1906), a fost un om cu un caracter slab, veșnic nemulțumit și, după ce a eșuat în cariera militară, a devenit funcționar. Mama sa, Sophie „Phia“ Entz (1851–1931), o femeie dominantă și autoritară, se trăgea dintr-o familie înstărită de fabricanți praghezi. În urma eșecului profesional al soțului său, Sophie Rilke suferă din cauza excluderii din înalta societate și, pentru că nici visurile ei privitoare la viața de familie nu s-au împlinit, în 1884 s-a produs ruptura familială.

Nici relațiile ei cu fiul său nu au fost din cele mai bune, fiind puternic afectată de moartea fiicei ei mai mari. Datorită neajutorării emoționale, mama sa l-a legat de sine pe René (al cărui nume în franceză înseamnă renăscut), forțându-l să joace, într-un fel, rolul surorii sale defuncte. Practic, până la vârsta de șase ani, Rilke a fost crescut ca o fată, fotografiile sale timpurii arătându-ni-l cu părul lung și îmbrăcat cu rochiță.

La presiunea părinților, tânărul Rilke (cu vădite talente poetice și pentru desen), a trebuit să urmeze din 1885 o școală militară, cu profil real, (școala de cadeți din Sankt Pölten) spre a-l pregăti pentru cariera de ofițer. Exigențele instrucției militare și experiența unei societăți exclusiv masculine, l-au traumatizat pe termen lung pe acest tânăr sensibil. Din motive de sănătate, în 1891 Rilke a întrerupt pregătirea militară. Din 1892 până în 1895, s-a pregătit în particular pentru bacalaureat, pe care l-a luat în 1895. În anii 1895 și 1896 a studiat literatura, istoria artei și filozofia la Praga și la München.

După ce a plecat din Praga, în 1896 Rilke și-a schimbat prenumele René în Rainer, pentru că viitoarea sa prietenă, Lou Andreas-Salomé, a considerat că acesta este mai potrivit pentru un bărbat care vrea să devină scriitor.

1897-1902: Anii de dezvoltare[modificare | modificare sursă]

În anul 1897, Rainer Maria Rilke a întâlnit-o în München pe Lou Andreas-Salomé(1861-1937), o intelectuală și literată care călătorise mult în viața ei, și s-a îndrăgostit de ea. A urmat o relație tumultuoasă cu această femeie mai în vârstă decât el (ea are 36 de ani iar el 22), și căsătorită. Această relație amoroasă a durat până în 1900. Chiar și după ce s-au despărțit, Lou Andreas-Salomé i-a rămas lui Rilke cea mai bună prietenă și sfătuitoare. De un mare folos i-au fost cunoștințele de psihanaliză, și experiența, dobândite în anii 1912-1913 de la Sigmund Freud.

La moartea lui Lou Andreas-Salomé, în anul 1937, Sigmund Freud i-a rostit necrologul, în care a spus că ... se știe că i-a fost atât muză cât și mamă iubitoare marelui poet Rainer Maria Rilke, care era destul de neajutorat în viață...

În toamna anului 1897, Rilke a urmat-o pe Lou Andreas-Salomé la Berlin, închiriind o locuință în imediata ei apropiere. În anul 1898 a plecat în prima sa călătorie în Italia, care a durat mai multe săptămâni. În cei doi ani care au urmat, a vizitat de două ori Rusia: în 1899 a plecat cu soții Andreas la Moscova, unde l-a întâlnit pe Lev Tolstoi. În lunile mai-august ale anului 1900 a plecat din nou în Rusia, de această dată numai cu Lou Andreas-Salomé, vizitând atât Moscova cât și Sankt Petersburg, traversând țara de-a lungul râului Volga.

În toamna anului 1900, imediat după ce Lou Andreas-Salomé a luat hotărârea să se despartă de el, Rilke i-a făcut o vizită mai lungă lui Heinrich Vogeler în localitatea Worpswede. Aici, Vogeler avea în proprietate o clădire, cunoscută sub denumirea de Barkenhoff, pe care o renovase în stilul Secession (Jugendstil). În Sala Albă a casei sale organiza în fiecare duminică întâlniri cu artiști, în special cu Otto Modersohn, Paula Modersohn-Becker, Carl Hauptmann și cu sculptorița Clara Westhoff (1878-1954). În urma acestor întâlniri, în primăvara anului următor a avut loc căsătoria între Rainer Maria Rilke și Clara Westhoff. În decembrie 1901 s-a născut fiica lor, Ruth (1901-1972). Dar, deja în 1902, Rilke a părăsit locuința comună și a plecat la Paris, pentru a scrie o monografie a sculptorului Auguste Rodin (1840-1917). Relațiile între Rilke și Clara Westhoff au subzistat pe durata întregii vieți, dar el nu era omul care să ducă o viață de familie, obișnuită pentru un burghez, legat de o singură localitate. În același timp, a început să fie copleșit de griji materiale, putându-și plăti cu greu datoriile prin diverse lucrări la comandă.

1902-1910: Perioada mijlocie de creație[modificare | modificare sursă]

Portretul lui Rainer Maria Rilke, de Paula Modersohn-Becker, 1906, Bremen

Prima perioadă petrecută la Paris a fost dificilă pentru Rilke, deoarece acest oraș mare, și străin pentru el, i-a insuflat multe temeri. Toate aceste experiențe ale sale, Rilke le-a adunat în prima parte a singurului său roman, Die Aufzeichnungen des Malte Laurids Brigge (Însemnările lui Malte Laurids Brigge). Dar tot Parisul i-a prilejuit și întîlnirea cu multe surse de inspirație moderne, precum sculpturile lui Auguste Rodin sau lucrările pictorului Paul Cézanne (1839-1906). În acești ani, Parisul devenise domiciliul principal al poetului. În anii 1905 și 1906, Rilke a fost angajat ca secretar personal al lui Auguste Rodin, care a reprezentat pentru Rilke figura idealizată a tatălui. În mai 1906, puțin după moartea tatălui lui Rilke, Rodin a pus brusc capăt acestei relații contractuale.

Principalele creații poetice din perioada pariziană au fost Neue Gedichte (Poezii noi) 1907, Der neuen Gedichte anderer Teil (Cealaltă parte a poeziilor noi) 1908, care cuprind versuri scrise din 1903 până în 1908, cartea de poezii Requiem 1909, precum și romanul Die Aufzeichnungen des Malte Laurids Brigge (Însemnările lui Malte Laurids Brigge), început în 1904 și terminat în ianuarie 1910.

1910-1919: Frământări interne și externe[modificare | modificare sursă]

În anul 1912 a apărut o nouă ediție a povestirii sale lirice Weise von Liebe und Tod des Cornets Christoph Rilke (Cântul de iubire și moarte al stegarului Christoph Rilke), care a cunoscut o mare popularitate în cadrul seriei noi scose de editura Insel.

După apariția "Însemnărilor..." Rilke a intrat într-o perioadă de profundă criză de creație, care s-a terminat abia în februarie 1922, când a reușit să termine Duineser Elegien (Elegiile duineze), începute încă din 1912. Acest ciclu de poezii își trage numele de la castelul Duino din Triest, aparținând contesei Marie von Thurn und Taxis, unde Rilke a fost găzduit din octombrie 1911 până în mai 1912.

Izbucnirea Primului război mondial l-a surprins pe Rilke în timpul unei șederi în Germania. Îi era imposibil să se întoarcă la Paris: bunurile lăsate de el acolo fuseseră sechestrate, confiscate și vândute la licitație. Cea mai mare parte a războiului a fost petrecută de Rilke la München. Din 1914 până în 1916 a avut o legătură amoroasă năvalnică cu pictorița Lou Albert-Lasard.

La începutul anului 1916 Rilke a fost concentrat și a trebuit să urmeze la Viena un ciclu de instrucție de bază. Prin intervențiile unor prieteni influenți, a fost repartizat să muncească în arhiva de război, iar pe 9 iunie 1916, a fost lăsat la vatră. Rilke a plecat din nou la München, unde a stat aproape permanent, cu o scurtă întrerupere la moșia Böckel din Westfalia, aparținând lui Hertha Koenig. Experiența traumatizantă din timpul serviciului militar, care s-a suprapus peste amintirile încă neșterse ale spaimelor pe care le-a resimțit în școala militară, l-au adus în pragul unei muțenii poetice aproape complete.

1919-1926: Operele târzii[modificare | modificare sursă]

Pe 11 iunie 1919, Rilke a părăsit orașul München pentru a călători în Elveția. Motivul oficial era o invitație pentru a ține o prelegere la Zürich, dar adevăratul motiv a fost dorința sa de a scăpa de tumultul postbelic și de a relua lucrul, întrerupt de atâta vreme, la Duineser Elegien (Elegiile duineze). Căutările sale de a găsi o locuință care să fie atât potrivită cerințelor sale, cât și suportabilă material, s-au vădit a fi foarte dificile. Unele din locurile unde a stat Rilke au fost Soglio, Locarno și Berg am Irchel. Abia în vara anului 1921 și-a găsit o locuință convenabilă în turnul castelului din Muzot (în francezăChateau de Muzot) în apropiere de Sierre, în Cantonul Wallis. În luna mai 1922, Werner Reinhart (1884-1951), care era pe post de mecena pentru Rilke, a cumpărat clădirea și i-a pus-o la dispoziție poetului fără a-i cere chirie.

A urmat o perioadă de creație intensă când, după numai câteva săptămâni de muncă, în februarie 1922 Rilke a reușit să termine Duineser Elegien (Elegiile duineze). În aceeași perioadă a scris și ambele părți ale ciclului de poezii Sonette an Orpheus (Sonete către Orfeu). Ambele volume de poezii sunt considerate drept cele mai reușite al operei lui Rilke.

Din 1923 a trebuit să lupte cu grave probleme de sănătate, fiind nevoit să se interneze perioade lungi în sanatoriu. Încercând să învingă boala prin schimbarea mediului în care trăia, Rilke a plecat și la Paris, unde a stat din ianuarie până în august 1925. În ciuda stării sale de sănătate, între 1923 și 1926 Rilke a mai scris unele poezii valoroase (de exemplu Gongși Mausoleum), precum și o mare parte a operei sale în limba franceză, nici până astăzi studiată îndeajuns.

Abia cu scurt timp înainte de moartea sa, s-a putut diagnostica și boala de care a suferit Rilke: leucemie. Poetul a decedat pe 29 decembrie 1926 în sanatoriul Valmont sur Territet, da lângă Montreux, iar pe 2 ianuarie 1927 a fost înmormântat în cimitirul din Raron în Cantonul Wallis. Pe piatra sa de mormânt este înscris un text pe care și-l alesese singur când era pe moarte:

Rose, oh reiner Widerspruch Lust / Niemandes Schlaf zu sein unter soviel / Lidern

(Trandafir, oh, contradicție pură, de a nu fi, sub atâtea pleoape, somnul nimănui).

Rainer Maria Rilke
Date personale
Nume la naștere	René Karl Wilhelm Johann Maria Rilke
Născut	4 decembrie 1875[2][3][4][5][6][7][8][9][10][11][12]  Praga, Austro-Ungaria[13][14]
Decedat	29 decembrie 1926 (51 de ani)[2][14][15][3][4][5][6][7][8][9][10][11][12]  Montreux, Elveția
Înmormântat	Raron[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (leucemie)
Părinți	Josef Rilke, Sophie „Phia“ Entz
Căsătorit cu	Clara Westhoff
Copii	Ruth
Naționalitate	Austria
Cetățenie	Germania  Austria  Austro-Ungaria
Etnie	Austrieci
Ocupație	poet de limbă germană, traducător
Limbi	limba franceză limba germană[1]
Studii	Studii de literatură, istoria artei și filozofie la Praga și München
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1894 - 1925
Specie literară	poezie, roman, poveste
Operă de debut	1896 - „Larenopfer”
Opere semnificative	„Neue Gedichte”, „Duisener Elegien”, „Die Aufzeichnungen des Malte Laurids Brigge”

·         1933: A încetat din viaţă I.G.Duca, prim-ministru al guvernului Romaniei, asasinat de către un comando legionar pe peronul gării din Sinaia; (n. 26 decembrie 1879).

Ion Gheorghe Duca, adesea I. G. Duca sau Ion G. Duca / Ion Gh. Duca (n. 20 decembrie 1879, București – d. 29 decembrie 1933, Sinaia), om politic liberal român, a deținut funcțiile de ministru al educației (1914-1918), ministru al agriculturii (1919-1920), ministru al afacerilor externe (1922-1926), ministru al afacerilor interne (1927-1928), și prim-ministru al României între 14 noiembrie și 30 decembrie 1933, la această ultima dată fiind asasinat de așa-numiții Nicadori din cauza eforturilor sale de a pune stavilă avântului mișcării fasciste Garda de Fier. A fost inițiat în francmasonerie, când se afla la studii în Franța.

·         1937: A murit fizicianul Constantin I. Miculescu; principala sa contribuţie la domeniul fizicii poate fi regăsită chiar în lucrarea sa de doctorat, unde a prezentat o determinare precisă a echivalentului mecanic al caloriei (n. 1863)

* 1941: Ernst, Prinț de Saxa-Meiningen (Ernst Bernhard Victor Georg, Prinz von Sachsen-Meiningen; 27 septembrie 1859 – 29 decembrie 1941) a fost șeful Casei de Saxa-Meiningen din 1928 până la moartea sa. S-a născut la Meiningen, ca fiul cel mare și moștenitorul aparent al Ducelui Georg al II-lea de Saxa-Meiningen și a celei de-a doua soții, Feodora de Hohenlohe-Langenburg. Ernst a urmat o carieră militară și când s-a retras deținea gradul de colonel în cavaleria prusacă. A primit un doctorat onorific în filosofie de la Universitatea din Jena.

La Munchen, la 20 septembrie 1892, Ernst s-a căsătorit morganatic cu Katharina Jensen, fiica poetului Wilhelm Jensen. În ziua nunții, soția lui a fost numită baroneasă de Saalfeld de tatăl lui Ernst, Georg al II-lea.^[1] În ciuda căsătoria lui morganatice, Ernst și-a păstrat drepturile sale de succesiune asupra Ducatul de Saxa-Meiningen.^[2]

Când fratele său vitreg mai mare, ultimul duce care a domnit în Saxa-Meiningen, Bernhard al III-lea, a murit la 16 ianuarie 1928, Ernst i-a succedat la șefia casei ducale. Cum copiii lui s-au născut dintr-o căsătorie morganatică, el a fost succedat de nepotul său, Prințul Georg.

Ernst
Prinț de Saxa-Meiningen
Date personale
Nume la naștere	Ernst Bernhard Victor Georg
Născut	27 septembrie 1859 Meiningen
Decedat	29 decembrie 1941 (82 de ani) Altenstein
Înmormântat	Q2052704[*]
Părinți	Georg al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen Prințesa Feodora de Hohenlohe-Langenburg
Frați și surori	Bernhard al III-lea, Duce de Saxa-Meiningen Prințul Friedrich Johann de Saxa-Meiningen Princess Marie Elisabeth of Saxe-Meiningen[*]
Căsătorit cu	Katharina Jensen
Copii	Baronul Georg Wilhelm Baroneasa Elisabeth Helene Baronul Ernst Frederick Baronul Ralf Erich Baronul Sven Hans Baronul Heinrich
Cetățenie	Imperiul German[*]
Ocupație	artist
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce
Familie nobiliară	Casa de Saxa-Meiningen
Șeful Casei de Saxa-Meiningen
Domnie	16 ianuarie 1928 – 29 decembrie 1941
Predecesor	Bernhard III
Succesor	Prințul Georg

Sari la navigareSari la căutare

Constantin Karadja
Principele Constantin Jean Lars Anthony Démetre Karadja, în 1916.
Date personale
Născut	24 noiembrie 1889  Haga, Olanda
Decedat	28 decembrie 1950 (61 de ani)  București, România
Părinți	Principele Jean Constantin Alexandre Othon Karadja Pașa (1835–1894), ministru plenipotențiar Mary-Louise (Smith) (1868–1943)
Căsătorit cu	Principesa Marcelle Hélène Caradja (1896–1971), fiica principelui Aristide Caradja,
Copii	Principele Jean Aristide Constantin Georges Caradja/Karadja (1917–1993), căsătorit cu Minna Frieda Auguste Starke (1911–1992) Principesa Marie Marcelle Nadèje Karadja (1919-2006)
Cetățenie	România
Ocupație	diplomat, jurist, istoric, bibliograf și bibliofil
Activitate
Alma mater	Framlingham College[*]
Premii	Drept între popoare
Modifică date / text

Membru de onoare al Academiei Române

* 1950: Constantin Karadja (nume complet Constantin Jean Lars Anthony Démetre Karadja; n. 24 noiembrie 1889, Haga – d. 28 decembrie 1950, București) a fost un diplomat, jurist, istoric, bibliograf și bibliofil român de origine olandeză, membru de onoare (1946) al Academiei Române (eliminat din Academia RPR în 1948). La 18 aprilie 2005 a fost declarat de Statul Israel „Drept între popoare”.

APARTENENȚĂ FAMILIALĂ

Principele Constantin Jean Lars Anthony Démetre Karadja s-a născut la Haga, în Olanda, ca fiu al principelui Jean Constantin Alexandre Othon Karadja Pașa (1835–1894), ministru plenipotențiar, și al soției sale, Mary-Louise (1868–1943), fiica senatorului suedez, comandorul L. O. Smith.

A avut o soră, principesa Despina Marie Roxane Alexandra Theodora Karadja (1892–1983).

S-a căsătorit cu principesa Marcelle Hélène Caradja (1896–1971), fiica principelui Aristide Caradja, cu care a avut doi copii:

-Principele Jean Aristide Constantin Georges Caradja/Karadja (1917–1993), căsătorit cu Minna Frieda Auguste Starke (1911–1992);

-Principesa Marie Marcelle Nadèje Karadja (1919-2006).

FORMAȚIUNE ȘI STUDII

European prin educație, Karadja a studiat dreptul la Inner Temple ^[1] și a fost admis avocat în baroul englez^[2]. Vorbea engleza, franceza, germana, suedeza, daneza și norvegiana și cunoștea limbile latină și greacă. Stabilit în România prin căsătorie (1916), Constantin I. Karadja a devenit cetățean român^[3]. Intrat în diplomație în 1920, a servit în misiuni diplomatice în calitate de consul la Budapesta (1921-1922) și consul general la Stockholm (1928-1930) și Berlin (1931-1941). În 1941 a devenit directorul departamentului consular din Ministerul Afacerilor Externe. Dispunând și de o solidă pregătire în domeniul economiei, Karadja a lucrat în calitate de consilier tehnic în Ministerul de Finanțe, participând în mai 1927 la Conferința Economică Internațională de la Geneva ca șef și expert al delegației române. A redactat un Manual diplomatic și consular.

ACTIVITATE BIBLIOLOGICĂ, BIBLIOFILĂ ȘI ISTORICĂ

Pasionat bibliofil, colecționar de cărți vechi și rare, Constantin I. Karadja a întemeiat una dintre cele mai importante colecții de carte veche și rară din România, aflată astăzi în cea mai mare parte în Fondul Bibliotecii Naționale (inclusiv „34 de incunabule numai în fondurile Bibliotecii Naționale” ^[4]) precum și la Biblioteca Academiei Române, căreia i-a dăruit cel mai complet exemplar al Lucrului apostolicesc tipărit în 1563 la Brașov de diaconul Coresi, însoțit de o amplă descriere științifică proprie ^[5].

Acreditat la Berlin, și-a urmat în paralel cu activitatea în diplomație și cercetare în domeniul incunabulelor, fiind singurul român care a lucrat la GW (Kommission für den Gesamtkatalog der Wiegendrucke „Comisia pentru catalogul general al Incunabulelor”), îndrumat de Konrad Haebler (1857-1946)^[6]. În această perioadă, Karadja a realizat Lista incunabulelor de pe teritoriul României, completată după întoarcerea în țară, alcătuind Inventarul incunabulelor păstrate în România (343 pagini) ^[7][8].

A publicat lucrări privind istoria veche a României, utilizând în parte izvoare inedite rezultate ale cercetărilor sale: Cele mai vechi izvoare tipărite ale istoriei Românilor, lucrare în limba germană ^[9], relatând între altele despre luptele lui Ștefan cel Mare ^[10], și o mică lucrare geografică editată în 1490 de așa-numitul „Ptolemeu german”, Georg Stuchs din Nürnberg, din care existau doar două exemplare cunoscute și care descrie exact granițele țării pe care o intitulează „Dacia/Walachey”; este menționată de asemeni cetatea Kilia la gurile Dunării. Vechea Artă tipografică română face obiectul unei alte publicații a lui Karadja ^[11], începând cu Octoihul lui Macarie din 1493-94.

Cea mai veche mențiune a Daciei în tipar, 1454, identificată de C. I. Karadja într-un incunabul tipărit la Mainz a fost prezentată în 1940 la Academia Română ^[4]. De menționat este lucrarea Despre edițiile din 1488 ale Cronicei lui Joannes de Thurócz publicată de Academia Română ^[12], de asemeni scrierile Papei Pius al II-lea (Eneas Sylvius Piccolomini) al cărui Tractatus de bello Thurcorum et Hungarorum este, în opinia lui Karadja, una din primele tipărituri care îi menționează pe români (Colonia (Köln), Arnoldus Therhoernen, 1472).

După mulți ani, în 1969, la Staatsbibliothek din Berlin, specialiștii care îl cunoscuseră pe Karadja își aminteau încă de el (vezi Dan Simonescu). „Aproape jumătate (circa 50) din studiile lui Constantin I. Karadja au fost publicate de Nicolae Iorga în cele trei reviste ale lui”.^[7][13]. Dintre cărturarii români contemporani, N. Iorga, Ion Bianu, Nicolae Cartojan și Demostene Russo l-au apreciat în mod deosebit^[7].

La 3 iunie 1946, a fost cooptat ca membru de onoare al Academiei Române, la propunerea generalului acad. Radu R. Rosetti, istoric militar de seamă și fost conservator al Bibliotecii Academiei, care a relevat activitatea lui C. I. Karadja de emerit bibliolog și cercetător al trecutului, fiind și „un generos înzestrător al bibliotecii noastre cu numeroase cărți de cea mai mare valoare istorică și bibliografică”. Scrisoarea de recomandare a fost semnată de 18 academicieni, între care Ion I. Nistor, Alexandru I. Lapedatu, Dimitrie D. Pompeiu, Gheorghe Spacu, Emil Racoviță, Iorgu Iordan, Constantin I. Parhon, Nicolae Bănescu, Constantin Rădulescu-Motru, Ștefan Ciobanu, Silviu Dragomir^[14].

La 14 iunie 1944, C. I. Karadja a depus spre păstrare la Muzeului Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” din București importanta colecție de lepidoptere a savantului entomolog Aristide Caradja, trecută la conacul familiei de la Grumăzești de teama bombardamentelor din timpul războiului^[15].

A fost eliminat din Academia RPR în 1948^[16].

ACTIVITATEA DIPLOMATICĂ

În activitatea sa diplomatică, Constantin I. Karadja, marcat de educația sa umanistă și juridică, s-a ghidat constant după principiile dreptului internațional, implicând respectul față de om, necedând presiunilor politice ale momentului, „doctrinelor” la modă sau eventualelor „oportunități”, s-a angajat perseverent în apărarea drepturilor cetățenilor români de peste hotare, indiferent de etnie sau religie.

Atât în calitatea de consul general al României la Berlin (1931-1941) cât și ca șef al secției consulare în Ministerul Român de Externe (15 iunie 1941 – 17 octombrie 1944), „în ambele sale funcții, timp de un deceniu și jumătate, Karadja a depus o intensă activitate de salvare a evreilor români surprinși de război în regatul morții”. „Zeci de mii de oameni și-au datorat viață persistenței, abnegației, hotărârii și amplorii ieșite din comun, marcând angajamentul său de lungă durată în favoarea evreilor români naufragiați sub regim nazist.”^[17]

La scurt timp după demisia sa la 17 octombrie 1944, a fost reangajat în minister de noul Ministru de Externe, Constantin Vișoianu. „La 1 septembrie 1947 a fost din nou îndepărtat din minister, de data această definitiv. A fost una din ultimele măsuri luate de ministrul de externe Gheorghe Tătărăscu, obligat și el, o lună mai târziu, să cedeze locul Anei Pauker. Referatul serviciului de cadre al MAE îl caracterizează drept „cosmopolit, de origine burghezo-moșierească”, așadar necorespunzător cerințelor „vremurilor noi”.^[18]. Lui Constantin Karadja i-a fost refuzată ulterior acordarea pensiei. Într-o atmosferă de incertitudine și amenințare, s-a stins din viață la 29 decembrie 1950.

RECUNOAȘTERE POSTUMĂ

La 15 septembrie 2005, în cadrul unei ceremonii la ambasada israeliană din Berlin, în prezența ambasadorului României, lui Constantin I. Karadja i s-a conferit postum titlul de „Drept între Popoare” de către Institutul Memorial al Holocaustului Yad Vashem din Ierusalim.^[19] Au fost prezentate în detaliu demersurile sale diplomatice (prezentare făcută în baza documentelor aflate la ministerul de externe al României, precum și la Arhiva Holocaustului de la Washington – scrisori, memorii, referate ș.a. adresate superiorilor săi, inclusiv ministrului de externe Mihai Antonescu) și care au dus la salvarea de la deportare și exterminare a peste 52.000 de evrei (bărbați, femei, copii) din Europa stăpânită de naziști, în special din Germania, Franța si Ungaria, dar și din Grecia și Italia (în perioada noiembrie 1943 - iulie 1944) ^{[20][21][22][23][24][25]}.

DECORAȚII

•  Ordinul „Vulturul German” în gradul de Comandor^[

·         1967 - A murit Paul Whiteman, dirijor american de jazz simfonic (n.28.03.1890).
* 1970: Prințul Adalbert de Bavaria (germană Adalbert Alfons Maria Ascension Antonius Hubertus Joseph omnes sancti Prinz von Bayern; 3 iunie 1886– 29 decembrie 1970) a fost membru al casei regale de Wittelsbach, istoric, autor și ambasador german în Spania. La 12 iunie 1919 Prințul Adalbert s-a căsătorit cu Contesa Auguste von Seefried auf Buttenheim, fiica contelui Otto von Seefried auf Buttenheim și a Prințesei Elisabeta Maria de Bavaria. Nunta a avut loc la Salzburg, Austria. Cuplul a avut doi fii:

• Prințul Constantin de Bavaria (1920–1969)
• Prințul Alexandru de Bavaria (1923–2001)

Prințul Adalbert de Bavaria a murit la 29 decembrie 1970 la Munchen la vârsta de 84 de ani și a fost înmormântat la cimitirul mănăstirii Andechs din Bavaria.

Prințul Adalbert de Bavaria
Prințul Adalbert de Bavaria
Date personale
Născut	3 iunie 1886 Munchen, Bavaria
Decedat	29 decembrie 1970 (84 de ani) Munchen, Bavaria
Înmormântat	Cimitirul mănăstirii Andechs din Bavaria
Părinți	Prințul Ludwig Ferdinand al Bavariei Infanta María de la Paz a Spaniei
Frați și surori	Prințul Ferdinand de Bavaria Prințesa Pilar de Bavaria
Căsătorit cu	Contesa Auguste von Seefried auf Buttenheim
Copii	Prințul Constantin Prințul Alexandru
Cetățenie	Germania
Ocupație	scriitor diplomat istoric
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	prinț
Familie nobiliară	Casa de Wittelsbach
Ambasador al Germaniei în Spania[*]
Domnie	1952 – 1956
Succesor	Karl Heinrich Knappstein[*]

* 1972: Joseph Cornell (n. 24 decembrie 1903 – d. 29 decembrie 1972) a fost un sculptor american, un pionier în domeniul asamblărilor artistice.

* 1973: Gheorghe Cristescu (n. 10 octombrie 1882 – d. 29 noiembrie 1973) a fost un politician comunist român. A fost secretar general al Partidului Comunist din România (1921 - 1924) și a fost printre fondatorii acestuia. A fost supranumit Plăpumarul.

Gheorghe Cristescu
Cristescu în 1971, întâlnindu-se cu Nicolae Ceaușescu
Date personale
Născut	10 octombrie 1882
Decedat	29 noiembrie 1973
Copii	Tita Cristescu
Naționalitate	română --  România
Cetățenie	România
Ocupație	sindicalist[*] om politic
Fondator al PCR
Secretar General al PCR
În funcție 1921 – 1924
Partid politic	Partidul Comunist din România

·         1975: A murit matematicianul Tiberiu Popoviciu; fondatorul şcolii române de analiză numerică; a înfiinţat (în 1946), la Universitatea din Cluj, Seminarul de Teoria Aproximării şi Analizei Numerice; membru titular al Academiei Române din 1963 (n. 1906)

·         1978: A murit Franyó Zoltán, publicist şi traducător maghiar din România (n. 1887)

* 1986: Andrei Arsenievici Tarkovski (în rusă: Андре́й Арсе́ньевич Тарко́вский; n. 4 aprilie 1932, Zavrajie, Regiunea Kostroma, Rusia sovietică - d. 29 decembrie 1986^[1], Neuilly-sur-Seine, lângă Paris, Franța) a fost un regizor, actor, scenarist și scriitor rus. Este considerat unul dintre cei mai influenți cineaști ai erei sovietice și ai întregii istorii a cinematografiei. Este înmormântat la cimitirul ortodox din Sainte-Geneviève-des-Bois.

A jucat un rol prim rang în dezvoltarea cinematografiei moderne, prin viziunea sa poetică și studiul asupra timpului în film (dezvoltat teoretic în cartea sa, Sculpting in Time). Născându-se și profesând într-un regim opresiv, Tarkovski s-a confruntat cu numeroase piedici de-a lungul carierei sale (care, de altfel, se limitează la 7 filme și câteva scurt-metraje - în 27 de ani). Cu toate că Tarkovski nu-și recunoaște intenția, câteva din filmele sale - Andrei Rubliov, Oglinda (film), Călăuza - conțin idei privite cu ostilitate de Uniunea Sovietică.

Andrei Arsenievici Tarkovski - foto: ro.wikipedia.org

Andrei Arsenievici Tarkovski (n. 4 aprilie 1932, Zavrajie, Regiunea Kostroma, Rusia sovietică – d. 29 decembrie 1986, Neuilly-sur-Seine, lângă Paris, Franța).

* 1994: Tudor Greceanu (n. 13 mai 1917, București – d. 29 decembrie 1994)^[1]a fost un aviator român de elită în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Unele din faptele sale sunt amintite în engleză la Forțele Aeriene Regale ale României. Tudor Greceanu era descendent al unor vechi familii de boieri moldoveni, și strănepot al lui Ion Ghica^[2]. Era posesor a șase brevete de pilot (brevetul de pilot de război, obținut în școala militară, brevetul de pilot de vânătoare, brevetul de instructor de zbor, brevetul de pilot de bimotoare, brevetul de înaltă acrobație, brevetul de zbor de noapte și brevetul de zbor fără vizibilitate^[3]), inclusiv brevetele și insignele de pilot german, italian și american, a avut la activ 6000 de ore de zbor pe timp de război, realizate în 1000 de misiuni de luptă, atât în Est, cât și în Vest^[2]. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, locotenentul Tudor Greceanu a avut 42 de victorii, doborând 42 de avioane inamice^[4], pentru care a fost răsplătit devenind Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul” clasa III^[2][5].

Așii români decorați în august 1943 cu Ordinul Mihai Viteazul: Cantacuzino, Dicezare, Greceanu, Șerbănescu și Milu.

După război, a fost arestat de regimul comunist din România și ținut în închisori cu regim sever ca cea de la Aiud, timp de mai mulți ani. A scăpat de plutonul de execuție, după o evadare spectaculoasă din Penitenciarul Aiud^[2], dar de pe urma torturilor din închisoare i-au fost amputate ambele picioare.

Ca urmare a rezultatelor deosebite, la terminarea războiului s-a consemnat în dosarul său: "blocat pentru mobilizare în cadrele Flotilei 1 vânătoare ca indispensabil". De aceea, când a ieșit din închisoare, în 1964, și-a păstrat gradul de căpitan, cu toate ca legea prevedea că detenția politică atrage inevitabil după sine pierderea gradului militar și obținerea livretului militar de soldat simplu.^[3]

Printre altele, fostul aviator român spunea:

“Sunt lucruri pentru care oamenii nu sunt făcuți. Dumnezeu n-a făcut oamenii pentru orice. E așa de simplu să mori. De ce să te compromiți ca să trăiești? (…) Eu am pierdut partida. Pentru că partida n-o dictez eu…M-am bătut pentru țara asta și la 2000 de kilometri într-un sens și în celălalt, și pe frontul de răsărit și pe cel de apus. Și am crezut în virtuțile neamului. Și uitați-vă ce-am cules.”

Tudor Greceanu
Date personale
Născut	13 mai 1917  București, România
Decedat	29 decembrie 1994 (77 de ani)  București, România
Cetățenie	România
Porecla	Dido
Activitate
A luptat pentru	România
Ramura	Aviația Militară
Gradul	Căpitan de aviație
Unitatea	Grupul 7 Vânătoare, Flotila Udet
Bătălii / Războaie	al doilea război mondial bătălia de la Stalingrad frontul de est frontul de vest
Decorații și distincții
Decorații	Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul” clasa III, Ordinul Virtutea Aeronautică de război cu spade, clasa Crucea de Aur cu 1 baretă, Medalia Cruciada contra comunismului, Medalia Carol al II-lea, Ordinul Coroana României în grad de cavaler, Ordinul Coroana României în grad de ofițer, Ordinul Steaua României în grad de cavaler, Ordinul sovietic Pobeda

* 1995: Gheorghe Cunescu (n. 3 august 1914, Susleni – d. 28 decembrie 1995, București) a fost un preot, publicist, scriitor, critic literar și istoric literar, istoriograf muzical, membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Asociației Scriitorilor din București.

BIOGRAFIE

Gheorghe Cunescu s-a născut la 3 august 1914, în Suslenii Orheiului, din părinți agricultori, răzeși – tatăl său, Mihail Cunițchi, fiind și cântăreț la biserica din Susleni. Rămas orfan de tată la vârsta de 4 ani, a fost luat și crescut de unchiul său Ion Cunițchi, din comuna Balatina, Bălți, unde acesta slujea ca diacon. La 9 iulie 1941 se căsătorește cu doamna învățătoare Ana Cegoreanu.

Studiile și activitatea ecleziastică

După absolvirea școlii primare din Balatina, s-a înscris la Seminarul Teologic (1928 -1936) din Chișinău, susținându-și examenul de absolvire în 1935. Se înscrie la Facultatea de Teologie din același oraș (1936 -1940). Își susține teza de licență în teologie în 1939, cu mențiunea “Excepțional - cum laude”, nota 10.

La 1 decembrie 1941 este hirotonit preot pe seama parohiei Șoldănești-Orhei (1941 - 1944), de unde, la sfârșitul anului 1944, se refugiază în Țară (România) din cauza ocupării Basarabiei de către sovietici și funcționează ca preot în parohiile Panagia – Dolj (1945 - 1947), Ideciul de Jos (1948 - 1952), Luierul – Mureș (1953 - 1971), Popa – Tatu din București (1972 - 1975), de unde se pensionează, pe caz de boală și limită de vârstă, în ianuarie 1977, desfășurând în continuare, ca preot pensionar, o activitate pastorală remarcabilă, dar dedicându-se îndeosebi activității publicistice și literare, cercetând și studiind, în special, viața, activitatea și opera literară a cunoscutului preot, profesor, teolog și scriitor Grigore Pișculescu, alias Gala Galaction, devenind unul din cei mai însemnați galactionologi. Axa preocupărilor literare ale lui Cunescu o constituie studiul îndelungat al personalității lui Gala Galaction, profesorul său preferat, față de care manifestă un veritabil cult. Lucrările despre maestru au o valoare exclusiv documentară. Referitor la activitatea publicistică trebuie să menționăm că și-a început-o încă din anii studenției, 1935 – 1936, la săptămânalul “Tribuna tinerimii” din Chișinău, editat de un grup de studenți teologi. Tot în această perioadă, avându-l ca profesor la facultate pe părintele Gala Galaction, acesta din urmă, intuind calitățile și însușirile sufletești deosebite ale studentului teolog Cunescu, nu numai ca i-a acordat întreaga sa încredere și bunăvoință, dar l-a și împuternicit să-i descrie activitatea sa multiplă, ceea ce Părintele Gheorghe a reușit cu brio, publicând mai multe volume în diferite ediții. Primul volum a fost "Pe urmele lui Gala Galaction" (1982), vorbind despre călătoriile preotului și scriitorului Gala Galaction în provinciile românești și în străinătate (Ungaria, Italia, Egipt, Muntele Athos etc.).

Împreună cu Sergiu Roșca, distins preot și publicist basarabean, au colaborat la alcătuirea unei lucrări privind viața și activitatea publicistică ale părintelui profesor și publicist basarabean Vasile Țepordei, precum și o postfață la „Amintirile din Gulag” ale acestuia.

Gheorghe Cunescu a avut o colaborare prodigioasă cu diferite publicații laice și bisericești, cum ar fi: “Glasul Bisericii”, “Biserica Ortodoxă Română”, “Mitropolia Olteniei”, “Raza”, “Vatra”, “Magazin istoric”, “Literatura și arta” etc. A abordat diverse probleme bisericești și literare, aducând prețioase contribuții la cunoașterea vieții și activității multor personalități din Basarabia, cum ar fi Mitropolitul Gurie Grosu, Episcopul Dionisie, poetul Alexe Mateevici, pictorul și muzicianul Mihail Berezovschi, etc.

S-a mutat la Domnul în data de 28 decembrie 1995, în vârstă de 81 de ani.

OPERE PUBLICATE ȘI REEDITĂRI

Lucrări în volum

• "Gala Galaction. O lume nouă. Antologie și studiu introductiv"; București, 1970;
• "Gala Galaction. Prin țară. Culegere, cuvânt introductiv, tabel bibliografic și note"., București, 1975;
• "Gala Galaction, Opinii literare" București, 1979;
• "Pe urmele lui Gala Galaction", București, 1982, 270;
• "Gala Galaction. Mihai Eminescu. Ediție, cuvânt înainte, note și indice", Iași, 1987, 160;
• "Gala Galaction", Galați, 1989.

Studii

• "Gala Galaction, traducător biblic", în revista "BOR", an. LXXXV, 1969, nr. 3 - 4, p. 312 - 329
• "Gala Galaction ,"Ad cathedram", în revista "Studii Teologice", an. XXVI, 1974, nr. 3 - 4, p. 271 - 278;
• "Părintele Grigorie (Gala Galaction)-"Gură de Aur", în revista "Glasul Bisericii", an. XXXVIII, 1979, nr. 3 - 4, p. 287 - 296;
• "Gala Galaction - bibliografie teologică - bisericească", în BOR, an. XCVII, 1979, nr. 3 - 4, p. 451 - 504;
• "Preoția Părintelui Grigorie (Gala Galaction)", în revista "Ortodoxia", an. XXXI, 1979, nr. 2, p. 391 -404;
• "Părintele Grigorie Pișculescu (Gala Galaction) apărător al Ortodoxiei românești", în revista "Mitropolia Olteniei", an. XXXI, 1979. nr. 4 - 6, p. 238 - 244
• "Gala Galaction despre slujirea arhierească", în revista "Mitropolia Olteniei", an. XXXII, 1980, nr. 7 - 9, p. 652 - 660;
• "Eminescu în conștiința lui Gala Galaction", în "Revista de istorie și teorie literară", nr. 3, 1980, p. 397 - 409;
• "Dreapta credință în scrierile Părintelui Gala Galaction", în revista "Mitropolia Olteniei", an. XXXV, 1983, nr. 9 - 10, p. 595 - 611.
• "Părintele Grigorie Pișculescu, (Gala Galaction) traducător al Bibliei", în revista "Mitropolia Olteniei", an.XXXVI, 1984, nr. 9 - 10, p. 625 - 640;
• "Pacea noastră - pacea lumii (după scrierile părintelui Grigorie Gala Galaction)", în revista "Mitropolia Olteniei", an. XXXVIII, 1986, nr. 4, p. 6 - 22.

Alte studii

• "Antimise grecești imprimate la Viena pentru românii ortodocși din Transilvania", în "Almanahul parohiei ortodoxe române din Viena" pe anul 1983, p. 115 - 119;
• "Cărți vechi românești pe valea inferioară a Mureșului: Deda-Reghin", în revista "Mitropolia Ardealului"(MA), an. XVIII, 1973, nr.1 - 2, p. 102 - 110;
• "Protopopul Gheorghe Dimitriu, (Hogaș) din Tecuci - luptător pentru unirea țărilor românești, în revista "Mitropolia Moldovei și Sucevei" (MMS), an. L, 1974, nr. 1 - 2, p. 104 - 113
• "M. Eminescu. La 125 de ani de la naștere", în revista "BOR", an. XCIII, 1975, nr. 1 - 2, p. 109 - 117;
• "Constantin Brâncuși. La centenarul nașterii", în revista "Glasul Bisericii", an. XXXV, 1976, nr. 1 - 2, p. 211 - 210;
• "Ierodiaconul Iosif N. Teodorescu. La centenarul nașterii lui Tudor Arghezi", în revista "MO", an. XXXII, 1980 nr. 7 - 9, p. 639 - 647;
• "Mihail Sadoveanu. La centenarul nașterii sale", în revista "BOR", an. XCVIII, 1980, nr. 11 - 12, p. 1173 - 1182;
• "Octavian Goga. La centenarul nașterii", în revista "BOR", an. XCIX, 1981, nr. 3 - 4, p. 325 - 333;
• "George Enescu. La centenarul nașterii sale", în revista "BOR", an. C, 1982, nr. 1 - 2, p. 168 - 179;
• "Mitropolitul Iosif Budai. La 300 de ani de la naștere", în revista "Mitropolia Ardealului" (MA), an. XXVII, 1982, nr. 1 - 3, p. 139 - 150;
• "La o sută de ani de la nașterea lui Nicolae Titulescu", in MO, an. XXXIV,1982, nr. 4 - 6, p. 395 - 404 ;
• "Preotul poet Alexie - Alecu Mateevici (Mateescu). La 95 de ani de la naștere", în revista "BOR", an. CI, 1983, nr. 3 - 4, p. 247 - 252;
• "Onisifor Ghibu. La centenarul nașterii (1883 - 1983)", în revista "BOR", an. CI, 1983, nr. 5 - 6, p. 417 - 426;
• "Ciprian Porumbescu. La 100 de ani de la trecerea lui la cele veșnice", în revista "BOR", an. CI, 1983, nr. 7 - 8, p. 530 - 541;
• "Arhimandritul Iuliu Scriban, apărător al Ortodoxiei românești, în revista "Mitropolia Olteniei", an. XXXVIII, 1986, nr. 5, p 87 - 103
• "Alexie Mateevici și limba românească", în revista "BOR", an, CVI, 1988, nr. 3 - 4, p. 88 - 95;
• "Tudor Arghezi despre Ortodoxia românească", în revista "Ortodoxia", an. XLII, 1990, nr. 4, p. 162 - 178.

Alte articole

Articole, recenzii (peste 40), necrologuri în:

• "Tribuna Tinerimii" - București
• "Cronica" - Iași
• "Revista Cultului Mozaic" - București
• "Vatra" - Târgu-Mures
• "Calendarul Credința" - Detroit
• "Telegraful Roman" - Sibiu
• "Luminatorul" - Chișinău
• În revistele citate la lista bibliografică.

DISTINCȚII

Pentru activitatea sa neobosită ca slujitor al altarului a fost distins de către conducerea Bisericii Ortodoxe Române cu “Brâul roșu”, iar datorită remarcabilei activități literare a fost primit, în urma recomandărilor făcute de istorici și critici literari consacrați (Șerban Cioculescu, Ion Potopin și alții) ca membru în Uniunea Scriitorilor din România. Tot ca o apreciere deosebită a vieții și activității sale, slujba de înmormântare a fost onorată de prezența unor distinse personalități clericale, în frunte cu Prea Fericitul Patriarh Teoctist, însoțit de doi Preasfințiți Episcopi Vicari și un sobor numeros de preoți, prilej cu care a fost evocată figura luminoasă a acestui confrate, ale cărui generozitate, ospitalitate și bunătate, precum și munca neprecupețită pe altarul Bisericii și al Patriei noastre, nu vor fi uitate niciodată.

·         2000: A murit Angela Ion, istoric literar; specialistă în limba şi literatura franceză, a coordonat lucrări de sinteză, precum dicţionarul „Scriitori francezi” (1978) şi „Dicţionarul istoric şi critic al literaturii franceze” (1982), a publicat numeroase studii şi lucrări de istoria literaturii franceze sau despre relaţiile literare româno-franceze (n. 1928)

* 2004: Julius Axelrod (n. 30 mai 1912 - d. 29 decembrie 2004) a fost un farmacolog, biochimist și neurochimist evreu-american, care împreună cu farmacologul Bernard Brodie a descoperit rolul analgetic și a contribuit la producerea pe cale industrială a paracetamolului. Pentru cercetările sale în domeniul transmiterii pe cale umorală a impulsului nervos la nivelul sinapselor, primește în anul 1970 Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină, împreună cu Ulf von Euler și Sir Bernard Katz.

Clody Bertola
Date personale
Născută	12 august 1913
Decedată	28 decembrie 2007 (94 de ani)
Înmormântată	Cimitirul Bellu
Căsătorită cu	Ștefan Constantinescu Liviu Ciulei Lucian Pintilie
Cetățenie	România
Ocupație	actriță
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

* 2007: Clody Bertola (n. 12 august 1913, București - d. 28 decembrie 2007, București) a fost o actriță română.

SCURTĂ BIOGRAFIE

S-a născut la București într-o familie de religie catolică. A absolvit cursurile Conservatorului de Artă Dramatică. A fost actriță a Teatrului Bulandra dar a jucat și la Teatrul de Comedie, Teatrul Național din București și Teatrul Mic. A fost căsătorită cu regizorii Liviu Ciulei și Lucian Pintilie. Cariera actriței a fost evocată în volumul „La vie en rose” de Ludmila Patlanjoglu. A fost prietenă cu Jeni Acterian.

A fost distinsă cu Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.^[1]

Clody Bertola a decedat în București la 28 decembrie 2007, la vârsta de 94 ani. Corpul neînsuflețit a fost depus în capela din cimitirul Bellu catolic, după care a fost incinerat la Crematoriul Vitan Bârzești, potrivit dorinței testamentare a răposatei.^[2]

FAMILIA

A fost căsătorită de trei ori, iar doi dintre soții săi au fost Liviu Ciulei, mai mic cu 10 ani, și Lucian Pintilie, mai tânăr cu 20 de ani.^[3]

FILMOGRAFIE

• 1957: Ciulinii Bărăganului,
• 1971: Facerea lumii,
• 1972: Felix și Otilia - Aglae Tulea
• 1973: Ciprian Porumbescu - soția pastorului
• 1978: Profetul, aurul și ardelenii

·         2008 - Trompetistul american de jazz Freddie Hubbard a decedat. Hubbard, cunoscut pentru stilul său "hard bop", a primit un premiu Grammy pentru cel mai bun album în 1972. (n. 7 aprilie 1938)

Sari la navigareSari la căutare

Andrei Andrieș
Date personale
Născut	24 octombrie 1933[1]  Chișinău, Regatul României
Decedat	4 iulie 2012 (78 de ani)  Chișinău, Moldova
Cetățenie	URSS  Moldova
Ocupație	fizician
Activitate
Alma mater	Universitatea de Stat din Moldova
Partid politic	Partidul Comunist al Uniunii Sovietice
Premii	Ordinul Republicii Ordinul Insigna de Onoare[*]
Modifică date / text

* 2012: Andrei Andrieș (n. 24 octombrie 1933,^[1] Chișinău, Regatul României – d. 4 iulie 2012, Chișinău, Moldova) a fost un fizician din Republica Moldova, care a fost ales membru corespondent (1978) și apoi membru titular (1984) al Academiei de Științe a Moldovei. Membru PCUS, secretar al organizației de partid a Academiei de științe din RSSM în perioada sovietică.

Între anii 1984-1989 a îndeplinit funcția de secretar științific general și apoi în perioada 9 noiembrie 1989 - 5 februarie 2004 pe cea de președinte al Academiei de Științe a Moldovei.

În anul 1991, a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

DISCIPOLI

• Valentin Ciumaș
• Mihai Iovu
• E.P. Colomeico
• D. Țiuleanu
• V. Ponomar
• A.V. Abașkin
• O.V. Bolșakov
• ș.a.

·         2012: A murit cineastul şi regizorul portughez Paulo Rocha; a avut o contribuţie semnificativă în dezvoltarea cinematografiei portugheze moderne (n. 1935)

Sărbători

·         Sfinții 14.000 de prunci uciși din porunca lui Irod; Sf Cuv. Marcel și Tadeu;   (calendar creștin-ortodox)

Sfinții 14 000 de Prunci, uciși de Irod – Icoană sec. XX, Mănăstirea Panahrantou, Megara (Grecia) – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto: crestinortodox.ro

Sfinții 14 000 de Prunci, uciși de Irod sunt cei 14,000 de prunci uciși de regele Irod în Betleem după Nașterea Domnului, ei devenind astfel primii mucenici pentru Hristos. Biserica îi prăznuiește în 29 decembrie.