4. /30 DECEMBRIE 2021 - POEZIE
ION GORUN
| Ion Gorun | |
.jpg) | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Alexandru I. Hodoș |
| Născut | 30 decembrie 1863 Roșia Montană, comitatul Alba de Jos |
| Decedat | (65 de ani) București, România |
| Căsătorit cu | Constanța Hodoș  |
| Naționalitate |  română |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | jurnalist, scriitor |
| Pseudonim | Ion Gorun |
| Limbi | limba română |
| Studii | Universitatea din București |
| Activitatea literară | |
| Operă de debut | Câteva versuri, 1901 |
Modifică date / text  | |
| Literatura română | ||
| Istoria literaturii române | ||
Evul mediu | ||
| Curente în literatura română | ||
Umanism - Clasicism | ||
| Scriitori români | ||
Listă de autori de limbă română | ||
| Portal România | ||
| Portal Literatură | ||
| Proiectul literatură | ||
Ion Gorun (n. Alexandru I. Hodoș, 30 decembrie 1863, Roșia Montană, comitatul Alba de Jos - 30 martie 1929, București) a fost un poet, prozator, traducător și gazetar român.
Biografie[modificare | modificare sursă]
A fost fiul lui Iosif Hodoș, vicecomite al Zarandului, membru al Academiei Române, și al Anei, fiica lui Simion Balint, unul dintre fruntașii Revoluției de la 1848 din Transilvania. A fost fratele scriitorului Enea Hodoș și al bibliografului Nerva Hodoș.
Urmeză liceul la Brașov și Sibiu în perioada 1876 - 1880, apoi urmează doi ani de zile cursurile Facultății de Medicină, după care se retrage și merge la Litere, unde obține licența în 1888. Se înscrie și la Facultatea de Drept, dar o abandonează.[1]
Lucrează în redacția revistei liberale Națiunea. În anii 1893 - 1894 a fost secretar de redacție la Vieața și la Povestea vorbei în 1896 - 1897. Conduce revista Viața nouă și a fost redactor la Românul din Arad.[1]
Editează revistele Pagini literare cu Artur Stavri, în 1899 - 1900, Viața literară și artistică cu George Coșbuc, între 1906 și 1908, Revista noastră cu Constanța Hodoș, Războiul popoarelor între 1914 - 1916, Astra între anii 1915 - 1918. Mai colaborează la Sămănătorul, Vatra, Fântâna Blanduziei etc.[1]
A debutat cu versuri în Convorbiri literare sub pseudonimul Castor în anul 1889. Debutul editorial a avut loc în anul 1901 cu volumul Câteva versuri.[1]
Opera[modificare | modificare sursă]
.jpg)
- Câteva versuri, București, 1901;
- Alb și negru, București, 1902;
- Robinson în țara românească, București, 1904;
- Taina a șasea, București, 1905;
- Lume necăjită, București, 1911;
- Știi românește?, București, 1911;
- Fata cea frumoasă, București, 1916;
- Nu te supăra, București, 1922;
- Obraze și măști, București, 1922;
- Sub pământ, București, 1922;
- A. Vlahuță, omul și opera. O reprivire, București, 1928;
- Lacrimi pentru Octavian Goga, Cluj, 1938;
- Scrieri alese, ediție îngrijită de Lidia Munteanu și Vasile Netea, prefață de Vasile Netea, București, 1983.
Traduceri[modificare | modificare sursă]
- Oscar Jager, Istoria romanilor, București, 1885;
- Goethe, Faust, București, 1906;
- H. Ibsen, Stâlpii societății, București, 1911;
- Immanuel Kant, Spre pacea eternă, introducerea traducătorului, București, 1918;
- Alexander Dumas-tatăl, Contele de Monte Cristo, București, 1922;
- August Strindberg, Frânturi din viața omenirii, București, 1924;
- Karl May, Opere complete, vol. I: Winetu, omul preriilor, București, 1924;
- Ivo Voinovici, Sirena, București, 1925;
- Lewis Wallace, Ben Hur, București, 1931.
Cu mine singur
Din lanțul nesfârșit de vieți, verigă,
Mă zbucium, și cu mine lanțul geme;
N-aud în jurul meu decât blesteme
Și răgușite voci amar cum strigă.
Și totuși fiecare cum se teme
Cînd gheara morții gata-i să se-nfigă —
Iar din viaț-o clipă de cîștigă,
Cum uită nesfîrșirea s-o mai cheme,
Și cum în minte-și cat-o mîngîiere,
Și cum și-o face-atunci, zicîndu-și „lasă”
Lanțu-i etern, numai veriga piere!
Problema astfel crede c-o dezleagă,
Dar de filozofia ta ce-mi pasă!
Cu mine singur piere lumea-ntreagă!
Numai odată
Cînd cu inima zdrobită
A rămas bietul artist,
Din viaţa-i pustiită
A făcut un cîntec trist.
L-a făcut doar pentru dînsul,
Ea, - era de mult departe…
Răsuna zadarnic plînsul
Şi oftările-i deşarte.
Dar de cum a tremurat
Ultimu-i acord de harpă,
Cîntecul i l-au luat
Cum se ia în tîrg o marfă.
Azi îl ştie lumea toată
Toţi şi-l spun de-atîta ori,
El, l-a spus numai odată,
Cum numai odată mori.
ION PĂUN PINCIO
 Membru post-mortem al Academiei Române |
|---|
| Ion Păun-Pincio | |
 Poetul Ion Păun | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 17 august 1868 Mihăileni, Botoșani, Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești |
| Decedat | (26 de ani) București, Regatul României |
| Părinți | Alexandru Păun și al Mariei (n. Cozmița) |
| Naționalitate | român |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | poet, publicist, telegrafist |
| Pseudonim | Ion Păun-Pincio |
| Limbi | limba română |
| Studii | Conservatorul din Iași |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | 1888 - 1894 |
| Mișcare/curent literar | presămănătorism și poporanism |
| Operă de debut | în periodicul Familia (1888) |
| Opere semnificative | În urma despărțirei · Ție · Când trec... · Spre vad · Noapte · Dies irae · Iubita mea · Toamnă |
| Modifică date / text | |
Ion Păun cu pseudonimul Ion Păun-Pincio (n. 17 august 1868, Mihăileni, Botoșani – d. 30 decembrie 1894, București) a fost un scriitor român, ales post-mortem membru al Academiei Române.
Ion Păun-Pincio (17 august 1868, Mihăileni, judeţul Botoşani - 30 decembrie 1894, Bucureşti) este un poet. Tatăl său, Alexandru Păun, îndeplinise funcţia de subprefect în judeţul Dorohoi. Mama publicase înainte de căsătorie, sub semnătura Maria Cozmiţă, câteva texte prin revistele din Bucovina. Terminând şcoala primară la Mihăileni în 1881, Păun-Pincio începe liceul la Pomârla şi îl va continua la Botoşani. Este perioada în care îşi publică cele dintâi versuri în „Familia" (1888), apoi în „Drepturile omului", „Contemporanul" şi „Ilustraţiunea română". O vreme urmează cursuri liceale şi la Iaşi, unde, cuprins de o afecţiune subită pentru arta scenei, se înscrie şi în clasa de declamaţie a Conservatorului. Dar, covârşit de neajunsuri materiale, nu-şi poate termina studiile.
Într-o călătorie prin Italia, din 1892, îşi alege pseudonimul Pincio după numele unei celebre grădini din Roma. La începutul aceluiaşi an, s-a angajat telegrafist în Bucureşti. De aici e mutat la Brăila şi, după un timp, în comuna Piua Petrii, judeţul Ialomiţa. Intrat în conflict cu mai marii lui, îşi va da demisia, dedicându-se ziaristicii. Acum colaborează mai regulat la „Adevărul", „Adevărul ilustrat", „Arhiva", „Evenimentul literar", „Literatură şi ştiinţă", „Munca", „Munca ştiinţifică şi literară", la publicaţiile muncitoreşti îndeosebi, Păun-Pincio fiind atras în această vreme către mişcarea socialistă.
Dar tribulaţiile vieţii de slujbaş îi zdruncinaseră sănătatea. Nu rezistă decât câteva săptămâni în postul de casier la o berărie ţinută de I.L. Caragiale. Bolnav, se retrage la Brăila, să se îngrijească. Găseşte încă resurse de a răspunde cu entuziasm chemării revistei „Lumea nouă", care îi oferă o funcţie de redactor. Se prăpădeşte în urma unei banale infecţii. În 1948 a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.
Lirica, de o anume melodicitate, a lui Păun-Pincio, adunată postum, în 1896, este aceea a unui melancolic timid şi însingurat, pierdut în reverii sau urzind sfioase gânduri de dragoste. Poetul e un afectuos, de o duioşie aproape feminină. Peisajul cernit al amurgului, toamna, cu cerul plumburiu străbătut de umbrele sinistre ale corbilor, îi declanşează acestui senzitiv o stare apăsătoare de urât, de spleen (ca în poezia simbolistă) şi o melancolie tulburată, vag, de presentimentul morţii.
Prin atmosfera deprimantă provocată de spectacolul naturii în destrămare, Amurg, Dies irae (după Leconte de Lisle) sau Sfârşit de toamnă îl prevestesc pe G. Bacovia. Păun-Pincio este însă, în primul rând, un eminescianizant. Lirismul lui, în care răzbate sunetul pur al ingenuităţii, cuprinde totuşi atâta autentică simţire, câtă să nu facă din el un searbăd epigon. Versurile erotice, în care se percep inflexiuni folclorice, capătă uneori tonalitatea idilelor lui G. Coşbuc. E poezia de factură intimistă a unui confesiv, nu lipsit cu totul de umor şi nici de autoironie. Alteori, aplecându-se spre necazurile altora, întristatul nu se mai abandonează doar propriilor pătimiri. Deşi abulic, el întrevede în aceste clipe, ca singură cale de urmat, lupta.
Lirica lui socială este notabilă prin accentele de satiră. În afara unor articole şi a unor note critice, poetul a scris şi câteva schiţe, în care evocă anii copilăriei petrecute la ţară. Prozele sunt pătrunse de simpatie şi compasiune pentru cei sărmani, amărâţi şi năpăstuiţi. Câteodată mila se preschimbă în indignare sau într-o ironie acidă.
Opera
• Versuri şi proză, Bucureşti, 1896;
• Versuri, proză, scrisori, prefaţă de G. Diamandi, Bucureşti, 1911;
• Versuri, ediţie îngrijită de şi postfaţă N. Ionescu-Lazu, Bucureşti, 1946;
• Versuri, proză, scrisori, ediţie îngrijită de Andrei Rusu, prefaţă de I. Vitner, Bucureşti, 1955.
POEZII:
Toamnă
Se lasă toamna tristă de parcă-i ce din urmă...
Şi-n galbenă lumină, ca-n jurul unui mort,
Pustiu-i înfloreşte... O, toamnă, tu mă mângâi:
Singurătăţi deşerte şi eu în suflet port.
https://Versuri.ro/w/1187
Din streşinile ude se scurg greoaie picuri:
Să-ntârzie sfârşitu-i, îi plâng la căpătâi...
Iar din frunziş porneşte lin freamăt de aramă,
Ca glasul stâns de clopot şi irosit pe văi.
Iubita mea
Ce dulce e scânteia ce mi-ai aprins în piept!
Cum inima-mi tresare spre tine când mă-drept!
Iubita mea, stea blândă, pierdută-n depărtări,
Tu mă abaţi din calea pustiilor cărări...
De-o rază de la tine mă simt iar mângâiat
Şi umbrele durerei slăbesc, se stîng treptat.
A jale-mi cată ochii pe tristele câmpii,
Aştept mereu, iubito, din neguri ca să-mi vii,
Să rătăcim alături... Din lumea lor să ies
https://Versuri.ro/w/x087
Înduioşat în suflet, că tu m-ai înţeles...
Iar farmecul iubirei la plânsetul de vânt
Părea-va o poveste ce frunzele o cânt...
Iubita mea, stea blândă, pierdută-n depărtări,
Tu mă abaţi din calea pustiilor cărări...
Duios gândind la tine, rămân pierdut în loc,
Înmărmurind la gândul nespusului noroc...
Şi geana-mi rourează o lacrimă de dor:
Un sol, o întrupare a sfântului amor!
Ție
Uitarea stearpă m-a robit
Şi nu-mi mai este dor,
Ca-n vremurile din trecut,
De zilele ce mor.
Şi-n locul dragostei de-atunci
Şi-a patimei nebune,
Pe vatra inimei simţesc
https://Versuri.ro/w/v087
O pată de cărbune...
Iar când în cale-mi te-ntâlnesc,
În faţa mea când vii,
Din ochii mei lacrimi de curg –
Curg lacrime pustii...
ION BĂNUȚĂ
Ion Bănuţă (7 noiembrie 1914, Siliştea, judeţul Argeş - 30 decembrie 1986, Bucureşti) - poet. Este fiul Radei (născută Georgescu) şi al lui Dumitru Bănuţă, ţărani. Urmează o şcoală de arte şi meserii, fiind, în paralel, ucenic şi muncitor la Uzinele „Griviţa”. Participă la grevele din 1933, iar în 1941 este arestat pentru activitate în cadrul PCR. După 1944, devine primul preşedinte al Sindicatului Ziariştilor din Banat. Urmează liceul în particular şi studiază ziaristica la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1959.
Între 1960 şi 1968, este director al Editurii pentru Literatură, unde s-a distins printr-o preocupare eficientă pentru literatura clasică, din care a iniţiat ediţii de opere, ca şi pentru literatura contemporană (a patronat debutul multor scriitori tineri în colecţia „Luceafărul”). Este demis în anul 1968 pentru că tipărise, în colecţia „Biblioteca pentru toţi”, antologia Poezia română modernă. De la G. Bacovia la Emil Botta (I-II), alcătuită de Nicolae Manolescu, în care figurau poeţi indezirabili regimului comunist: Aron Cotruş, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Ştefan Baciu etc. A fost trimis redactor-şef la „Albina”. A colaborat la „Viaţa românească”, „România literară”, „Tomis”, „Cronica”, „Familia”, „Astra” etc.
Bănuţă debutează editorial în 1946, la Lugoj, cu placheta de versuri Cetatea tăcerii, dedicată experienţei carcerale şi memoriei celor căzuţi în „lupta pentru progres”. Publică, în anii ’40, în „Presa liberă”, pe care el însuşi o înfiinţează, articole şi reportaje care servesc ideologia comunistă. O serie de volume (Izvoare, 1956, La hotarul dintre lumi, 1960; Am rechemat iubirea, 1962; Scrisoare către anul 2000, 1963) conturează profilul unui poet militant în stilul rudimentar al epocii, ce abordează tematica socială, în versuri agitatorice, conjuncturale.
Angajarea, enunţată cu un neistovit retorism, vizează evenimentul imediat, chiar dacă notaţii lirice cu un caracter diferit (erotică, introspecţie, reflexivitate) îşi semnalează uneori prezenţa. Bunăoară, pe o temă dată, pacea, timbrul e susţinut de „angajamente” viguroase: „Te apărăm / că suntem mulţi / noi, robitorii, / de noapte cu noapte, / zi cu zi, / vom fi aci, / mereu prezenţi, / mereu în stare de alarmă [...] noi vom fi mulţi, / vom fi o mie de milioane”. Bănuţă va trece însă de la cronica rimată şi exaltarea conformistă a „biruinţelor” şi a „steagului leninian” la un tip de poezie reflexivă, care atrage în gesticulaţia amplă motive cu reverberaţie general umană.
Evoluţia către un lirism mai elaborat începe odată cu Lacrima diavolului (1965), unde poetul, depăşind faptul concret, încearcă o viziune de ansamblu asupra lumii, diavolul, spirit răzvrătit, semnificând setea de cunoaştere a omului. Punctul de sus al scrisului lui Bănuţă este Olimpul Diavolului, lucrare ce se vrea monumentală, concepută în zece volume intitulate „panorame”, din care au fost realizate: Panorama efemeridelor (1967), Panorama sărutului (1969), Panorama focului albastru (1972), Panorama iubirii zugravului (1974), Panorama duhului meu (1976), Panorama-n dor de domnişoara Pogany (1977) şi Panorama-n sălcii plângătoare (1981).
Sub semnul lui Dante Alighieri, Infernul, Purgatoriul, Paradisul sunt aici compartimente ale „scenei lumii”, iar diavolul - un simbol al naturii contradictorii a fiinţei omeneşti şi un posibil alter ego al poetului. Pe de altă parte, invocând pactul faustic, poetul-ateu respinge inerţia, starea de lâncezeală şi-şi „cumpără” de la diavol ferventa, „sublimul neastâmpăr”, „germenele frumos al furtunii”, neliniştea şi dreptul de a fi „greier cântăreţ al Universului”, pentru a glorifica omul şi valorile lui. Nu este vorba aici doar de o schimbare de registru tematic, doar de lăsarea în urmă a poeziei ocazionale, a cărei caducitate poetul o va fi înţeles într-un târziu, ci şi de un alt mod de a scrie, de recuperarea unor teritorii lirice şi a unor posibilităţi ale versului.
Poetul prea grăbit, admonestat altădată pentru „multele stângăcii, facilităţi şi contradicţii în imagini” (George Călinescu), este acum un ludic, un candid fermecat de cuvinte („Plânge diavolul din mine / În candoare de sabine. // Plânge iarba în nesaţiu / Şi mi-e dor de un Horaţiu [...] Plânge-un om în joc de roate / Spiţele sunt rupte toate.”). E preocupat nu de versul pletoric, ci de exprimarea lapidară, sentenţioasă, astfel încât scrisul supravegheat, rafinamentul exerciţiului stilistic din „panoramele” sale îl înscriu între poeţii devotaţi ideii de virtuozitate.
Opera literară
- Cetatea tăcerii, Timişoara, 1946;
- Izvoare, Bucureşti, 1956;
- La hotarul dintre lumi, Bucureşti, 1960;
- Am rechemat iubirea, Bucureşti, 1962;
- Scrisoare către anul 2000, Bucureşti, 1963;
- Versuri, prefaţă de George Călinescu, Bucureşti, 1963;
- Lacrima Diavolului, Bucureşti, 1965;
- Olimpul Diavolului. Panorama efemeridelor, Bucureşti, 1967;
- Olimpul Diavolului. Panorama templului meu, Bucureşti, 1968;
- Olimpul Diavolului. Panorama sărutului, Bucureşti, 1969;
- Olimpul Diavolului. Panorama focului albastru, Bucureşti, 1972;
- Olimpul Diavolului. Panorama iubirii zugravului, Bucureşti, 1974;
- După flori, Bucureşti, 1975;
- Olimpul Diavolului. Panorama duhului meu, Bucureşti, 1976;
- Olimpul Diavolului. Panorama-n dor de domnişoara Pogany, Bucureşti, 1977;
- Olimpul Diavolului. Panorama-n sălcii plângătoare, Bucureşti, 1981.
Traduceri
- Pablo Neruda, Gloria şi moartea lui Joaquin Murieta, Bucureşti, 1972 (în colaborare cu Rosalia Bianu).
POEZII:
Mi-e dor de ea
Mi-e dor de ea ca nimănui,
Ca unui vechi nomad de drumul lui,
Port răni adânci în ochi şi-n trup,
Veşmintele de-argint le rup.
Aştept trecutele iubiri,
Conturul braţelor subţiri
Şi părul amintind de ploi,
Şi vechea urmă din noroi.
Dar urma ei s-a şters demult,
De cine azi să prea-ascult?
De vântul ce-mi închide uşi,
De greieri sau de cărăbuşi?
Mi-e dor de ea ca nimănui,
Ca unui vechi nomad de drumul lui,
Port răni adânci în ochi şi-n trup,
Veşmintele de-argint le rup.
Flori de roua
Fânul fu răzbit în vară
de o coasă milenară.
Mai rămase-un fir, sau două.
Dăruindu-le cu rouă,
noaptea se pierdu în zori,
răsădind în urmă flori.
Sfioasele paduri
O! Lăcrămioarele-s sfioase,
furând din cer argintul lunii.
Şi soarele, uitând poiene,
stârnindu-şi acele minunii
cu vorbe albe şi viclene,
pădurea verde o descoase:
- De ce-ţi sunt fetele sfioase?
Pădurea tace, le ascunde,
şi astrul nici nu ştie unde.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu