4. /2 IANUARIE 2022 - POEZIE
OVIDIU
| Publius Ovidius Naso | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][4][5]  Sulmo(d) |
| Decedat | 17 d.Hr. (59 de ani)[5][6][7] Constanța, Imperiul Roman |
| Etnie | Roman people[*] |
| Ocupație | poet |
| Activitate | |
| Limbi | limba latină[2] |
| Pregătire | Marcus Porcius Latro[*][3] |
| Specie literară | tragedie |
| Opere semnificative | Metamorfoze Heroides[*] Ibis[*] |
| Prezență online | |
| Internet Movie Database | |
Modifică date / text  | |
Publius Ovidius Naso (n. 20 martie, 43 î.Hr., Sulmo, azi Sulmona, provincia Aquila - d. 17 d. Hr., Tomis, azi Constanța) a fost un poet roman, cunoscut în română sub numele de Ovidiu. Datorită perfecțiunii formale a stilului și fanteziei creatoare a devenit unul dintre clasicii literaturii latine, alături de Horațiu și Virgiliu.
Ovidiu a excelat în forma distihului elegiac, cu excepția Metamorfozelor, scrise în hexametru dactilic, după modelul Eneidei lui Virgiliu sau epopeelor lui Homer.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Așa cum scrie el însuși în Tristia IV 10, Ovidiu s-a născut la 20 martie 43 î.Hr. în orașul Sulmo (astăzi: Sulmona), situat în Italia de mijloc, la aprox. 140 km depărtare de Roma. Tatăl său aparținea nobilimii și-l destinase funcțiilor publice. După un scurt studiu al retoricei, Ovidiu se dedică totuși carierei artistice. Își completează cultura la Atena și, împreună cu prietenul său, poetul Aemilius Macer, întreprinde o călătorie în Sicilia și Asia Mică.
Întors la Roma, intră în cercul literar condus de Messalla Corvinus și duce o viață extravagantă lipsită de griji în mijlocul protipendadei romane. Operele lui sunt pe placul înaltei societăți și printre protectori se află însuși împăratul Augustus. După moartea lui Horațiu (8 î.Hr.), devine cel mai cunoscut și apreciat poet din Roma.
În toamna anului 8 d.Hr., în timp ce poetul se afla pe insula Elba, în mod neașteptat, fără un vot prealabil al Senatului, Augustus hotărăște exilarea lui Ovidiu la Tomis, pe țărmul îndepărtat al Pontului Euxin. Forma de exil la care a fost supus era relativ mai ușoară și nu cuprindea clauza aquae et ignis interdictio (în sensul de „proscris în afara legii”). Motivele exilului sunt până astăzi învăluite de mister, cu atât mai mult cu cât Ovidiu avea poruncă de a nu comenta decizia lui Augustus. Ovidiu însuși scria că motivul ar fi fost „carmen et error”, o poezie și o greșeală.
.jpg)
Poezia încriminată poate fi Ars amatoria, care ar fi venit în contradicție cu principiile morale stricte ale împăratului, dar această operă fusese publicată cu câțiva ani mai înainte, fără urmări neplăcute. În Tristia, Ovidiu se referă și la faptul că „ar fi văzut ceva ce n-ar fi fost permis să vadă”. S-a presupus că Ovidiu ar fi putut fi martorul aventurilor amoroase ale Juliei, nepoata lui Augustus, dar istoricilor li se pare mai verosimil ca poetul să se fi făcut vinovat de a își lăsa musafirii să tragă sorți în propria sa casă, încălcând astfel o prerogativă imperială și interzicerea promulgată de către împărat, de a practica „artele divinatorii” pentru particulari.[8] În toate cazurile, Ovidiu nu a fost surghiunit, nici deportat, ceeace i-ar fi luat atât cetățenia romană, cât și averea; a fost doar „îndepărtat” („relegatus”) printr-un simplu edit al lui Augustus, sosind la Tomis cu bunurile sale mobile, servitorii și sclavii, și păstrând dreptul de a scrie și de a comunica cu familia și prietenii rămași la Roma (drept mulțumită căruia o parte din opere au ajuns până la noi).[9]
Scrierile poetului conțin informații atât despre motivele și condițiile exilului, cât și despre populația getică locală. Într-una dintre epistole, poetul descrie cimpoiul getic (tibia utricularis) ca fiind „o bășică din piele de oaie, fără păr, cu două flaute de lemn, din care acești barbari cântă zi și noapte, împiedicând un om bine crescut să doarmă la orele la care trebuie”; nefiind obișnuit cu astfel de instrumente, sunetul i se părea „oribil”.[10]
Ovidiu a făcut numeroase încercări, prin scrisori trimise la Roma, să obțină grația lui Augustus. Toate au rămas fără succes: chiar după moartea lui Augustus, urmașul său Tiberius, nu a anulat edictul imperial și nu l-a rechemat la Roma.
Conform cronicei lui Heronim, Ovidiu ar fi murit în anul 17 d.Hr. la Tomis, unde a fost și înmormântat, dar această dată nu este sigură. Din poemul calendaristic Fasti, I, versurile 223-226, rezultă că în primăvara anului 18 d.Hr. poetul era încă în viață. Pentru piatra sa funerară, Ovidiu a compus - în parte patetic, în parte cu subînțeles ironic - următorul text, păstrat în forma unei scrisori trimise soției sale (Tristia, III, 73-76):
„Hic ego qui iaceo tenerorum lusor amorum
Ingenio perii, Naso poeta meo.
At tibi qui transis, ne sit grave quisquis amasti,
Dicere: Nasonis molliter ossa cubent.”
Literal:
„Aici, eu [sufletul] care am lăudat drăgăstoasele iubiri jucăușe, pierit din [cauza] talentul[ui] poetului meu Naso, pe tine care treci, dac-ai iubit vreodată, [te rog] pune culcuș moale sub oasele lui Naso.”
În cunoscuta traducere liberă a lui Theodor Naum:
„Sub astă piatră zace Ovidiu, cântărețul
Iubirilor gingașe, răpus de-al său talent,
O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,
Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin.”
Opera[modificare | modificare sursă]
Scrieri înainte de exil[modificare | modificare sursă]
Poeme de iubire[modificare | modificare sursă]
- Amores - „Iubiri” (23 î.Hr.-16 î.Hr.), în 3 cărți cuprinzând 49 elegii.
- Heroides sau Epistulae Heroidum - „Eroine” sau „Scrisori ale unor eroine” (10 î.Hr.), 18 scrisori fictive de dragoste ale unor personagii feminine mitice adresate bărbaților iubiți, de ex. Ariadna către Theseu, Didona către Enea, Medeea către Jason etc.
- Ars amandi - „Arta iubirii” (1 î.Hr.), poem erotico-didactic în 3 cărți (două adresate bărbaților și una adresată femeilor), cuprinzând „învățăminte” privind arta seducției și a dragostei.
- Remedia amoris - „Remediile iubirii”, replică ironică la Ars Amandi, în care se recomandă amanților nefericiți diverse mijloace pentru a scăpa de dragostea chinuitoare și de urmările ei.
- De medicamine faciei femineae - „Îngrijirea feței feminine”, cu diferite mijloace cosmetice.
În aceste prime opere, Ovidiu continuă tradiția poeziei elegiace romane de exaltare a sentimentului de dragoste, pregătită de Catullus și de neoterici în perioada republicană și dezvoltată de Sextus Propertius și Albius Tibullus în epoca lui Augustus. Sentimentul de dragoste este tratat în maniera elegiei erotice alexandrine. Poetul cântă iubirea efemeră, ușoară, după cum însuși se autodefinește tenerorum lusor amorum („cântărețul glumeț a dragostei ușoare”), dar și dragostea nefericită, înșelată sau neîmpărtășită, practicând o distanțare față de propriile sentimente.
Poeme mitologice[modificare | modificare sursă]
- Phaenomena - Poem descriind diverse apariții cerești (s-au păstrat doar câteva fragmente)
- Metamorfoze - „Metamorfozele”, 15 cărți în hexametri cuprinzând 250 legende (un om sau o zeitate se transformă într-un animal, într-o plantă sau o constelație, în urma unor întâmplări deosebite), desfășurate cronologic, de la formarea universului până la apoteoza lui Cezar, divinizat ca o constelație.
- Fastele - „Sărbătorile” - calendar versificat al sărbătorilor romane, operă întreruptă prin exilul poetului (cuprinde doar lunile Ianuarie până la Iunie).
Tragedia Medeea, de mare renume în antichitate, s-a pierdut aproape în întregime.
Lirica din exil[modificare | modificare sursă]
- Tristia - „Tristele”, în 5 cărți
- Epsitulae ex Ponto sau Pontica - „Scrisori de la Pontus Euxinus (Marea Neagră)” sau „Ponticele”, în patru cărți.
Ambele opere sunt culegeri de elegii personale sub forma unor scrisori trimise din Tomis și adresate lui Augustus, soției sau prietenilor cu rugămintea de a fi iertat și de a i se permite revenirea la Roma. Ovidiu prezintă situația nefericită a propriei persoane, exprimarea directă a sentimentelor de durere și de tristețe provocate de dorul de Roma, de casă, de familie și de prieteni.
Ovidiu în limba română[modificare | modificare sursă]
- Scrisori din exil, trad. Theodor Naum, București, 1957
- Arta iubirii, trad. Maria Valeria Petrescu, București, 1977
- Metamorfoze, trad. David Popescu, București, ed. Științifică, 1959
POEZII:
| OVIDIU - TRISTELE |
| I,5,61-62. După ce am străbătut mări îndepărtate, pe sub atîtea stele, am fost adus pe meleagurile îndepărtate ale geţilor de mînia cezarului. I,10,13-14. Mă rog şi acum să treacă în siguranţă prin gurile Pontului celui întins Şi să intre în apele geţilor, către care trebuie să se îndrepte. I,11,31-42. Ţărmul stîng [al Pontului] este barbar şi deprins cu prădăciunile lacome: omorul, măcelurile şi războaiele sînt veşnice aici. Marea este agitată de valuri în timpul iernii, dar inima-mi din piept este şi mai tulburată decît însăşi marea. De aceea, cititorule nevinovat, trebuie să mă ierţi şi mai mult că versurile acestea sînt mai prejos de aşteptările tale, cum şi sînt de fapt. Acestea nu le-am scris în grădinile mele, ca odinioară, şi nici tu, pătuşorul meu drag, cu care eram obişnuit, nu-mi odihneşti trupul. Sînt aruncat încoace şi încolo deasupra unei genuni sălbatice, cu neguri şi lumină puţină, unde însăşi hîrtia este bătută de apele întunecate ale mării, Furtuna neînduplecată se luptă cu mine şi este înfuriată că îndrăznesc să scriu sub ameninţările ei năpraznice. II,185-206. Dacă îmi dai un exil mai blînd şi mai aproape pentru mine, rugător, o mare parte a pedepsei mele va fi uşurată. Sufăr îngrozitor, aruncat fiind în mijlocul unor duşmani. Nimeni nu este surghiunit mai departe de patrie decît mine. Numai eu am fost trimis la gurile Istrului cu şapte braţe şi mă chinuiesc în zona îngheţată a fecioarei din Parrhasia. Iazigii, colhii, gloata meterilor şi geţii cu greu pot fi opriţi de apele Dunării. Au fost şi alţii surghiuniţi de către tine pentru vină mai grea, dar nimănui nu i s-a dat un loc mai îndepărtat decît mie. Dincolo de locul acesta nu-i altceva decît frig, duşmani şi apa mării, care îngheaţă, înţepenită de ger. Pînă aici se întinde stăpînirea romană pe ţărmul stîng al Pontului Euxin: ţinuturile vecine le stăpînesc bastarnii şi sarmaţii. Regiunea aceasta a intrat foarte de curînd sub jurisdicţia ausonică şi cu greu se menţine la marginea împărăţiei tale. De aceea, te rog, te implor, trimite-mă într-un loc mai sigur, să nu-mi fie răpită şi liniştea o dată cu patria, să nu mă tem de neamurile pe care abia le poate opri Istrul, să nu fiu luat prizonier de către duşman, eu cetăţeanul tău. Legile sfinte nu îngăduie ca cineva născut din sînge latin să îndure lanţurile barbarilor, cît timp trăiesc împăraţii. III,3,1-14. Dacă din întîmplare te miri de ce aceasta scrisoare a mea, e scrisă de mîna altuia: sînt bolnav. Sînt bolnav pe meleagurile îndepărtate ale unui ţinut necunoscut şi nu sînt sigur dacă voi ajunge să mă fac sănătos, Te gîndeşti care este starea mea sufletească, cînd zac într-un ţinut aspru, printre sarmaţi şi geţi? Nu suport nici clima, nu m-am putut obişnui nici cu apa şi, nu ştiu de ce, nici pămîntul nu-mi place. N-am o locuinţă potrivită şi nici hrană folositoare unui bolnav, Nu există nimeni aici care să-mi uşureze suferinţa cu ajutorul artei lui Apollo, N-am un prieten care să mă mîiigîie şi să-mi povestească ceva, înşelînd timpul care trece atît de încet. Zac istovit, la capătul pămîntului, între neamurile şi în locurile cele mai îndepărtate Şi acum cînd sînt bolnav, îmi vine în minte tot ce-mi lipseşte. III,9,1-10. Şi aici aşadar există oraşe greceşti - cine ar crede-o? - între populaţii necivilizate, cu nume barbare. Şi aici au venit coloni trimişi din Milet şi au construit locuinţe greceşti printre geţi. Însă se ştie că numele acestui loc, mai vechi decît aşezarea cetăţii, a venit de la uciderea lui Absirt. Căci pe o corabie făcută prin grija războinicei Minerva, cea dintîi a străbătut ape neumblate nelegiuita Medeea, fugind de tatăl ei părăsit şi se zice că a vîslit pe aceste valuri. III,10,1-78. Dacă cineva îşi mai aminteşte încă de Naso, care a fost smuls de acolo, şi dacă numele meu mai este pomenit la Roma în lipsa mea, să ştie acela că eu trăiesc în mijlocul unei lumi barbare, aşezat sub nişte stele care nu ating niciodată marea. Mă înconjoară sarmaţii, neam de oameni sălbatici, besii şi geţii, nume atît de nedemne de a fi pomenite de talentul meu. Cîtă vreme suflă un vînt mai cald, Istrul care ne desparte, ne apără de ei; cînd curge, respinge cu apa lui năvala acelora. Cînd însă trista iarnă îşi arată hîda ei faţă şi pămîntul s-a făcut alb de gerul ca marmura, cînd se dezlănţuie şi Boreas şi se aşterne zăpada sub Ursă, populaţiile acestea par strivite de axa polului care tremură. Peste tot e zăpadă; nici soarele, nici ploile nu o pot topi pe cea care a căzut; Boreas o întăreşte şi o face să dăinuiască veşnic. Încă nu s-a topit una, cade alta şi de obicei, în multe locuri, zăpada rămîne de la an la an. Şi puterea crivăţului, cînd e dezlănţuit, este atît de mare, încît face una cu pămîntul turnurile şi duce departe acoperişurile pe care le smulge. Oamenii se feresc de gerurile grele îmbrăcînd piei de animale şi pantaloni cusuţi; numai faţa li se vede din tot trupul. Deseori auzi sunînd firele de păr cînd sînt mişcate din pricina gheţii ce atîrnă de ele şi barba cea albă le străluceşte din pricina gerului care a pătruns-o. Vinul păstrează forma vasului şi rămîne solid atunci cînd îl scoţi din el; aici nu este băut ca vin curat, ci în bucăţele pe care şi le trec unii altora. Ce să mai spun? Cum se întăresc rîurile cînd frigul le uneşte ţărmurile, îngheţîndu-le apele, şi cum din lac, cînd spargi gheaţa, iese deasupra apa în bucăţi? Chiar Istrul, care nu-i mai îngust decît fluviul producător de papirus şi care îşi amestecă apele cu marea cea întinsă prin mai multe guri, deoarece vînturile fac să se întărească undele albastre ale mării, îngheaţă şi el şi se scurge în mare cu apele acoperite. Pe unde merseseră corăbiile, mergi acum cu piciorul, şi copita calului izbeşte undele încremenite de ger; pe aceste noi poduri de gheaţă, pe sub care se scurge apa, boii sarmatici trag carele barbare, Cu greu voi fi crezut! Dar, pentru că nu-i nici o răsplată pentru cel ce depune mărturie mincinoasă, trebuie să accepţi că martorul este de bună credinţă. Am văzut cum marea, cît este de mare, stă nemişcată din pricina îngheţului şi cum un acoperiş lunecos îi apasă apele care nu se mai pot mişca. Nu numai că am văzut, am călcat pe apă întărită şi nu s-a udat piciorul de apa mării. Dacă odinioară tu, Leandre, ai fi avut parte de o astfel de strîmtoare, n-ar fi fost vinovată de moartea ta o apă atît de îngustă. Atunci nici delfinii cu spinarea încovoiată nu mai pot face sărituri în aer; aspra iarnă îi opreşte cînd încearcă; şi, deşi crivăţul şuieră cu aripile lui întinse, pe apele împresurate ale mării nu se mişcă nici un val; corăbiile prinse de ger stau ca în marmură şi vîsla nu mai poate spinteca apele încremenite. Am văzut peşti stînd prinşi în gheaţă; unii din ei mai erau încă în viaţă. Ca urmare, cînd puterea sălbatică a lui Boreas fixează pe loc apa mării sau pe cea care curge în fluvii, pe dată - tocmai pentru că vînturile uscate au făcut Istrul la fel cu pămîntul - duşmanii barbari năvălesc pe caii lor iuţi; duşmanii sînt călăreţi destoinici, trag bine cu săgeata şi pustiesc pînă departe tot ţinutul vecin. Localnicii fug în toate părţile; nimeni nu mai păzeşte ogoarele şi avutul lor nepăzit cade pradă jafului; bogăţii mici, ca la ţară: vite şi care ce scîrţîie, şi avutul ce-l are un locuitor sărman. Unii sînt duşi ca prizonieri cu mîinile legate la spate şi zadarnic mai privesc înapoi la ţarinele şi casele lor. Alţii cad, nenorociţii, străpunşi de săgeţi cu cîrlig la vîrf, căci şi fierul zburător e uns cu otravă. Ceea ce [năvălitorii] nu pot lua şi duce cu ei, distrug; şi flacăra duşmană mistuie nevinovatele colibe. Chiar cînd e pace, lumea tremură de groaza războiului şi nimeni nu mai brăzdează pămîntul, cu mîna pe plug. Aici, fie că îl vezi, fie că nu-l vezi, tot te temi de duşman. Ţarina părăsită şi nelucrată ajunge pîrloagă. Aici nu stă ascuns la umbra viţei de vie strugurele dulce, iar mustul ce fierbe nu se adună în căzi înalte. Nu sînt fructe în acest ţinut. Acontius nu ar fi avut pe ce să scrie cuvintele pe care să le citească stăpîna inimii lui. Cît poţi vedea cu ochii, numai cîmpii goale fără frunziş, fără arbori; locuri pe unde nu trebuie să vină un om fericit. Deci din tot pămîntul, cît se întinde el de mult, un astfel de Ioc a fost găsit ca pedeapsă pentru mine. III,12,13-16. Mugurul odrăsleşle în locurile pe unde creşte viţa de vie, căci ea se află departe de ţărmul getic. Ramurile cresc pe arbori acolo unde sînt arbori, căci ei se află departe de hotarele geţilor. III,14,37-50. Aici nu-i belşug de cărţi care să mă atragă şi din care să-mi hrănesc mintea; în locul cărţilor răsună arcul şi armele. Nu-i nimeni ale cărui urechi ar putea să-mi înţeleagă poeziile, dacă i le-aş citi. Nici n-am un loc potrivit unde să mă retrag. Paznicii de la zid şi poarta închisă depărtează pe duşmănoşii geţi. Adesea întreb despre vreo vorbă de un nume sau loc, dar nu-i nimeni care să mă poată lămuri. Cînd încerc să spun ceva, deseori îmi lipsesc cuvintele; mi-e ruşine s-o mărturisesc - m-am dezvăţat să vorbesc. În jurul meu glăsuiesc aproape numai guri tracice şi scitice. Îmi pare ca aş putea scrie în versuri getice. Crede-mă, mi-e teamă că s-au strecurat printre cele latineşti şi ca în scrierile mele vei citi cuvinte pontice. IV,1,67-96. Cît e de nenorocit să trăiască între besi şi geţi acela al cărui nume a fost mereu pe buzele poporului. Cît de nenorocit lucru este ca viaţa să i-o apere poarta şi zidul cetăţii, iar siguranţa să-i fie cu greu păzită de forţele locale. în tinereţe am fugit de asprele lupte ostăşeşti; şi doar pentru joc am pus mîna pe arme. Acum, la bătrîneţe, ţin la şold sabia, în stînga scutul şi-mi ascund sub cască părul cărunt, căci îndată ce-a dat semnalul de alarmă paznicul din locul de strajă repede punem mîna tremurătoare pe arme. Duşmanul crunt, care are arcuri şi săgeţi unse cu otravă, dă tîrcoale zidurilor pe calul în spume; întocmai cum lupul hrăpăreţ ia şi tîrăşte peste semănături şi prin păduri vreo oaie care nu s-a adăpostit în ţarc, aşa face barbarul duşman, dacă prinde pe cineva pe cîmp, care nu s-a refugiat încă în dosul porţilor; aceluia i se aruncă laţul de gît şi e dus rob sau piere de suliţă înveninată. Aici stau eu, locuitor de curînd al acestui loc zbuciumat. Vai! Soroc hotărît de soarta mea, de ce vii atît de domol? Şi totuşi muza, musafira mea chiar în mijlocul unor necazuri atît de mari, mă îndeamnă stăruitor să mă întorc la versuri şi la vechiul ei cult. Nu e însă nimeni pe aici căruia să-i recit poeziile mele; nimeni care să asculte cu urechile lui vorbe latineşti. Scriu şi-mi citesc mie însumi; căci ce să fac? Scrisul meu este deci asigurat că are cine să-l judece. Adesea mi-am zis: de ce să mă chinuiesc cu această grijă? Citi-vor oare poeziile mele sarmaţii sau geţii? Deseori am vărsat lacrimi cînd am scris şi am udat scrisul cu plînsul meu. IV,4,55-66. Sînt ţinut pe loc de friguroasele ţărmuri ale Pontului Euxin, numit de cei vechi Axenus, căci apele sînt bătute de vînturi aspre şi tu, corabie care vii în vizită, nu găseşti aici porturi liniştite. Sînt împrejur populaţii care caută prada prin vărsare de sînge. Deci uscatul nu este mai puţin de temut decît apa înşelătoare. Acei de care auzi că le place sîngele de om trăiesc aproape sub acelaşi cer cu mine. Nu-i departe locul în care altarul tauric al crudei zeiţe înarmate cu tolbă se hrăneşte cu sînge vărsat acolo. Se spune că aceste locuri erau iubite de cei nelegiuiţi, dar nu erau dorite de oamenii cumsecade; ele se aflau în stăpînirea lui Thoas. IV,6,45-48. Îmi lipseşte chipul Romei, îmi lipsesc prietenii, grija mea, şi ceea ce mi-e mai scump ca orice, îmi lipseşte soţia. Este de faţă norodul scitic şi mulţimea geţilor îmbrăcaţi cu pantaloni. Astfel mă tulbură şi ceea ce văd şi ceea ce nu văd. IV,8,25-26. Ar fi timpul să nu îndur un climat străin mie şi să nu-mi astîmpăr setea uscată dintr-un izvor getic. IV,10,109-114. După lungi rătăciri am atins, în sfîrşit, ţărmul care uneşte pe geţii şi sarmaţii purtători de tolbe. Aici, deşi aud zăngănind în juru-mi armele, pe cît pot îmi uşurez soarta tristă cu poezia. Deşi nu am pe nimeni cui să i-o citesc, totuşi astfel îmi petrec şi îmi înşel timpul. V,1,1-2. Această carte, care vine şi ea de pe ţărmul getic, cititorule preocupat de mine, adaug-o la cele patru pe care ţi le-am trimis mai-nainte. V,1,45-46. Voi cînta tot ce va fi pe placul lui, numai să-mi uşureze o parte din pedeapsă, să pot scăpa de barbarie şi de geţii sălbatici. V,1,72-74. [Poeziile] nu sînt mai barbare ca locul [în care au fost scrise]. Roma nu trebuie să mă compare cu poeţii ei, dar între sarmaţi sînt un poet de mare talent. V,2,61-72. Surghiunindu-mă, mi-ai poruncit să văd regiunile Pontului şi să despic cu nava marea scitică. Supunîndu-mă poruncii am venit pe ţărmurile urîte ale Euxinului. Ţinutul acesta se află sub polul cel îngheţat. Nu mă chinuieşte atît clima mereu friguroasă şi pămîntul veşnic ars din pricina gerului alb, nici faptul că barbarii nu cunosc limba latină, iar limba greacă a fost învinsă de limba getică, dar mă îngrozeşte faptul că sînt ameninţat din toate părţile de Marte, care se află foarte aproape de mine, iar zidul mic cu greu ne poate apăra de duşman. ? totuşi şi linişte din cînd în cînd, dar niciodată nu există siguranţa ei. Aşa sînt locurile acestea: sau îndură războiul sau se tem de el. V,3,7-12. Sub stelele Carului Mic, mă ţine acum pe loc ţărmul care uneşte pe geţi cu cruzii sarmaţi. Eu, care mai-nainte am dus o viaţă uşoară şi lipsită de oboseală în studii şi în corul Pieridelor, acum mă aflu departe de patrie şi aud în jurul meu zăngănind armele getice, după ce am îndurat multe, pe uscat şi pe mare. V,3,21-22. Tu n-ai rămas în patrie, ci ai venit pînă la Strimonul plin de zăpadă şi la getul care se închină lui Marte. Eu, scrisoarea lui Naso, am venit de la ţărmul [Pontului] Euxin obosită de drumul făcut pe uscat şi pe mare. V,5,27-28. Nu există nimic sigur pentru om: cine s-ar fi putut gîndi că într-o zi eu voi serba această aniversare în mijlocul geţilor? V,7,9-20. Eşti curios să ştii ce populaţie se află în ţinutul tomitan şi ce obiceiuri au oamenii printre care locuiesc? Deşi în acest loc sînt amestecaţi greci şi geţi, ţărmul ţine mai mult de geţii nedomoliţi. Sarmaţii şi geţii sînt mai numeroşi. Îi vezi călări, venind şi ducîndu-se prin mijlocul drumurilor. Între ei nu-i nici unul care să nu poarte tolbă, arc şi săgeţi îngălbenite de veninul viperei. Au glas aspru, chip sălbatic şi sînt cea mai adevărată întruchipare a lui Marte. Părul şi barba lor n-au fost tunse niciodată. Mîna lor dreaptă e totdeauna gata să înfigă cuţitul, pe care îl are legat la şold orice barbar. V,7,41-60. Ce-aş putea face mai bun eu, care sînt părăsit aici pe ţărmuri singuratice? Ce leac să încerc pentru a-mi uşura necazurile? Dacă privesc acest loc, el îmi apare neprietenos şi nicăieri, în toată lumea, nu poate fi altul mai trist. Dacă privesc oamenii, căci abia sînt vrednici de acest nume, văd la ei mult mai cumplită sălbăticie decît la lupi. Nu se tem de legi, ci dreptatea cedează în faţa forţei şi zace la pămînt învinsă de sabia cu care se duc luptele. Se apără împotriva frigului năpraznic cu piei de animale şi cu pantaloni largi, iar feţele lor aspre sînt acoperite cu păr lung. La puţini dintre ei se mai păstrează urme ale limbii greceşti, iar aceasta a devenit şi ea barbară din pricina accentului ei getic. În această mulţime nu-i nimeni care întîmplător să ştie latineşte şi care să poată rosti măcar cîteva cuvinte. Chiar eu, poet roman - iertaţi-mă Muzelor! - sînt silit să vorbesc de cele mai multe ori după obiceiul sarmatic. Iată, mi-e ruşine, dar mărturisesc: din cauza dezobişnuinţei îndelungate, chiar mie îmi vin cu greu în minte cuvintele latine. Nu mă îndoiesc că în astă cărţulie s-au strecurat multe din limba barbarilor: nu-i vina omului, ci a locului. V,10,1-52. De cînd mă aflu în Pont, de trei ori îngheţul a ţintuit pe loc Istrul, de trei ori valurile Mării Euxine au încremenit. Dar mie mi se pare că sînt departe de patrie de atîţia ani cîţi a stat Troia dardanică sub ameninţarea duşmanului grec. Crezi că vremea stă pe loc, aşa de încet trece şi anul îşi străbate calea cu paşi domoli. Nici solstiţiul nu scurtează cu ceva nopţile, nici iarna nu-mi face zilele mai scurte. De bună seamă în mintea mea lucrurile se înfăţişează altfel şi o dată cu grijile mele toate par lungi. Oare vremea, aceeaşi pentru toţi, se mişcă ca de obicei şi numai pentru viaţa mea este mai aspră, pentru mine pe care mă ţine aici ţărmul, cu numele mincinos de Euxin şi pămîntul mării scitice în adevăr sinistru? În jur ne ameninţă cu războaie pline de cruzimi nenumărate neamuri, care nu cred că-i ruşinos să trăiască din jaf. În afara cetăţii, nimic nu-i sigur: colina însăşi e apărată de întârituri slabe şi de aşezarea locului. Cînd te aştepţi mai puţin, duşmanul în număr mare vine în zbor ca o pasăre şi nici nu l-ai văzut bine, că a şi înhăţat prada. Deseori, măcar că sînt porţile închise, culegem de pe străzi, dinăuntrul cetăţii, săgeţi otrăvite, venite pe deasupra. Aşadar rar vezi pe cineva care îndrăzneşte să cultive ţarina şi acesta, nefericitul, cu o mînă ară, cu cealaltă ţine arma. Păstorul cîntă din fluierele lui lipite cu smoală, ţinînd coiful pe cap, iar fricoasele oi se tem (aici) de războaie, nu de lup. De-abia sîntem apăraţi de întăritura făcută şi chiar înăuntrul cetăţii gloata barbarilor, amestecată cu greci, provoacă teama; căci ei locuiesc împreună cu noi, fără deosebire, şi ocupă cea mai mare parte din case. Chiar dacă nu ţi-ar fi frică de ei, i-ai putea urî, văzîndu-le trupurile acoperite cu piei şi părul lung. Şi acei pe care îi crezi că se trag din oraşe greceşti se îmbracă cu pantaloni persani, în loc de portul străbun. Ei vorbesc între ei o limbă pe care o înţeleg; dar eu trebuie să mă înţeleg prin semne. Eu sînt aici barbarul, căci nu sînt înţeles de nimeni: cînd aud cuvinte latineşti, geţii rîd prosteşte; cu siguranţă că deseori vorbesc rău despre mine pe faţă; poate îmi reproşează că sînt un surghiunit; şi dacă, aşa cum se întîmplă, eu fac vreun gest de dezaprobare sau de aprobare, cînd vorbesc ei ceva, îl răstălmăcesc împotriva mea. Mai află că ceea ce numeşte nedreptate devine dreptate pentru cel care biruie cu sabia şi deseori se rănesc bătîndu-se în mijlocul pieţii. O nemiloasă Lachesis, care nu mi-ai tăiat mai scurt firul vieţii, ca unuia care sînt născut sub o grea zodie. Mă plîng că sînt lipsit de chipul patriei şi de al vostru, prieteni, şi că mă aflu aici, între neamurile scitice; amîndouă pedepse sînt grele; am meritat să fiu alungat din Roma dar poate n-am meritat să fiu [exilat] într-un astfel de loc. Ah! ce vorbesc eu? Sînt nebun? Meritam să mi se ia chiar viaţa, fiindcă am ofensat divinitatea cezarului. V,12,10. Eu căruia i s-a poruncit să plec singur la îndepărtaţii geţi. V,12,51-62. Fără îndoială însă, dacă aş încerca iarăşi, ca un nebun, îndeletnicirea care mi-a fost fatală, ţinutul de aici va oferi arme poeziei mele. Nu-i nici o carte pe aici, nu-i cine să-şi aplece urechea şi să înţeleagă cuvintele mele. Peste tot, numai barbari cu glasul lor sălbatic, toate locurile sînt pline de teama glasului duşman. Eu însumi am impresia că m-am dezvăţat de limba latină; căci am învăţat să vorbesc limba getică şi sarmatică. Totuşi, ca să-ţi mărturisesc adevărul, muza mea nu se poate abţine de a nu mai compune versuri, scriu şi ard în foc cărţile pe care le scriu: rezultatul muncii mele este un pic de cenuşă. V,13,1-2. Din ţara geţilor îţi trimite Naso al tău urări de sănătate, dacă cineva poate să trimită ceva de care el însuşi duce lipsă. V,13,5-6. De multe zile simt cum mă arde în coastă,  deoarece iarna crudă cu frigul ei nemăsurat m-a vătămat. |
ARON COTRUȘ
| Literatura română | ||
| Istoria literaturii române | ||
Evul mediu | ||
| Curente în literatura română | ||
Umanism - Clasicism | ||
| Scriitori români | ||
Listă de autori de limbă română | ||
| Portal România | ||
| Portal Literatură | ||
| Proiectul literatură | ||
Aron Cotruș (n. 2 ianuarie 1891, Hașag, Sibiu – d. 1 noiembrie 1961, La Mirada, California) a fost un diplomat și scriitor român.
Biografie[modificare | modificare sursă]
A studiat clasele gimnaziale la Blaj, la liceul "Andrei Șaguna" din Brașov și Facultatea de Litere din Viena, și a făcut parte din redacția ziarelor cu caracter naționalist "Românul" (Arad) și "Gazeta Transilvaniei" (Brașov), dar a avut și colaborări cu reviste de cultură: "Gândirea", "Vremea", "Libertatea" (Orăștie), "Iconar" (Cernăuți), etc.
În timpul Primului Război Mondial a ajuns în Italia, unde a lucrat pe lângă Legația României din Roma. După terminarea războiului, în 1919, s-a întors în țară a devenit ziarist în Arad, membru al Societății Scriitorilor Români și director la biblioteca Sămănatorul.
A lucrat ca atașat de presă la Roma, Varșovia, iar în timpul celui de al Doilea Război Mondial, ca secretar de presă la Madrid și Lisabona. A fost directorul publicației "Frăția de cruce" între anii 1940 și 1941.
După prăbușirea regimului antonescian, se exilează ca refugiat politic în Spania și devine președintele Comunității Românilor, apoi director la revistei prolegionare "Carpații", apărută în Madrid.
În anul 1957 s-a stabilit în Statele Unite, la Long Beach, California, unde a trăit până la sfârșitul vieții, pe 1 noiembrie 1961. Rămășitele sale pământești se află în cimitirul Crucea Sfântă, din Cleveland, sub o simplă placă de piatră.
Operă literară[modificare | modificare sursă]
- "Poezii". Orăștie, 1911
- "Sărbătoarea morții". Editura "Concordia", Arad, 1915. Ediția a II-a București, 1922
- "Neguri albe". Alba-Iulia, 1920
- "România" (poemă). Brașov, 1920. Ediția a II-a Arad, 1922
- "Versuri". Biblioteca "Sămănatorul", Arad, 1925
- "În robia lor". Arad, 1926
- "Mâine". Editura "Scrisul Românesc", Craiova, 1928. A II-a ediție sub auspiciile "Societății de Mâine", Cluj, 1928
- "Holnap" (Mâine), în maghiară, apărută la Arad, 1929. Traducere efectuată de Pal Bado
- "Strigăt pentru depărtări". Editura "Ienci", Timișoara, 1927
- "Printre oameni în mers". Sosnowiec, Polonia, 1933 (volum nepublicat in librării, devenit raritate bibliografică). Ediția a II-a în traducere spaniola de Gaetano Aparicio, Madrid, 1945
- "Horia". Ediția I-a Varșovia, Polonia, 1935. Ediția a II-a Brad, 1936 (în numai doi ani apar 18 ediții ale volumului. Numai la București, în cursul anului 1938, apar edițiile III, IV, V, VI). În traducere maghiară de A. Kibedi, Cluj, 1938
- "Versek" (volum de versuri în lb. maghiară). Cluj, 1935 (multe din versurile poetului au fost publicate și în revista săsească "Klingsor" din Brașov, unele în traducerea lui Alfred Margul-Sperber. La fel, Zoltàn Frányo a tradus unele versuri ale poetului în limba germană, publicându-le în revistele literare destinate comunității germane din România)
- "Culegere de versuri". Traducere în poloneză de Wladimir Lewic. Lwow, 1936
- "Țara". Editura "Rânduiala", București, 1937. Ediția a II-a Lisabona, 1940
- "Minerii". Tipografia "Universul", București, 1937
- "Peste prăpastii de potrivnicie". Editura "Tiparul Universitar", București, 1938. Ediția a II-a în traducere spaniolă de Gaetano Aparicio, Madrid, 1941
- "Maria Doamna" (poem). Tipografia "Luceafărul", București, 1938 (ediție de lux)
- "Aron Cotruș: Maria Doamna". Recenzii publicate în revistele literare din țară la timpul respectiv, strânse în buchet și publicate ca semn de omagiu poetului, București, 1939
- "Rapsodie Valahă". Madrid, 1940. ediția a II-a București, Editura "Luceafărul", 1941. Ediția a III-a Madrid, Editura "Carpații", 1954. Apare și în traducere spaniolă, Madrid, 1941 (traducere realizată de Gaetano Aparicio)
- "Rapsodie Dacă". Editura "Fundațiile Regale", București, 1942
- "Poema de Montserrat" (in revista "Escorial"), Spania, 1949; Aron Cotruș este recunoscut drept un mare poet. Ediția a II-a Madrid, 1951
- "Poemas". Madrid, 1951
- "Drumuri prin furtună". Madrid, 1951
- "Canto a ramon Llull". Mallorca, Spania, 1952
- "Rapsodia Iberică". Editura "Carpații", Madrid, 1954
- "Între Volga și Mississipi". Editura "Carpații", Madrid, 1956
- "Aron Cotruș - Opere complete". Editura "Dacia", Madrid, 1978 (ediție îngrijită de Nicolae Roșca)
POEZII:
Se mișc-ursuzi, cu pași înceți, greoi,
Prin stuful de la margine de baltă.
Noroiul încă jilav, în apus,
Le dă un luciu straniu, de nespus,
De monștri-aduși din lumea cealaltă.
-Și-amurgul pe spinări li se răsfrânge,
În fulgerări și străluciri de sânge,
Cu pași trândăvi, cu cozile pe spate,
Pășesc încet prin trestiile uscate,
Nostalgice, posace animale,
Sătui de streche, de zăduf, de muncă,
Din când în când, priviri piezișe-aruncă
Peste pustia luncă
Și-n ochii lor adânci, neghiobi,
Se oglindesc mocniri pustii de robi;
Aprinse zări de-amiezi caniculare,
Tristeți și-ntunecimi fără hotare
Și-așa cum trec,
Greu,
Unu ca celalt,
Par statui reci, tăiate în bazalt,
Par statui grosolane și masive,
De crunte animale primitive
Și când peste mocirlele de fier,
Multicolore raze trec ușor și pier,
Se mișcă-ncoace-ncolo-ncetișor,
Prin negurile parcă împrăștiate,
Din nepătrunsa noapte ce e-n ochii lor.
în castele cu uși și trepte multe…
jandarmi cu puști și vine de bou
stau la pândă gândul să-ți asculte.
Ioane,
ești unul,
poți fi milioane, –
vrerile tale ne ‘nfrânte
să nu le ‘nspăimante
nici temnița, nici tunul…
Ciocoiul și groful, din totdeauna
sunt una…
Ioane,
ești unul,
poți fi milioane,
să nu-ți poată smulge nici tunul
ogorul de puține pogoane!…
Spre caii tăi, spre voinicii tăi boi
se uită, cu ură, și grofi și ciocoi…
Ioane,
tu ești uriașul
ce poți osândi la pierzare orașul
de trântori semeți și mișei, –
numai să vrei…
Ioane, ia sama bine!
țara aceasta se razimă pe tine –
cu pumnii tăi iuți
poți tu să mai cruți
ciocoii bulgari, grecotei, arnăuți,
ce-au venit cândva, goleți, de peste Dunăre
să-ți smulgă muncă și supunere?!…
Ești unul,
poți fi milioane,
curajul tău să ‘nfrunte temnița, tunul;
să crească voinicește, să crească, –
vrerea ta românească, –
Ioane!
din timpul tău: ziua de mâine…
Calcu-ți pământul, cu gândul departe,
pe aripi albastre, fremătând peste moarte…
Cu vrere de cremene, cu privire’ndrăzneață,
învălui azi țara ce-mi crește în față,
și’n a mersului traistă ce-a visului pâine,
risipindu-mă pe stâncile și-ogoarele veacului,
cu dărnicia făr’de măsură-a săracului,
spre soare-asfinte
cu frunte fierbinte,
cu tot avutu-mi pământesc,
darnic mă samăn, mă risipesc,
spre Româniile năvalnice de dincolo de mâine…
(Variantã a poeziei „Mâine”)
FRANCISC PĂCURARIU
| Francisc Păcurariu | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | Teaca, Bistrița-Năsăud, România |
| Decedat | (77 de ani) București, România |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | traducător |
| Activitate | |
| Limbi | limba română |
| Modifică date / text | |
Francisc Păcurariu (n. 1 ianuarie 1920, Comuna Teaca, Bistrița-Năsăud – d. 13 martie 1997, București) a fost un prozator, eseist, traducător și poet român.
Date biografice[modificare | modificare sursă]
Fiul lui Efrim Păcurariu și al Mariei (n. Szabo). Studii elementare în comuna natală (1928-1932). Liceul „G. Barițiu” (1932-1940) din Cluj. Obține „absolutoriul” dar nu-și dă examenul de liberă practică, neavând intenția de a practica medicina. În perioada studiilor universitare, redactor la "Tribuna Ardealului" (1940-1944). Redactor responsabil al gazetei "Înfrățirea" din Târgu Mureș, între anii 1944-1945; redactor la pagina pentru Ardeal a ziarului "România Liberă" (1945-1946); redactor la "Lupta Ardealului" din Cluj (1946-1947); consilier la Legația Română din Budapesta (1948-1952). Director adjunct, apoi director al Direcției Presei din Ministerul Afacerilor Externe (1952-1956). În același timp a fost conferențiar la Catedra de Literatură română si universală la Institutul de Relații Internaționale. Consilier la Ambasada României din Belgrad (1956-1958) și la cea din Roma (1958-1959). Trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al României în Argentina și Uruguay (1959-1963). În această calitate a fost membru supleant al delagației române la sesiunea jubilară ONU din 1960. Director al Direcției Presei din Ministerul Afacerilor Externe (1963-1968); ambasador al României la Atena și Nicosia (1969-1973), apoi director al Direcției pentru Cultură și Presă din Ministerul Afacerilor Externe. Secretar al Comisiei Naționale Române pentru UNESCO. S-a pensionat în 1975.
Opera[modificare | modificare sursă]
Poezie[modificare | modificare sursă]
Publică primele poezii în 1938, în "Luceafărul", o revistă a liceului „G. Barițiu” din Cluj. Debutul propriu-zis,în pagina culturală a ziarului "Tribuna Ardealului" din Cluj (1940). Debut editorial în antologia lui Gh. Dăncuș, "Versuri din Transilvania Nordică" (1941). În poezie, "Psalmilor neliniștii" (1942) le urmează, în 1944, "Lauda singurătății" (tirajul acestui volum a fost distrus in vremea manifestațiilor fasciste de la Cluj din martie 1944) apoi volumele "Priveliștile lumii" (1967), "Ochean simplu" (1972), "Răzvrătirea desenatorului de cercuri" (1974) și "Solstițiu de iarnă" (1977). O retrospectivă a întregii sale creații poetice este volumul "Omul bântuit de cuvinte" (1980).
Proză[modificare | modificare sursă]
Povestirea istorică "Furtună sub Detunata" (1957), apoi ciclul romanesc început cu "Labirintul" (1974), continuat cu "Ultima călătorie a lui Ulise" (1976), "Timpul și furtunile"(1978), "Tatuajele nu se lasă la garderobă" (1982), "Geneza" (1983)și "Întalnirea" (1989). Factura acestor romane este preponderent bazată pe fapte istorice. Francisc Păcurariu a publicat două eseuri monografice, consacrate unor plasticieni: "Petru Abrudan" (1942,reeditat în 1969) și "Raoul Șorban" (1942). Bibliografie postuma: "Întoarcerea" (poezii, 2009); "Cultură și tradiție" (publicistică, 2012). Prin materie epică, prin problematică, prin factura stilistică, romanele lui Francisc Păcurariu se înscriu în tradițiile realismului ardelenesc. Proza lui Francisc Păcurariu se înscrie pe linia tradițională, care își trage calitățile îndeosebi din darul incontestabil de observator al romancierului; o proză care își pierde strălucirea în pasaje(din păcate destul de frecvente și de lungi)dedicate comentariului de factură eseistică. Meritul lui Francisc Păcurariu este, în plus, acela de a fi încercat, în romanele sale, să restituie într-un spirit de deplină obiectivitate istorică imaginea unei epoci deosebit de dramatice și de frământate.
Eseuri despre cultura latino-americană și traduceri[modificare | modificare sursă]
Francisc Păcurariu a elaborat studii și eseuri despre cultura latino-americană: "Introducere în literatura Americii latine" (1965), "Schițe pentru un portret al Americii latine"(1966), "Scriitori latino-americani" (1966), "Nepoții șarpelui cu pene" (1967), "Profiluri hispano-americane contemporane" (1968), "Individualitatea literaturii latino-americane"(1973), la care trebuie adăugată "Antologia literaturii precolumbiene" (1973).
Monument[modificare | modificare sursă]
Biblioteca din comuna natală îi poartă numele. Pe fațada edificiului a fost montat un portret în basorelief al scriitorului, operă a sculptorului Levente Bodo. La 25 septembrie 2018, Consiliul Local Teaca a atribuit principalei piețe a comunei numele Francisc Păcurariu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu