4. /27 DECEMBRIE 2021 - POEZIE
| Serghei Alexandrovici Esenin | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][2]  Konstantinovo(d), Kuzminskoe selskoe poselenie(d), Moscova, Rusia |
| Decedat | (30 de ani)[3][4][5][6] Leningrad, RSFS Rusă, URSS |
| Înmormântat | Cimitirul Vagankovo[*] |
| Cauza decesului | sinucidere[3][7][8] (spânzurare[9]) |
| Căsătorit cu | Zinaida Nikolaevna Raih[*] (–)[9] Isadora Duncan (–)[9] Sofia Andreevna Esenina-Tolstaia[*] (din )[9] Anna Izryadnov[*] (–) |
| Copii | Tatiana Sergheevna Esenina[*] Alexander Esenin-Volpin[*] Konstantin Sergheevici Esenin[*] |
| Naționalitate | rusă  |
| Cetățenie |  Imperiul Rus.svg){kind=small} URSS |
| Ocupație | poet |
| Limbi | limba rusă |
| Studii | Universitatea din Moscova |
| Activitatea literară | |
| Specie literară | poezie |
| Operă de debut | Radunița, 1915 |
| Semnătură | |
 | |
| Prezență online | |
| site web oficial Internet Movie Database | |
Modifică date / text  | |
Serghei Alexandrovici Esenin, (în rusă Сергей Александрович Есенин; n. ,[1][2] Konstantinovo(d), Kuzminskoe selskoe poselenie(d), Moscova, Rusia – d. ,[3][4][5][6] Leningrad, RSFS Rusă, URSS) a fost un celebru poet liric rus.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Tinerețea[modificare | modificare sursă]
Născut într-o familie de țărani din satul Constantinovo (astăzi Esinino), regiunea Riazan din Rusia, Serghei Esenin a fost abandonat de părinții săi în copilărie și a trăit cu bunicii săi. A început să scrie poezii la nouă ani. Copil-minune al literaturii, în 1912 s-a mutat la Moscova, unde s-a întreținut muncind ca și corector la o tipografie. În anul următor s-a înscris la Universitatea de Stat din Moscova, unde a studiat un an și jumătate, ca student extern. În această perioadă a scris poezii inspirate din folclorul rus și a devenit un apropiat al poeților Alexandr Blok, Serghei Gorodetsky, Nikolai Kliuev și Andrei Belîi. Esenin spunea că Belîi i-a dat înțelegerea formei, în timp ce Blok și Kliuev l-au învățat lirica.
Anii maturității[modificare | modificare sursă]
În 1915, Serghei Esenin a publicat prima sa carte de poezii, intitulată Radunița, urmată curând de Slujbă pentru morți (1916). Prin poeziile sale pătrunzătoare despre dragoste și despre viața simplă devenise unul dintre cei mai populari poeți din vremea sa.
În 1916-1917, Serghei Esenin a fost înrolat în armată, dar curând după Revoluția din Octombrie din 1917, Rusia a ieșit din Primul Război Mondial. Crezând că revoluția va aduce o viață mai bună, a susținut-o pentru o perioadă scurtă, dar, curând, a devenit dezamăgit și, uneori, chiar a criticat regimul bolșevic în poezii ca Sumbrul Octombrie m-a dezamăgit.
În septembrie 1918, Esenin și-a înființat propria editură, numită "Трудовая Артель Художников Слова" („Compania de muncă a artiștilor cuvântului din Moscova.")
Viața sentimentală[modificare | modificare sursă]
Dăruit cu frumusețe fizică și cu o personalitate romantică, s-a îndrăgostit frecvent și, într-o perioadă scurtă, a fost căsătorit de cinci ori. Prima dată s-a căsătorit în 1913, cu o colegă de la tipografie, Anna Izriadnova, cu care a avut un fiu, Iuri. În timpul epurării staliniste, Iuri Esenin a fost arestat și a murit în 1937, într-un lagăr de muncă forțată din Gulag.
În 1918, Esenin s-a căsătorit pentru a doua oară, cu actrița Zinaida Raikh. Cu aceasta a avut o fiică, Tatiana, și un fiu, Constantin.
În toamna anului 1921, în timp ce vizita atelierul pictorului Gheorghi Iakulov, a cunoscut-o pe dansatoarea americană stabilită la Paris, Isadora Duncan, o femeie cu 17 ani mai în vârstă, care nu vorbea rusa, iar el nu vorbea engleza. Au reușit să comunice în limba franceză și s-au căsătorit în 2 mai 1922. Esenin și-a însoțit noua și celebra soție într-un turneu prin Europa și prin Statele Unite ale Americii, dar, în acest punct al vieții, dependența față de alcool scăpase de sub control. Adesea, aflat sub influența alcoolului sau a drogurilor, în timpul unor crize violente de furie, Esenin a distrus camere de hotel sau a provocat scandaluri în restaurante, acțiuni care au avut parte de multă publicitate în presa lumii. Căsnicia cu Isadora Duncan a durat doar o scurtă perioadă și, în mai 1923, s-a întors la Moscova. Aici, are o relație cu actrița Augusta Miklașevskaia și se crede că s-ar fi căsătorit cu ea printr-o ceremonie civilă de îndată ce a obținut divorțul de Isadora Duncan.
Relația lui Esenin cu Galina Benislavskaia s-a sfârșit tragic: la un an după moartea lui, ea s-a sinucis la mormântul acestuia.
Comportamentul lui Esenin a devenit tot mai dezechilibrat și, în același an, are un fiu, Alexandr, cu poeta Nadejda Volpin. Serghei Esenin nu a apucat să-și cunoască acest fiu, dar Alexander Esenin-Volpin a devenit un poet important și un activist în mișcarea dizidentă din Uniunea Sovietică a anilor 1960, alături de Andrei Saharov și de alții. După ce s-a stabilit în Statele Unite, Esenin-Volpin a devenit un matematician respectat.
Ultimii doi ani din viața lui Esenin au fost plini de rătăciri constante și comportament de alcoolic, dar a continuat să scrie opere poetice de calitate. În primăvara lui 1925, un Serghei Esenin foarte aerian o cunoaște și se căsătorește cu a cincea soție, Sofia Andreievna Tolstaia, o nepoată a scriitorului Lev Tolstoi. Ea a încercat să îl ajute, dar Esenin a suferit o criză mentală și a fost spitalizat vreme de o lună. Cu două zile înaintea externării de Crăciun, și-a tăiat venele de la mână și a scris un poem de adio, cu propriul sânge, după care s-a spânzurat de țevile de la încălzire de pe tavanul unei camere a hotelului „Anglia” din Sankt Petersburg.
Întâlnindu-l întâmplător pe Esenin în 1925, Vladimir Maiakovski nota:
... Cu mare greutate l-am recunoscut pe Esenin. Tot cu greutate, i-am refuzat invitațiile insistente de a merge împreună să bem ceva, invitații însoțite de fluturatul unui teanc gros de bancnote. Toată ziua am avut în fața mea imaginea lui deprimantă, iar seara, desigur, am discutat cu colegii mei despre ce s-ar putea face cu Esenin. Din nefericire, în asemenea situație, toată lumea se mărginește la discuții.
Potrivit memoriilor lui Ilya Ehrenburg, Oameni, ani, vieți (1961),
Esenin era întotdeauna înconjurat de sateliți. Cel mai trist lucru era să vezi, alături de Esenin, un grup întâmplător de oameni care nu aveau nimic de-a face cu literatura, ci doar le plăcea (și le mai place) să bea vodca altuia, să se încălzească la faima altuia și să se ascundă în spatele autorității sale. Și totuși, nu roiul acesta negru l-a distrus, el i-a atras spre el. El știa cât valorează ei; dar în starea lui, găsea că e mai ușor să fie împreună cu oameni pe care îi disprețuia.
Posteritatea[modificare | modificare sursă]
Serghei Esenin este înhumat în Cimitirul Vagankovskoie din Moscova. Mormântul său este marcat cu o sculptură din marmură albă.
Cu toate că a fost unul dintre poeții cei mai îndrăgiți ai Rusiei și că a avut parte de funeralii îngrijite de stat, multe dintre scrierile sale au fost interzise de către Kremlin în timpul conducerilor lui Stalin și Hrușciov, dar, în 1966, operele sale complete au fost republicate.
În zilele noastre, poeziile lui Esenin sunt învățate pe de rost de elevi și unele au fost puse pe muzică, fiind înregistrate drept cântece populare. Moartea timpurie, antipatia elitei literare contemporane lui, iubirea oamenilor simpli, purtarea ieșită din comun, toate au contribuit la imaginea persistentă și aproape legendară a poetului rus.
Poetul a fost tradus în limba română încă din anii '30, de către Zaharia Stancu și George Lesnea. Tălmăcirile lui Lesnea au rămas cunoscute ca fiind unele dintre cele mai reușite traduceri românești din lirica universală. George Călinescu a identificat influența lui Esenin printre poeții români Virgil Carianopol, Zaharia Stancu, Vladimir Cavarnali, George Lesnea, chiar dacă, în realitate, cel puțin un poet dintre cei enumerați mai sus (Carianopol) fusese, de fapt, influențat de Ilarie Voronca, un imagist puternic ca și Esenin. În perioada postbelică, influența lui Esenin s-a resimțit în poeziile lui Mircea Dinescu, ale lui Ioan Alexandru și ale lui Adrian Păunescu.
Opera[modificare | modificare sursă]
Lirica sa este contemplativă, de expresie modernă, caracterizată prin imagism și o mare varietate de tonuri afective, de la perceperea cosmică a naturii ruse până la evocarea miturilor vechi păgâne și creștine, de la nostalgia satului până la fronda față de formele civilizației orașului:
- 1915: Ziua pomenirii („Radunița”);
- 1918: Seninul („Goluben`”);
- 1918: Transfigurare („Preobrajenie”);
- 1918: Ceaslovul satelor („Selskii časoslov”)
- 1918: Inoniia;
- 1918: Toboșarul ceresc („Nebesnîi barabanscik”);
- 1919: Cheile Mariei („Kliuci Marii”);
- 1920: Confesiunea unui huligan („Ispoved` huligana”);
- 1921: Pugaciov;
- 1924: Moscova cârciumăreasă („Moskva kabațkaia”);
- 1924: Balada celor douăzeci și șase („Ballada o dvadțati șest`”);
- 1925: Rusia sovietică („Rus` sovetskaia”);
- 1925: Anna Sneghina.
Proza: Apărută în traducere românească la Societatea „Adevărul” S.A., în anul 1992, Serghei Esenin – „Văgăuna și alte scrieri în proză”, în românește de Laurențiu Duță și Simona Duță
Anii tinereţii cu frumoasa-mi slavă...
Anii tinereşii cu frumoasa-mi slavă
Eu mi i-am ucis cu-amară otravă.
Nu ştiu: mi-e sfârşitu-aproape, ori e-ndepărtat,
Fost-au ochii mei albaştri, dar s-au negurat.
În jur este numai beznă, groază şi-ntristare.
Unde mi-este bucuria? La bodegă, oare?
Întind mâna, pipăiesc, aud caii tropotind.
Ninge... sania o văd prind pădure alergând.
"Ei, dă bice, surugiu! Mergi numa-n galop!
Sufletul aş vrea să-mi scot prin atare gropi."
Surugiul zice-aşa: "Pe-aşa viscol mare,
Caii dac-ar asuda, ce ne facem, oare?"
"Cum văd, teamă parc-ţi e! Asta nu se cade!"
Biciul iau şi tot lovesc caii peste spate.
Biciui caii, iară ei bat cărarea lungă.
Simt un ghiont... şi în nămeţi troica mă aruncă.
Mă trezesc... Ce dracu-o fi? Troica unde-i oare?
Bandajat, zac în spital pe un pat cam tare.
Patul alb eu îl băteam cu o cârpă udă,
Iar nu caii ce aleargă până ce asudă.
Ceasul, parcă supărat, mustăcea din ace,
Somnoroasele surori murmurau buimace:
"Hei, tu, blond nefericit, ai făcut ispravă,
Singurel te-ai otrăvit cu o rea otravă.
Nu ştim, ţi-e sfârşitu-aproape, ori e-ndepărtat,
În bodegi, ochii-ţi albaştri s-au înnegurat"
Mixandra şi leandrul adormitor răsună.
Prin liniştea-nflorită ce bine-i să colinzi
Aceste locuri pline de răcoroasă lună.
Încolo, hăt departe,-i Bagdadul legendar,
Unde-a cântat odată şi-a râs Şeherezada.
Dar astăzi nu-i mai pasă de norii ce dispar,
De fermecatul freamăt s-a scuturat livada.
Vedeniile unui îndepărtat pământ
Sub iarba funerară zac odihnind cuminte,
Tu nu îi lua în seamă pe cei ce nu mai sunt
Şi nu-ţi surpa privirea pe lespezi de morminte.
Priveşte lung la plaiul de adieri pătruns,
Vezi, buzele-n neştire spre trandafiri te pleacă.
Dă mâna cu vrăjmaşul în inimă ascuns
Şi-ndată fericirea cu viaţa ta se-mpacă.
Trăieşte dacă-ţi place, iubeşte dacă poţi,
Plimbându-te sub lună, fii cu sărutul darnic.
Iar dacă vrei cu morţii amic să te socoti,
Nu-nvenina pe alţii cu somnul lor zadarnic.
Demult Şeherezada cântase-un cântec mic,
Azi frunzele-l îngână cât le ajunge glasul:
Pe-acei ce-n lumea asta nu mai doresc nimic,
De-i întâlneşti, deplânge-i, apoi grăbeşte-ţi pasul.
Şi nu oricui îi este dat
Să se rostogolească, măr, la picioare
străine.
Aceasta e cea mai mare spovedanie
Pe care o face un huligan.
Eu Înadins umblu nepieptănat
Cu capul ca o lampă de petrol pe umeri.
Toamna desfrunzită a sufletelor voastre
îmi place s-o luminez în amurguri.
îmi place cînd pietrele înjurăturii
Zboară spre mine ca grindina furtunii.
Atunci îmi strîng mai tare cu mîinile
Balonul clătinat al părului.
Mi-aşa de bine,
Mi-aşa de bine-atunci să-mi amintesc
Lacul verde şi foşnetul plopului,
Că undeva trăiesc ai mei, tata şi mama.
Lor puţin le pasă de poemele mele.
Lor le sînt drag ca apa şi cîmpul,
Ca ploaia care primăvara creşte verdeaţa.
Ei, dacă ar şti, ar veni şi v-ar străpunge cu furci
Pentru fiecare strigăt zvîrlit în mine.
Săraci, săraci țărani!
V-aţi făcut probabil urâți.
Vă e fiică şi-acum de Dumnezeu şi de
adîncurile băIților.
0! dacă aţi înţelege că fiul vostru, în Rusia,
E cel mai de seamă poet!
N-aţi tremurat voi oare, cu inima, pentru viaţa
mea,
Când umblam cu picioarele goale prin bălțile
toamnei
O!Acum port cilindru
Şi pantofi de lac.
Dar clocote în mine mîndria de altădată
A îndrăzneţului şi zburdalnicului din sat.
Vacile de pe finnele măcelariilor
Le salut de departe.
Birjarii pe care-i întîlnesc în piaţă
Îmi amintesc mirosul de bălegar de pe
cîmpiile noastre,
Şi-mi vine să port pe braţe coada fiecărui cal,
Ca trena unei rochi de nuntă.
Iubesc ținutul acela,
Iubesc mult de tot patria aceea,
Deşi stăruie în ea rugina sălcie a tristeții.
Îmi sînt dragi rîturile murdare ale porcilor
Şi în liniştea nopți glasul sonor al broaştelor.
Sînt bolnav de amintirea copilăriei.
Visez pîcla umedă a serilor de Aprilie,
Şi ulmul aşezat pe vine să se încălzească
La focul zorilor.
O, cîte ouă de corbi din cuiburi
Am furat căţărîndu-mă prin crengile lui.
O mai avea el creştetul capului verde?
Coaja lui tot atît de tare o fi?
Dar, tu, iubitul,
Credinciosul meu cîine?
De bătrîneţe te-ai prostit, ai orbit,
Şi rătăceşti prin orgradă tîrîndu-ţi coada.
Nu mai ghiceşti după miros unde e uşa şi
unde grajdul.
O, cît de dragi îmi sînt zilele cînd
Furînd de la mama o bucată de pîine
O mîncam amîndoi muşcînd pe rînd
Fără să ne fie greaţă unul de altul.
Eu am rămas acelaşi,
Cu inima eu am rămas acelaşi.
Ca albăstrelele în orz înfloresc pe faţa mea
ochii.
Ţesînd din poeme pînze de aur
Aş vrea să vă spun ceva duios.
Noapte bună!
Noapte bună, vouă tuturor!
A trecut coasa prin iarba amurgului.
Astăzi aş vrea
Să mă învîrtesc, în jurul lunii ca o viespe.
Lumina e atît de albastră
Că nu ţi-ar părea rău să mori.
Ei, şi ce dacă par un cinic
Care şi-a legat de spate o lanternă
Bătrînul şi mult căIăritule Pegas
îmi trebuie mie oare şaua ta moale?
Am venit ca un meşter aspru
Să cînt şi să proslăvesc guzganii.
Capul meu, ca luna August,
Varsă vinul părului vîlvoi.
Aş vrea să fiu pînză galbenă la corabia
Care pluteşte spre ţărmuri noi ...
Emil Valer Giurgiuca (n. 27 decembrie 1906, Diviciorii Mari (lângă Gherla - jud. Cluj) - d. 3 martie 1992, Bucureşti) a fost un poet şi traducător român, unul dintre cei mai activi şi mai importanţi reprezentanţi ai aşa-zisului grup de "tineri poeţi ardeleni" (Mihai Beniuc, George Boldea, Ion Th. Ilea ş.a.) al căror stil se poate descrie drept o încrucişare discretă şi armonioasă dintre modernism şi tradiţionalism.
A scos împreună cu George Boldea (un poet a cărui singură plachetă de poezii a fost prefaţată de Giurgiuca) revista "Abecedar" la Brad.
A realizat antologiile "Poeţii tineri ardeleni" (1940) şi "Transilvania în poesia românească" (1943).
În timpul perioadei de tăcere editorială începând cu anii '40 târzii, a tradus din literatura maghiară şi a fost profesor secundar de română şi limbi clasice la două licee din Bucureşti. Volumele sale începând cu Poemele verii au fost superficial criticate de unii critici drept "poezie conjucturală", în fapt poetul având o reală vocaţie pentru poezia patriotică (deşi nu în mod exclusiv). Oricum, poetul a refuzat să semneze vreun omagiu ceauşist şi a preferat să stea deoparte de centrul vieţii literare, chiar dacă, atunci când era premiat, nu refuza ostentativ premiul.
A fost căsătorit cu Mara Giurgiuca, care a fost şi ea traducătoare, mai precis din literatura germană.
Liviu Grăsoiu a publicat la Editura Vestala o monografie intitulată "Emil Giurgiuca, sub povara vremurilor".
Opere
* Anotimpuri, Colecţia Abecedar, 1938
* Dincolo de pădure, Fundaţia pentru literatură şi artă "Regele Carol I", Bucureşti, 1943
* Poemele verii, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1964
* Cântece de ţară, Editura Tineretului, Bucureşti, 1967
* Poezii, Colecţia Cele mai frumoase poezii, Editura Tineretului, Bucureşti, 1968 (cuvânt înainte de Dragoş Vrânceanu şi desene de Catul Bogdan)
* Semne pe scut, Editura Eminescu, Bucureşti, 1972
* Poeme, Colecţia Poeţi români contemporani, Editura Eminescu, Bucureşti, 1989 (ediţie definitivă; cuvânt înainte de Ion Dodu Bălan şi coperta de Constantin Guluţă)
* Antologie centenară. 1906-2006, Editura Corvin, Deva/Brad, 2006 (ediţie îngrijită de Tudor Giurgiuca)
Reflexe din jăratecul latent,
Esenţe vii, nescuturate flori
Şi semne unui sens incandescent.
Ca într-o stemă, şesuri, râuri, munţi.
Câmpul real pe care-l recompun,
Spre piscuri virtuale-ntinde punţi.
Şi singular în fiece cuvânt.
Miracolul acesta e: un vers,
Cristal şi undă în care mă cuprind.
În dimineţile de martie
Pe iezere - oglinzi în care bat
Munţii cu stelele şi codrii patriei.
Şi-a copilăriei mele cuib de cuc!
N-o să mai cresc, n-o să mai cânt pe drumul plugului
Şi smuls de lângă boii blânzi, mă duc, mă duc...
Precum tot câmpul îmi va creşte-n gând.
Prin tină şi pe trup cu biciul ploii
Pe drumul toamnei aş porni cântând.
La poartă doi părinţi bătrâni vor plânge,
Sub cer strein şi mohorât voi rătăci
Fără de ţintă, fără soare, fără sânge...
Un loc în strana dreaptă va fi mereu pustiu.
Mama va duce flori şi-a plânge la icoană
Şi satul va fi trist că nu mai viu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu