6. /6 DECEMBRIE 2021 - TEATRU/FILM

ION COSMA

  Discuţia cu operatorul de imagine Ion Cosma începe de la un vraf de fotografii vechi. Scene de masă, figura unei actriţe (aflu că e Ecaterina Niţulescu-Şahighian), N. Manolescu într-o scenă foarte violentă, apoi un tânăr cu aparenţa de vagabond, rezemat de un copac. Fotografia e puţin neclară, îndoită, zgâriată. Întreb: cine e tânărul?
— Eu. În rolul unui „june care încurcă lucrurile”, pe care l-am jucat în filmul Vagabonzii de la Cărăbuş.
     Am venit la o discuţie cu unul dintre cei mai vechi operatori şi descopăr un actor şi mai vechi. Aflu că operatorul Ion Cosma a început ca actor de revistă la Tănase...
— Pe urmă m-a atras cinematograful. Nu de dragul câştigului, pentru că pe timpul acela nimeni nu spera să câştige bani făcând filme. Dar cinernatograful îţi dădea satisfacţia noutăţii.
     Aş vrea să ştiu cum a ajuns în lumea filmului.
— Exista pe timpul acela un oarecare Eftimie Vasilescu care avea un laborator de developat. Făcea subiecte de jurnal şi mici reportaje. Avea un aparat de filmat foarte demodat chiar şi atunci. Cu el lucra. Ne adunasem în jurul lui câţiva actori care doream să facem film şi am organizat chiar şi un fel de asociaţie, o „casă de filme” care se numea pretenţios „România-film”. Sediul ei se afla instalat într-o pivniţă, peste drum de cinematograful „Capitol”. „România-film” a realizat în 1926 Vitejii Neamului, care avea ca temă Primul război mondial. Scenariul şi regia erau semnate de Ghiţă Popescu. Imaginea de Eftimie Vasilescu. Eu făceam asistenţă de operator lucram împreună cu el la developarea materialului şi aveam şi două roluri în film. Rolul caporalului Muşat, care rostea celebra replică „Pe aici nu se trece” şi rolul unui ofiţer din armata franceză... Trebuie să fie pe aici şi fotografia ofiţerului...
Căutăm în vraful de fotografii o găsim pe cea care-l reprezintă pe Ion Cosma în chip de ofiţer francez.
— A fost primul film la care aţi colaborat?
— Al doilea. Primul a fost Legenda celor două cruci, după o nuvelă de I.C. Visarion. Era o poveste de dragoste — tragică — între un ţăran şi o slujnică de la conacul boierului. Fata avea o aventură cu feciorul boierului, iubitul ei o omora din gelozie, apoi era condamnat la spânzurătoare şi chiar spânzurat cu puţin înainte să sosească, de la stăpânire, graţierea... S-a filmat în satul Băneasa. Şi. acum, când trec pe acolo, caut să recunosc casa. Uneori mi se pare chiar că o recunosc... Figuraţia era alcătuită din oameni din sat. La scena spânzurătorii s-au speriat foarte tare. Erau convinşi că omul a fost chiar spânzurat. Femeile ţipau, copii au început să plângă. Nouă ne-a prins foarte bine, pentru că astfel scena a ieşit cum nu se putea mai autentică....
— Astăzi cum v-ar părea oare?
— Nu ştiu... Pe timpul acela nu se filma de două ori un cadru. N-aveam peliculă. Dacă ieşea, bine, dacă nu, nu.
     Îl întreb ce rol a avut în Legenda celor două cruci?
— Rolul doctorului. Dar eram asistent de operator pe lângă Vasilescu şi în timpul filmărilor făceam orice era nevoie. La următorul film, Vagabonzii de la Cărăbuş, am scris scenariul împreună cu Vasilescu şi împreună am făcut şi imaginea şi regia. Era o comedie în stil american, jucată de actorii lui Tănase... În 1927 am lucrat tot ca asistent de operator la Năpasta... Îmi aduc aminte că decorul era construit din pânză — în grădina cinematografului Marconi. Se filma la lumina soarelui filtrată printr-o pânză. Totul era din pânză acolo. Până şi uşa cârciumii pe care am pictat-o aşa încât să semene a scândură... Începusem filmul cam târziu, spre toamnă şi ne-a prins frigul. Actorii erau îmbrăcaţi, pe dedesubtul costumelor, cu pulovere groase sau cojoace. Într-o noapte a nins. A doua zi, noi aveam de filmat faţada cârciumii. A trebuit să încadrăm în aşa fel decorul încât să nu se vadă zăpada de pe acoperiş. Poate că asta nu e aşa de interesant... Pentru mine, interesantă a fost perioada de după Eliberare. Am filmat împreună cu Ovidiu Gologan, în zilele următoare lui 23 August, luptele detaşamentelor patriotice de la Băneasa, intrarea trupelor eliberatoare în Capitală... Toată ziua umblam cu aparatele de filmat după noi, în goană după evenimentele care se petreceau şi pe care nimeni nu avea timp să le mai înregistreze. Am filmat prima campanie electorală din '46, naţionalizarea, înfiinţarea primei gospodării agricole colective, am lucrat ca operator principal la mai multe filme artistice...
— Dar înainte de asta, până la război?
— A fost o perioadă grea. Se înfiinţase O.N.C.-ul care lucra mai mult cu operatori străini. Când a început războiul, specialiştii străini au plecat la ei acasă, iar noi am fost trimişi pe front, ca operatori. Am filmat foarte mult pe front. Am filmat şi bombardamentele din Capitală... Nu de mult, am văzut două filme străine, în care am recunoscut imaginile filmate atunci de Gologan şi de mine. Vedeţi, noi, ăştia mai vechi, avem reportajul în sânge. Noi aşa am început de fapt: alergând cu aparatul în spate după evenimentele zilei...
— Şi primul film artistic?
— A fost un scurt-metraj pe care l-am făcut în 1946, Rapsodia rustică, în regia lui Jean Mihail. Cu acest film a participat ţara noastră prima dată la Festivalul de la Cannes. De altfel s-a şi clasat al doilea, din cele 72 de filme concurente la categoria scurt-metrajelor. Primul film artistic de lung-metraj a fost Viaţa învinge. Am filmat pe viu, în oţelărie. Hainele actorilor fumegau, aparatul de filmat se încingea... A fost o încercare destul de grea pentru noi, dar doream neapărat să filmăm pe viu, printre oţelari... Pe urmă au fost celelalte, pe care probabil le ştiţi: Brigada lui lonuţ, Telegrame, Porto-franco... Am făcut împreună cu regizorul Jean Georgescu cele trei schiţe Caragiale Arendaşul român, Vizita şi Lanţul stăbiciunilor.
— Aş vrea să ştiu ce probleme aveau operatorii la începuturile filmului românesc?
— Destule. Numai că posibilităţile ne lipseau cu desăvârşire. Am fi vrut să realizăm şi noi o imagine artistică interesantă, dar trebuia să ne mulţumim cu aparate rudimentare, nu aveam posibilităţi de iluminat, decorurile se construiau în aer liber şi se filma la lumina soarelui. Degeaba ştiam noi cum s-ar putea face o imagine frumoasă, dacă nu aveam cu ce să o facem. Speram că poate, într-o zi... Da, de sperat, speram. Îmi aduc aminte că ne întâlneam seara la un fel de club al nostru şi puneam la cale tot felul de filme care bineînţeles nu se realizau niciodată... Ce să-ţi mai spun?
     Întrebarea „Ce să-ţi mai spun?” îmi sună familiar şi semnificativ. Îmi aduc aminte că maestrul Ion Şahighian când l-am solicitat pentru „Istorie din memorie” a rostit-o de mai multe ori în timpul întrevederii noastre. Se vede că ea exprimă dificultatea aparte în faţa căreia se află cei ce încearcă să refacă din memorie 40 de ani de întâmplări şi evenimente legate de filmul românesc. Las acest „Ce să-ţi mai spun?” fără răspuns, în chip de final pentru interviul nostru şi poate, în chip de început, pentru viitorul interviu.
     De altfel Ion Cosma e departe de a face impresia unui „veteran” pasionat de amintiri. Îl aşteaptă, pe platourile de la Buftea, regizorul Jean Georgescu împreună cu care realizează filmul Moment Caragiale.

Filme regizate de Ion Cosma

Vezi filme

• Cantece si dansuri populare din Banat (1948) - regizor
• Sfintirea Bisericii Ruse din Bucuresti (1948) - regizor
• Vizita delegatiei guvernamentale bulgare in frunte cu Gheorghi Dimitrov in Bucuresti (1948) - regizor
• Ne-a vorbit Ana (1946) - regizor
• Petrolul (1945) - regizor
• Uzina de gaz aerian (1945) - regizor
• Crescatoria de crapi si pastravi Sambata de Sus (1944) - regizor
• Oua incondeiate (1944) - regizor
• Portelanul romanesc (1944) - regizor
• Trandafirii Bucurestiului (1944) - regizor
• Darul vostru e dar ceresc! (1943) - regizor
• Eroilor nostri (1943) - regizor
• Herghelia de la Sambata de Jos (1943) - regizor
• Junii din Brasov (1943) - regizor
• Manastirea Plumbuita (1943) - regizor
• Marinarii nostri la datorie (1943) - regizor
• Saptamana universitara 1943 (1943) - regizor
• Scoala in aer liber (1943) - regizor
• Cinstirea Ardealului - 8 Iunie 1942 (1942) - regizor
• Inmormantarea Inalt Prea Sfintiei Sale Miron Cristea (1939) - regizor

Filmografie - imagine

• Relicte (1969)
• Calusarii (1968)
• Râpa dracului (1957)
• Directorul nostru (1955) - imagine
• Brigada lui Ionuț (1954) - imagine
• Arendasul roman (1952) - imagine
• La un punct de agitatie (1952)
• Lanțul slăbiciunilor (1952) - imagine
• Vizita (1952) - imagine
• Viața învinge (1951)

MARIN SORESCU 

Biografie Marin Sorescu S-a născut la data de 29 februarie 1936 în comuna Bulzești, județul Dolj, fiu al lui Ștefan Sorescu și al Nicoliței, fiica notarului gheorghe Ionescu. A fost al cincilea din cei șase copii ai familiei. Școala primară a urmat-o în comuna natală, apoi a fost elev al Liceului “Frații Buzești” din Craiova. În anul 1950 s-a transferat la “Liceul Militar Dimitrie Cantemir” din Predeal, iar studiile universitare le-a făcut la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iași, la Facultatea de Filologie. Debutul literar În anul 1959 debutează cu poezie în revista “Viața studențească”. După terminarea facultății este repartizat ca redactor la această revistă, iar din 1963 se transferă ca redactor la revista „Luceafărul”. A publicat primul său volum în 1964, „Singur printre poeți”, iar de atunci s-a impus în literatură datorită stilului său degajat și ușor ironic, fantezist și deconcertant. Volumul de poezii de Marin Sorescu din 1 965 va fi distins cu “Premiul pentru Poezie al Uniunii Scriitorilor”, distincție pe care poetul o primește pentru volumul I din “La Lilieci”, din 1973, dar și pentru volumele de teatru “Iona” (1968), “Setea muntelui de sare” (1974), “A treia țeapă” (1978). Ca dramaturg, Marin Sorescu este recunoscut autorul capodoperei “Iona”, creația sa fiind considerată ca fiind excepțională. În perioada 1978 – 1990 a fost redactor-șef la revista craioveană “Ramuri”, de unde a fost forțat să plece în urma unei scrisori pe care mai mulți redactori ai revistei au semnat-o. Până la moartea sa, Marin Sorescu a publicat încă 23 de volume de poezii, devenind o figură marcantă a poeziei românești contemporane. Printre cele mai cunoscute volume ale sale se numără “Tușiți” (1970) și “Suflete, bun la toate” (1972). Fără să se înscrie într-un partid politic după Revoluția română din 1989, Marin Sorescu a ocupat funcția de Ministru al Culturii în cadrul cabinetului Nicolae Văcăroiu (25 noiembrie 1993 – 5 mai 1995). În țară i-au fost decernate mai multe premii printre care: Premiul Academiei, de două ori, Premiul Uniunii Scriitorilor, de șase ori. În străinătate, i-au fost acordate distincții precum: Premiul Herder, Viena (1991), Medalia de Aur pentru poezie “Ospiti Napoli” (1979),Premiul Fernando Riello, Madrid (1983), Premiul “Felix Romuliana”, Belgrad (1994). Marin Sorescu se stinge din viață pe 8 decembrie 1996, la București.
Citeşte întreaga ştire: Marin Sorescu - viața și operele scriitorului român contemporan

Teatru “Iona” (1968); “Există nervi” (1968); “Paracliserul” (1970); “Matca” (1974); “Răceala” (1976); “A treia țeapă” (1978); “Pluta meduzei” (1980); “Luptătorul pe două fronturi” (1981); “Vărul Shakespeare” (1988); “Desfacerea gunoaielor” (1995), publicată postum; “Casa evantai”.

Din volumul „La lilieci”, de Marin Sorescu, cu Viorel Raţă.