9. /22 DECEMBRIE 2021 - INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET
După cum ați putut constata, începând de ieri am redus substanțial activitatea pe Facebook și am renunțat la utilizarea Messenger, adică a mesajelor!
În această perioadă premergătoare Sărbătorilor de Iarnă, dar și în timpul acestora, în fiecare familie se derulează multe activități consumatoare de timp!
Sper să înțelegeți și să nu insistați!
Mulțumesc.
Giaccomo Puccini (opere: "Tosca", "La Boheme", "Madame Butterfly", "Turandot")
GIACCOMO PUCCINI
| Giacomo Puccini | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Giacomo Antonio Domenico Michele Secondo Maria Puccini  |
| Născut | [1][2][3][4] Lucca, Marele Ducat de Toscana |
| Decedat | (65 de ani)[1][5][2][3] Bruxelles, Regiunea Capitalei Bruxelles, Belgia |
| Cauza decesului | cauze naturale (cancer de laringe[*]) |
| Părinți | Michele Puccini[*][6] |
| Căsătorit cu | Elvira Puccini[*] (din ) |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Regatul Italiei |
| Ocupație | opera composer compozitor politician muzician dirijor organist[*] |
| Activitate | |
| Studii | Conservatorio di Musica Giuseppe Verdi[*] |
| Gen muzical | muzică clasică operă |
| Instrument(e) | orgă[*] |
| Semnătură | |
 | |
| Prezență online | |
| Internet Movie Database VGMdb | |
Modifică date / text  | |
Giacomo Antonio Domenico Michele Secondo Maria Puccini (n. ,[1][2][3][4] Lucca, Marele Ducat de Toscana – d. ,[1][5][2][3] Bruxelles, Regiunea Capitalei Bruxelles, Belgia) a fost un compozitor italian de muzică de operă, reprezentant al curentului artistic realist numit în Italia verismo (conform cu termenul din italiană vero = adevărat).
Viața și opera[modificare | modificare sursă]
Puccini s-a născut într-o familie cu tradiții muzicale. Tatăl său, Michele, conducea orchestra orășenească din Lucca, era organist al Domului din localitate și compusese câteva opere de calitate modestă, un Miserere și câteva cantate pe teme religioase. A murit tânăr, când Giacomo avea doar 5 ani. Primele lecții de muzică le primește de la unchiul lui, Fortunato Maggi, care nu îl consideră prea dotat. Continuă studiile cu Carlo Angeloni, avându-l coleg pe viitorul compozitor Alfredo Catalani. Cu Angeloni, Puccini face progrese. În martie 1876 asistă în orașul Pisa la o reprezentație cu opera Aida de Giuseppe Verdi și din această clipă visează să devină compozitor de opere. În același an compune un Preludiu simfonic, doi ani mai târziu un Motet și un "Credo", cu a căror execuție obține un oarecare succes. În toamna lui 1880 pleacă la Milano, unde - cu sprijinul financiar din partea reginei Margherita a Italiei - se înscrie la Conservator, avându-l ca profesor pe Amilcare Ponchielli.
Pe 31 mai 1884 are loc la Teatro Dal Verme din Milano premiera primei sale opere, "Le Villi", cu care recoltează succes din partea publicului și a criticii. După o muncă asiduă de câțiva ani, i se reprezintă la Teatro alla Scala din Milano opera "Edgar", de data aceasta fără vreun succes deosebit. Șase ani mai târziu, pe 1 februarie 1895, obține un succes triumfal cu opera "Manon Lescaut", executată în premieră pe scena teatrului Regio din Torino.
.jpg)
Tot în acest teatru, pe 1 februarie 1896, are loc premiera operei Boema (La Bohème), sub bagheta dirijorului Arturo Toscanini. În concluzia cronicei sale, criticul muzical Carlo Bersezio scrie: „La Bohème nu va lăsa probabil urme deosebite în teatrul nostru". Opera se va impune totuși mai târziu după o reprezentație la teatrul din Palermo și apoi pe scenele principalelor teatre de operă din Italia. În ziua de 14 ianuarie 1900 se reprezintă în premieră la Teatro Costanzi din Roma opera Tosca, în rolul titular soprana română Hariclea Darclée. Deja la prima arie a tenorului, Recondita armonia, succesul este asigurat, pentru ca după aria sopranei, Vissi d'arte, publicul să aplaude în picioare.
În anul 1904, Puccini se căsătorește cu Elvira Bonturi, cu care va avea un fiu, Tonio. Pe 17 februarie, reprezentarea operei Madame Butterfly la Milano se soldează cu un adevărat dezastru. Abia după o refacere a libretului și a muzicii, opera capătă audiență la public, după o prezentare, câteva luni mai târziu, la Teatro Grande din Brescia ['breʃ:a ].
În 1910, debutează cu succes în New York la Metropolitan Opera cu "La Fanciulla del West" (Fata din Far-West): dirijor este Arturo Toscanini, solist Enrico Caruso. Tot la Metropolitan Opera, va avea loc premiera pe 14 decembrie 1918 a Tripticului de opere în câte un act, Mantaua (Il tabarro), Sora Angelica (Suor Angelica) și Gianni Schicchi ['ʤan:i s'kik:i ].
În anul 1921, Puccini se mută în orașul Viareggio, unde începe să lucreze la compunerea operei Turandot. Opera va rămâne însă neterminată. Puccini moare la 29 noiembrie 1924, într-o clinică din Bruxelles, la câteva zile după o operație la gât, în urma unui cancer al laringelui. Opera Turandot, în versiunea neterminată, va fi reprezentată pe 25 aprilie 1926 la Teatro alla Scala din Milano, sub conducerea muzicală a lui Arturo Toscanini. În reprezentațiile ulterioare, opera va fi prezentată cu completările făcute de Franco Alfano după schițele rămase de la Puccini.
Creația artistică a lui Giacomo Puccini se întinde pe o perioadă de 40 de ani, din 1884 până în 1924, timp în care a compus 12 opere. Acest număr restrâns dovedește o dată mai mult exigența artistică deosebită a compozitorului. Succesul enorm de care s-au bucurat operele lui Puccini încă din timpul vieții sale, dăinuie până în ziua de astăzi și este în continuă creștere.
Puccini și cântăreții români[modificare | modificare sursă]
Puccini a avut o apreciere deosebită pentru cântăreții români. L-a ales pe tenorul Grigore Gabrielescu pentru premiera mondială a operei Edgar (rolul titular) iar mai târziu pe Hariclea Darclée pentru premiera mondială a operei Tosca (rolul titular). Aceasta din urmă i-a sugerat introducerea unei arii pentru soprană în actul al doilea, astfel născându-se celebra Vissi d'arte.
Operele lui Puccini, cu data și locul premierei[modificare | modificare sursă]
| Opere de Giacomo Puccini |
|---|
|
- "Le Villi", 31 mai 1884, Teatro dal Verme, Milano
- Edgar, 21 aprilie 1889, Teatro alla Scala, Milano
- Manon Lescaut, 1 februarie 1893, Teatro Regio, Torino
- Boema (La Bohème), 1 februarie 1896, Teatro Regio, Torino
- "Tosca", 14 ianuarie 1900, Teatro Costanzi, Roma
- "Madama Butterfly", 17 februarie 1904, Teatro alla Scala, Milano
- "Fata din Far-West" (La fanciulla del West), 10 decembrie 1910, Metropolitan Opera, New York
- "Rândunica" (La rondine), 27 martie 1917, Opera din Monte Carlo
- "Tripticul" (Il trittico) - Mantaua (Il tabarro), Sora Angelica (Suor Angelica), Gianni Schicchi, 14 decembrie 1918, Metropolitan Opera, New York
- "Turandot", postum 25 aprilie 1926, Teatro alla Scala, Milano
| Tosca | |
 Afișul original al operei Tosca la premieră | |
| Titlu original | Tosca |
|---|---|
| Ciclul | operă în trei acte |
| Compozitorul | Giacomo Puccini |
| Libretul | Giuseppe Giacosa Luigi Illica |
| Data premierei | 14 ianuarie 1900 |
| Locul premierei | „Teatro Costanzi” din Roma,  Italia |
| Limba | italiană |
| Durată | circa 2 ore |
| Locul acțiunii | Roma |
| Timpul acțiunii | în anul 1800 |
| Modifică text | |
Tosca este o operă în trei acte de Giacomo Puccini, al cărei libret a fost scris de Luigi Illica și Giuseppe Giacosa, după piesa de teatru La Tosca din anul 1887 a dramaturgului Victorien Sardou.
Premiera operei a avut loc pe 14 ianuarie 1900, la „Teatro Costanzi” din Roma.
Istoric[modificare | modificare sursă]
Piesa originală scrisă de Victorien Sardou a fost produsă în 1887 la Paris și văzută de Giacomo Puccini în Milano, în 1887, cu Tosca jucată de Sarah Bernhardt. Puccini a cerut editorului său, Giulio Ricordi, să cumpere imediat drepturile de la Sardou, dar acestea au fost cumpărate abia în 1893 pentru a fi date unui alt compozitor, Alberto Franchetti. Illica a scris libretul său și în octombrie 1894 Franchetti, Ricordi, Illica și Giuseppe Verdi s-au întâlnit cu Sardou să-i prezinte libretul. Verdi a fost fascinat de această tragedie, dar a refuzat să compună muzica acetei tragedii dacă Sardou nu schimbă finalul.
După câteva luni, Franchetti a admis în cele din urmă că nu poate compune muzică pentru libretul inspirat de piesă, așa că Giulio Ricordi i-a cerut lui Puccini să compună. Puccini se simțea încă ofensat și doar intervenția lui Verdi l-a convins să accepte. A început să lucreze la piesă în 1896, după ce a terminat Boema; Ricordi l-a pus pe Giusseppe Giacosa să lucre cu Luigi Illica pentru libret, însă munca lui Giacosa nu l-a mulțumit pe Ricordi, iar Giacosa a avut mai multe dispute personale cu Sardou. Și Puccini a avut mai multe dispute cu Illica, Giacosa și Ricordi la un loc. Ei au propus un „Latin hymn” triumfal pentru Actul III, dar Puccini i-a convins în cele din urmă să-l reducă la cele optsprezece măsuri din Trionfal... di nuova speme.
În octombrie 1899, după trei ani de colaborare dificilă, opera era gata. Fiindcă era o poveste despre Roma, s-a decis ca premiera să fie în cetatea eternă, la Teatrul Constanzi. O curiozitate notabilă a plutit în jurul acestei opere a cărei pregătire a fost atât de lungă și problematică. Tosca a fost soprana română Hariclea Darclée, Cavaradossi a fost tenorul Emilio De Marchi iar Scarpia a fost baritonul Eugenio Giraldoni. Dirijorul a fost Leopoldo Mugnone. În public s-au aflat și Regina Margherita, prim-ministrul Pelloux și mulți compozitori, printre care Pietro Mascagni, Francesco Cilea, Franchetti și Sgambati.
Succesul a fost răsunător, chiar dacă diferența dintre atmosfera din Tosca și Boema a fost una surprinzătoare.
Tosca a apărut pe locul 8 în lista celor mai jucate 20 de opere din America de Nord, într-un clasament realizat de Opera America [1].
Personaje[modificare | modificare sursă]
| Distribuția | Tip de voce | Premiera din 14 ianuarie 1900 (dirijor, Leopoldo Mugnone) |
|---|---|---|
| Floria Tosca, o cântăreață celebră | soprană | Hariclea Darclée |
| Mario Cavaradossi, un pictor | tenor | Emilio de Marchi |
| Baron Scarpia, șeful poliției | bariton | Eugenio Giraldoni |
| Cesare Angelotti, fostul consul al Republicii Romane | bas | Ruggero Galli |
| Un sacristan | bas | Ettore Borelli |
| Spoletta, un agent de poliție | tenor | Enrico Giordano |
| Sciarrone, un jandarm | bas | Aristide Parassani |
| Un gardian | bas | |
| Un băiat de cioban | alto | Angelo Righi |
| Soldați, agenți de poliție, nobili și femei, orășeni, artizani | ||
Acțiunea[modificare | modificare sursă]
Actul I[modificare | modificare sursă]
Cesare Angelotti, fostul Consul al Republicii Romane, evadat din închisoarea „Sant’Angello”, se ascunde în biserica „Sant'Andrea della Valle” din Roma. Aici, pictorul Mario Cavaradossi lucrează la o frescă reprezentând-o pe Maria Magdalena. Sacristanul este surprins de asemănarea dintre imaginea pictată și o fizionomie pe care o văzuse de curând. Când pictorul ramâne singur, Angelotti iese din ascunzătoare și recunoscând în Cavaradossi pe vechiul său prieten, îi cere sprijinul. Pictorul promite că-l va ajuta să fugă. Se aude vocea Floriei Tosca, iubita lui Mario, și Angelotti este nevoit din nou să se retragă. Cu toate iscodirile acesteia, Mario nu-și tradează prietenul. Floria recunoaște asemănarea picturii cu Marchiza Attavanti și îsi manifestă gelozia.
Actul II[modificare | modificare sursă]
Scarpia așteaptă cu nerăbdare întoarcerea agenților sai. Prin fereastra apartamentului aude muzica serbării de la Palatul Farnese. Spoletta îi raportează că, deși au urmarit-o pe Tosca și au perchiziționat vila lui Cavaradossi, agenții de poliție nu au reușit să-l gasească pe Angelotti; de aceea l-au arestat pe Cavaradossi. Cu toate torturile la care este supus, Mario nu furnizează nici un amănunt. Tosca refuză și ea să răspundă întrebărilor lui Scarpia dar, auzind chinurile iubitului ei, cedează și dezvăluie locul unde s-a ascuns Angelotti. Este anunțată vestea victoriei lui Napoleon la Marengo. Scarpia ordonă încarcerarea lui Cavaradossi, care urmează să fie executat în zorii zilei pentru trădare. În zadar Tosca se roagă; Scarpia nu-l va ierta pe Mario decât în schimbul favorurilor ei. Tosca acceptă dupa ce obține o execuție simulată pentru iubitul ei și un permis de părăsire a Romei. În momentul în care Scarpia vrea s-o îmbrățișeze, Tosca îl ucide.
Actul III[modificare | modificare sursă]
În zorii zilei, pe o terasă a castelului „Sant'Angello”, Mario își așteaptă execuția. Cu emoție, într-o ultimă scrisoare, evocă chipul iubitei sale. Aceasta sosește fericită că i-a obținut iertarea, după o execuție simulată. Vestea morții lui Scarpia îl face pe Mario să pășească fără teamă în fața plutonului de execuție, cu gândul că va putea pleca împreună cu persoana iubită. Plutonul îl ucide însa pe Mario, iar Tosca, disperată, se aruncă de pe platforma castelului, în abis.
Galerie de imagini[modificare | modificare sursă]
| Boema (operă) | |
 Afiș original din timpul premierei | |
| Titlu original | La bohème |
|---|---|
| Ciclul | operă în patru acte |
| Compozitorul | Giacomo Puccini |
| Libretul | Giuseppe Giacosa Luigi Illica |
| Data premierei | 1 febrarie 1896 |
| Locul premierei | „Teatrul Regio”, Torino, Italia |
| Limba | italiană |
| Durată | circa 1h 50 min. |
| Locul acțiunii | Paris |
| Timpul acțiunii | prin 1830 |
| Modifică text | |
Boema[1] (titlul original: în italiană La bohème) este o operă în patru acte cu muzica compusă de Giacomo Puccini, pe un libret de Giuseppe Giacosa și Luigi Illica, după romanul Scene din viața de boem (Scènes de la vie de bohème) de Henri Murger (1822–1861).
Premiera operei a avut loc la Torino, „Teatrul Regio”, la 1 februarie 1896, sub conducerea dirijorului Arturo Toscanini, aflat la începutul carierei sale.
Personaje[modificare | modificare sursă]
- Rodolfo, poet (tenor)
- Marcello, pictor (bariton)
- Schaunard, muzician (bariton)
- Collin, filozof (bas)
- Mimì, o midinetă (soprană)
- Musetta, o cocotă (soprană)
- Monsieur Benoît, proprietarul casei (bariton)
- Alcindoro, însoțitorul Musettei (bas)
- Parpignol, vânzătorul de jucării (tenor)
- un sergent de vamă (bas)
- vameși, studenți, croitorese, vânzători și vânzătoare, soldați, chelneri, copii, popor, (cor)
Acțiunea[modificare | modificare sursă]
Actul I[modificare | modificare sursă]
- Într-o mansardă la Paris
Patru prieteni - poetul Rodolfo, pictorul Marcello, muzicianul Schaunard și filosoful Colline - își împart bucuriile și grijile cotidiene într-o mansardă pariziană. Este ajunul Crăciunului și buna dispoziție le este tulburată de apariția proprietarului, venit să ceară chiria. Cei patru reușesc să-l gonească și decid să-si petreacă restul serii la cafeneaua „Momus”. Nevoit să zăbovească acasă câteva minute, Rodolfo primește vizita inopinată a vecinei Mimi. Cei doi se plac, își mărturisesc iubirea și pleacă împreună spre cafenea.
Actul II[modificare | modificare sursă]
- În fața cafenelei „Momus” din Cartierul Latin,
Sărbătoarea Crăciunului este în toi la cafeneaua „Momus”. Mimi se integrează perfect în grupul de prieteni. Comportamentul gălăgios al Musettei, fosta iubită a lui Marcello și actuala amantă a bătrânului Alcindoro, tensionează puțin atmosfera. Musetta îl recucerește pe Marcello și totul reintră în normal.
Actul III[modificare | modificare sursă]
- La periferia Parisului, lângă Barrière d'Enfer
Mimi, nemulțumită de evoluția relației sale cu Rodolfo, se confesează lui Marcello, pentru ca mai apoi, ascunsă în apropiere, să afle adevărata cauză a atitudinii iubitului său. Grav bolnavă de plămâni, la un pas de moarte, Mimi ar trebui (în concepția lui Rodolfo) să-și găsească un protector bogat pentru a se salva. Trista despărțire a celor doi este întreruptă de inerentele dispute dintre Marcello și Musetta.
Actul IV[modificare | modificare sursă]
- În mansardă
Rodolfo și Marcello încearcă să se dedice creației, dar gândul le zboară spre iubitele lor. Veselia produsă de apariția celorlalți doi amici, Colline și Schaunard, se va stinge odată cu venirea muribundei Mimi, adusă de Musetta. Cu toate eforturile afective și materiale ale prietenilor, Mimi își dă sfârșitul în locul unde a fost fericită odinioară, înconjurată de cei dragi.
Galerie[modificare | modificare sursă]
La Bohème de Giacomo Puccini
| Madama Butterfly | |
.jpg) Statuia lui Tamaki Miura, devenită faimoasă prin rolul Cio-Cio-San din opera lui Puccini, aflată în Glover Garden din Nagasaki, Japonia. | |
| Titlu original | Madama Butterfly |
|---|---|
| Ciclul | operă în trei acte |
| Compozitorul | Giacomo Puccini |
| Libretul | Luigi Illica și Giuseppe Giacosa |
| Data premierei | 17 februarie 1904 |
| Locul premierei | Scala din Milano, Italia |
| Limba | italiană |
| Durată | circa 2 ½ ore |
| Locul acțiunii | orașul Nagasaki ( Japonia) |
| Timpul acțiunii | începutul secolului XX |
| Modifică text | |
Madama Butterfly sau Cio-Cio-San[1] (titlul original: în italiană Madama Butterfly), este o operă compusă de Giacomo Puccini pe un libret de Luigi Illica și Giuseppe Giacosa (bazat pe o povestire de John Luther Long și o piesă de David Belasco).
Acțiunea are loc la începutul secolului al XX-lea în Japonia, lângă portul Nagasaki. Premiera operei a avut loc la Scala din Milano, pe data de 17 februarie 1904.
Personaje[modificare | modificare sursă]
- Cio-Cio-San, „Madama Butterfly” (soprană)
- Suzuki, camerista acesteia (mezzo-soprană)
- Benjamin Franklin Pinkerton, locotenent în marina S.U.A. (tenor)
- Kate, soția acestuia (soprană)
- Sharpless, consulul S.U.A. în Nagasaki (bariton)
- Goro, nakodo [pețitor] (tenor)
- Yamadori, prinț (tenor)
- Bonzo, unchiul lui Cio-Cio-San (bas)
- Comisarul Imperial (bariton)
- Ofițerul de stare civilă (bariton)
- mama lui Cio-Cio-San (mezzo-soprană)
- mătușa lui Cio-Cio-San (soprană)
- o verișoară (soprană)
- rudele, prietenele și prietenii lui Cio-Cio-San; servitori.
Acțiunea[modificare | modificare sursă]
Actul I[modificare | modificare sursă]
- Un ținut deluros în apropiere de Nagasaki, cu o căsuță japoneză.
Locotenentul Benjamin Franklin Pinkerton din marina Statelor Unite închiriază prin mijlocitorul-pețitor japonez Goro, o căsuță unde urmează să se căsătorească și să locuiască cu Cio-Cio-San, o tânără fată-gheișă japoneză, lângă Nagasaki, deși nu intenționează în mod serios să rămână în Japonia. Mr.Sharpless, consulul american, vine la nuntă dar Pinkerton îi vorbește într-un mod flușturatic, el consideră căsătoria aceasta un aranjament temporar, așa cum este și închirierea casei. El spune: "În țara asta contractele sunt tot atât de flexibile ca și casele. Așa că mă căsătoresc după moda japoneză: pentru 999 de ani. Dar pot anula contractul în orice lună". Cei doi vorbesc despre mireasă, frumoasa și tânăra Cio-Cio-San, al cărei nume înseamnă „fluture” ("butterfly" în engleză). Consulul, care cunoaște sentimentele sincere ale lui Cio-Cio-San, îl avertizează pe locotenent că fata ia în serios această căsătorie. Dar Pinkerton spune: "Nu văd de ce ar fi rău să dresez acest fluture, pentru zborul dulce al iubirii". Cei doi bărbați ciocnesc paharele de vin. Consulul: "Să bem pentru familia ta care e departe!". Pinkerton: "Și pentru ziua când mă voi căsători în mod serios cu o soție adevărată americană!". Mireasa urcă dealul împreună cu familia și prietenii, cântând: "Ce mult cer! Ce multă mare!... Suflă o briză dulce de primăvară!... Ce multe flori!". Mireasa cântă: "Pe mare și pe pământ, eu sunt cea mai fericită fată din Japonia. Ba nu! A întregii lumi! Prieteni, eu am răspuns chemării iubirii. Mă aflu în pragul iubirii, acolo unde se adună toate bucuriile celor vii și celor morți". Are loc ceremonia de nuntă. Apoi, petrecerea de nuntă este întreruptă de către unchiul miresei, un preot japonez. El a aflat că Cio-Cio-San a vizitat Misiunea Creștină pentru că dorește să treacă la creștinism. Unchiul o blestemă: "Cio-Cio-San! Cio-Cio-San! Nenorocire! Ce-ai făcut la Misiune? Ea a renegat cultul străbunilor! Kami Sarundasiko! O mare nenorocire amenință sufletul tău corupt! Tu te-ai lepădat de noi, noi ne lepădăm de tine!". Musafirii sunt speriați și fug. Petrecerea s-a terminat. Mireasa și mirele sunt singuri. Ei cântă un duet de dragoste: "Stelele sunt ca niște ochi care ne privesc... Vino! Vino! Cerul râde în extazul iubirii..."
Actul II[modificare | modificare sursă]
- Interiorul căsuței lui Cio-Cio-San.
| |||
Trei ani mai târziu, în același loc. Cio-Cio-San (adică „doamna Cio-Cio”, „doamna Fluture”) este acasă cu menajera Suzuki. Aceasta se roagă zeilor ca Cio-Cio-San să plângă mai puțin, pentru că de trei ani ele nu mai au nici o veste de la Pinkerton. Suzuki este îngrijorată și pentru că le-au mai rămas foarte puțini bani. Dar Cio-Cio-San spune: „Zeii japonezi sunt grași și leneși. Sunt sigură că Zeul american răspunde mai repede celor care îl imploră. Dar mă tem că nu știe că noi facem parte din familia lui”. Cio-Cio-San are încredere că soțul ei se va întoarce. În închipuirea ei, ea presimte momentul fericit al revederii iubitului ei (aria „Un bel di vedremo” (Într-o bună zi vom vedea).
Prințul Yamadori, care știe că Cio-Cio-San este părăsită de soțul ei, vine și o cere în căsătorie. Cio-Cio-San îl refuză, spunând că țara ei este S.U.A. și, potrivit legilor americane, ea mai este căsătorită. Mr.Sharpless, consulul american, vine să-i citească o scrisoare pe care a primit-o de la Pinkerton. El este așa de mișcat de emoția tinerei doamne, încât nu poate să-i citească scrisoarea până la sfârșit. Nu-i poate spune că Pinkerton a părăsit-o, dar în schimb o îndeamnă să accepte oferta de căsătorie a Prințului Yamadori. Cio-Cio-San este îngrozită de o asemenea sugestie; ea îl aduce în cameră pe micul ei fiu. Cio-Cio-San spune că numele copilului este Durere, dar când tatăl lui se va întoarce el se va numi Bucurie. Mr.Sharpless promite să-i spună lui Pinkerton că este tatăl unui copil. După plecarea consulului, se aude o bubuitură de tun în port, Cio-Cio-San se uită prin telescop și vede vaporul american "Abraham Lincoln", vaporul lui Pinkerton. Ea este peste măsură de fericită. Cio-Cio-San și menajera Suzuki decorează camerele cu flori și îl așteaptă pe Pinkerton. Când vine noaptea, Suzuki și copilul adorm, dar Cio-Cio-San continuă să aștepte trează.
Actul III[modificare | modificare sursă]
- Interiorul aceleași căsuțe din actul II.
Un interludiu orchestral zugrăvind lupta ce se dă în sufletul lui Cio-Cio-San, între speranță și deznădejdie, marchează intrarea vaporului "Abraham Lincoln" în portul Nagasaki, la răsăritul soarelui. Suzuki se trezește și o convinge pe Cio-Cio-San că trebuie să se odihnească. Cio-Cio-San și copilul merg în altă cameră să se culce. Sosesc Pinkerton și consulul, care stau de vorbă cu Suzuki. Pinkerton este însoțit de soția lui, Kate. Aceasta vorbește cu Suzuki, spunându-i că va avea grijă de copil ca și cum ar fi al ei, dar Suzuki este foarte necăjită că Cio-Cio-San va trebui să se despartă de copil. Pinkerton este atât de plin de remușcări și atât de rușinat, încât fuge de acolo și le lasă pe doamne să lămurească lucrurile în absența lui. Cio-Cio-San intră și află adevărul. Ea acceptă să dea copilul, dar cere ca Pinkerton să vină peste o jumătate de oră să-l ia. Când este singură în camera ei, Cio-Cio-San ia pumnalul tatălui ei și citește inscripția de pe el: "Cine nu poate trăi cu cinste, trebuie să moară cu cinste". Cuvintele acelea au fost mesajul Mikado-ului către tatăl lui Cio-Cio-San, în urmă cu mulți ani. Tatăl lui Cio-Cio-San și-a luat viața cu acel pumnal. Acum, Cio-Cio-San își ia rămas-bun de la fiul ei: "Tu, care din Paradis ai coborât la mine, uită-te la chipul mamei tale, ca să-l ții minte. Uită-te bine la mine ! La revedere, dragostea mea...". Apoi îi spune copilului să plece și se sinucide cu pumnalul tatălui ei. Pinkerton se întoarce, strigând-o: "Butterfly ! Butterfly !"...
Precizare[modificare | modificare sursă]
În limba japoneză, -san ( さん), este un sufix onorific însemnând domnul / doamna / domnișoara.[2]
Puccini: Madama Butterfly (Full Opera)
| Turandot | |
 Afiș original din timpul premierei (1926) | |
| Titlu original | Turandot |
|---|---|
| Genul | dramă lirică |
| Ciclul | operă în trei acte, cinci tablouri |
| Compozitorul | Giacomo Puccini |
| Libretul | Giuseppe Adami și Renato Simoni |
| Data premierei | 25 aprilie 1926 |
| Locul premierei | Teatrul Scala din Milano Italia |
| Limba | italiană |
| Durată | circa o oră |
| Locul acțiunii | Pekin |
| Timpul acțiunii | în timpuri străvechi |
| Modifică text | |
Turandot este o operă în 3 acte compusă de Giacomo Puccini, pe un libret de Giuseppe Adami și Renato Simoni, după o piesă de Friedrich Schiller, bazată pe un basm persan inclus în colecția lui Carlo Gozzi „1001 de zile” (secolul al XVIII-lea). Partitura, pe care Puccini a lăsat-o neterminată, a fost finalizată de Franco Alfano.
Premiera mondială a avut loc la 25 aprilie 1926 la Teatro alla Scala din Milano, [1] sub bagheta lui Arturo Toscanini. În timpul concertului inaugural, la un moment dat, dirijorul s-a întrerupt la locul până unde compusese Puccini și a spus: „în acest moment, maestrul a pus jos pana”. După un moment de tăcere în sală, de la balcon s-a auzit: „Viva Puccini!” urmat de ovațiile publicului. [2]
Premiera la Chișinău a avut loc la 29 aprilie 1979, la Teatrul Moldovenesc de Stat de Operă și Balet „A.S.Pușkin”. [1]
Personaje[modificare | modificare sursă]
- Turandot, principesă chineză (soprană drammatică)
- Altoum, tatăl ei, împăratul Chinei (tenor)
- Timur, fostul rege al Tartariei, izgonit (bas)
- Calaf, prințul necunoscut, fiul său (tenor dramatic)
- Liu, o tânără sclavă, călăuza lui Timur (soprană lirică)
- Ping, mare cancelar (bariton)
- Pang, mare șambelan (tenor)
- Pong ,mare paharnic (tenor)
- un mandarin (bariton)
- Principele Persiei (tenor)
- călăul Pu-Tin-Pao (rol mut)
- demnitari, mandarini, garda imperială, servitori, preoți, opt înțelepți, servitoarele lui Turandot, soldați, stegari, umbrele morților, călăi, popor.
Acțiunea[modificare | modificare sursă]
Acțiunea are loc la Peking, (China), în urmă cu multe sute de ani.
Actul I[modificare | modificare sursă]
Lângă Palatul Imperial din Peking, un Mandarin citește un decret imperial: oricare prinț care aspiră la căsătoria cu Prințesa Turandot trebuie să răspundă la trei ghicitori; cei care nu răspund corect sunt decapitați. Ca rezultat al acestui decret, Prințul Persan (cel mai recent dintre pretendenți) urmează să fie decapitat la ora când va răsări luna. Cetățenii îl cheamă pe călăul Pu Tin-Pao. O sclavă, Liu, cere ajutor fiindcă bătrânul ei stăpân a căzut. Un tânăr vine să-l ajute pe bătrân și îl recunoaște ca fiind Timur, tatăl său, fostul rege al Tătarilor care a luat calea exilului după ce dușmanii l-au înfrânt. Așadar, tânărul străin este de fapt un prinț despre care s-a crezut că a fost ucis în război. Timur îi povestește fiului lui că Liu este singura ființă care i-a rămas credincioasă în exil. Prințul Tătar o întreabă pe Liu motivul acestei fidelități și ea spune că ea se datorează faptului că Prințul i-a zâmbit cândva, cu mult timp în urmă. Luna răsare, Prințul Persan trece prin mulțime în drumul său spre execuție, oamenii sunt mișcați și o roagă pe Turandot să-i cruțe viața. Turandot apare pentru un moment și face semn tăcut prin care ordonă execuția. Prințul Tătar este fermecat de frumusețea Prințesei și decide să devină soțul ei. Miniștrii Ping, Pang și Pong încearcă să-l împiedice să-și riște viața. Ei exprimă punctul de vedere taoist după care nimic nu există pe lume în afară de atotcuprinzătorul "Tao" (cuvânt chinez care desemnează izvorul și principiul a tot ce există; "Tao" este de asemeni și "calea" catre o viață virtuoasă, armonioasă). Ei cântă în trio: " - O iubești? De ce? Pe cine? Pe Turandot? Ha, ha, ha! Pe Turandot? Ha, ha ! - Ești nebun! - Turandot nu există! - Nu există decât Vidul în care vei fi anihilat! - Turandot nu există! - Turandot? Nu e mai mult decât toți ceilalți nebuni ca tine! Nu există niciun om, niciun zeu, nici eu nu exist! Nici națiuni, nici regi, nici Pu Tin-Pao! Nu există decât Tao! - Te vei distruge în același fel ca toți ceilalți nebuni asemeni ție! - Nu există nimic decât Tao!". Timur și Liu încearcă de asemeni să-l descurajeze pe Prințul Tătar, dar în ciuda tuturor avertismentelor, el lovește gongul care îl proclamă drept un nou pretendent.
Actul II[modificare | modificare sursă]
Ping, Pang și Pong se plâng de comportarea sângeroasă a lui Turandot. Ei doresc ca Prințesa să se îndrăgostească, pentru ca pacea să domnească în China. Miniștrii se gândesc cu nostalgie la casele lor de la țară. Mulțimea se adună să audă cum Turandot îl va pune la încercare pe străin, în vreme ce miniștrii se grăbesc să pregătească fie ceremonia decapitării, fie ceremonia căsătoriei.
Bătrânul Împărat al Chinei îl roagă pe Prințul străin să renunțe la această încercare riscantă, dar Prințul e hotărât să continue. Turandot vine și spune povestea blândei prințese Lou-Ling, cea care a fost ucisă cu sălbăticie de către un prinț tătar în urmă cu multă vreme. Ea spune: "Prințesa Lou-Ling, străbuna mea dulce și senină, tu care ai domnit în tăcere și bucurie pură, sfidând cu consecvență și fermitate oribila tiranie bărbătească, astăzi trăiești din nou în mine !" ... "Voi, prinți care veniți aici cu caravane mari din toate colțurile lumii pentru a va încerca norocul, să știți că mă răzbun pe voi în numele purității ei, în numele plânsului ei și al morții ei! Niciun bărbat nu mă va avea vreodată! În inima mea trăiește ura împotriva celui care a ucis-o pe ea. Nu! Nu! Niciun bărbat nu mă va avea vreodată! Ah, mândria marii ei purități a renăscut în mine!" Încercând să-l descurajeze pe Prinț, Turandot spune că ghicitorile sunt trei, dar moartea e una. Curajosul Prinț răspunde că și viața este una. Apoi vine prima întrebare a lui Turandot: Care este fantoma care îi urmărește pe toți muritorii, născându-se în fiecare noapte, murind în fiecare dimineață? "Speranța" răspunde Prințul, în mod corect. Urmează a doua întrebare: Ce se aprinde ca focul, se răcește când îți pierzi curajul sau mori, se încinge din cauza pasiunii? "Sângele" răspunde Prințul Tătar, în mod corect pentru a doua oară. Turandot este tulburată, dar rostește a treia întrebare: Care este gheața care îți dă foc și pe care focul tău o îngheață și mai mult; te înrobește dacă îți permite libertatea și te face rege dacă te acceptă ca sclav? După o tăcere grea, Prințul strigă răspunsul: "Turandot!". Mulțimea își exprimă bucuria, Turandot îl imploră pe tatăl ei să n-o mărite cu un străin, dar împăratul spune că jurământul este sacru. Cu toate astea, Prințul Tătar afirmă că ceea ce dorește el este iubirea lui Turandot. Nu o vrea de soție împotriva voinței ei. Prințul își pune din nou viața în mâinile lui Turandot, spunându-i că dacă va reuși să afle numele lui până în dimineața următoare, el acceptă să fie decapitat.
Actul III[modificare | modificare sursă]
Gărzile palatului anunță că nimeni n-are voie să doarmă în Peking, până ce Turandot nu află numele străinului. Prințul Tătar meditează la viitoarea lui fericire. Ping, Pang și Pong încearcă să-l convingă să se retragă, oferindu-i femei, bogății și glorie. Toate tentativele lor eșuează. Niște oameni îl amenință cu pumnalele pe Prințul Tătar, încercând să-i afle numele. Soldații îi prind pe Liu și Timur care au fost văzuți în tovărășia străinului și se presupune că i-ar ști numele. Turandot vine și îi ordonă lui Timur să vorbească. Liu îl apără pe bătrân, spunând că numai ea cunoaște numele străinului. Ea este torturată, dar păstrează secretul. Impresionată de comportamentul ei, Turandot o întreabă care este motivul. Liu răspunde că Iubirea este secretul puterii ei. Apoi ea apucă un pumnal de la un soldat și se sinucide. Timur și mulțimea jelesc moartea ei...
(Giacomo Puccini a murit când muzica lui a ajuns la acest punct al libretului. Muzica destinată ultimelor 10 minute ale operei a fost lăsată de compozitor într-o formă neterminată, pe o ciornă de 36 de pagini. Ea a fost completată, orchestrată și aranjată de fostul lui elev, Franco Alfani).
...Turandot și Prințul Tătar rămân singuri. Prințul o sărută; Turandot plânge și mărturisește că îl iubește. Acum Prințul este sigur de victorie și îi spune că numele lui este Calaf. Mulțimea îl aclamă pe Împărat. Turandot se apropie de tronul tatălui ei și anunță că numele străinului este „Iubire”. Mulțimea îi aclamă pe îndrăgostiți într-un imn închinat „Iubirii”.
.jpg)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu