3. /21 IANUARIE 2022 - RELIGIE ORTODOXĂ

Sf Cuv. Maxim Marturisitorul; Sf. Mc. Neofit; Sf Mc Agnia din Roma

Sf Cuv. Maxim Marturisitorul

Însă nu s-au umilit de dânsul acei împietriți la inimă, ci mai cumplită chinuire i-au făcut, pentru că scoțându-i limba cea de Dumnezeu grăitoare, care izvora râuri de înțelepte învățături și îneca credințele cele eretice, au tăiat-o fără milostivire, vrând astfel ca să pună tăcere gurii celei de Dumnezeu grăitoare.

Pe Cuviosul Maxim cel mare cu numele și cu viața, l-a odrăslit cetatea cea mare a Constantinopolului, născut din părinți de neam mare și dreptcredincioși; și l-au crescut în învățătura cărții din destul, pentru că toată filosofia și teologia a străbătut desăvârșit; apoi a fost bărbat prea înțelept și slăvit și întru palate împărătești cinstit. Pentru că împăratul Heraclie (610-641) văzând înțelepciunea și viața lui cea bună, l-a cinstit pe el cu rânduiala de asincrit (boier), chiar nevrând, și în numărul sfetnicilor săi l-a rânduit; apoi era de toți iubit și cinstit și la toată cetatea împărătească de mare folos.

Întru acea vreme, s-a ridicat eresul monoteliților, adică al acelora ce mărturisesc că este numai o voință în Hristos, Dumnezeul nostru. Acesta s-a născut din eresul ce a fost mai înainte, al lui Eutihie, care spunea cu necuviință că numai o fire este întru Hristos, împotriva mărturisirii celei credincioase, care spune că sunt două firi în Domnul nostru Iisus Hristos cel întrupat, asemenea și două voințe și lucrări deosebite ale fiecărei firi, însă o singură persoană a lui Hristos; pentru că nu în două persoane este despărțit Hristos Dumnezeu, ci are două firi, fără amestecare.

Și erau apărători ai monoteliților și răspânditori ai lui Chir, patriarhul Alexandriei, Serghie al Constantinopolului (610-638) și chiar împăratul Heraclie, înșelându-se de dânșii cu acel eres, și adunându-și soboare, Chir în Alexandria, iar Serghie în Constantinopol, au întărit acel eres și pretutindeni l-au presărat, încât tot Răsăritul l-au vătămat. Numai Sfântul Sofronie, patriarhul Ierusalimului, se împotrivea, neprimind credința cea rea a acelora. Și văzând fericitul Maxim cum că și palatele împărătești s-au atins de acel eres și chiar pe împăratul l-au vătămat, apoi, temându-se că nu cumva chiar și el însuși să se vatăme de acel eres, precum se vătămaseră mulți, și-a lăsat dregătoria sa, cum și slava lumii acesteia, și s-a dus într-o mănăstire, care era departe de cetate și se numea Hrisopol, voind să fie lepădat în casa lui Dumnezeu, decât să locuiască în locașurile păcătoșilor; și s-a făcut acolo monah.

După câțiva ani, pentru viața lui cea îmbunătățită, a fost ales părinte al mânăstirii aceleia. După aceea, patriarhul Serghie a îndemnat pe împăratul Heraclie ca să scrie mărturisirea nedreptei lor credințe, cea plină de eresul monoteliților, și a numit-o pe aceea împăratul Ekthesis (638), adică „alcătuire”, și a poruncit ca toți să creadă astfel pretutindeni; deci, Biserica lui Hristos era tulburată foarte mult.

Sfântul Maxim, văzând tulburarea ce se făcea Bisericilor în Constantinopol și prin tot Răsăritul și pe eretici întărindu-se și în-mulțindu-se, iar credința cea dreaptă împuținându-se și clătinându-se de furtuna prigonirii, tânjea cu duhul, plângea și suspină. Auzind că în Apus eresul acela se leapădă cu totul, pentru că Severin, episcopul Romei, n-a primit acea alcătuire împărătească, iar Ioan, cel următor după dânsul la scaunul Romei, a dat-o anatemei sobornicește, fericitul Maxim și-a lăsat mânăstirea sa și s-a dus în părțile Apusului, având scop să meargă la Roma cea veche, deoarece la Ierusalim era cu neputință, din cauza arabilor, care năvăliseră a-tunci asupra Palestinei.

Deci, s-a dus la Roma, ca una ce era atunci dreptcredincioasă, binevoind să petreacă cu cei dreptcredincioși. Mergând acolo, s-a dus pe la episcopii din Africa, care se întâmplau prin cetățile din calea lui, și vorbind cu dânșii, îi întărea în credință și-i învăța cum să scape de meșteșugirile potrivnicilor și să se izbăvească de vânarea lor cea cu rău meșteșug; iar către alții, care erau departe, trimitea scrisorile sale învățătoare și sfătuitoare despre dreapta credință, ca să se păzească cu dinadinsul de eresul acela.

Într-acea vreme a murit Serghie, patriarhul Constantino-polului, și după el a venit Piros (638-641 și 652), care ținea de același eres, asemenea a murit și acel Piros Alexandrinul, iar după dânșii, i-a sosit sfârșitul și împăratului. Dar mai înainte de sfârșitul său, văzând împăratul că mulți sfinți arhierei și de Dumnezeu înțelepțiți părinți leapădă și nu primesc alcătuirea lui, ci încă și anatemei o dau, s-a rușinat foarte și a scris iarăși pretutindeni, adeverind că nu este mărturisirea să aceea, ci a lui Serghie, patriarhul care a fost înainte, că singur acela scriind-o, l-a silit să iscălească. Apoi, murind împăratul Heraclie, a venit după dânsul Constantin, fiul lui (641), dar și acela a murit, împărățind numai patru luni, căci a fost otrăvit în taină de mama sa vitregă. După dânsul, vitrega lui mamă, anume Marțina, a pus pe fiul său Heraclion pe scaun (641), prin mijlocirea patriarhului. Dar după șase luni ale împărăției lui Heraclion, s-au sculat asupra lui boierii și prinzându-l, i-au tăiat nasul, asemenea și maicii lui, Marțina, și i-au trimis pe amândoi în surghiun cu necinste.

După aceasta au ales la împărăție pe fiul lui Constantin și nepotul lui Heraclie, cu numele Constans (641-668), care și el a avut fiu pe Constantin, care s-a numit „bărbos”. Împărățind Constans, patriarhul de atunci al Constantinopolului, cel de un gând cu Marțina, despre care se vorbea în popor că împreună cu dânsa au omorât cu otravă pe Constantin, fiul lui Heraclie și tată al lui Constans, împăratul cel pus din nou; atunci patriarhul Piros temându-se foarte și dezbrăcând de la sine rânduiala patriarhiei, a fugit de voia sa în surghiun, în Africa; iar după dânsul a venit Pavel la scaun în Constantinopol, care de asemenea era eretic monotelit. Mai pe urmă s-a vătămat și împăratul de acel eres și s-a făcut mare ajutător și răspânditor al acelui eres.

Cuviosul zăbovind în părțile Africii, s-a dus acolo Piros, patriarhul Constantinopolului, cel care fugise de la scaunul său, și străbătând cetățile, înșela pe cei dreptcredincioși cu a sa rea credință; și mult ar fi vătămat acolo Biserica lui Hristos, de n-ar fi avut potrivnic pe Cuviosul Maxim, cu care adunându-se în toată vremea, se întărea cu credință; și a fost nevoie să se adune episcopii din Africa în Cartagina, ca să asculte întrebările amândurora, pentru că aceasta dorea și Grigore, patriciul părților acelora.

Deci, făcându-se sinodul și întrebarea, înțelepțitul de Dumnezeu Maxim a biruit pe Piros, dovedindu-i din dumnezeieștile cărți și din dogmele Sfinților Părinți, arătându-i că în Hristos Dumnezeu, precum sunt două firi, așa sunt și două voințe și că lucrările sunt într-o persoană nedespărțită. Drept aceea, Piros fiind biruit, s-a lipit de cei dreptcredincioși și a fost primit de Biserică cu dragoste și cu cinste ca patriarh.

Atunci Piros a alcătuit și o cărticică cu mărturisirea credinței celei drepte și s-a dus în Roma, la episcopul Teodor, cel care a venit după Ioan, și acolo l-a primit cu cinste, ca pe un patriarh dreptcredincios al Constantinopolului. Deci, auzindu-se în Constantinopol, cum că Piros s-a alăturat la cei dreptcredincioși, adunarea eretică se tulbura cu zavistie despre aceasta și, alcătuind cuvinte mincinoase, a adus în popor acest zvon: că episcopii din Africa și episcopul Romei cu sila l-au făcut pe Piros să fie cu dânșii la un gând. Ajungând acel zvon la împăratul, acesta îndată a trimis pe un boier în Italia, anume Olimpiu, care era eretic, ca să întoarcă pe Piros iarăși la mărturisirea monoteliților.

Ajungând Olimpiu în Italia și intrând în cetatea Ravena, a chemat la dânsul pe Piros din Roma și iarăși l-a făcut să se țină de eresul cel dintâi. Iar el, întorcându-se la ale sale rătăciri, s-a făcut vrednic ca să se dea anatemei de către sfinții părinți, împreună cu cei de un gând cu el, lucru care s-a și făcut mai pe urmă.

În acea vreme, împăratul Constans, fiind îndemnat de Pavel ereticul, patriarhul Constantinopolului, a scris, în septembrie 648, precum mai înainte Heraclie, moșul său, alcătuirea (mărturisirea) credinței sale, plină de eresuri, numind-o „Tipos” (normă) și a trimis-o pretutindeni, poruncind ca așa să se creadă. Și ajungând aceea la Roma, episcopul Teodor sfârșindu-se, a urmat Martin fericitul (649-653); iar împăratul dorea ca episcopul cel nou pus să-i primească „Tipos”-ul lui, cel scris despre credință.

Dar acela îl lepăda, zicând: „De ar voi toată lumea să primească acea nouă învățătură potrivnică credinței celei drepte, eu nu voi primi, nici nu mă voi depărta de acea evanghelică și apostolică învățătură și de predaniile sfinților părinți, chiar de aș pătimi și moarte”. Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul, fiind atunci în Roma, a făcut pe fericitul Martin ca să adune sinod numaidecât și acea scrisoare împărătească, ce se numea „Tipos”, s-o anatematizeze sobornicește, ca pe o eretică și potrivnică Bisericii lui Hristos. Și așa a și făcut. Episcopul Romei, chemând pe episcopii săi, 105 la număr, între care era și Maxim, și punând înainte rătăcirea lui Chir, Serghie, Piros și Pavel, împreună cu împărăteasca scrisoare ereticească, au dat-o anatemei; și au scris la toți credincioșii din toată lumea, întărindu-i întru dreapta credință și arătându-le eretica rătăcire și poruncindu-le cu tot dinadinsul să se ferească de ea.

Auzind de aceasta împăratul, s-a umplut de mânie și de iuțime negrăită și a trimis în_Italia pe un om al său, anume Teodor Caliop, poruncindu-i să-l prindă pe episcopul Martin, acuzându-l că se unește cu saracinii, îndemnându-i asupra împărăției grecești, ca să se scoale cu război împotriva împăratului; mai zicea că nici credința învățată de părinți n-o păzește drept, ba încă și pe Preacurata Maică a lui Dumnezeu o hulește.

Ajungând omul împărătesc la Roma, aducea pricinile acelea asupra episcopului înaintea tuturor. Dar fericitul Martin, deși de nici o pricină de acelea nu era vinovat, se dezvinovățea de clevetirile cele nedrepte, zicând: „Cu saracinii nici o unire n-am avut vreodată, decât numai că am trimis milostenie la frații cei dreptcredincioși, care la saracini petrec în sărăcie și în nevoi. Iar pe Preacurata Maică a lui Dumnezeu, de n-o cinstește cineva și n-o mărturisește și nu i se închină ei, acela blestemat să fie, în veacul de acum și în cel ce va să fie. Iar credința cea sfântă dată de Sfinții Apostoli și de Sfinții Părinți nu noi, ci cei ce socotesc cele potrivnice o atacă nedrept”.

Dar omul împărătesc, neascultînd justificările papei Martin, la toate vinovat îl făcea, adăugând la sfârșit și aceasta, că nu după dreptate s-a suit la scaun; apoi, într-o noapte, neștiind nimeni, a prins pe episcop cu putere ostășească și l-a trimis la împărat, care, după aceea l-a surghiunit în Cherson, unde s-a și sfârșit.

Nu cu multe zile mai înainte de prinderea episcopului, Cuviosul Maxim cu împărătească poruncă a fost prins în Roma, cu ucenicul său Anastasie, și l-au dus la Constantinopol; pentru că știa împăratul cu al cui sfat și îndemnare a fost adunat sinodul acela spre blestemarea monoteliților și a scrisorii lui. Cuviosul ajungând la Constantinopol pe apă, au venit la dânsul oamenii cei trimiși de împărat, care luându-l fără de rușine, fiind desculț și fără îmbrăcăminte, purtând legături, îl târau pe uliță, urmat de ucenicul său. Ducându-l până la o temniță întunecată, l-au închis acolo, nelăsând pe ucenicul lui să fie cu dânsul, ci separat l-au închis în temniță.

După câteva zile, cuviosul a fost dus la cercetare în palatul împărătesc. Șezând acolo toată suita fără împăratul, când a venit Cuviosul înaintea lor, toți spre dânsul au căutat cu ochi răi, arătând mânie și amărăciune. Atunci a poruncit a-l judeca unul din dregători, bărbat limbut, care știa bine a alcătui cuvinte mincinoase și dreptatea întru nedreptate a o întoarce și pe adevăr a-l vătăma, pricepându-se la aceasta mai mult decât toți. Că ce fel de răutate și nerușinare n-a arătat! Ce fel de îngroziri și dosădiri n-a adus asupra lui! Nici de bătrânețile cele cinstite nerușinîndu-se - căci atunci fericitul avea mai mult de 70 de ani de la nașterea sa -, nici temându-se de darul care se arăta în fața sfântului, nici cruțându-i obiceiul cel blând și cu bună rânduială. Ci acel om nedrept, multe grăind asupra celui nevinovat și nici cât de puțin urmând dreptății și înțelegerii celei sănătoase, ci numai singur meșteșugul său cu mult vicleșug arătându-l, mare nerușinare și nebunie a arătat; deci, împotriva cuvintelor celor drepte ale cuviosului bărbat și a celor blânde și cu bună înțelegere nu putea să răspundă drept, ci toate cuvintele sale fără de socoteală și fără de rânduiala se vedea că le grăiește.

Pe când se biruia înrăutățitul, cele ce erau grăite asupra celui nevinovat și prin care mincinoșii voiau să arate a lor nedreptate, ucenicul acestui Cuvios Maxim, adică Anastasie, care a fost slujitor la Biserica Romei, le-a scris cu de-amănuntul; iar noi aici din cele povestite puține vom pomeni.

Drept aceea, când acel om fără de lege a stat înaintea feței sfântului, îndată a început cu mai aspre cuvinte a întărâta pe cel fără de răutate și a-l înfricoșa cu îngroziri, numindu-l „nedrept” și „vânzător de patrie”, vrăjmaș al împăratului și toate cele urâte zicându-le.

Deci, întrebat fiind de sfântul pentru care pricină grăiește unele ca acelea asupra lui și cu ce fel de vânzare îl învinuiește, acela clevetiri născocind, mărturii mincinoase a pus de față și asupra cuviosului bârfea că cele mari le-ar fi vândut barbarilor, adică: Alexandria, Egiptul și Pentapoli, „pe care, luându-le, zicea el, de la hotarele noastre, la saracini le-ai alăturat, ca cel ce ești prieten și binevoitor al lor”. Iar sfântul adeverea că mincinos este lucrul ce se grăiește și vrednic de râs, zicând: „Ce unire am eu cu cei ce iau cetățile, fiind monah, și ce împărtășire am cu saracinii, fiind creștin! Oare nu mai mult doresc eu cele de folos cetăților creștine?”.

Acel nerușinat clevetitor la alte minciuni s-a întors, arătând și cu glasul fără de rânduiala făcea strigare și clevetea, că adică fericitul Maxim hulește pe împăratul Răsăritului, spunând că mai luminați sunt împărații Apusului, și punea de față martori mincinoși. Iar cuviosul greu suspinând, a zis: „Mulțumesc Dumnezeului meu că sunt în mâinile voastre și cu niște pricini nedrepte ca acestea sunt cercetat ca prin acestea greșelile mele cele de voie și prihana vieții mele să se curățească. Dar prin scurte cuvinte să răspund la ale voastre clevetiri: Vă întreb mai întâi, de la mine însumi ați auzit cele ce ziceți despre hula asupra împăratului, sau altcineva v-a spus vouă?”. Iar aceia ziceau că au primit de la alții, care le-au auzit din gura sa. Cerând sfântul să se aducă aceia înainte și de față să mărturisească, ei au răspuns că acum nu mai sunt între cei vii, căci au murit.

Atunci sfântul le-a zis: „Dacă spuneți că au murit cei ce au auzit hula din gura mea, apoi pentru ce când aceia erau vii, nu m-ați adus la cercetare? Pentru că astfel și voi v-ați fi scăpat de ostenelile cele multe și eu aș fi suferit pedeapsă pentru lucrul cel adevărat; ci de crezut este că nu sunt adevărate cele spuse de voi asupra mea. Aceia n-au pus înaintea ochilor lor pe Dumnezeu Care cearcă inimile omenești. Să nu văd fața Domnului meu, nici creștin să mă numesc, de am gândit cândva acea mincinoasă faptă, care se spune de voi, sau de am grăit-o înaintea cuiva sau am auzit-o de la cineva”. După aceasta, aduseră pe un oarecare Grigore, martor mincinos, care spunea că a auzit el în Roma de la Anastasie, ucenicul lui Maxim, că pe împărat îl numea popă, și aceasta a aflat acel Anastasie de la învățătorul său, Maxim.

Sfântul Maxim, stând împotriva lui Grigorie cu îndrăzneală, a vădit clevetirea lui cea mincinoasă; „căci pe când era Grigorie în Roma, atunci avea vorbă cu noi, zice Maxim, ca să primim dogma ce se numea „Tipos” și la aceea noi am răspuns împotrivă, socotind cele folositoare sufletelor noastre; iar cele ce le ziceți voi acum, de acelea nu știu, pentru că nici ucenicul meu n-a grăit cândva unele ca acestea, Dumnezeu este martor. Însă știu că atunci, nu ucenicului meu, ci chiar lui Grigorie am grăit astfel:

„Pentru dogmele credinței se cuvine a cerceta și a așeza legi mai mult preoților, decât împăraților, de vreme ce acelora le este încredințat că și pe împărat să-l ungă, mâinile să-și pună și pâine cerească să aducă, înaintea altarului să stea și toate celelalte dumnezeiești Taine ce li s-au încredințat lor, să lucreze. Acestea le-am grăit atunci, pe care și acum le grăiesc; de aceste cuvinte ale mele nici însuși Grigorie nu se va lepăda a-și aduce aminte; și de s-ar lepăda, apoi s-ar lepăda de sineși. Despre aceasta fiecare să mă judece sau nevinovat judecății să mă facă”.

Deci, neștiind ce să facă cei ce și-au pus nădejdea spre cuvinte mincinoase, au scos pe dreptul afară și au adus înăuntru pe ucenicul lui, Anastasie, pe care cu cuvinte înfricoșate și cu aspre îngroziri înfricoșându-l, îl sileau ca să zică ceva asupra învățătorului său și-l îndemnau să spună cum că învățătorul lui chinuia în Roma pe Piros, când se întreba cu dânsul despre credință. Iar Anastasie întărea: „învățătorul meu nu numai nici un rău n-a făcut lui Piros, ci foarte mult îl cinstea pe el”.

Acestea grăindu-le Anastasie, au început a-l bate cu palme peste obraz și peste cap, vrând să biruiască adevărul cu nedreptate, apoi l-au trimis să-l închidă în temniță. Pe Sfântul Maxim, iarăși l-au chemat, neîndestulîndu-se cu cea dintâi clevetire, ci voiau o cercetare cu ocară asupra lui, prin altă clevetire, ca să biruiască pe cel nebiruit. Iar clevetirea era aceasta: Că el ar fi fost următor al dogmelor lui Origen și cu dânsul s-ar fi unit întru toate. Dar îndată sfântul biruind cu lesnire acea mincinoasă clevetire a lor, ca fiind neputincioasă, a spus că Origen este despărțit de Hristos și de partea creștinilor și că cel ce îi urmează lui și basmelor lui, acela judecată de la Dumnezeu va lua.

Apoi iarăși îl întrebau despre Piros și pentru ce s-a deosebit el de patriarhul Constantinopolului, nevrând ca să primească împărtășire cu dânsul? Și cu alte întrebări cercetându-l, i-au pus înainte acel împărătesc „Tipos”, de care sfântul se mâhnea; deci, ziceau ei că se cade a avea „Tipos”-ul acela în mare cinste, ca pe o dogmă mare și neschimbată a credinței. Iar sfântul pe acela biruindu-l, cu multe dosădiri a fost ocărit de dânșii; văzându-se pe ei întru toate cuvintele biruiți de Cuviosul Maxim, și în cursele lor vânați, lăsând sfatul, s-au dus degrab la împărat, spunându-i despre bărbăția cea nebiruită a lui Maxim, că este nebiruit în cuvinte și nimeni nu poate să-l înduplece pe el ca să fie la un gând cu ei, chiar de ar voi cineva să-l și chinuiască. Deci, au pus pe cuvios iarăși în temniță.

După puțină vreme, alții au venit la dânsul, crezând că dacă adeseori se vor întreba cu dânsul și prin cuvinte aspre îl vor înfricoșa, cu înlesnire vor putea să-l înduplece spre a lor credință. Și cei ce veniseră spuneau că ei sunt trimiși de patriarh, și au început a întreba pe sfânt: „De care Biserică te ții, de a Bizanțului, de a Romei, de a Antiohiei, de a Alexandriei sau de a Ierusa-limului? Iată toate aceste Biserici cu părțile cele ce se află sub ele, cu noi se unesc; drept aceea de ești și tu fiu al soborniceștii Biserici, apoi să fii cu noi, că nu înstrăinată viață întru izgoniri începând, să pătimești rău”.

La acestea fericitul bărbat a răspuns: „Hristos Domnul a spus că sobornicească Biserică este cea dreaptă și mântuitoare mărturisire a credinței; pentru aceea pe Petru cel ce bine a mărturisit, l-a numit „fericit” și pe a lui mărturisire a făgăduit Domnul să zidească o Biserică, a tuturor. Dar vreau să știu mărturisirea voastră, prin care toate Bisericile, precum ziceți voi, s-au unit și nici eu nu voi să mă deosebesc, de este bine alcătuită acea mărturisire”.

Atunci au răspuns trimișii: „Deși nu ni s-a poruncit nouă despre aceasta să grăim cu tine, însă zicem: Două sunt întru Hristos lucrările, după deosebirea firilor, iar una lucrarea pentru unirea amânduror firilor într-o persoană”. Iar sfântul a zis: „Două lucrări ziceți că s-au unit într-o lucrare, prin unirea firilor într-o persoană; apoi aici afară de cele două lucrări, o a treia lucrare amestecată aduceți la mijloc”. „Ba nu, ziseră aceia, ci două lucrări grăim, iar una pentru unirea firilor”. Zis-a sfântul: „Singuri alcătuiți o credință nestatornică și pe Dumnezeu nu într-o ființă Îl mărturisiți a fi. Despre aceasta nu pot grăi eu, nici n-am învățat de la Sfinții Părinți a mărturisi așa; iar vouă celor ce aveți putere, faceți ceea ce vă place”.

Ei, neputând la aceasta să răspundă ceva împotrivă, i-au zis lui: „Cel ce nu se supune, să fie anatema și să sufere moartea cea hotărâtă lui”. Iar sfântul cu blândețe și cu smerenie a răspuns: „Ceea ce a voit Dumnezeu pentru mine, aceea acum să fie spre slava numelui Lui celui sfânt”. Iar aceia ducându-se la cei ce i-au trimis, le-au spus cele grăite de cuviosul și sfătuindu-se împăratul cu patriarhul, precum odată Pilat cu iudeii asupra Domnului, au trimis pe sfântul în surghiun, într-o oarecare cetățuie, ce se numea Vizia, care este în Tracia; la fel și pe Anastasie, ucenicul lui, îndată l-au trimis la surghiun, într-o latură mai îndepărtată a împărăției grecești, la un loc foarte rău, care în limba barbară se numea Perveris. La fel au făcut și altui ucenic al cuviosului, care se numea tot Anastasie, și a fost cândva în Roma slujitor, și care a scris mai pe urmă viața acestui Cuvios Maxim. Deci, l-au trimis în Mesemvria, cetatea Traciei.

În acea vreme au adus la Constantinopol pe fericitul Martin, episcopul Romei, și, după multă chinuire, l-au trimis la Cherson, în surghiun. Dar mai înainte de ducerea lui la Cherson, fiind încă în Constantinopol, a murit Pavel, patriarhul Constantinopolului; iar după Pavel a venit iarăși Piros, cel mai sus pomenit, dar și acela murind după patru luni, a venit la patriarhie Petru, care ținea același eres al monoteliților.

Apoi, trecând multe zile, împăratul și patriarhul Petru au trimis la sfântul niște bărbați cinstiți, pe Teodosie, episcopul Cezareei Bitiniei, și pe doi boieri, pe Petru și pe Teodosie, ca să-l înduplece la credința lor. Aceia punând multe feluri de cuvinte înaintea cuviosului, pe de o parte amăgindu-l, pe de alta îngrozindu-l; apoi șezând ei și poruncind sfântului să șadă (și era acolo și episcopul Viziei), Teodosie episcopul a zis către cuviosul: „Cum petreci, Maxim?”. Iar el a răspuns: „Așa precum mai înainte de veci a știut și a hotărât Domnul, să fie lucrarea vieții mele, care se ține cu purtarea de grijă a Lui”. Teodosie a zis: „Deci, ce a hotărât Dumnezeu mai înainte de veci, despre faptele fiecăruia din noi?”.

Sfântul a grăit: „Dumnezeu a știut mai înainte gândurile noastre, cuvintele și faptele, care sunt în puterea noastră și mai înainte a rânduit și a hotărât, ce avea să vie asupra noastră, care nu sunt în puterea noastră, ci în dumnezeiasca Lui voie”. Teodosie episcopul zise: „Care sunt în puterea noastră și care nu sunt?”. A grăit Sfântul Maxim: „Cel ce toate le știe, stăpânul meu, întreabă pe robul său?”. Episcopul zise: „Cu adevărat n-am știut și voiesc a învăța; ce deosebire este între cele ce sunt în puterea noastră și între cele ce nu sunt și cum unele sunt știute mai înainte de Dumnezeu și altele rânduite mai înainte?”.

Cuviosul Maxim a zis: „Toate lucrurile cele bune și cele rele ne sunt nouă în voie, dar pedepsirile și certările ce ni se întâmplă sau cele potrivnice acelora, nu sunt în puterea noastră; pentru că nu avem putere în fața durerii ce ne muncește, nici pentru sănătate, ci numai în pricinile acelea care aduc ori durere, ori sănătate; și precum neînfrânarea este pricina bolii, iar înfrânarea este pricinuitoare a sănătății celei bune, așa și pază poruncilor lui Dumnezeu este pricină de câștigare a împărăției cerului, iar călcarea acelora este pricinuitoare a focului gheenei”.

Episcopul a zis: „Pentru ce te muncești cu această izgonire, fără să fi făcut ceva vrednic de o primejdie că acesta?”. Grăit-a sfântul: „Mă rog lui Dumnezeu ca prin această primejdie certându-mă, să-mi ierte mie cele făcute prin călcarea sfintelor porunci”. Episcopul zise: „Au nu pentru ispitirea multora se aduc primejdiile?”. Grăit-a sfântul: „Ispitiți se fac sfinții, ca arătate să fie tuturor faptele cele bune și tăinuite ale lor, precum au fost Iov și Iosif; căci Iov a fost ispitit spre arătarea bărbăției ce era într-însul, dar neștiută de nimeni; iar asupra lui Iosif a venit ispita, ca să fie arătată întreaga lui înțelepciune și înfrânarea care face pe om sfânt; și fiecare din sfinți, chiar fără de voie de au pătimit în această lume, pentru aceea au pătimit, ca, prin primejdiile ce se aduc asupra lor de la Dumnezeu, să calce ca pe un șarpe pe mândrul și răul diavol; căci la fiecare sfânt răbdarea este lucrul ispitirii”.

Episcopul Teodosie zise: „Cu adevărat bine ai zis și spre folos și aș fi voit ca pentru unele lucruri ca acestea să vorbesc totdeauna cu tine; dar de vreme ce eu și stăpânii mei prea cinstiți pentru alte pricini am venit la tine, atâta depărtare de loc, ne rugăm ție să primești cele ce ți-am adus și să veselești toată lumea”. Grăit-a sfântul: „Care sunt acelea, stăpâne, și cine sunt eu și de unde cu a mea învoire să fie la toată lumea spre veselie?”. Episcopul zise: „Astfel mă jur pe adevărul Domnului meu Iisus Hristos, că cele ce-ți grăiesc eu ție, cum și stăpânii mei cei prea încuviințați, acelea le-am auzit din gura stăpânului nostru, patriarhul și a binecredinciosului nostru împărat”.

Sfântul Maxim zise: „Spuneți, stăpânilor mei, cele ce voiți și cele ce ați auzit”. Teodosie răspunse: „Împăratul și patriarhul voiesc ca prin noi să afle de la tine pentru ce nu te unești cu scaunul Constantinopolului?”. Grăit-a Maxim: „Știți înnoirile ce s-au făcut și care s-au început din Alexandria, prin scrisoarea lui Chir, care a fost patriarh acolo, adică cele nouă capitole primite și întărite de scaunul Constantinopolului și alte schimbări și știrbiri de la sinoadele sfinților, care s-au făcut la cei întâi șezători ai Bisericii Constantinopolului, Serghie, Piros și Pavel, și care înnoiri sunt știute de toate Bisericile; pentru pricina aceasta nu se împărtășește robul vostru cu Biserica Constantinopolului. Să se ridice din Biserică smintelile, puse de bărbații care s-au spus mai înainte, și să se lepede împiedicarea. Iar voi să călătoriți pe calea Evangheliei cea netedă și curată de toate eresurile și, aflând eu Biserica Bizanțului așa precum era înainte, atunci și eu mă voi afla într-însa, precum am fost mai înainte, și voi merge la împărtășirea aceea fără nici o îndemnare omenească; dar cât timp vor fi într-însa smintelile eretice și smintitorii arhierei, până atunci nici un fel de cuvânt sau lucru nu mă va pleca să mă împărtășesc cu dânșii vreodată”.

Episcopul Teodosie întrebă: „Ce rău mărturisim noi de te înstrăinezi de împărtășirea noastră?”. Răspuns-a Cuviosul Maxim: „Fiindcă ziceți că este o lucrare a Dumnezeirii și a omenirii Mântuitorului. Se cuvine să credem sfinților părinți, care zic: A celor ce este lucrarea una, a acelora este și firea una. Și voi pe Sfânta Treime, nu Treime o mărturisiți, ci pătrime, ca și cum ar fi întruparea de o fire cu Cuvântul și s-ar depărta de aceeași rudenie a firii omenești, pe care o are cu Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu cu noi.

Apoi, despărțindu-se de rudenia asemănării, s-a făcut alt Ipostas, de o fire cu Cuvântul, precum și Cuvântul este de o fire cu Tatăl și cu Duhul și se mărturisește astfel nu Treime, ci pătrime. Iar când socotiți lucrarea și ziceți că una este voia Dumnezeirii lui Hristos și a omenirii, îi micșorați despărțirea bunătății Lui; pentru că fiecare fire își are lucrarea sa, iar dacă ar voi să facă cuiva bine, n-ar putea, fiindu-i luată lucrarea bunătății; căci fără lucrarea cea firească, nici un lucru nu va putea a face ceva și a lucra; încă și despre trupul lui Hristos mărturisiți că este în două firi și o voie, și cu voia este făcător al tuturor veacurilor și a toată făptura, împre-ună cu Tatăl și cu Fiul și cu Sfântul Duh, iar cu firea este creat; sau mai bine zicând: Cu voia este fără de început, de vreme ce voia lui Dumnezeu este fără de început, precum și Dumnezeu nu are început, iar cu firea Sa are trup din nou creat.

Deci, a mărturisi astfel nu numai fără de minte este, ci și fără Dumnezeu. Pentru că nu ziceți că este numai o voie întru Hristos, adică cea dumnezeiască, iar la dumnezeiasca voie nici un început său sfârșit nu poate să se zică, precum nici la Dumnezeire; dar încă luați de la Hristos Domnul toate însemnările și închipuirile, pentru care să cunoaștem Dumnezeirea Lui și omenirea; încât nici una nici două voințe sau lucrări într-însul să nu se zică că sunt; nu este una, de vreme ce o despărțiți în două; nu sunt două, de vreme ce le amestecați într-una”. Unele ca acestea și altele mai multe – precum Anastasie, ucenicul lui, scrie despre acestea pe larg –, grăind sfântul către dânșii, ei au început a-și cunoaște rătăcirea lor.

Apoi a zis episcopul: „Să primești „Tipos”-ul cel trimis de împărat, nu ca pe o dogmă adevărată a credinței, ci ca pe o dezlegare a celor de îndoire; pentru că nu cu dogmatisire, ci cu dezlegare s-a scris”. Grăit-a Sfântul Maxim: „Dacă Tipos-ul nu este dogmă hotărâtoare, cum că una este voia și lucrarea Domnului nostru, apoi pentru ce în deșert m-ați dat barbarilor și neamurilor celor ce nu știu pe Dumnezeu? Pentru ce sunt osândit ca să petrec aici, în Vizia, și pe acei de o slujbă ai mei, pe unul la Perveris, iar pe altul la Mesemvria i-ați izgonit?”. Deci pomenit fiind sinodul local din Roma, adunat de fericitul episcop Martin spre caterisirea monoteliților, Teodosie episcopul, a zis: „Nu este tare acel sinod, de vreme ce nu a fost cu împărătească poruncă”.

Cuviosul a grăit: „Nu este dreaptă credința dacă sinoadele sunt întărite numai cu porunci împărătești. Ascultă sinoadele care împotriva unei ființe, cu împărătești porunci se săvârșeau, la care pe Dumnezeu Fiul l-au dogmatisit, cu hulă, a nu fi de o ființă cu Dumnezeu Tatăl, adică: cel dintâi în Tir, al doilea în Antiohia, al treilea în Seleucia, al patrulea în Constantinopol, în vremea lui Eudoxie arianul, al cincilea în Niceea, al șaselea în Sirmium, iar după multe vremi, al șaptelea în Efes, la care întâiul șezător era Dioscor. Toate acele sinoade se adunau după porunci împărătești, însă toate sunt lepădate și date anatemei, de vreme ce într-însele erau alcătuite dogme potrivnice lui Dumnezeu. Pentru ce dar nu lepădați acel sinod care a izgonit pe Pavel de Samosata și l-a dat anatemei?

Sinodul acela era pe vremea lui Dionisie, papă al Romei, a lui Dionisie Alexandrinul și a lui Grigore, făcătorul de minuni, care era începătorul acelui sinod; iar sinodul acela se săvârșea fără de poruncă împărătească, însă este tare și nelepădat. Pe acele sinoade Biserica credincioșilor le știe că sunt drepte și sfinte, ca unele ce dogmele cele drepte le-au arătat a fi drepte. Și cu adevărat, precum știi sfinția ta, și pe alții îi înveți cum că în fiecare țară creștinească se țin de două ori pe an sinoade locale, spre apărarea mântuitoarei credințe și spre îndreptarea celor ce trebuie să fie îndreptate, cum poruncesc canoanele, însă de porunci împărătești nu pomenesc”.

După vorbă cea multă din amândouă părțile, gura cea de Dumnezeu înțelepțită și de Dumnezeu grăitoare a Cuviosului Maxim, și limba lui cea de Duhul Sfânt mișcată au biruit pe potrivnici, încât aceia ședeau tăcând cu capetele plecate și cu ochii lăsați în jos. Apoi, umilindu-se, au început a plânge și sculându-se, s-au închinat sfântului, la fel și el s-a închinat lor; și făcând rugăciune cu bucurie, s-au învoit la mărturisirea cea dreptcredincioasă a Cuviosului Maxim și cu dragoste au primit-o pe dânsa; astfel, precum el a făgăduit a crede și a mărturisi, la fel a voit a aduce și pe împăratul la aceeași credință.

Pentru ca toate acestea să fie întărite, a sărutat dumnezeiasca Evanghelie, cinstita Cruce și sfânta icoană a Mântuitorului și a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Vorbind apoi din destul despre cele folositoare și unul altuia dându-și sărutare întru Domnul și în pace, Teodosie episcopul s-a întors la Constantinopol cu boierii. Deci, vestind împăratului despre toate cele grăite și făcute, acesta s-a mâniat foarte; iar episcopul Teodosie și amândoi boierii temându-se de mânia împărătească, iarăși s-au întors la eres. Apoi iarăși a fost trimis Pavel patriciul la Vizia, ca să aducă de acolo pe Cuviosul Maxim la Constantinopol, însă cu cinste. Deci, fiind el adus acolo, i s-a dat să găzduiască în mănăstirea Sfântului Teodor.

A doua zi, împăratul a trimis la Cuviosul doi boieri, pe Epifanie și Troil, urmându-le lor mulți bărbați dregători, cu oaste și cu slugi; apoi cu mândrie și cu slavă lumească a venit cu dânșii cel mai înainte pomenit, episcopul Teodosie, pe care Cuviosul Maxim îl aștepta și nădăjduia împlinirea făgăduinței lui; căci făgăduise nu numai el a crede drept, ci și pe împărat a-l aduce la dreapta credință. Dar acela a mințit, ca mai bine să placă împăratului pământesc, decât Împăratului ceresc și sfintei Lui Biserici. Apoi toți șezând și pe cuviosul silind să șadă, a început vorba Troil, patriciul, zicând: „Stăpânul a toată lumea, împăratul, ne-a trimis la tine să grăim cele plăcute împărăției celei de Dumnezeu întărite; însă mai întâi să ne spui nouă, vei împlini poruncă sau nu?”.

Cuviosul Maxim a zis: „Să aud mai întâi, stăpâne, ce-mi poruncește împărăția sa și-ți voi răspunde cele ce se cuvin; căci, cum voi putea să răspund la ceva despre care nu m-am înștiințat”. Iar Troil stăruia, zicând: „Nu-ți vom spune ce ți-am adus până ce mai întâi nu ne vei răspunde că te vei supune împăratului”. Deci, cuviosul bărbat văzând că îi stau asupra cu tărie, căutând cu supărare și cu aspre cuvinte și cerând de la dânsul răspuns dacă se va supune la împărăteasca voie, el a răspuns, zicând: „De vreme ce nu voiți să-mi spuneți mie, robului vostru, ce este plăcut stăpânului nostru împăratul, zic aceasta, pe care o aude însuși Dumnezeu, îngerii Lui, și voi toți: orice îmi va porunci împăratul de acest fel, adică ceea ce este vremelnic și degrab trecător, însă nu potrivnic lui Dumnezeu și nevătămător de veșnică mântuire a sufletului, la aceea cu bunăvoire mă plec”.

Acestea zicând sfântul, îndată Troil patriciul sculându-se, voia să iasă afară zicând: „Eu mă voi duce pentru că văd că acesta nu face voia împăratului”. Și îndată s-a ridicat gâlceava și tulburare în poporul care venise acolo. Episcopul Teodosie a zis către dânșii: „Spuneți-mi mai întâi împărăteștile porunci și veți înțelege răspunsul lui, pentru că nu se cuvine să ne ducem nezicîndu-i nimic, nici neauzind ceva de la dânsul”.

Atunci Epifanie patriciul a zis cuviosului: „Aceasta îți spune împăratul prin noi: de vreme ce tot Răsăritul și toți cei de la Apus sunt răzvrătiți împotriva noastră, și tulburătorii care s-au înmulțit caută la tine și pentru tine toți ridică meșteșuguri, nevrând să se unească în credință cu noi; deci, să sfarme Domnul prin umilință inima ta, adică să te împărtășești cu noi, primind „Tipos”-ul cel alcătuit de noi, iar noi primindu-te cu dragoste, te vom duce în biserica cea mare cu cinste și cu slavă și ne vom împărtăși cu tine, cu preacuratele și de viață făcătoarele Taine ale Trupului și Sângelui lui Hristos. Apoi te vom numi și te vom propovădui că ești părintele nostru și va fi bucurie nu numai în cetatea noastră, cea iubitoare de Hristos, ci și în toată lumea; pentru că știm cu adevărat această: când tu te vei împărtăși cu această sfânta Biserică a Constantinopolului, se vor apropia de noi toți, care pentru tine și învă-țătura ta s-au rupt de la noi”.

Sfântul Părinte Maxim, întorcându-se, a zis cu lacrimi către episcopul Teodosie: „Toți așteptăm, stăpâne, ziua cea mare a judecății; știi cele ce s-au așezat și întărit de noi pe Sfânta Evanghelie, pe făcătoarea de viață Cruce și pe sfânta icoană a Mîntu-itorului nostru Iisus Hristos și a Maicii Lui, Celei fără de prihană, a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria”.

Episcopul, plecându-și fața în jos, cu umilit glas a răspuns: „Și ce pot face eu, când într-alt chip a voit dreptcredinciosul împărat?”. Părintele Maxim zise: „Apoi de ce te-ai atins de Sfânta Evanghelie și de cei ce erau lângă tine, dacă în voi nu era gândul întărit, adică să puneți în lucru cele grăite? Cu adevărat toate cereștile puteri nu mă vor pleca să fac ceea ce cere împăratul; pentru că ce răspuns voi aduce, nu zic lui Dumnezeu, ci însăși conștiinței mele, dacă pentru slavă și cinstirea omenească, care cu adevărat nu este nimic, m-aș lepăda de credința cea dreaptă, care mântuiește pe cei ce o iubesc?”.

Zicând sfântul acestea, toți s-au sculat îndată plini de mânie și de iuțime și repezindu-se la dânsul, au început nu numai a-l ocărî, ci apucându-l, îl băteau cu mâinile, îl întindeau, îl trăgeau încoace și încolo și fiecare se întindea să-l lovească; și poate l-ar fi ucis chiar acolo, de nu i-ar fi oprit episcopul Teodosie și de n-ar fi potolit tulburarea lor. După ce au încetat a-l bate și a-l întinde, au început a-l scuipa, și scuipară pe omul lui Dumnezeu peste tot de la picioare până în cap, încât toate hainele lui erau întinate. Episcopul le-a zis: „Nu se cădea să fie astfel, ci numai a auzi de la dânsul răspuns și a-l spune împăratului; pentru că lucrurile care se află sub canoane într-alt chip se judecă”.

Deci, abia i-a înduplecat episcopul ca, încetând gâlceava, iarăși să șadă; și astfel cu nenumărate cuvinte rele și cu negrăite dosădiri ocărind pe sfântul au șezut. Atunci, Epifanie patriciul cu multă asprime și mânie a zis către Sfântul: „Spune-ne nouă, răule bătrân și îndrăcit, pentru ce ai zis unele ca acestea? Oare ca niște eretici ne socotești pe noi, cetatea noastră și pe împăratul nostru? Cu adevărat mai buni creștini suntem decât tine și pe Domnul nostru Iisus Hristos îl mărturisim, căci are o voie dumnezeiască și omenească și suflet înțelegător; căci toată firea care are minte cu adevărat, are și voie și lucrare; pentru că vieții firească îi este mișcarea și minții firească îi este voia și știm pe Domnul având puterea voinței, nu numai dumnezeiască, ci și omenească; mai ales că pe cele două voințe și lucrări ale lui nu le lepădăm”.

Părintele Maxim a spus: „Dacă crezi astfel în Biserica lui Dumnezeu, apoi pentru ce mă silești să mă împărtășesc chipului care pe toate cele grăite acum de voi le leapădă cu totul?”. Zis-a Epifanie: „Acela s-a făcut ca dezlegare a celor grele de înțeles, ca să nu se vatăme popoarele de niște cuvinte ca acelea”. Grăit-a Părintele Maxim: „Aceasta este potrivnică, căci tot omul se sfințește prin mărturisirea credinței”. Troil patriciul a zis: „Tipos”-ul nu leapădă cele două voințe în Hristos, ci poruncește a tăcea, ca toți cu pacea să se unească”.

Părintele Maxim a zis: „A trece sub tăcere cuvântul, este a-l lepăda, fiindcă grăiește Sfântul Duh prin prorocul: Nu sunt graiuri, nici cuvinte, a căror glasuri să nu se audă. Pentru aceasta, de nu se grăiește vreun cuvânt, cuvântul acela nu este adevărat”. Troil zise: „Ai în inima ta precum voiești, nimeni nu te oprește”. Grăit-a Sfântul Maxim: „Pe a tuturor mântuire nu a hotărât-o Dumnezeu în inima unui om, zicând: Cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda și Eu de el înainte Tatălui Meu cel din ceruri. Iar dumnezeiescul Apostol ne învață, zicând: Cu inima se crede întru dreptate, iar cu gura se mărturisește spre mântuire. Drept aceea, dacă Dumnezeu și dumnezeieștii prooroci, cum și Apostolii, poruncesc să mărturisim cu cuvintele și cu glasurile taina credinței, care aduce la toată lumea mântuire, apoi nu este de folos ca să punem asupra acelei mărturisiri tăcere, ca să nu se împuțineze mântuirea oamenilor”.

Epifanie, cu glas mânios, a zis: „Ai iscălit la soborul care s-a ținut la Roma?”. Sfântul i-a răspuns: „Am iscălit”. Epifanie a zis: „Și cum ai îndrăznit a iscăli și a anatematiza pe cei ce mărturisesc astfel, o fire și o minte? Cu adevărat prin judecata mea te vom duce în cetate și te vom pune legat în târg, vom chema desfrânații și pe tot poporul, ca toți să te bată peste obraz și să scuipe în fața ta”.

La aceasta sfântul a răspuns: „Fie precum ai zis, dacă noi am anatematizat pe cei care mărturisesc că sunt întru Domnul nostru Iisus Hristos două firi și două firești voințe și lucrări, care cu firea cea dumnezeiască este adevărat Dumnezeu și cu firea cea omenească este adevărat om. Citește cărticica cu faptele acelui sinod și, de veți afla cele ce ați zis, să faceți ce vreți voi; căci eu și cei cu mine slujitori și toți cei iscăliți am anatematizat pe cei care, ca Arie și Apolinarie, zic că o voie și o lucrare este întru Domnul și nu mărturisesc pe Domnul Dumnezeul nostru, dintru care și întru care este și are puterea voirii și a lucrării, care săvîr-șește mântuirea noastră”.

Prietenii lui Epifanie și ceilalți care veniseră cu patricii aceia, ziceau între ei: „De-l vom asculta pe acesta, apoi astăzi nu vom mânca, nici vom bea, ci să ne sculăm și să prânzim; apoi mergând să spunem împăratului și patriarhului cele ce le-am auzit; pentru că acest ticălos, precum vedem, s-a dat pe sine satanei”. Deci, sculându-se, s-au dus să prânzească și era înainte prăznuirea Înălțării Cinstitei Cruci și privegherea de toată noaptea șosea; drept aceea, prinzind aceia, s-au dus în cetate cu mânie.

A doua zi de dimineață, a venit Teodosie patriciul la Cuviosul Maxim și toate cărțile care le avea sfântul le-a luat, zicând cuvintele împărătești: „N-ai voit cinste, mergi dar la izgonire de care ești vrednic”. Și l-a dat pe el ostaților, care l-au dus mai întâi în Selimbria, unde a zăbovit două zile. În acea vreme, un ostaș din Selimbria s-a dus în gloate și ridicând pe popor asupra bătrânului zicea: „A venit la noi un monah care hulește pe Preacurata Născătoarea de Dumnezeu”.

Voievodul chemând pe clericii cei mai întâi ai cetății Selimbria, pe prezbiteri, pe diaconi și pe monahii cei mai cinstiți, i-a trimis la fericitul Maxim, ca să afle de la dânsul dacă sunt adevărate cele grăite despre el, că hulește pe Maica lui Dumnezeu. Deci venind ei, s-a sculat cuviosul și li s-a închinat până la pământ, cinstind fețele lor. La fel și ei s-au închinat sfântului și au șezut toți. Atunci un bătrân din cei ce veniseră, foarte cinstit, cu multă blândețe și cu cinste a grăit către sfântul: „Părinte, de vreme ce unii ne-au spus despre sfinția ta, cum că nu mărturisești pe Doamna noastră, Preacurata Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, a fi de Dumnezeu Născătoare, deci, jură-te pe Preasfânta și cea deoființă Treime, ca să ne spui adevărul, și vei scoate îndoiala din sufletele noastre, ca să nu ne vătămăm cu nedreptate, îndoindu-ne despre tine”.

Cuviosul Maxim întinzându-se pe pământ în chipul Crucii, și iarăși sculându-se, mâinile spre cer ridicându-și, a strigat cu glas mare și cu lacrimi: „Cela ce nu mărturisește pe Doamna noastră, cea întru tot cântată, și pe cea mai sfântă și fără de prihană, și decât toate mai cinstită, cum că cu adevărat este adevărată Maică a lui Dumnezeu, cel ce a făcut cerul și pământul, marea și toate cele ce sunt într-însele, să fie anatema de la Tatăl și de la Fiul și de la Duhul Sfânt, de la Treimea cea deoființă și mai presus de fire și de la toate puterile cerești; cum și de la ceata sfinților apostoli și a proorocilor și de la mulțimea cea fără de sfârșit a mucenicilor, și de la tot duhul cel drept, care întru credință s-a sfârșit acum și pururea și în vecii vecilor”.

Acestea auzindu-le, toți au lăcrimat și l-au binecuvântat, zicând: „Dumnezeu să te întărească, părinte, și să te învrednicească a-ți săvîrși alergarea ta, fără împiedicare”. Apoi s-au adunat acolo mulțime de ostași ca să audă cuvintele cele folositoare, ce vorbeau părinții între ei; dar unul din casnicii voievodului, văzând oastea aceea ce adunase el, se folosi de cuvintele sfântului, și cârtea pentru izgonirea lui; deci a poruncit ca îndată să-l apuce de acolo și să-l ducă ca la două stadii, până ce se vor pregăti aceia care aveau să-l ducă în Perveris, la surghiun; iar clericii aceia l-au pus pe sfântul cu mâinile lor pe dobitoc și, cuprinzându-l cu plângere, i-au dat pace; apoi s-au întors în cetatea lor, iar sfântul a fost dus în Perveris și în temniță acolo l-au închis.

Trecând multă vreme, iarăși împăratul a trimis ca să-l aducă în Constantinopol pe Cuviosul Maxim de la surghiun, cum și pe amândoi ucenicii lui. Și, sosind ei cu corabia în cetate, apunând soarele, au venit doi dregători cu zece ostași și, scoțându-i din corabie goi și desculți, i-au despărțit și deosebi pe fiecare îi străjuia. Iar după câteva zile au fost duși în palat și lăsând pe amândoi ucenicii afară cu străjerii, l-au dus pe bătrân singur înăuntru, unde suita ședea afară, împăratul cum și multă adunare de oameni cinstiți; după aceea l-au pus în mijlocul boierilor ce ședeau. Atunci i-a zis lui cu mânie, cel mai mare boier: „Creștin ești?”. Răspuns-a bătrânul: „Cu darul lui Hristos Dumnezeu sunt creștin”. Iar boierul, umplându-se de multă mânie, i-a zis: „Nu grăiești drept”. Răspuns-a sfântul: „Tu zici că nu sunt creștin; iar Dumnezeu știe că eu sunt și rămân creștin neschimbat”. Boierul a zis: „Dacă ești creștin, apoi de ce urăști pe împăratul?”. Grăit-a sfântul: „De unde o știi aceasta? Căci ura este o patimă tăinuită a sufletului, ca și dragostea”. Boierul a zis: „Din cele făcute de tine, la toți s-a făcut arătat, că și pe împăratul și cetatea lui le urăști, pentru că tu singur ai vândut saracinilor Egiptul, Alexandria, Pentapoli, Tripoli și Africa”.

Sfântul a zis: „Care sunt dovezile cele încredințate?”. Și aduseră pe unul Ioan, care a fost odinioară slujitor al lui Petru, când acesta era voievod în Numidia din Africa, și a zis acel Ioan: „Mai înainte cu 22 de ani, moșul stăpânului nostru împăratul, a poruncit fericitului Petru că să aducă oastea în Egipt împotriva săracinilor, iar Petru întru toate crezându-ți ție, ca robul lui Dumnezeu, a scris către tine, cerând sfat folositor; iar tu ai scris către dânsul cum că nu este plăcut lui Dumnezeu a ajuta împărăției lui Heraclie și moștenitorului lui”.

Sfântul a zis către dânsul: „De grăiești adevărul și ai scrisoarea lui Petru către mine și pe a mea către Petru, arată-le, ca să se citească și să-mi iau pedeapsa cea vrednică după lege”. Grăit-a Ioan: „Eu nu am scrisorile voastre, nici nu știu de ați scris unul către altul, ci în oaste toate acelea se grăiau în acea vreme”. Sfântul a zis: „Dacă toate cetele de ostași spun aceasta, apoi cum numai tu singur clevetești asupra mea? Au doară m-ai văzut pe mine undeva sau eu pe tine?”. Răspuns-a Ioan: „Niciodată nu te-am văzut”. Și întorcându-se sfântul către suită, a zis: „Oare cu dreptate este a aduce niște clevetitori ca aceștia întru mărturisire? Judecați drept, pentru că cu ce judecată veți judeca, cu aceea vă va judeca Domnul pe voi și cu ce măsură veți măsura, va măsura vouă Dumnezeu, judecătorul cel drept al tuturor”.

Apoi s-a adus Serghie Maguda și a zis: „Acesta este al nouălea an de când mi-a grăit mie fericitul Toma, cel ce venise din Roma. Mă trimitea papa Teodor la Grigorie, patriciul părților Apusului, care se rupsese de la împărăția grecească – ca să-i zic să nu se înfricoșeze de puterile grecești; căci Maxim, sluga lui Dumnezeu, a văzut în vis că în ceruri spre răsărit și apus erau mulțime de îngeri, dintre care cei ce erau spre răsărit strigau: „Constantine auguste, tu vei birui”. Iar cei ce erau spre apus strigau: „Grigorie auguste, tu vei birui. Și mai luminos era glasul apusenilor, decât al răsăritenilor”. Spunând acestea Maguda boierul, a strigat către sfântul: „Iată Dumnezeu te-a trimis în cetatea aceasta ca să fii ars”.

Sfântul a răspuns: „Mulțumesc lui Dumnezeu, Cel ce curăță păcatele mele cele de voie prin pedeapsa cea fără de voie; dar amar lumii de sminteli, pentru că este nevoie să fie sminteli, însă amar omului aceluia prin care vine sminteală. Nu se cade a grăi niște cuvinte mincinoase ca acestea înaintea credincioșilor, nici se cuvine să fie fără de pedeapsă cei care grăiesc și fac cele plăcute oamenilor, care astăzi sunt și mâine nu mai sunt”.

Acestea se cădeau a le grăi într-acea vreme când Grigorie era viu, și cu dreptate era ca să aducă aici pe patriciul Petru, pe Avva Toma și pe fericitul papa Teodor; atunci înaintea tuturor aș fi zis patriciului Petru: „Spune-mi, stăpâne patriciule, oare mi-ai scris cândva mie ceea ce mărturisește sachelarie al tău sau eu ți-am scris ție?”. De asemenea și fericitului papa i-aș fi zis: „Spune, stăpâne, ți-am spus eu cândva vreun vis? Și chiar de m-ar fi vădit papa pentru vis, apoi tot vina lui ar fi fost, iar nu a mea; căci vedenia visului este un lucru fără de voie și legea judecă numai acele lucruri care ies din voia cea stăpânitoare de sine”.

Se mai aduceau și alte clevetiri și pricini nedrepte asupra celui nevinovat și sfânt bătrân, dar mai ales despre hulirea împăratului, zicându-se că el și ucenicul ar fi hulit pe împărat în Roma; însă sfântul toate clevetirile acelea în nerăutatea să le biruia cu cuvinte smerite, înțelepte și de Dumnezeu insuflate, arătându-și nevinovăția sa. Și au adus separat pe ucenicul Anastasie și l-au silit să spună ceva de rău asupra învățătorului său; dar după ce acela n-a voit să grăiască nedreptate asupra dreptului, l-au bătut tare cu palmele, apoi au trimis pe fiecare în temniță la locul său.

După aceasta, a doua zi seara, Troil patriciul și Serghie Eratas, stolnicul împărătesc, au venit la cuvios; apoi șezând și poruncind și sfântului să șadă, i-au zis: „Spune-ne nouă, ce vorbă ai avut cu Piros în Africa și în Roma și cu ce fel de dovezi l-ai înduplecat să-și blesteme dogma sa și s-o primească pe a ta?”. Sfântul răspunse: „De-ar fi citit cărțile mele lângă mine, în care am scris vorbele și întrebările pe care le-am avut acolo cu Piros, vi le-aș arăta pe toate cu de-amănuntul, dar de vreme ce cărțile au fost luate de la mine, de aceea vă voi spune numai aceea ce-mi voi putea aduce aminte”.

Deci, sfântul grăia ceea ce putea să-și aducă aminte, și le-a spus acestea: „Eu n-am nici o dogmă a mea, ci cele de obște ale Bisericii sobornicești, pentru că n-am adăugat nici un cuvânt nou, care să se numească dogma mea”. Apoi l-au mai întrebat: „Nu te împărtășești cu scaunul Constantinopolului?”. Grăit-a sfântul: „Nu mă voi împărtăși”.

Aceștia au zis: „Pentru ce?”. Sfântul răspunse: „Deoarece a lepăda cele patru sfinte sinoade prin cele nouă capitole ce le-au alcătuit în Alexandria și din alcătuirea scrisă de Serghie patriarhul, în această carte, cum și prin „Tipos”-ul, care nu de mult s-a adus de față, iar pe cele ce le-au dogmatizat, pe acelea le-au lepădat prin Tipos și s-au blestemat singuri pe sine de atâtea ori. Deci cei ce singuri de la sine sunt blestemați și lepădați de sinodul ce a avut loc în Roma și de preoție sunt înstrăinați, aceia ce fel de taină săvârșesc? Apoi ce duh vine asupra acelora care se hirotonisesc de unii ca aceia?”. Zis-au lui: „Apoi, ce, tu singur te vei mântui, iar ceilalți toți vor pieri?”.

Grăit-a lor sfântul: „Când toate popoarele se închinau în Babilon chipului de aur, cei trei sfinți tineri n-au osândit pe nimeni la pierzare; pentru că nu căutau la faptele altora, ci numai pe ei singuri se păzeau, ca să nu cadă din bună credință cea adevărată. Asemenea și Daniil, cel aruncat în groapa cu lei, n-a osândit pe aceia care nu se rugau lui Dumnezeu, după porunca lui Darie; ci cugeta și se îngrijea despre sine și voia mai bine să moară, decât să greșească lui Dumnezeu și să se mustre de conștiința sa pentru călcarea legii lui Dumnezeu. Deci, să nu-mi dea și mie Dumnezeu, să judec pe cineva, nici să zic: numai eu mă voi mântui. Însă pe cât pot, voiesc mai bine a muri, decât să-mi tulbur conștiința mea, greșind cu ceva înaintea dreptei credințe”.

Zis-au lui cei ce veniseră: „Ce vei face când romanii se vor uni cu bizantinii? Căci aseară au venit de la Roma doi clerici și dimineață, în ziua duminicii, se vor împărtăși cu patriarhul din preacuratele Taine”. Cuviosul răspunse: „Chiar dacă toată lumea ar începe să se împărtășească cu patriarhul, eu nu pot să mă împărtășesc cu dânsul, pentru că știu că Duhul Sfânt, prin Apostolul Pavel, a dat anatemei chiar pe îngeri, dacă ar fi propovăduit într-alt chip, aducând ceva nou în credință”. Aceia i-au zis: „Cu adevărat, este de trebuință ca două voințe și hotărâri să mărturisim în Hristos?”. Sfântul răspunse: „Este cu adevărat de trebuință să cinstim dreapta credință, pentru că nici o ființă nu este fără acea firească lucrare. Căci Sfinții Părinți arătat grăiesc, că nu este, nici nu se cunoaște fire fără lucrarea ei din sine; drept aceea, dacă nu este și nici nu se cunoaște firea fără lucrare, atunci cum se poate ști că Hristos este adevărat Dumnezeu și om cu firea?”.

Atunci au zis: „Știm că așa este adevărat, însă să nu mâhnești pe împăratul, care pentru împăcare a alcătuit „Tipos”-ul acela, nu ca să ia ceva din acele ce se cunosc în Hristos, ci ca să aducă pace Bisericii, poruncind ca să nu se mai vorbească de acele lucruri care fac dezbinare”.

Omul lui Dumnezeu, aruncându-se la pământ, a răspuns cu lacrimi: „Să nu se mâhnească bunul și iubitorul de Dumnezeu împărat asupra prostimii mele; căci nu pot să mânii pe Dumnezeu, tăcând asupra acelora care ne-a poruncit să le grăim și să le mărturisim; pentru că dacă după dumnezeiescul apostol, El este care a pus întâi în Biserică pe apostoli, al doilea pe proroci, al treilea pe dascăli, apoi printr-înșii El singur a grăit; iar din toată Scriptura, din Așezământul cel vechi și cel nou, de la sfinții învățători și de la sinoade învățăm a ști cum că are puterea a voi și a lucra acestea: prin dumnezeirea și prin omenirea să, adică Iisus Hristos, Domnul și Dumnezeul nostru, Cel ce S-a întrupat. Pentru că nimic nu-i este cu neajungere dintr-acelea, prin care ca un Dumnezeu, sau dintr-acelea prin care, ca un om se cunoaște, afară de păcat. Și dacă este desăvârșit după amândouă și de nimic nu are lipsă; apoi, cu adevărat, toată taina cea pentru El o înjosește acela care nu-L mărturisește, că este o singură ființă cu osebirile, care i se cuvin ei, după amândouă firile”.

Acestea și multe altele zicând sfântul, i-au lăudat înțelepciunea lui cei ce veniseră, și nu aveau ce să-i răspundă. Deci a zis Serghie: „Pentru aceasta toți se întristează, o! părinte, căci spre tine mulți căutând, se despart de împărtășirea cu Biserica Bizanțului”.

Sfântul a zis: „Și cine este unul ca acela care ar dovedi despre mine că aș fi poruncit cuiva să nu se împărtășească cu Biserica Bizanțului?”. Serghie a răspuns: „Însăși aceea este, că tu nu te împărtășești și așa pe foarte mulți îi întorci de la împărtășire”. Zis-a omul lui Dumnezeu: „Nimic mai greu și mai de mâhnire nu este, decât când pe cineva îl mustră conștiința și nimic nu este mai liber, decât când nu defaimă pe cineva”. Iar Troil știind că în tot Apusul chipul cel împărătesc este anatematizat, a grăit către dânsul: „Bine este că înțelegerea împăratului nostru este necinstită?”.

Sfântul a răspuns: „Să-i ierte Dumnezeu pe aceia care au sfătuit pe stăpânul împărat să alcătuiască acel „Tipos” și pe cei ce s-au învoit la „Tipos”. Zis-a Troil: „Cine a sfătuit și cine s-au învoit?”. Răspuns-a cuviosul: „Cei ce sunt în Biserică înainte-șezători, aceia au îndemnat și boierii s-au învoit; și astfel, răutățile vătămătorilor asupra celui nevinovat și străin de toate eresurile sunt aflate. Însă să sfătuiți pe împărat la aceasta, ca să urmeze moșului său, fericitul întru pomenire, împăratul Heraclie; pentru că el, când a știut că mulți părinți nu primesc acea alcătuire și eresul care se afla într-însa îl vădesc și-l leapădă, s-a curățit de prihană aceea, trimițând pretutindeni scrisorile sale, care adevereau că alcătuirea nu este a lui, ci a lui Serghie, care a fost patriarh; astfel să facă și împăratul acesta și va fi slobod de toată prihana”. Iar ei tăceau, clătinând capetele, apoi au zis: „Nu sunt toate lesnicioase, nici nu pot să fie astfel precum zici, părinte”. Și după vorbă cea multă, dându-și pace, s-au dus.

După aceea, trecând o săptămână, în cealaltă sâmbăta, au dus pe sfânt în palatul împărătesc, cu cei doi Anastasie, ucenicii săi. Mai întâi a fost dus Anastasie, ucenicul lui dintii, iar celălalt Anastasie, care a fost apocrisiarh al Bisericii Romei, a rămas afară. Intrând Anastasie înăuntru, unde ședeau cu suita doi patriarhi – Toma al Constantinopolului, adică cel care într-acea vreme era patriarh, și un altul –, îndată au intrat și clevetitorii, care alcătuiseră multe minciuni asupra Cuviosului Maxim și cereau ca Anastasie să mărturisească că adevărate sunt cuvintele lor.

Iar el cu multă îndrăzneală a vădit minciuna lor, grăind fără temere înaintea patriarhilor și a suitei. Când l-au întrebat: „Ai anatematizat „Tipos”-ul cel împărătesc?”. El a răspuns: „Nu numai l-am anatematizat, ci și o cărticică am scris asupra lui”. I-au zis boierii: „Nu mărturisești că rău ai făcut?”. El a răspuns: „Să nu-mi ajute Dumnezeu a zice că rău am făcut, ceea ce după rânduiala bisericească am făcut bine”. Și de alte multe lucruri fiind întrebat, el răspunzând precum îi ajuta Dumnezeu, l-au scos afară și l-au adus pe Maxim, cuviosul bătrân, înăuntru, căruia Troil patriciul i-a zis: „Vezi, părinte, să grăiești adevărul, că Dumnezeu te va milui; căci când vom veni la întrebarea cea legiuită, de se va afla adevărată o pricină din cele aduse asupra ta, după lege vei fi chinuit”.

Răspuns-a bătrânul: „Am grăit acum și iarăși grăiesc că atunci ar fi cu putință ca una dintr-acele pricini să fie dreaptă, când lui satan i s-ar putea zice că este înger luminat. Dar de vreme ce satana nu este astfel și nu poate să fie, fiind depărtat, pentru aceea și pricinile acelea nu pot să fie drepte, când sunt mincinoase. Însă ceea ce voiți să faceți, faceți; eu pe Dumnezeu cu dreaptă credință cinstindu-L, nu mă tem de strâmbătate”. Troil i-a zis: „Au doară n-ai anatematizat „Tipos”-ul?”. Bătrânul a răspuns: „Nu o dată ți-am spus că l-am anatematizat”. Troil a zis: „De ai anatematizat „Tipos”-ul, apoi și pe împăratul l-ai anatematizat”.

Cuviosul a răspuns: „Eu pe împărat nu l-am anatematizat, ci hârtia cea străină de credința cea dreaptă”. Troil a zis: „Unde l-ai anatematizat?”. Răspuns-a Sfântul Maxim: „La sinodul cel local ce a fost în Roma, în Biserica Mântuitorului și a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu”. Atunci i-a zis eparhul: „Te vei împărtăși cu Biserica aceasta sau nu?”. Sfântul a răspuns, zicând: „Nu mă voi împărtăși”. Eparhul a zis: „De ce?”. Sfântul a răspuns: „Pentru că a lepădat sinoadele cele credincioase”. Eparhul a întrebat: „Dacă Biserica noastră a lepădat sinoadele, apoi cum acelea se află în sinaxarul lunilor?”. Sfântul a zis: „Ce folos de lume și de pomenirile acelora, dacă dogmele lor sunt lepădate?”. Eparhul a zis: „Vei putea să dovedești că Biserica de acum a lepădat dogmele sfintelor sinoade de mai înainte?”. Bătrânul a răspuns: „De-mi veți da voie și îmi veți porunci, apoi cu înlesnire voi dovedi”.

Tăcând toți, a zis către dânsul boierul: „De ce iubești pe romani, și pe greci îi urăști?”. Sfântul a răspuns: „Poruncă de la Dumnezeu avem să nu urâm pe nimeni; iubesc pe romani ca pe cei de o credință cu mine și iubesc pe greci căci sunt de aceeași limbă ca și mine”. Boierul a zis: „Câți ani spui că ai tu?”. El a răspuns: „Am 75 de ani”. Acela i-a zis: „De câți ani este cu tine ucenicul tău?”. Sfântul a răspuns: „De 37 de ani”. Atunci un cleric a strigat: „Răsplătească-ți Dumnezeu de trei ori ce ai făcut fericitului Piros”. Iar sfântul n-a răspuns nimic acelui cleric. Și multe întrebări și cercetări făcându-se, nici unul din patriarhii care ședeau acolo n-a grăit nimic. Și când se întindea cuvântul pentru sinodul ce a fost în Roma, un oarecare Demostene a strigat: „Nu era drept sinodul acela, fiindcă l-a adunat Martin, episcopul cel lepădat”. Maxim, omul lui Dumnezeu, a răspuns: „Nu este lepădat Martin, ci prigonirea pătimită”.

După aceasta, trimițând pe sfânt afară, se sfătuiau ce să facă cu dânsul; deci, s-au sfătuit cei fără de omenie chinuitori, ca și cum fiind cu iubire de oameni, să-l dăruiască cu viață, dar chinuri să-i dea mai grele decât moartea; de aceea l-au dat în mâinile eparhului cetății. Acela luând pe Cuviosul Maxim cu ucenicii lui și în curte ducându-l mai întâi pe sfântul bătrân, dezbrăcându-l și întinzându-l la pământ, cu vine tari a poruncit să-l bată, necruțându-i bătrânețile, nelegiuitul chinuitor, nici rușinîndu-se de cinstea lui, nici umilindu-se, văzând trupul lui cel chinuit de nevoințele pustnicești. Și cu atâta asprime l-a bătut, încât s-a roșit păgânul cu sângele lui, iar trupul lui s-a sfărâmat, încât nici un loc nu i-a rămas neatins de răni.

Apoi, fiara cea sălbatică, întorcându-se la ucenicii cuviosului cu mânie, de asemenea i-a jertfit pe amândoi. Și bătuți fiind ei, crainicii strigau: „Cei ce nu se supun poruncii împărătești și întru nesupunere petrec, vrednici sunt să pătimească unele ca acestea”. Și astfel abia suflând, i-au aruncat în temniță.

A doua zi, pe sfântul și cuviosul bărbat, cu cel mai întâi ucenic Anastasie din temniță, iarăși în curte l-au adus abia viu, cu totul plin de răni, încât se înduioșa oricine văzând un bătrân cinstit, un sfânt pustnic, un învățător și mărturisitor de Dumnezeu cu totul însângerat și de cumplite bătăi rănit, de la picioare până la cap, neavând asemănare. Însă nu s-au umilit de dânsul acei împietriți la inimă, ci mai cumplită chinuire i-au făcut, pentru că scoțându-i limba cea de Dumnezeu grăitoare, care izvora râuri de înțelepte învățături și îneca credințele cele eretice, au tăiat-o fără milostivire, vrând astfel ca să pună tăcere gurii celei de Dumnezeu grăitoare.

Aceeași au făcut-o și ucenicului său, Anastasie cel dintâi, și iarăși în temniță i-au închis pe ei. Și Cel ce a făcut oarecând limba pruncilor spre lauda numelui lui Hristos Domnul și mutului i-a dat bună grăire, Acela și acestor robi ai Săi, credincioși adevărați, adică Cuviosului Maxim Mărturisitorul și Mucenicul, la fel și ucenicului său, Cuviosului Anastasie, le-a dat mai presus de nădejde a grăi și fără limbă, mai bine și mai limpede decât înainte de tăierea limbilor. Înștiințându-se despre aceasta ticăloșii eretici, o! câți s-au rușinat și, spre mai mare zavistie pornindu-se, mina lui cea dreaptă cu cuțitul i-au tăiat-o și la pământ i-au aruncat-o; la fel au făcut și Sfântului Anastasie, ucenicului său, i-au tăiat mâna. Iar pe ucenicul celălalt, Anastasie, apocrisiariul Bisericii Romei, l-au cruțat, fiindcă a fost cândva scriitor la împărați.

După aceasta, pe Cuviosul Maxim cu ucenicul scoțându-i din curte, îi târau prin tot târgul cu batjocură, arătând la tot poporul mâinile și limbile lor cele tăiate și cu glasuri fără rânduiala făcând strigare și râs. Iar după acea chinuire fără omenie și batjocură necinstită, i-au trimis separat la izgonire mai depărtată, pe fiecare din acești trei, fără purtare de grijă pentru dânșii, fără hrană și fără haine, goi și desculți.

Deci, multe nevoi și necazuri a răbdat pe cale Cuviosul Maxim, încât de durerile cele mari, cu nici un chip nu putea să fie dus nici pe dobitoc, nici în căruță; și împletind ostașii un coș în chip de pat și, punând într-însul pe bătrânul cel bolnav, astfel abia a putut fi dus cu multă osteneală în surghiun. Deci, trecându-l într-o țară oarecare a sciților din Europa, care se numea Alania, în cetatea Shimara, l-au închis în temniță. Iar Cuviosul Anastasie, ucenicul lui, care a răbdat cu dânsul tăierea limbii și a mâinii, acela pe cale a murit, de multe osteneli și dureri; iar sfântul lui suflet a trecut la Dumnezeu, în viața cea fără de moarte. Apoi Cuviosul Maxim, după izgonirea aceea petrecând încă trei luni lângă cei vii, cu rea pătimire a fost încuiat în temniță și nu avea de la nimeni ajutor la bătrânețile sale, nici miluire iubitoare de oameni de la cineva; ci când a voit Domnul să-i facă sfârșitul durerilor și necazurilor și la acea veșnică veselie, în cerești împărății să-l scoată din temniță, l-a mângâiat mai întâi pe pământ, prin oarecare dumnezeiască arătare, spunându-i ziua și ceasul cel mai de pe urmă al sfârșitului lui.

Fericitul răbdător de chinuri, de multă bucurie umplându-se, deși totdeauna era gata spre ieșire, însă atunci mai mult se pregătea. Și venindu-i vremea și ceasul cel dorit, cu veselie și-a dat sufletul său în mâinile lui Hristos Dumnezeu, pe Care din tinerețe L-a iubit și pentru Care atâta a pătimit. Astfel mărturisitorul lui Hristos și mucenicul a trecut din cele de aici și a intrat întru bucuria Domnului său și a fost îngropat în acea cetate.

După îngroparea sfântului, s-au văzut la mormântul lui trei făclii, care cu minune luminau ca văpaia negrăitei străluciri și locul acela îl luminau. Căci cela ce în viața sa era lumină lumii, acela și după moarte nu înceta a lumina. Încă și acum luminează prin chipul vieții sale celei îmbunătățite și mult chinuite și al răbdării celei mari după Dumnezeu. Și erau acolo trei făclii ca un încredințat semn, care atunci se vedea, cum că un plăcut ca acesta al Preasfintei Treimi este sălășluit întru luminile cele neînserate, întru împărăția lui Dumnezeu, unde cu drepții strălucește ca soarele, îndulcindu-se la lumina Sfintei Treimi.

După sfârșitul Cuviosului Maxim, a rămas între cei vii, întru osebită surghiunie, celălalt ucenic Anastasie. Acela a scris cu de-amănuntul viața, nevoințele și pătimirile părintelui și învățătorului său, foarte pe larg, din care s-a adunat pe scurt, cât este destul spre folosul nostru și spre preamărirea lui Dumnezeu, Celui slăvit între sfinți, a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, Căruia și de la noi păcătoșii să-I fie cinste, slavă și închinăciune, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sf. Mc. Neofit

Muncitorul, umplându-se de frică și de spaimă și neștiind ce să mai facă, a poruncit ostașului să străpungă cu țepi de fier tot trupul mucenicului, până când îi va ieși duhul.

În cetatea Niceea din Bitinia era un om, anume Teodor, care avea soție cu numele Florentia, amândoi creștini temători de Dumnezeu și păzitori cu dreapta credință de poruncile Lui; aceea a născut fiu parte bărbătească și l-au numit Neofit, apoi, luminându-l cu Sfântul Botez, l-au crescut creștinește. Crescând copilul cu anii și cu priceperea, și apropiindu-se de 10 ani, și începând a învăța carte, s-a sălășluit într-însul darul lui Dumnezeu, care din gura pruncilor săvârșește laudă, pentru că Sfântul Duh, unde voiește, suflă; și s-a făcut copilul făcător de minuni, încât avea obiceiul, când plecau copiii din școală la casele lor, acest fericit copil Neofit lua cu sine pe copiii cei săraci, cu care învăța, și hrana pe care la prânz o lua de la părinți o împărțea celor de-o vârstă cu el, iar el rămânea flămând.

Mergând la poarta dinspre răsărit, a însemnat acolo cu degetul său o cruce și se închina, rugându-se lui Hristos Dumnezeu, care a fost răstignit pe Cruce pentru noi; iar copiii cei săraci, împreună ucenici ai lui, săturîndu-se din prânzul lui, veneau la dânsul, unde el se ruga la poarta dinspre răsărit; și era acolo în zid o piatră, pe care Neofit fericitul lovind-o cu mâna, ieșea apă, ca din izvor, și beau ucenicii lui. Aceasta o făcea sfântul prunc în toate zilele, hrănind cu prânzul pe cei de-o seamă cu el și adăpându-i cu apă scoasă din piatră, cu minune. Și-i îndemna să nu spună nimănui ceea ce se făcea, și ei nespunând, nimeni nu știa în anul acela de acea facere de minuni a lui, nici părinții lui, fără numai acei copii săraci.

În anul al doilea, maicii lui, Florentia, care era foarte iubitoare de Dumnezeu, i s-a descoperit de la Dumnezeu în vis că fiul său scoate apă din piatră, după asemănarea lui Moise, și adapă pe copiii cei însetați; iar ea sculându-se, se ruga lui Dumnezeu să-i arate mai cu încredințare despre fiul ei Neofit; dar iată, a zburat din înălțimea cerului un porumbel alb, strălucind cu lumină negrăită, care șezând pe patul lui Neofit, a vorbit către dânsul cu glas omenesc: „Sunt trimis de la Mântuitorul, că să-ți păzesc patul tău fără prihană”.

Auzind aceasta maică-sa, de mare spaimă a căzut moartă. Deci, s-a aflat îndată prin toată cetatea Niceei cum că Florentia, femeia lui Teodor, a murit deodată; și s-a adunat în casa aceea mulțime de lume, bărbați și femei, vecini și cunoscuți, și nu înțelegeau ce i s-a întâmplat de a murit astfel. Iar Teodor, bărbatul ei, era într-acea vreme la un sat și trimițând îndată după el, i-au spus despre moartea cea grabnică a soției lui; iar el rupându-și hainele de supărare, a alergat acasă degrabă, tânguindu-se, dar în poartă întâmpinându-l Neofit, i-a zis: „De ce te întristezi, tată, că maica mea n-a murit, ci a adormit tare”. Și mergând cu tatăl, a luat de mâna pe maică, zicându-i: „Scoală-te, maica mea, că ai dormit destul”. Ea, sculându-se ca din somn, a cuprins pe fiul său și l-a sărutat cu dragoste. Văzând aceasta poporul, ce se adunase acolo, a preamărit pe Dumnezeu, iar Florentia a spus bărbatului său toate cele ce a văzut în vis și la arătare.

Și într-acea vreme s-a aflat și despre minunea aceea cum că Neofit scotea apă din piatră și erau toți în mare mirare, iar mulți dintre elinii cei ce erau acolo, auzind unele ca acestea, și mirându-se de darul lui Dumnezeu cel minunat care era în tânărul Neofit cel curat și neprihănit, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos. Iar porumbelul acela se arăta totdeauna șezând lângă patul sfântului și vorbind omenește.

Odată a zis către dânsul: „Ieși, Neofite, din casa tatălui tău și vino după mine”; și sculându-se acest dumnezeiesc tânăr, a sărutat pe părinții săi și s-a dus în urma porumbelului; iar porumbelul, ducându-l până la Muntele Olimpului, a zburat dintr-o crăpătură de piatră într-o peșteră ce se afla acolo, unde sfântul, intrând după dânsul, a găsit un leu mare și i-a zis: „Ieși de aici și caută-ți altă peșteră, căci Domnul mi-a poruncit să locuiesc aici”. Leul, auzind acestea, a lins cu limba picioarele lui și s-a dus. Deci, locuia sfântul în peștera leului, fiind hrănit de înger.

După un an, prin porunca lui Dumnezeu, s-a dus iarăși la părinții săi, în cetatea Niceea, fiind ei aproape de sfârșit, și dându-le cea mai de pe urmă sărutare și trimițându-i înainte spre Dumnezeu, a împărțit averea ce rămăsese după dânșii la săraci, și s-a întors iarăși în Muntele Olimpului, la petrecerea sa; și a stat acolo până ce a împlinit 15 ani de la nașterea sa, lăudând pe Dumnezeu totdeauna că un înger, iar hrana primind-o din mâna cea îngerească.

Într-acea vreme împărățeau la Răsărit și la Apus tiranii Dioclețian (284-305) și Maximian (286-305), iar în țara Bitiniei erau ighemoni Deciu și Uar; iar Biserica lui Hristos era prigonită prin toată lumea de păgânii închinători la idoli. Venind Deciu în cetatea Niceea, striga ca toți cetățenii dimprejur să se adune și să aducă jertfe zeilor și a fost așezată ziua acelei necurate prăznuiri când veniseră în Niceea și împărații din casa Bitiniei.

Deci, când a sosit acel diavolesc praznic și se aduceau jertfe idolilor de tot poporul, atunci îngerii lui Dumnezeu, luând pe Sfântul Neofit din Muntele Olimpului, l-au pus în mijlocul târgului Niceei, cu fața preaslăvită ca a lui Moise altă dată, și a strigat sfântul cu mare glas: „M-am aflat celor ce nu mă cunosc și m-am arătat celor ce nu întrebau de mine, ca să se arate rătăcirea și înșelarea necuratei credințe”. Iar poporul care prăznuia, fiind împreună și ighemonul Deciu, văzând pe tânărul luminat stând în mijlocul lor și strigând cu mare glas, s-a mirat și-l întrebau cine și de unde este. Dar el îndată a fost cunoscut de cetățeni că este Neofit, fiul lui Teodor și al Florentiei. Deci, ighemonul Deciu i-a poruncit să aducă jertfe împreună cu dânșii.

Sfântul, cu îndrăzneală deschizându-și gura, a zis către dânsul: „Nelegiuitule și băutorule de sânge, ce faci ducând la pierzare atâtea suflete de oameni? Oare nu știi că pentru toate acestea, care le tragi la diavoleasca jertfă, vei fi schingiuit cu înfricoșată pedeapsă și te vei munci în veci în focul gheenei?”. Ighemonul Deciu, pentru mustrarea aceea pornindu-se spre mânie, a poruncit ca, dezbrăcând pe sfântul tânăr, să-l spânzure de un lemn legat de mâini și să-l bată tare cu vine de bou; apoi să-l pună în oțet amestecat cu sare. Sfântul răbdând cu bărbăție, striga cu glas tare către poporul ce era de față, zicând: „Bărbaților, cei orbiți cu nedumnezeirea și cuprinși cu nevederea, pocăiți-vă și vă izbăviți de întunericul acela; veniți la adevărata lumină a lui Hristos Dumnezeu și vă luminați cu Sfântul Botez, ca să câștigați viața cea veșnică”.

Ighemonul, auzind niște cuvinte ca acestea ale sfântului tânăr, s-a umplut mai mult de mânie și a poruncit ca să-l spânzure iarăși pe lemn și cu unghii de fier să-i strivească oasele. Sfântul Neofit, fiind chinuit astfel, nu zicea nimic altceva decât: „Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”; și stând înaintea lui unul din sfetnicii ighemonului, i-a zis: „De ce te îndrăcești, Neofite, împotrivindu-te poruncii împărătești? Făgăduiește să aduci jertfe zeilor și îndată vei scăpa de aceste chinuri cumplite”. Sfântul a zis: „Eu Dumnezeului ceresc Îi aduc jertfe de laudă, iar idolilor celor fără de suflet și celor ce locuiesc într-înșii, niciodată nu mă voi închina”. Și a poruncit slujitorilor ca mai cumplit să-l strujească peste tot trupul, schimbându-se chinuitorii, încât i se vedeau oasele goale. Iar sfântul, întru acele chinuri de Dumnezeu întărindu-se, cântă: De voi merge prin mijlocul umbrei morții, nu mă voi teme de rele, căci Tu cu mine ești, Doamne.

Văzând ighemonul că nimic nu sporește, a poruncit să înceteze a-l chinui și să-l pogoare de pe lemn, apoi îl mângâia, zicând: „Văzându-ți tinerețele tale și cruțându-ți sănătatea, mai mult nu te voi chinui, ci te îndemn ca să te închini zeilor noștri, că degrab se vor trimite de la împăratul doftori preaînțelepți, care îndată vor putea să te tămăduiască de rănile acelea”. Iar mucenicul a zis: „Eu am doctor pe Stăpânul meu, Domnul Iisus Hristos, pentru care rabd și spre care nădăjduiesc”. Și a poruncit ighemonul ca să-l închidă în pivniță legat.

A doua zi, ighemonul a mers în palatul împărătesc și a spus împăraților despre Neofit: „Pe un tânăr al unui creștin ieri legându-l, l-am chinuit, pentru că nu voiește să se închine zeilor; iar el nu are grijă de chinuri, ci neîncetat cheamă pe Hristos al său”. Împăratul a poruncit să-l ardă de viu pe tânăr și nu numai pe tânărul acela, ci și pe toți cei ce mărturisesc pe Hristos. Și a ieșit Deciu ighemonul din palat, iar cu dânsul era și Uar fruntașul, mergând la locul ce se chema plimbarea lui Hercule. Acolo au pus chipurile împăraților și a poruncit Deciu să aducă înaintea sa din temniță pe tânărul Neofit; deci, adus fiind sfântul, a zis către dânsul ighemonul: „Neofite, apropie-te și jertfește zeului Hercule și vei fi de toți zeii bine primit, cum și împăraților și nouă”. Iar sfântul a zis: „Eu mă rog Dumnezeului meu Iisus Hristos, ca să mă aflu Aceluia bine primit și iubit”.

Apoi, prin porunca chinuitorului, a aprins cuptor spre arderea Sfântului Neofit, pe care aruncându-l într-însul, au astupat gura cuptorului trei zile și trei nopți, ca adică nici oasele ucenicului să nu rămână, iar Sfântul Mucenic Neofit răcorindu-se în mijlocul focului prin roua cea dumnezeiască, ca la un loc de odihnă se veselea, cântând: Domnul mă paște, nimic nu-mi va lipsi. În locul pășunii, acolo m-a sălășluit. El acolo nu s-a vătămat, precum altă dată și cei trei tineri, care au fost aruncați în cuptorul Babilonului.

După acele trei zile, slujitorii chinuitorului au mers să destupe cuptorul și să lepede cenușa, căci li se părea că cuptorul este stins și mucenicul cu totul ars; dar destupîndu-l, deodată a ieșit o văpaie mare din cuptor și a ars mulțime de pagini, care veniseră acolo. Iar sfântul cu glas mare a strigat: „Bine ești cuvântat, Doamne, Dumnezeul meu, care m-ai păzit întreg și nebiruit în chinuri, care m-ai izbăvit de meșteșugirile chinuitorilor și focul în rouă mi-ai prefăcut, apoi ai ars cu văpaia pe cei vrednici de văpaia cea nestinsă în veci; deci mă rog Ție, Stăpâne, să nu mă rușinezi pe mine, robul Tău, până la sfârșit, până ce voi săvîrși nevoința mea cu ajutorul Tău”.

Atunci a ieșit sfântul din cuptor întreg, neavând nici o vătămare de foc și l-au prins pe el paginii slujitori, care scăpaseră de arderea focului, mirându-se ei de o minune ca aceea; ticăloșii o numeau vrăjitorie, singuri fiind plini de vrăjile diavolești, pentru că îi orbise răutatea lor și nu puteau să cunoască puterea lui Hristos. După aceasta au osândit pe sfântul la mâncarea fiarelor, pregătind chiar și priveliștea și, legând pe sfântul de un par, au slobozit asupră-i un urs, iar acela răcnind, mergea la sfântul și apropiindu-se, a stat, dar căutând la dânsul, îndată s-a întors la locul său; deci, s-a mirat de aceasta ighemonul și toți cei ce veniseră la priveliște. Apoi sloboziră o ursoaică, care numai de două ori în an era adusă la priveliște, de vreme ce era foarte cumplită și ucidea pe mulți; aceea alergând, s-a închinat la picioarele sfântului, cinstind pe plăcutul lui Dumnezeu, și s-a dus la locul ei.

Astfel săvârșindu-se priveliștea aceea, păstorii aduseseră la ighemon un leu foarte mare și sălbatic, despre care ziceau: „L-am prins în pustie de cinci zile și nu i-am dat hrană deloc”. Iar ighemonul, bucurându-se, a poruncit să aducă pe leul acela înăuntrul priveliștii, unde sfântul mucenic stă legat gol. Și toți se mirau de acel leu, căci era foarte mare și fioros.

Alergând leul la sfântul, a stat și l-a privit, și plecându-și capul, scotea lacrimi din ochi și lingea picioarele sfântului, pentru că acela era leul pe care Sfântul Neofit aflându-l la Muntele Olimpului, în peștera cea de piatră, l-a trimis aiurea, iar el s-a sălășluit chiar în peștera aceluia. Deci, cunoscându-l sfântul, i-a poruncit să se ducă în peștera să cea dintâi în Olimp, pe care o lăsase sfântul, poruncindu-i să nu vatăme neam de om niciodată; iar leul închinându-se mucenicului, s-a dus răcnind înfricoșat și a sfărâmat ușile priveliștii, apoi a trecut degrabă prin popor, încât toți se repezeau la fugă, temându-se de groaza fiarei; dar leul, nevătămînd pe nimeni, a fugit în pustie, la locul cel dintâi, după porunca sfântului.

Muncitorul, umplându-se de frică și de spaimă și neștiind ce să mai facă, a poruncit ostașului să străpungă cu țepi de fier tot trupul mucenicului, până când îi va ieși duhul; și văzând că după toată dureroasa străpungere sfântul nu a murit, ci sta cu vitejie și fără frică, un barbar care sta acolo, fiind cu chip ca de fiară și rău la obicei, acela având în mâini o suliță, s-a repezit la sfântul, l-a lovit cu sulița în piept și l-a străpuns. Astfel Sfântul Mucenic Neofit, ca un miel fiind înjunghiat, și-a dat sufletul său în mâinile Domnului, în 21 de zile ale lunii ianuarie, viețuind de la nașterea sa 15 ani și patru luni; iar acum moștenind viața cea fără de sfârșit, slăvește pe izvorul vieții, Hristos Dumnezeu, Cel împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh slăvit, în veci. Amin.

Sf Mc Agnia din Roma

Sfânta Agnia și-a adus viața sa fragedă ca mărturie și jertfă supremă pentru Hristos, ca un miel nepătat oferit în dar lui Dumnezeu.

Sfânta Muceniță Agnia s-a născut la Roma spre sfârșitul secolului al III-lea, într-o familie de nobili patricieni creștini. De mai bine de un secol și jumătate, strămoșii ei au adus cinste Bisericii creștine, fie slujind altarului, fie prin martiriu.

Există multe consemnări istorice cu privire la existența ei: Sfântul Ambrozie din Milano i-a compus un minunat imn, „Agnes beatae virgini”, și a scris un cuvânt la sărbătoarea pomenirii ei; de asemenea este pomenită și de Fericitul Augustin, de Ieronim și de poetul spaniol Prudențiu, care la rândul său i-a cântat laude în imnul XIV din al său Peristephanon, publicat în anul 405. În privința martiriului ei, însă, există câteva variante. Cert este că ea a fost martirizată la începutul secolului al IV-lea, la vârsta de 13 ani, sub prigoana împăratului Dioclețian.

Papa Damasus, afirmă, potrivit unei tradiții grecești, că Sfânta Agnia ar fi fost arsă pe rug. Dar consemnările Sfântului Ambrozie de Milano și cele ale poetului Prudențiu par mai adevărate. Ei spun că după ce tânăra Agnia a fost silită să aducă jertfă zeiței Vesta și a refuzat, a fost expusă bătăii de joc și injuriilor unor oameni ușuratici, după care a fost decapitată cu o lovitură de sabie.

Fericitul Augustin spune despre Sfânta Agnia că: „a fost așa cum o arată numele, căci „agnes” în latină înseamnă miel, iar în grecește curată. Și într-adevăr, ea în cer a primit răsplată pentru blândețea și curăția ei”.

Potrivit Passio Sanctae Agnes (Pătimirea Sfintei Agnia), se pare că însuși fiul prefectului din Roma s-a îndrăgostit de Agnia de cum a văzut-o prima oară, într-o zi, când ea se întorcea de la școala fecioarelor. Atras de frumusețea ei, el s-a bucurat și mai tare când a aflat că sufletul ei era împodobit cu înțelepciunea cărunteților și a dorit s-o ia de soție. Dar Agnia, rănită fiind de dragostea Mirelui Hristos, se dăruise deja Acestuia și nu vroia nici să audă de vreun logodnic pământesc. Și la Roma, ca și în alte părți, se obișnuia ca tinerele fete să fie promise și logodite foarte devreme.

Aflând unde este casa părinților Agniei, fiul prefectului, se bucură foarte mult că ea este de neam ales și începu să-i trimită multe daruri, cerând-o în căsătorie. Dar Agnia nici nu luă în seamă cererea lui, căci inima ei era răpită deja în extazul unirii cu Mirele ei iubit și aproape că nu mai locuia în trup. Tânărul însă, nu voia să renunțe la hotărârea sa, și crezând că darurile sale nu i-au ajuns copilei, mai multe și mai alese daruri, mărgăritare și haine de preț îi trimise și chiar îi făcu tot felul de promisiuni ca s-o atragă pentru sine. Agnia, însă, primea în sufletul ei, încă din această viață, comori mult mai de preț de la Cel Căruia se făgăduise să-I fie mireasă și nu ar fi schimbat acele daruri pentru podoabele cele trecătoare.

Văzând că nu primește nici un răspuns, fiul prefectului veni el însuși în casa Agniei și începu să-i aducă la cunoștință cât de bogată e familia lui și cât de bine le va fi împreună, dacă ea îl va accepta ca soț. Ba îi puse și pe câțiva cunoscuți, prieteni și vecini de-ai Agniei să intervină pentru el la familia acesteia.

Atunci Agnia îi răspunse în cuvinte al căror înțeles tânărul acela nu-l înțelese:

– Am fost deja unită în ceruri cu un Mire a cărui frumusețe și strălucire o întrec pe aceea a soarelui și Acela mi-a dat deja inelul de logodnă. El a pus pe mine podoaba cea scumpă a înfrumusețării celei duhovnicești, iar dreapta mea și gâtul meu le-a înveselit cu pietre de mare preț. În urechi mi-a pus cercei de mărgăritare neprețuite și m-a încins cu nestemate de lumină strălucitoare. M-a îmbrăcat cu o haină țesută cu aur și m-a înfrumusețat cu nenumărate podoabe. Apoi, mi-a arătat o comoară fără de preț și mi-a făgăduit că mi-o va dărui dacă Îl voi aștepta și mă voi păstra pentru El. Așa că nu pot să-L părăsesc pe Cel al Cărui neam este cel mai înalt, puterea mai mare, frumusețea neîntrecută, dragostea mai dulce, Cel care mi-a pregătit deja cămara și, iată, ea este gata de nuntă. Ce dulce este glasul Lui!

Auzind-o vorbind așa, fiul prefectului, crezu că ea râde de el și gândi că nu i-au fost de ajuns darurile sale, așa că-i făgădui și mai multe. Dar Agnia, răpită în extazul ei, continuă:

– Laptele și mierea curg pe buzele Lui, iar inima Lui S-a unit acum cu a mea. Sângele Lui a înfrumusețat fața mea și de frumusețea Lui se minunează soarele și luna. Doar Lui mă voi dărui, căci avându-L, fecioară rămân, și iubindu-L, fără prihană sunt, și atingându-mă de El, rămân curată.

Plin de mâhnire, tânărul plecă rușinat dar și mânios, nu atât pentru că a fost respins dar mai ales pentru că i s-a spus în față că altul e alesul. Așa că se hotărâ s-o piardă pe această copilă dacă nu va fi a lui. Nu puțină i-a fost bucuria când i s-a șoptit că Agnia este creștină și că vrăjită fiind de acele credințe ciudate, Îl socotește Mire pe un anume Hristos.

Așa că fără să stea pe gânduri a denunțat-o tatălui său, prefectul, că este creștină. Spera totuși să o înfricoșeze cu chinurile și astfel s-o silească să-l ia de soț.

Însă Agnia i-a uimit pe toți atunci când, aflând că a fost denunțată, s-a prezentat singură în fața prefectului Sinfronius. Acesta i-a vorbit cu multă blândețe și i-a făcut și el tot felul de promisiuni, cerându-i în schimb să se supună poruncii împărătești de a aduce jertfă zeiței Vesta.

Dar cu toate că era foarte mică de vârstă, Agnia se purta cu mare înțelepciune și cuvioșie. Căci în toate îi răspundea calm și cu noblețe.

Văzând că prin vorbe dulci n-a putut s-o întoarcă din credința ei, prefectul, începu s-o amenințe pe copilă cu chinurile și porunci să fie pusă în lanțuri.  Dar nu găsiră cătușe potrivite pentru mâinile ei de copil, ceea ce-l supără pe prefect și mai tare. Cum Agnia nu dădea semne să se sperie ci rămânea statornică în credința ei, mâniat la culme, prefectul a trimis-o într-o casă în care se practica desfrâul, pentru a fi necinstită și a i se lua fecioria la care ținea atât de mult. Dar Agnia i-a răspuns că nu se teme de nimic căci îl vede pe îngerul Domnului cum o păzește (în multe icoane, Sfânta Agnia este reprezentată stând în genunchi, cu mâinile pe piept, iar îngerul îi acoperă goliciunea cu un veșmânt).

Mirându-se de îndrăzneala Sfintei copile, prefectul a poruncit să i se smulgă hainele de pe ea și așa să fie dusă la casa de desfrânare, iar un crainic să meargă înaintea ei și să strige:

– Agnia, necredincioasa care i-a hulit pe zei ca o desfrânată, este dusă la casa de desfrânare spre batjocură!

Dar Dumnezeu, care nu-i lasă de rușine pe slujitorii Săi, a făcut de îndată să crească părul capului ei atât de mult, încât și-a acoperit cu el tot corpul, ca nimeni să nu-i vadă goliciunea.

Rugându-se Mirelui Său iubit, pentru care suferea toate acestea, Agnia a intrat sfioasă în casa păcatului dar acolo a găsit un înger care a învăluit-o în lumină și i-a umplut sufletul de pace. La vederea acestei minuni, Sfânta a îngenuncheat și I-a mulțumit Mirelui ei iubit:

– Mulțumesc Ție, Doamne al meu, Iisuse Hristoase, că rânduindu-mă în ceata mireselor Tale, această mângâiere mi-ai dăruit!

Acestea și multe altele a grăit Sfânta Agnia și apoi a început să cânte laude Lui Dumnezeu, împreună cu îngerul ce i se arătase și care o apăra, transformând casa păcatului în casă de rugăciune și locul petrecerilor diavolești în sălășluire a casei Lui Dumnezeu.

Dar un desfrânat din acea casă încercă să se apropie de ea ca s-o necinstească și în acel moment căzu mort la picioarele ei.

Astfel a scăpat-o Dumnezeu nevătămată din această înjositoare osândă. Pe locul unde s-a întâmplat această minune (loc identificat cu Circul lui Domițian), s-a ridicat mai târziu bazilica Sfânta Agnia în Arenă.

La aflarea întâmplării, prefectul s-a îndârjit și mai tare și acuzând-o că prin puterea vrăjitoriei a făcut aceasta, a dat poruncă să i se taie capul.

Auzind această sentință, Mucenița lui Hristos, Agnia, s-a bucurat foarte mult și înălțându-și ochii către cer, răpită parcă în extaz mai înainte de a ieși din trup, zise:

– Ascultați! Vin! Sunt servitorii Mirelui, care vin să mă caute! Văd sus fecioarele de onoare ale miresei, îmbrăcate în alb, care-mi fac semn să vin. Da, candela mea e gata, și eu merg înaintea Mirelui! Hristoase Cel slăvit, cheamă sufletul care se alipește de Tine! Ți-am închinat fecioria mea, închin Tatălui Tău și martiriul jertfei mele!

Ca să nu-i mai audă glasul, prefectul porunci călăului să pună pedeapsa în aplicare mai repede.

Agnia îngenunche în liniște. Copila îngenunchiată, în rochia albă, cu capul înclinat, cu brațele încrucișate pe piept, cu buclele aurii căzând aproape până în pământ îl mișcă până și pe călău care tremurând de emoție, nu putea să ridice sabia. Dar auzind zbieretele prefectului își făcu datoria.

Astfel, Sfânta Agnia, în ziua de 21 ianuarie, și-a adus viața sa fragedă ca mărturie și jertfă supremă pentru Hristos, ca un miel nepătat oferit în dar lui Dumnezeu. Ea a fost îngropată în catacombele de pe Via Nomentana, care-i poartă numele (via di sant’Agnese).

De la Fericitul Augustin ne-au rămas aceste rânduri: „Ce să vă spun, fraților, despre oamenii aceia care au fost cinstiți de păgâni ca zei și care au avut onoruri divine ca: temple, preoți, altare și jertfe? Vă voi spune că nu se pot compara cu martirii noștri. Ba chiar am face o mare nedreptate Sfinților numai încercând să facem această comparație. Oamenii aceia sacrilegi nicicum nu se pot pune alături de vreunul dintre credincioșii noștri fie chiar imperfecți, cu multe slăbiciuni și lipsuri. Și, într-adevăr, ce este Iunona alături de o bătrână care e în adevărata credință? Hercule a învins leul, a învins sălbaticul câine Cerber, însă martirul a învins lumea. Agnia a învins diavolul”.

În Passio se spune că părinții Agniei privegheau în fiecare noapte la mormântul ei și o plângeau neîncetat. Dar într-una din nopți au văzut trecând pe lângă ei o ceată de fecioare, împodobite cu haine scumpe și înconjurate de o lumină blândă, iar în mijlocul lor au văzut-o pe Agnia, care strălucea mai mult decât toate. Ea ținea în brațe un mielușel alb ca zăpada. Întorcându-se spre părinții ei, ea le zise:

– Nu mă mai plângeți ca pe o moartă, ci bucurați-vă pentru mine, căci m-am sălășluit cu aceste fecioare în locașuri luminate. M-am unit în ceruri cu Acela pe care L-am iubit pe pământ din toată inima.

Și acestea zicând s-a făcut nevăzută.

Imediat după moartea sa, cultul ei a cunoscut o foarte mare popularitate. Încă din vechime, în Biserica din Roma, în dimineața zilei de 21 ianuarie se binecuvântează doi miei, care sunt dăruiți episcopului Romei, în amintirea acestui exemplu de nevinovăție. Din lâna lor vor fi țesute omoforurile dăruite apoi episcopilor din lumea întreagă, pentru ca să le fie semn că și ei sunt trimiși ca mieii în mijlocul lupilor și că trebuie să fie gata să-și dea oricând viața pentru Mirele Bisericii. Această veche ceremonie se desfășoară în Bazilica Sfânta Agnia, construită pe Via Nomentana, pe locul vechii bazilici ridicate de Constantina, fiica Sfântului Constantin, în jurul anului 345.

O notiță de mână din secolul VI a copiat inscripția de dedicare a bazilicii (pisania):

Constantina, închinătoarea lui Dumnezeu și convertită la Hristos, cu inimă devotată a dat toată cheltuiala – grație inspirației dumnezeiești și ajutorului lui Hristos – (pentru construirea) acestei biserici închinate biruitoarei fecioare Agnes. Această realizare care strălucește mai mult decât templele lumești, ale căror acoperișuri mărețe sunt împodobite cu aur. Numele lui Hristos este sărbătorit în acest loc, El care a învins moartea și, înălțându-se la cer a biruit; purtând numele și trupul lui Adam, i-a eliberat pe toți din tenebrele morții și din întunericul nopții. Acesta este darul nostru potrivit martirei dăruite lui Hristos, dat din averea noastră, pentru a aminti numele Agnezei în secolele care vor veni.

În scrierile vremii se amintește și martiriul Sfintei Emerențiana, o fecioară de vârsta Agniei, care o îndrăgea mult pe Sfântă și se ruga la mormântul ei  din catacombă împreună cu ceilalți creștini (se pare că erau „surori de lapte”, având aceeași doică). Într-una din zile, văzând că un grup de necredincioși aruncau cu pietre în creștinii care încercau să intre în catacombă, ba pe unii chiar îi omorâseră, Emerențiana le-a sărit în ajutor și a încercat să-i izgonească pe acei răufăcători de acolo. Dar aceia năpustindu-se asupra ei cu răutate, aproape au îngropat-o sub pietrele pe care le aruncau. Adunându-și ultimele puteri, Emerențiana se târâ până la mormântul Sfintei Agnia și rugându-se, își dădu sufletul în mâinile Domnului. Găsind-o creștinii, au spălat-o și apoi au îngropat-o lângă Sfânta Agnia, în catacomba de pe Via Nomentana.

Încă din zilele acelea evlavia poporului către Sfânta Agnia s-a răspândit cu repeziciune, mulți cântându-i fecioria și curajul în scrierile lor. Exemplul vieții sale a fost urmat de foarte multe tinere, care-și dedicau viața și fecioria slujirii Domnului.

În cartea sa Despre fecioare, Sfântul Ambrozie (334-397) o prezintă pe Sfânta Agnia ca model de urmat pentru fecioarele care vor să-I slujească lui Dumnezeu asemenea ei.

Sfântul papă Damas (366-384) a scris o rugăciune care se găsește în limba latină pe o placă expusă pe scara bisericii Sfintei Agnia din Via Nomentana:

Am auzit că Agnia a avut curajul să-și lase doica atunci când a aflat că a început persecuția și a acceptat de bunăvoie să fie dusă în fața magistratului: nu a oprit-o nici amenințarea terorii, nici focul aprins ca să o ardă, ci a avut tăria să se acopere cu părul capului, pentru a nu-i fi expus trupul, templul viu al Domnului.

O, prea cinstită fecioară, minunată martiră, ascultă rugăciunea lui Damas, și ajută-mă să trăiesc și să mărturisesc curăția vieții. Amin.

Ea a fost introdusă în canonul Liturghiei romane încă de atunci, iar sărbătoarea ei a fost preluată destul de repede de Africa creștină și de Constantinopol.

Fericitul Ieronim spunea că încă din vremea lui: limbile tuturor neamurilor cântă viața Sfintei Agnia.

Familia Sfântului Împărat Constantin cel Mare a cinstit-o foarte mult pe Sfânta Agnia, mai ales după ce aceasta a vindecat-o pe Constanța, fiica împăratului, care îmbolnăvindu-se de o boală grea, a fost cuprinsă de bube din cap și până la picioare, încât nici un doctor n-o putea vindeca (unii spun că avea lepră).

Auzind de minunile Sfintei Agnia, care se răspândiseră în popor, a mers noaptea la mormântul Sfintei Mucenițe și rugându-se cu lacrimi dar și cu credința că Sfânta o va ajuta, a adormit acolo. Și în somn a văzut în vedenie pe Sfânta Agnia care privind-o binevoitoare, i-a zis:

– Îndrăznește, Constanța, și crede în Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin care acum te tămăduiești de rănile tale!

Cum se deșteptă din somn, Constanța, s-a simțit atât de sănătoasă de parcă niciodată n-ar fi fost bolnavă, și întorcându-se la palat, a povestit tuturor din casă cum a vindecat-o Sfânta Agnia. Mare bucurie i-a cuprins pe toți din familia împărătească și pe toți creștinii când au aflat de această mare minune a Sfintei Mucenițe. Și mulți mergeau să se roage la mormântul ei și primeau vindecări.

Mai apoi, Constanța, l-a rugat pe tatăl ei să ridice o bazilică pe mormântul Sfintei Agnia, drept mulțumire pentru vindecarea pe care o primise, ceea ce s-a și întâmplat.

Despre Constanța se spune că renunțând la plăcerile lumești, petrecea în feciorie împreună cu alte fecioare de neam bun, slujind pe Dumnezeu și rugându-se la mormântul Agniei până la sfârșitul ei, când a cerut să fie și ea îngropată la picioarele Sfintei, în mausoleul pe care l-a ridicat acolo.

Evlavia creștinilor către Sfânta Agnia a străbătut secolele și din toate părțile lumii, pelerinii vin la mormântul ei, ca să-i cinstească amintirea si să se roage.

Redăm mai jos cuvântul scris de Sfântul Ambrozie la sărbătoarea Sfintei Agnia, cuvânt în care se observă admirația profundă pe care marele Sfânt o avea pentru această tânără fecioară care la o vârstă atât de fragedă și-a păstrat credința și fecioria, oferindu-le Domnului prin martiriu:

„Este ziua nașterii pentru cer a unei fecioare: să o urmăm în integritatea ei. Este ziua de naștere a unei martire: să dăruim, ca și ea, propria noastră jertfă. Este ziua de naștere a Sfintei Agnia! A suferit martiriul la 12 ani.

Cât de detestabilă este această barbarie, care nu a știut să cruțe nici măcar o vârstă așa fragedă! Dar, desigur, cu atât mai mare a fost tăria credinței, cu cât mărturia este dată de o viață aflată abia la începutul ei. Un trup așa de mic putea oare să fie un loc potrivit pentru loviturile de spadă? Și totuși, aceea care părea așa de inaccesibilă fierului a avut atâta tărie să învingă fierul. Copilele de vârsta ei tremură până și la privirea severă a părinților și plâng și urlă la cele mai mici înțepături, ca și cum ar fi rănite în modurile cele mai groaznice. Agnia, în schimb, rămâne neînfricată când se află în mâinile călăilor, mânjite de sângele ei. Ea stă neclintită sub greutatea lanțurilor și își oferă toată ființa sa spre a fi străpunsă de sabia călăului, neștiind ce înseamnă moartea, dar fiind pregătită să moară. Târâtă cu forța spre altarul zeilor și pusă pe cărbuni aprinși, ea își întinde mâinile spre Hristos. Își pune gâtul și mâinile în butuci de fier, chiar dacă nici un lanț nu putea să strângă membre atât de fragile.

Un nou fel de martiriu! Încă nu era capabilă să suporte chinurile, și totuși, era deja matură pentru victorie. Lupta a fost grea, dar coroana ușoară. Vârsta tânără a dat o perfectă lecție de tărie. O tânără mireasă nu ar merge așa de repede la nuntă cum a mers ea la locul de supliciu: bucuroasă, energică, cu capul împodobit nu cu coroane, ci cu Hristos, nu cu flori, ci cu nobile virtuți. Toți plâng, ea nu. Cei mai mulți se minunează că, fascinată de o viață încă negustată, o dăruiește ca și cum s-ar fi bucurat de ea pe deplin.

Toți se miră că ea este deja martora dumnezeirii la o vârstă la care, de obicei, nu putea să dispună de sine. În sfârșit, ea face credibilă mărturia pe care o dă despre Dumnezeu, ea, care nu putea da încă mărturie în favoarea oamenilor. Într-adevăr, cel care trece dincolo de natură este Autorul Însuși al naturii.

La ce amenințări teribile nu a recurs magistratul pentru a o înspăimânta, la ce dulci ademeniri pentru a o convinge, și despre câți aspiranți la mâna ei nu i-a vorbit pentru a o face să cedeze în fața propunerii sale! Dar ea a răspuns: „Este o jignire adusă Mirelui să aștept un altul care să mă iubească. Mă va avea Acela care m-a ales cel dintâi. Călăule, de ce zăbovești? Să piară acest trup: el poate să fie iubit și dorit, dar eu nu vreau aceasta”.

A rămas fermă, s-a rugat, și-a plecat capul. Dacă l-ați fi putut vedea pe călău tremurând, ca și cum el ar fi fost condamnatul, tremurându-i mâna dreaptă de ucigaș, chipu-i palid ca și cum s-ar fi temut de vreun pericol, în timp ce copila nu se temea de nimic. Iată, deci, într-o singură jertfă o de două ori martiră, a fecioriei și a credinței. A rămas fecioară și a primit coroana martiriului”.

Numele de Agnia este forma feminină a substantivului „agnus” care înseamnă „miel” în latină, iar în greacă, „agni” înseamnă „curat, fără pată”. El a cunoscut diferite forme în limbile europene: Agneza în română, Agnes în latină, Agnese în italiană, Ines în spaniolă.

Mulți creștini folosesc acest nume, însemnătatea lui, amintindu-le de curăția sufletească dobândită prin spălarea cu sângele lui Hristos în apa Botezului.

Sfânta Muceniță Agnia este pomenită în calendarul Bisericii Ortodoxe pe data de 21 ianuarie. Ea este ocrotitoarea tinerelor fete, ajutătoarea celor care vor să-și păstreze fecioria și curăția pentru Hristos, apărătoare împotriva violurilor, vindecătoare de multe boli care par fără vindecare și dătătoare de blândețe și nevinovăție, ca acelea ale mielului.