3. /28 IANUARIE 2022 - RELIGIE ORTODOXĂ

Sf Cuvioși: Efrem Sirul, Isaac Sirul, Paladie, Iacob Sihastrul 

Sf Cuvioși: Efrem Sirul, Isaac Sirul, Paladie, Iacob Sihastrul 

Sf Cuv Efrem Sirul

Cuvântul lui nu era numai ca să moaie sufletele și să le pornească spre milă, ci și însăși vederea și blândețea lui mișcau sufletele altora spre umilință.

Minunatul Efrem a răsărit din pământul sirienilor. Și fapta bună din pruncie alegând-o, se silea de-a pururea a fugi de vorbirile cele vătămătoare ale celor de o vârstă. El citea neîncetat, mai vârtos sfintele cărți, iar sârguința, îndeletnicirea și cugetarea întru acestea îi erau lui Efrem mai plăcute decât toată dulceața. Încât și el împreună cu proorocul zicea: Cât sunt de dulci gâtlejului meu cuvintele Tale, mai mult decât mierea.

De atunci a avut tovarășe fapta bună și sârguința în osteneli. Căci care faptă cu dinadinsul nu s-a săvârșit de dânsul? Nu postul? Nu privegherea? Nu culcarea pe jos? Nu blândețea? Nu necâștigarea? Nu, peste atâta bogăție de bunătăți, și smerită cugetare? Încă și de darul cel învățătoresc a fost împărtășit. Apoi și până acum prin cuvintele sale, vorbește cu noi, îndemnându-ne, mângâindu-ne și sfătuindu-ne. Din care putem folosi nu numai cuvântul credinței cel drept, ci și ne deșteptăm spre câștigarea faptei bune. Iar de nădejdea cea către Dumnezeu și de dragostea cea către aproapele, atâta grijă a avut Efrem, încât el însuși când a vrut să se ducă din viață, zicea astfel:

„Nicidecum în toată viața mea n-am ocărit pe Domnul și cuvânt nebun din buzele mele n-a ieșit. În toată viața mea n-am blestemat pe nimeni. Și nicidecum nu m-am sfădit cu vreunul din cei dreptcredincioși”.

Avea încă și lacrimi neîncetat în ochii lui, încât mai cu înlesnire puteau izvoarele cele de-a pururea curgătoare să-și înceteze curgerea, decât Efrem Șirul lacrimile. Și împreună cu lacrimile ieșeau și suspinurile, arătând focul cel dinlăuntru aprins al umilinței, pe care mai luminat îl va pricepe cineva citind scrierile aceluia. Căci el se află pretutindeni filozofând despre judecata și a doua venire a lui Hristos, înfricoșatul divan avându-l înaintea ochilor și ziua aceea în minte întipărind-o; apoi pe sine osândit socotindu-se și foarte cu jale tânguindu-se. În astfel de cugetări ale minții îndeletnicindu-se Efrem, pururea se nevoia după cântătorul de psalmi, fugind de gâlceavă cea lumească și în pustie sălășluindu-se. Apoi, din loc în loc se muta pentru a sufletelor zidire și folos, fiindcă era mișcat de duhul dumnezeiesc.

Odată își lăsă patria și aceasta fiindu-i poruncit ca dumnezeiescului Avraam, a ajuns la cetatea Edesa, pe de o parte, pentru închinăciunea sfintelor moaște, care erau întru dânsa, iar pe de alta, pentru întâlnirea cu un oarecare bărbat dintre cei cuvîn-tători, ca să ia model de viață de acolo. Acest lucru îl cerea de la Dumnezeu, adesea, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Stăpâne al tuturor, învrednicește-mă ca, intrând în cetatea Edesa, să mă întâlnesc cu acel bărbat, care va fi puternic a-mi grăi cele spre folosul sufletului”. Astfel rugându-se, când a ajuns la porțile cetății, era îngrijorat: cum adică se va apropia de acel bătrân, ce va afla de la dânsul și ce folos va dobândi?

Deci, călătorind astfel cu ațintirea minții, o femeie îndată îl întâmpină și aceasta era desfrânată. Negreșit al lui Dumnezeu lucru era acesta; căci pentru cele bune, de multe ori le rânduiește tainic pe cele potrivnice. Deci, sfințitul Efrem, astfel întâlnind pe desfrânată, stătea uimit oarecum, căutând către dânsa, mîhnindu-se și pătimind întru sine cu sufletul, că nu i s-a împlinit cererea după rugăciune, ci cu totul potrivnic. Iar ea văzându-l, iarăși privea la dânsul cu ochi necuvioși. Și fiindcă astfel multă vreme se priveau unul pe altul, vrând s-o rușineze și întru sfiala ce se cuvine femeilor a o aduce, i-a zis: „Pentru ce nu te rușinezi, o! femeie, privind la mine cu ochii ațintiți?”. Și aceea zise: „Dar mie așa mi se cade a privi la tine, că din tine și din a ta coastă sunt luată. Iar ție ți se cade a te uita nu către noi, ci în pământ, din care ai și fost luat”.

Acestea auzindu-le Efrem a mulțumit și femeii, pentru folosul ce a avut din vorbele ei, și lui Dumnezeu cu fierbințeală îi înălța mulțumire; care chiar prin cele fără de nădejde de multe ori poate face lucruri bune.

Deci, după ce au trecut zile destule, în cetatea Edesei dumnezeiescul Efrem era, locuind aproape de dânsul, o desfrânată care s-a făcut organ de răutate al vicleanului. Și printr-însa, ca prin șarpele cel dintâi, năvălea asupra dreptului. Deci, de vreme ce s-a întâmplat, că dumnezeiescul Efrem fierbea niște bucate, acea femeie deschizând fereastra care era în perete, se plecă cu nerușinare, apoi cu obrăznicie căutând la cuviosul, îi zise: „Binecuvintează, părinte!”. Iar el cu blândețea cea cuviincioasă lui și cu graiul îi zice: „Domnul să te binecuvânteze!”. Și aceasta iarăși cu râs necuvios a zis: „Dar ce lipsește bucatelor tale?”. Iar acela a zis: „Trei pietre și puțin noroi, ca fereastra aceasta să se astupe”. Aceea cu obrăznicie a zis: „Pentru că te-am cinstit, aceasta a făcut întru tine mândrie? Eu voiesc a dormi împreună cu tine, iar tu de prima dată mă deznădăjduiești?”.

Însă precum aceea avea graiuri satanicești, astfel și el cu mult mai vârtos n-a fost lipsit de cuvinte duhovnicești, căci a zis: „De voiești împreună cu mine a dormi, trebuie s-o faci unde-ți voi zice eu”. Iar aceea, dacă a auzit cuvântul, a și întrebat de locul unde voiește a dormi. „Nu într-alt loc, a zis el, decât chiar în mijlocul cetății voi dormi cu tine.” Iar ea a zis: „Dar nu ai sfială și rușine de bărbații ce ne vor vedea dormind în mijlocul cetății?”. Deci, femeia aceea dorind să vâneze sufletul cel pătimaș, n-a voit a cunoaște ceea ce zice Solomon: Că ochii Domnului Celui Preaînalt de milioane de ori mai luminați sunt decât soarele; căci caută peste tot căile oamenilor.

Atunci sfântul a răspuns îndată: „Dacă ochii oamenilor i-ai judecat că sunt puternici a rușina sufletul și a-l opri de la fapta cea rea, dar oare de ochii lui Dumnezeu, care văd toate câte se lucrează în ascuns și întru arătare, nu ne vom teme și nu ne vom spăimânta cu mult mai vârtos?”. Acestea destule au fost ca să înduplece pe desfrânata a se depărta de vicleană poftă către dânsul și să se căiască de cele dintâi fapte rele ale ei. Căci îndată apropiindu-se și căzând la pământ, cerea iertăciune de dobitoceasca și neînfrânata ei pornire.

Apoi, făcând adevărată pocăință, a luat povățuitor și dascăl pe Sfântul Efrem în calea cea către mântuire. Iar el fiind gata a sluji unei cereri ca aceasta, o sfătui cele cuviincioase, spre a nu merge iarăși, după cum zice dumnezeiescul Ieremia, în urma gândurilor inimii celei rele; apoi s-a îngrijit a o aduce într-o mânăstire femeiască, spre a face fapte bune. Și în scurt, pe aceea care a voit a-l împie-dica din calea cea dreaptă, el mai vârtos întorcând-o de la calea cea rea, a avut ca rod al dreptății întoarcerea ei spre calea mântuirii.

Astfel, dumnezeiescul Efrem întâlnindu-se cu două femei desfrânate, pe una a folosit-o, iar de la cealaltă însuși a primit folos sau, mai adevărat să zic, de la amândouă, fiindcă ajutorul dumnezeiesc a folosit tuturor. De acolo fiind povățuit către Cezareea Capadociei, de darul care îl purta de sus, a văzut pe marele Vasile, glasul Bisericii și izvorul dogmelor. Pe care Efrem văzându-l, cu multe cuvinte a început a-l lăuda. Căci cu ochiul cel prea binevăzător al sufletului a văzut o porumbiță asemenea cu razele soarelui șezând pe umărul cel drept al acestuia, fiind strălucită și vorbind la ureche lui Vasile. Apoi, învățându-se în taină prin acea cinstită porumbiță cele pentru Efrem, l-a cunoscut cine este și pentru ce a venit; de aceea se și împărtășesc unul cu altul de vorbire și se îndulcesc de bunătățile care erau întru dânșii.

Dar să ne întoarcem iarăși către dumnezeiescul Efrem și ale acestuia să le povestim. Căci nici un gând care să nu-i folosească în lucrarea faptei bune nu avea și cum că îndestulător i s-a dat de la Dumnezeu talentul învățătoresc pe care sfântul cu covârșire l-a împărtășit în adâncul sufletelor credincioșilor de-a pururea. Și aceasta chiar el o însemnează, zicând: Încă fiind tânăr, era ca o viță îngreuiată de mulți struguri, din limba lui crescută, la mare înălțime ridicată și pe spatele a tot pământul întinsă; și toată pasărea odihnindu-se într-însa, zbura împrejur și din struguri mânca. Iar vița cu cât strugurii i se culegeau și pe păsări cu îndestulare le ospăta, cu atât mai mult cu rodul se înmulțea. Și aceasta însuși o zicea despre sine.

Încă și alții din cei ce s-au învrednicit a vedea unele ca acestea, o mărturisesc despre Efrem. Odată, a spus unul dintre ei că a văzut o mulțime de îngeri pogorându-se de sus și având în mâini o carte, scrisă și înăuntru și afară, și făcea cercetare despre vederea ce se arătase, cine oare ar fi putut lua cartea? Unii dintr-înșii puneau înainte pe Efrem, iar alții pe altul dintre aceia citi cu adevărat săvârșeau viața cucernică și înțeleaptă în acea vreme. Iar la urmă toți s-au învoit că lui Efrem i se încredințase cartea.

Deci, deșteptându-se cel ce a avut vedenia, a ajuns la biserică și a aflat într-însa pe Efrem cu învățături prea bune și decât mierea mai dulci, ospătând pe cei ce erau de față. Iar acela, după vrednicie mulțumește lui Dumnezeu. Dintr-acea vreme, atât de mult i-au fost lui Efrem curgerile cuvântului și necurmarea gândurilor, încât nici limbă nu putea sluji din destul grăbniciei vorbelor; încât chiar el a zis odată către Dumnezeu: „Stăvilește, o! Stăpâne, valurile darului Tău”. Căci făcându-se adâncul dăscăliei ca un noian, nu-l lăsa, spre a nu învăța. Iar cuvintele cu nimic altceva nu le întrerupea decât numai cu rugăciunea, și pe aceasta cu lacrimile.

Nopțile apucându-l priveghind, se trezea iarăși la lumină, fiindcă se temea de stăpânitorul întunericului, canu cumva să-l prindă cu somnul, fiind împiedicat; și de aceea priveghea pentru năvălirea aceluia, căci cât de puțin somn îi era destul, gustându-l numai, nu spre sațiu, ci numai de nevoie, ca să-i ție trupul, care la cele multe sudori și osteneli se întindea; și așa făcea să fugă din ochii lui somnul. Și multe alte fapte îi erau lui iubite, dar mai ales culcarea pe jos, aspra petrecere și chinuirea de tot felul a trupului și necăjirea.

Apoi, a adunat atâta bogăție, încât martori pentru dânsul chiar gura să o iau și graiurile lui cele mai de pe urmă, decât care nimic nu este mai vrednic de credință sau mai adevărat. Acestea sunt în acest chip: „Efrem n-a avut niciodată pungă, nici toiag, nici traistă, nici argint, nici aur. Nici vreo avere pe pământ n-am câștigat, zice el, fiindcă am ascultat pe Bunul Împărat, care în Evangheliile ucenicilor Săi poruncește: Nimic pe pământ să nu câștigați. De aceea nu am avut nici un lucru cu patimă de acest fel”.

Astfel a supus toate, cel râvnitor cu adevărat și următor al ucenicilor celor dintâi; iar în smerita cugetare, zdrobirea inimii și smerenie, cine era atât de mare, fierbinte și tare? Căci cenușa, ca pâinea o mânca și băutura cu plângere o amesteca și de laude se ferea foarte mult; pe cei ce-l lăudau, nu numai că nu-i primea, dar se arăta chiar supărat asupra lor, dar precum este cineva asupra celor care-l iau în râs și-l defaimă; el se rușina și privea la pământ, culoarea feții o schimbă uneori, cu sudori era asudată și cu totul fără de glas petrecea, ca și cum rușinea i-ar fi oprit glasul.

Aceasta încă era deosebirea smeritei lui cugetări: căci când era să moară, unele ca acestea cu certare poruncea: „Să nu cântați la moarte pe Efrem, să nu-i faceți cuvânt de laudă, să nu-l îngropați cu haine de mare preț, să nu puneți deosebi trupului meu mormânt, căci am făgăduit lui Dumnezeu a mă sălășlui împreună cu cei străini, căci străin sunt eu și nemernic ca toți părinții mei”.

Iar despre iubirea de oameni, despre hrănirea săracilor și despre milostivirea către cei săraci multă grijă avea el și mult dorea folosirea acelora și de la sine nu avea ce să le dea; ci cu înțelepciunea limbii și priceperea deschizând inima și mâna multora din bogați, cum și vistieriile, printr-înșii dădea cu îndestulare celor ce aveau trebuință. Căci cuvântul lui nu era numai ca să moaie sufletele și să le pornească spre milă, ci și însăși vederea și blândețea lui mișcau sufletele altora spre umilință. Acestea erau astfel, ca măsură pentru toată faptabună ce strălucea într-însul. Iar ceea ce acum cuvântul pune înainte, se cade să spun, căci este înveselitoare.

Apolinarie, cel ce a grăit multă nedreptate și a izvodit toate spre răsturnarea credincioaselor dogme, încredințase unei femei scrierile sale, care femeie slujea voiei aceluia și dezmierdărilor lui. Deci, de aceasta înștiințându-se Efrem, care avea trebuință de înțelepciune, s-a prefăcut în chipul unuia din cei ce cugetă caApolinarie, și se apropia către păzitoarea cărților, prefăcându-se că-i aduce binecuvântare și că se împrietenește cu acea femeie, pe când lipsea Apolinarie. Și de vreme ce femeia se încredințase acum cu totul cum că Efrem este ucenic al lui Apolinarie și din ceata păgânătății lui, s-a rugat ei ca să i se dea lui scrierile dascălului, „ca să pot, zicea el, să mă lupt cu ereticii”. Iar ea amăgindu-se prin acest înțelept meșteșug, i-a dat în mână cărțile, rugându-l a le înapoia grabnic.

Deci, Sfântul Efrem, amăgind ca și Iacov pe Isav și luând dreptul de întîi-născut, cu vitejie a țintit pe pierzătorul. Căci, deschizând cărțile și pe fiecare din file despărțindu-le, și cu clei de pește ungându-le pe toate, și una cu alta împreună lipindu-le, și ținându-le mult timp cu mâna și strângându-le, încât toate una să le facă, cu lipirea uneia de alta, așa că nici una de alta să nu poată să se dezlipească sau să se rupă, le-a dat înapoi femeii. Iar ea luându-le și necercetându-le, nici deschizându-le, și văzând că erau bine pe din afară, s-a mulțumit cu aceasta. Deci, a ținut câtva timp cărțile la dânsa; apoi a chemat pe Apolinarie la vorbă cu credincioșii, după sfatul dumnezeiescului Efrem, care știa necuvioasele cărți ce lucrase acela.

Deci, Apolinarie era chemat ca să vorbească cu viteazul apărător al cuvântului. Însă Apolinarie, fiind obosit și de bătrânețe și de răutățile cele multe, el s-a lepădat de vorbă, iar către ale sale cărți îndată a căutat și pe acestea a poruncit să i le aducă, „că acestea, zicea el, îmi vor sluji mult”. Pentru aceasta, luând una din cărți, încerca a o deschide. Iar după ce a văzut că nu se dezlipește nici o filă, a cerut altă carte, care asemenea era lipită. Atunci, în multă nedumerire căzând, și de mâhnire umplându-se cu sufletul, cum și de rușine, s-a risipit sinodul, iar mai pe urmă chiar și Apolinarie rău a pierit.

Astfel era Efrem cu râvnă pentru Hristos, încât în sufletul lui se sădise fapta cea bună și se socotea că un izvor ce curge cu multe feluri de ape, sau ca o livadă împodobită cu multe feluri de flori și de trandafiri, sau că alt cer pe pământ cu mulțimea stelelor, și pretutindeni înfrumusețat. El era ca un răi care înflorea și strălucea de-a pururea și niciodată nu se veștejea; iar de șarpele cel veșnic clevetitor al mântuirii noastre, cu totul era neatins și necălcat.

Însă acum, către sfârșit, trebuie să spun și povestirile cele despre Efrem. Pentru aceea este de nevoie a povesti sfârșitul aceluia, și mai ales a spune îndestularea darului celui unit cu dânsul. Căci, atunci când avea să se ducă, cu cea de pe urmă durere a poruncit celor ce erau de față ca să nu-l îngroape cu haină de mare preț. Unele ca acestea poruncind către cei ce stau împrejur, un oarecare dintre dânșii - și acesta era din cei mai străluciți, gătind o haină de mare preț și scumpă, socotea a înfășura trupul lui Efrem după moarte.

Auzind aceasta, sfântul care bolea foarte rău, s-a mâhnit, că și osârdia lui i s-a nesocotit. Pentru aceea omul acela rănindu-se de diavol, chiar lângă patul sfântului, în mijlocul tuturor celor ce-l priveau, se tânguia, sucindu-și mâinile și întorcându-și ochii, apoi curgându-i spume din gură, făcea și alte lucruri ce sunt ale îndrăcirii, prin socoteala dumnezeieștii iconomii, acestuia i-a dat pedeapsă, căci a defăimat părinteasca poruncă.

Deci, cel ce prevedea cele ascunse și grăia cu duhul cel dumnezeiesc, a înțeles că boala era rodul păcatului. Atunci dumnezeiescului Efrem făcându-i-se milă și mărturisirea primind-o, cu rugăciunea și cu punerea mâinilor l-a izbăvit de diavol, poruncindu-i a-i împlini făgăduința, după poruncă. Deci, într-acest chip sfințitul Efrem, la sfârșitul vieții, cu atât de mare minune dojenind pe cei ce erau de față și sfătuindu-i din destul la lucrarea faptei bune, a trecut către locașurile cele cerești și de acolo către strălucirea, care pe unii ca aceștia îi așteaptă întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia se cade slavă, cinste și stăpânire, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

 Sf Cuv Isaac Sirul

Se povestește că se hrănea doar cu puțină pâine și legume nefierte. Sfântul Isaac a fost și unul din puținii sfinți răsăriteni care au ajuns pe o asemenea treaptă duhovnicească, încât a îndrăznit să se roage chiar și pentru demoni.

Slăvitul părintele nostru Isaac Sirul sau Isaac de Ninive este un sfânt cuvios episcop sirian, cunoscut pentru nevoințele sale stricte și pentru scrierile sale ascetice.

Despre viața Sfântului Isaac se cunosc cu certitudine foarte puține lucruri. Sfântul Isaac s-a născut în regiunea Qatarului sau a Bahreinului actual, pe coasta vestică a Golfului Persic. Majoritatea cercetătorilor consideră că făcea probabil parte din Biserica asiriană, care se înscria în descendența teologiei lui Teodor de Mopsuestia. Pe când era destul de tânăr, el a intrat în mănăstirea Mar Matei, împreună cu fratele său. Datorită vieții lui sfinte, a învățăturilor și nevoințelor sale, părinții din mănăstire au voit să îl pună stareț, însă acesta a refuzat, iar monahii l-au ales în schimb ca stareț pe fratele său. Râvnind după nevoințe mai aspre, cuviosul Isaac s-a retras în pustie. Faima lui de om sfânt și învățător în viața duhovnicească s-a răspândit mult. Remarcat de catolicosul Gheorghe I (658-680), care l-a hirotonit episcop de Ninive, i s-a cerut să renunțe la această poziție după numai cinci luni sau, după alte versiuni, a renunțat de bunăvoie – dorind să se întoarcă în pustie și neputându-se acomoda cu viața din lume.

Retrăgându-se din scaunul episcopal, Sfântul Isaac a plecat spre sud, în sălbăticia Muntelui Matout (probabil în regiunea Kuzistan din Iran), un refugiu al anahoreților. Acolo a trăit în singurătate mulți ani, nevoindu-se în post, rugăciune și studiul Sfintei Scripturi. Se povestește că se hrănea doar cu puțină pâine și legume nefierte. Sfântul Isaac a fost și unul din puținii sfinți răsăriteni care au ajuns pe o asemenea treaptă duhovnicească, încât a îndrăznit să se roage chiar și pentru demoni. Se spune că, din pricina multelor nevoințe și a studiului intens, a ajuns să orbească. Orbirea, precum și vârsta înaintată l-au obligat să părăsească pustia și să se retragă la Mănăstirea Rabban Shabur, unde a adormit cu pace, la o vârstă înaintată și unde a fost și înmormântat.

Sf Cuv Paladie

Cuviosul Paladie s-a născut în anul 363, în Galatia (Asia Mică). În anul 386 s-a călugărit la Ierusalim. După trei ani s-a dus în Alexandria unde a rămas alţi trei ani, apoi în Nitria nouă ani. În anul 400 el este episcop la Helenopolis, în Bitina (Asia Mică). A fost unul dintre cei mai buni prieteni ai Sfântului Ioan Gură de Aur. Pentru susţinerea acestuia s-a dus la Roma în fruntea unei delegaţii de preoţi, rugând pe papă să ia apărarea marelui exilat de împăratul Arcadius. La întoarcere a fost exilat şi el în Tebaida (Egipt), timp de şase ani (406-412). După exil, îl aflăm episcop în Aspuna, în Galatia, unde a păstorit până la moartea sa.

 Sf Cuv  Iacob Sihastrul 

După 15 ani de sihăstrie, Cuviosul Iacob fusese învrednicit cu darul tămăduirilor minunate. Cu toate acestea, Cuviosul Iacob a căzut în păcat, săvârşind un omor. Deznădăjduit, şi-a părăsit peştera şi a plecat în lume. Dumnezeu i-a scos în cale un bătrân. Acesta i-a amintit pilda şi rugăciunea lui David: „Miluieşte-mă Dumnezeule după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale şterge fărădelegea mea…” (Ps. 50, 1) şi l-a îndemnat la pocăinţă. Iacob s-a întors din calea pierzării şi a petrecut mulţi ani într-un mormânt, în lacrimi şi rugăciuni. Dumnezeu i-a dat un semn de speranţă. Fiind secetă în acea zonă, la rugăciunea cuviosului s-au deschis cerurile şi a început să plouă. Cuviosul Iacob Sihastrul şi-a urmat canonul pocăinţei până la sfârşitul vieţii, nădăjduind în milostivirea lui Dumnezeu pentru păcatul săvârşit.