3. /9 IANUARIE 2022 - RELIGIE ORTODOXĂ
Sf. Mc. Polieuct;
Sf Ier Petru, episcopul Sevastiei;
Duminica după Botezul Domnului - Începutul propovăduirii Domnului
Sf. Mc. Polieuct
Acest Sfânt Polieuct s-a mucenicit în Melitina, cetatea Armeniei, pentru înmulțirea Bisericii luptătoare și pentru împlinirea celei biruitoare din cer, întru cinstea și mărirea lui Hristos Dumnezeu.
În vremea lui Deciu (249-251) și Valerian (253-259), împărații Romei, erau doi ostași cinstiți, Nearh și Polieuct, din cetatea Melitinei, pământul Armeniei, care împrietenindu-se între ei, aveau atâta dragoste unul către altul, încât nici între frați nu se afla așa iubire, pentru că fiecăruia din ei i se părea că în prietenul său își are viața și sufletul.
Nearh era creștin dreptcredincios și în legea Domnului desăvârșit, iar alesul Polieuct era elin, neluminat cu credința cea adevărată, însă avea obiceiurile cele creștinești și se împodobea cu toate faptele bune, fiind în toate că un măslin roditor; aceasta numai îi lipsea, căci încă nu era în casa Domnului. Deci se îngrijea Nearh ca să-l aducă la credința creștinească, adeseori citindu-i dumnezeieștile Scripturi și arătându-i deșertăciunea și uriciunea închinării la idoli; dar încă nu venise ceasul întoarcerii lui și al mântuirii, cel înainte însemnat de Dumnezeu, până ce s-a auzit prin târguri și prin ulițe citindu-se porunca cea fără de Dumnezeu a păgânilor împărați, care îi silea pe toți la închinarea zeilor lor, și-i îngrozea cu chinuri de multe feluri, dacă s-ar fi aflat cineva nesupus și neascultător.
Atunci Nearh, ca un credincios rob al lui Dumnezeu, înainte pregătindu-se spre moarte, a început a se mâhni pentru prietenul său Polieuct, crezând că acela pe care nădăjduia să-l vadă în viața creștinească se va teme de porunca și îngrozirea împărătească și va fi întru păgânătatea elinească până în sfârșit, și deci astfel i se va închide calea spre mântuire. De aceea, întristându-se foarte și în taină plângând pentru pierderea fratelui, se schimbase la față, încât se părea că este tulburat și mâhnit.
Polieuct, văzând pe prietenul său astfel de tulburat, îl întreba de pricină mâhnirii lui, iar acela nespunându-i, s-a mâhnit și Polieuct, pentru că nu suferea să vadă pe prietenul său în întristare și în tulburare. Deci, stăruind Polieuct prin rugăminte, îi zicea: „Oare, întru ce te-am mâhnit? Care este greșeala mea împotriva ta? Ce lucru atât de greu ți-am făcut de nu dai iertare prietenului tău?”. Nearh, umplându-și ochii de lacrimi și din adâncul inimii suspinând, i-a zis: „Când mă gândesc, prietene, la despărțirea și zădărnicirea dragostei noastre și a prieteșugului, mă mâhnesc și se întristează în mine duhul meu”.
Acestea auzindu-le Polieuct, s-a rănit foarte mult cu inima și a zis: „Cum se poate să fie aceasta, frate? Pentru ce grăiești niște cuvinte ca acestea lipsite de nădejde? Cum se poate să fie despărțirea dragostei noastre, de care nici moartea nu va putea să ne despartă?”. Nearh zise: „O! Prea iubitule prietene, tare mă mâhnești, aceasta îmi tulbură sufletul, căci despărțirea noastră, pe care am spus-o, este mai grea decât moartea cea firească”.
Polieuct, încă neînțelegându-i cuvântul, s-a sculat degrabă și cuprinzând cu dragoste pe fratele său, îl rugă cu osârdie, zicându-i: „Spune-mi, Nearh, spune-mi pe față și mă încredințează, cum va fi acea despărțire a noastră, pentru că nu pot suferi mai mult tăcerea ta! De vei tăcea și nu-mi vei spune, apoi îndată vei vedea pe Polieuct al tău zăcând mort la pământ fără suflet”.
Atunci Nearh a început a grăi: „Prea iubite Polieuct, porunca cea împărătească, care pretutindeni se citește, ne va aduce despărțirea unuia de altul; pentru că eu mă țin de credința creștinească, iar tu de păgânătatea elinească; și când mă vor lua la moarte, tu te vei lepăda de mine și mă vei lăsa”.
Auzind aceasta Polieuct, cel cu bună înțelegere, îndată a cunoscut ce voiește Nearh și, cu darul lui Dumnezeu luminându-se, a început a gândi la cele dumnezeiești; apoi și-a adus aminte de o vedenie, ce i se făcuse mai înainte cu câteva zile, și a zis: „Nu te teme, iubitul meu prieten Nearh, nici o despărțire nu ne va fi, pentru că am văzut în vedenie pe Hristos, Căruia tu slujești, apropiindu-se de mine și, luându-mi haina, m-a îmbrăcat cu altă haină nouă, al cărei preț și frumusețe nu este cu putință a o spune, iar nasturii de la haină aceea erau de aur, apoi și cal înaripat mi-a dat”.
Nearh, auzind aceasta, s-a bucurat și tâlcuia vedenia, că lepădarea hainei celei vechi și îmbrăcarea în cea nouă, este schimbarea să într-o viață mai bună; apoi i-a zis: „Se cade ție să lași păgânătatea elinească și să te îmbraci întru Hristos, prin credința cea dreaptă; iar calul cel înaripat, să știi că însemnează alergarea cea grabnică spre cer”. Și a mai zis către Polieuct: „Iată, acum ai cunoscut pe Hristos, adevăratul Dumnezeu”. Iar el a zis: „Dar când nu L-am cunoscut eu pe El? Oare nu ardeam eu cu inima când îmi spuneai despre El? Când îmi citeai Sfânta Evanghelie, oare nu mă minunam de cuvintele Lui? Numai numele cel creștinesc nu-l aveam, dar cu osârdia și cu inima eram creștin; că totdeauna cu râvnă cugetam, ca, lăsând idolii cei deșerți, să slujesc lui Dumnezeu. Deci, ce facem, Nearhe? Pentru ce nu arătăm și nu mărturisim pe față credința noastră cea întru Hristos?”.
Nearh cu dulceață ascultând cuvintele lui, se înveselea cu duhul; și temându-se să nu înceapă a dori averi, femei și copii sau a sa sănătate, a început a vorbi cu dânsul despre deșertăciunea acestei lumi, a-i spune de bunătățile cele nevăzute și de slava care este în ceruri, zicând: „Mie, Polieucte, nici bogățiile, nici slava, nici cinstea ostășească, nici orice lucru din cele lumești nu-mi este mai cinstit și mai dorit decât viața cea întru Iisus Hristos; pe aceea o doresc, iar celelalte toate îmi sunt de nimic”.
Polieuct, ca și cum ispitindu-l, a zis: „Apoi, oare nu iubești cinstea cea din oaste, pe care o ai tu acum?”. Nearh a răspuns: „Socotesc că încă nu știi, Polieucte, cinstea și slava cea adevărată și fericirea cea nesfârșită, pe care Domnul Hristos a pregătit-o robilor Săi”. Polieuct a zis: „Tu crezi că eu nu știu de acele măriri și fericiri care sunt la Hristos, în ceruri. Dar mie mi se pare că eu acum te-am întrecut pe tine în cele cerești, de vreme ce în vedenie am luat porfira împărătească cea cerească, precum ți-am spus; însă te întreb un lucru: se poate oare, fără a primi tainele creștinești, a se apropia cineva de Hristos și a se face ostaș al Lui?”.
Nearh a răspuns: „Să nu te îndoiești despre aceasta, credinciosule prieten; poate Dumnezeu ca din pietre să ridice fiii lui Avraam, pentru că nici unuia, care vine către Dânsul, nu-i închide ușa milostivirii Sale, iar celor ce vin mai pe urmă în via Sa, le dă plată ca și celor ce au lucrat toată ziua. Așa și tâlharului celui de pe cruce i-a deschis Raiul și pentru puțină mărturisire, mare plată i-a dat, pentru care alții au vărsat multe sudori”.
Auzind aceasta Polieuct, a zis: „Fie voia lui Hristos, adevăratul Dumnezeu; iată, din ceasul acesta las toate cele deșarte ale lumii și mărturisesc că sunt rob al lui Hristos, Căruia Îi voi sluji, precum Îi va plăcea. Deci, voi merge și voi citi porunca cea împărătească, dată asupra creștinilor și asupra Domnului și Dumnezeului meu Iisus Hristos”.
Zicând astfel, s-a dus în târg și, citind scrisoarea cea împără-tească înaintea tuturor, a defăimat-o și a rupt-o în bucăți. Întor-cîndu-se, a văzut ducând pe idoli în templu și oameni închinându-se lor; deci, mai întâi a râs de nebunia păgâneasca, apoi, ca și cum mergea spre închinăciune, a pornit către idoli, și apropiindu-se de ei, apuca câte un idol și-l trântea la pământ, sfărâmându-i pe toți ca pe niște vase; așa că a zdrobit atunci doisprezece zei elinești.
Săvârșind aceasta, a venit la dânsul tatăl femeii sale, anume Felix, care era rânduit de împărați pentru a chinui pe creștini, și văzând sfărâmarea idolilor, ce se făcuse de Polieuct, s-a mâhnit foarte mult, zicând: „Vai, mie, că pierd pe fiii mei; eu care mai înainte eram vestit pentru ei, astăzi fără de veste rămân fără dânșii, pentru că nici zeii, nici oamenii nu vor milui pe Polieuct al meu, care a făcut unele ca acestea”.
Polieuct, dănțuind pentru sfărâmarea celor neînsuflețiți, a zis către socrul său: „De ce te întristezi, tată? Iată cum pe față am arătat cât sunt de neputincioși zeii voștri și dacă sunt mai mulți de aceștia, să se aducă aici în mijloc, și vei vedea cum robii lui Hristos îi nimicesc”.
Felix a zis: „Atotputernicii împărații noștri au poruncit ca pe unii ca aceștia să-i ucidem, și de acum tu vei fi mort, pentru că ceasul uciderii tale a sosit și în alt chip nu poate să fie, căci împărăteasca poruncă nu se va schimba. Îți îngădui numai ca să mergi în casa ta și să dai cea mai de pe urmă sărutare femeii și fiilor tăi”. Sfântul a zis: „Ce grijă am eu de femeie și copii, când acum nu iau în seamă cele pământești, ci caut spre cele cerești și gândesc la cele nepieritoare. De va voi fiica ta să mă urmeze, fericită va fi, iar de nu, apoi rău va pieri cu idolii voștri”.
Auzind Felix aceasta de la ginerele său, a plâns pentru dânsul, zicând: „Vai mie, iubitul meu fiu Polieuct, că și pe tine te-a înșelat puterea lui Hristos cea vrăjitoare”. Sfântul Polieuct a zis: „Aceasta nu o tăinuiesc, căci El m-a chemat la cunoștința adevărului pentru El, cu dumnezeiască Să dreaptă cea atotputernică m-a scos din întuneric la lumină, din moarte la viață și din rătăcire m-a povățuit la calea cea dreaptă, apoi m-a învrednicit a mă numi și a fi ostaș al Lui”.
Sfântul grăind unele ca acestea, l-au apucat chinuitorii și l-au bătut peste gură; iar el întru nimic nu socotea bătaia. Venind femeia lui, a plâns pentru dânsul, împreună cu tatăl său Felix; iar Sfântul zicea către socrul său: „O, prea nelegiuitule slujitor al idolilor necurați, pentru ce te sârguiești cu lacrimile tale cele înșelătoare și cu ale fiicei tale, ca să mă abați de la mărturisirea lui Hristos? Pentru ce plângi pe Polieuct, când se cade ca mai mult pentru tine să plângi? Căci slujind vremelnicilor împărați, veșnicului foc te vei da”. Femeia sfântului, anume Paulina, tânguindu-se, zicea către dânsul: „Ce ți s-a nălucit, iubitul meu bărbat, Polieuct? Cum te-ai amăgit și te-ai pornit ca să sfărâmi pe cei doisprezece zei ai noștri?”.
Sfântul, zâmbind, a zis către dânsa: „Dacă am biruit și am sfărâmat eu singur doisprezece idoli, acum tu nu ai la cine să mai scapi. Ascultă-mă, Paulino, și cunoaște pe unul, adevăratul Dumnezeu, Care este în ceruri și Aceluia să te închini și te sârguiește ca să schimbi viața aceasta vremelnică cu cea veșnică”.
Acestea și mai multe grăind sfântul către femeie, mulți din cei necredincioși stând împrejur ascultau cu bucurie cuvintele lui și cunoscând puterea tainei s-au umilit și au crezut în Hristos. Apoi, adunându-se judecătorii cetății cu toți sfetnicii, au pus pe Sfântul Polieuct înaintea judecății lor și pe de o parte cu îmbunări, iar pe de alta cu îngroziri, se sârguiau ca iarăși să-l întoarcă la păgânătatea idolească. Dar de vreme ce n-au putut să izbutească, au hotărât asupra lui pedeapsă cu moartea, ca să ia sfârșit prin sabie.
Atunci, sfântul, mergând la moarte cu bucurie nespusă, încredința poporul care mergea împrejur că vorbește cu un tânăr prea luminat, care îl întărește și-i poruncește să uite toate cele lumești; dar nimeni nu putea să vadă pe acel tânăr decât numai sfântul mucenic. Apoi, văzând între popor pe fericitul Nearh, prietenul său, și după Dumnezeu, tată, a strigat către dânsul: „Mântuiește-te, iubitul meu prieten, și să-ți aduci aminte de așezământul dragostei cel întărit de noi”.
Zicând acest din urmă cuvânt, și-a plecat sub sabie sfântul său cap și s-a botezat în sângele său, fiind tăiat pentru Iisus Hristos. Acest Sfânt Polieuct s-a mucenicit în Melitina, cetatea Armeniei, pentru înmulțirea Bisericii luptătoare și pentru împlinirea celei biruitoare din cer, întru cinstea și mărirea lui Hristos Dumnezeu, Care este capul întregii Biserici, Căruia cu Tatăl și cu Sfântul Duh I se cuvine cinstea și mărirea în vecii nesfârșiți. Amin.
Sf Ier Petru, episcopul Sevastiei
Sfântul Petru a fost cel mai mic copil din familia retorului Vasile, originar din provincia Pont.
Mama Sfântului Petru, Emilia, era din Cezarea Capadociei. Viitorul Episcop al Sevastiei era unul din cei 10 fraţi, dintre care trei vor fi episcopi: Vasile, Petru de Sevasta, Grigorie de Nyssa; cinci vor fi monahi: cei trei dinainte, plus Naucratios şi Macrina cea tânără; vor fi şase sfinţi în familia mare: Sfânta Macrina cea Bătrână, Sfânta Emilia (mama lui), Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Petru şi Sfânta Macrina cea Tânără.
Bunica Macrina a crescut pe copii în duh creştin, împreună cu mama lor, Emilia, şi sora lor, Macrina cea Tânără.
Sfântul Petru a intrat în obştea mănăstirii fratelui său Vasile şi i-a urmat ca egumen în anul 362. În anul 380 a fost ales Episcop al Sevastiei în locul lui Eustaţie. În anul 381 a participat la Sinodul al II-lea Ecumenic din Constantinopol. A trecut la cele veşnice în anul 387.
Duminica după Botezul Domnului - Începutul propovăduirii Domnului
Ev Matei 4, 12 - 17
În vremea aceea, auzind că loan a fost întemnițat, Iisus a plecat în Galileea. Și, părăsind Nazaretul, a venit să locuiască în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon și Neftali, ca să se împlinească ceea ce s-a zis prin Isaia prorocul, care zice: «Pământul lui Zabulon și pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare și celor ce ședeau în latura și în umbra morții lumină le-a răsărit». De atunci a început Iisus să propovăduiască și să spună: Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor.
Ap Efeseni 4, 7 - 13
Fraților, fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos. Pentru aceea zice: «Suindu-Se la înălțime, a robit robime și a dat daruri oamenilor». Iar aceea că: «S-a suit» – ce înseamnă decât că S-a pogorât în părțile cele mai de jos ale pământului? Cel ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple. Și El a dat pe unii apostoli, pe alții proroci, pe alții evangheliști, pe alții păstori și învățători, spre desăvârșirea sfinților, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos.
Predică la Duminica după Botezul Domnului - Despre propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu - Pr. Ilie Cleopa
În Biserica lui Hristos preoții propovăduiesc cel mai mult cuvântul lui Dumnezeu pentru că sunt toată viața în mijlocul credincioșilor. Ei sunt martorii vieții noastre de la naștere și până la moarte. Ei sunt părinții duhovnicești ai satelor și parohiilor noastre. De felul cum preoții de parohie își îndeplinesc misiunea lor apostolică, de felul cum stăpânesc sfintele slujbe, în frunte cu Sfânta Liturghie, și de felul cum propovăduiesc cuvântul Sfintei Evanghelii și, mai ales, cum își duc viața în marea familie a credincioșilor noștri ortodocși, depinde mântuirea lor și a păstoriților lor.
Una din învățăturile Sfintei Evanghelii din Duminica de azi spune: “De atunci a început Iisus a propovădui și a zice: Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor” (Matei 4, 17). Același cuvânt l-a spus și Sfântul Ioan Botezătorul când a început să propovăduiască în pustiul Iordanului: “Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor” (Matei 3, 2). Același cuvânt au primit și Sfinții Apostoli, când au fost trimiși să propovăduiască Evanghelia, că le-a zis lor: “Și mergând, propovăduiți, zicând: S-a apropiat Împărăția Cerurilor” (Matei 10, 7).
Dumnezeiasca Evanghelie de azi zice: “De atunci a început Iisus a propovădui”... (Matei 4, 17). Dar ce înseamnă "de atunci"? Adică de când a fost prins și pus la închisoare Sfântul și marele Prooroc Ioan Botezătorul. Acest adevăr îl arată Sfânta Evanghelie de azi, zicând: “Și Iisus, auzind că Ioan a fost pus în temniță, a plecat în Galileea” (Matei 4, 12). Dar oare Mântuitorul a plecat de frică în Galileea? Nicidecum. Ci s-a dus în Galileea ca să înceapă a propovădui Evanghelia de acolo, după profeția proorocului Isaia care zice: “Pământul lui Zabulon și pământul lui Neftali, spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor. Poporul ce stătea în întuneric a văzut lumina mare. Și celor ce ședeau în latura și în umbra morții lumină le-a strălucit” (Isaia 9, 1; Matei 4, 15-16).
Iată, deci, care a fost pricina venirii Mântuitorului în Galileea: predicarea Evangheliei și luminarea celor ce zăceau în întuneric. Căci propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu în lume aduce adevărata lumină în inimile oamenilor credincioși care nu numai că aud cuvântul, ci îl și împlinesc cu fapta, după cuvântul Mântuitorului, care zice: “Fericiți cei ce aud cuvântul lui Dumnezeu și îl păzesc pe dânsul” (Luca 11, 28). Cuvântul lui Dumnezeu aduce mare fericire celor ce îl ascultă și îl pun în practică. Altfel, cuvântul Evangheliei ne aduce osândă în loc de mântuire.
Dar, frații mei creștini, cine sunt datori să predice cuvântul lui Dumnezeu în Biserica ortodoxă? Numai slujitorii Bisericii, adică episcopii, preoții și diaconii hirotoniți canonic au puterea și dreptul să predice Evanghelia lui Hristos. Mirenii, în cazuri speciale, pot deveni misionari, ca ajutori ai clericilor, numai cu binecuvântarea ierarhilor respectivi. Așadar, nimeni din clerici și laici nu pot predica cuvântul lui Dumnezeu dacă nu vor fi trimiși la această misiune cu aprobarea Bisericii. Marele Apostol Pavel adeverește acest lucru, zicând: “Cum vor propovădui de nu vor fi trimiși” (Romani 10, 15). Numai sectele rupte de Biserică au căzut cu totul în extrema opusă, dând totală libertate laicilor să predice cuvântul lui Dumnezeu fără a fi trimiși și să explice Sfânta Scriptură după mintea lor. De aceea, astăzi, lumea s-a umplut de erezii și secte căci toate acestea predică cuvântul Sfintei Scripturi, nu după înțelesul cel adevărat explicat de Sfinții Părinți, ci după mințile lor rătăcite, stăpânite de mândrie.
Nu putem tăgădui că au fost în Biserică și misionari laici, în primele secole, care au predicat cuvântul lui Dumnezeu și care nu au fost nici preoți, nici episcopi. Așa au fost marii misionari și apologeți creștini, oameni învățați care au apărat cauza creștinismului în fața împăraților și filosofilor păgâni, din secolele II-III, începând cu Țuadrat, pe care Eusebiu, istoricul bisericesc, îl numește "părintele apologeticei", între anii 125-126. Apoi a fost Aristide de Atena, între anii 125-130. Apoi Ariston de Pella, cel mai vechi apărător în scris al creștinismului contra iudeilor, pe la 134-135. Alți apologeți de mare renume au fost: Sfântul Iustin Martirul și Filosoful (anii 140-170); Tațian Asirianul, către anul 170; filosoful Hermia, care a trăit la mijlocul secolului al II-lea; Atenagora, filosoful creștin din Atena (170); Minucius Felix la începutul secolului al III-lea; Tertulian din Cartagina, între anii 160-240, și alții. Toți acești mari apologeți creștini și misionari de mare seamă ai Bisericii lui Hristos au fost mireni, dar fiind foarte învățați au contribuit mult la propovăduirea Evangheliei și la apărarea dreptei credințe apostolice.
Așadar, frații mei, vedem că încă de la început Biserica lui Hristos a avut și misionari laici care au predicat cuvântul lui Dumnezeu înaintea împăraților și a filosofilor și au apărat creștinismul cu prețul vieții lor, cum a fost Sfântul Iustin Martirul și Filosoful. Însă aceștia au fost foarte bine orientați în adevărul dreptei credințe și de aceea au adus mare folos Bisericii lui Hristos prin învățăturile lor cele luminate și pătrunse de lumina adevărului.
Care erau condițiile principale ce se cereau misionarilor laici care apărau dreapta credință? Prima condiție a misionarilor laici în Biserica dreptmăritoare era ca cel trimis să predice cuvântul lui Dumnezeu să fie un creștin verificat, evlavios, cu viața curată și să cunoască bine dogmele credinței Ortodoxe, deoarece dogmele sunt orientate după Sfânta și dumnezeiasca Scriptură și după Sfânta Tradiție a Bisericii lui Hristos.
Apoi, să cunoască bine Sfintele Canoane apostolești, ale celor șapte Sinoade Ecumenice și cele ale Sfinților Părinți, deoarece Sfintele Canoane sunt norme ce rânduiesc și reglementează viața Bisericii ca organism special ce conduce pe credincioși pe calea mântuirii. Apoi, cei ce predicau cuvântul lui Dumnezeu dintre creștinii mireni erau întotdeauna sub ascultarea Bisericii, fiind trimiși, controlați și subordonați ierarhilor în eparhia cărora acționau. Fără respectarea acestor condiții principale și obligatorii, misionarii laici care lucrau în afara Bisericii de multe ori contribuiau la crearea de secte și eresuri, dezbinând unitatea apostolică a Bisericii lui Hristos.
Datoria principală a propovăduirii Evangheliei lui Hristos cade însă în sarcina păstorilor Bisericii, adică a episcopilor și a preoților. Mai puțin în sarcina diaconilor și a călugărilor care ajută și ei la propovăduirea cuvântului, însă în chip secundar. Primul care a propovăduit Sfânta Evanghelie în lume a fost Însuși Domnul nostru Iisus Hristos. Tocmai de aceea a venit pe pământ și se cheamă Cuvânt, căci a vestit tuturor oamenilor prin cuvânt Evanghelia mântuirii, a întemeiat Biserica și cele șapte Taine, și și-a dat viața pe Cruce ca să răscumpere lumea din robia morții, a necredinței și a osândei. Apoi, înălțându-Se la cer de-a dreapta Tatălui, a încredințat datoria propovăduirii Cuvântului lui Dumnezeu celor doisprezece Apostoli mari și celor șaptezeci de apostoli, numiți mici, cărora le-a poruncit, zicând: “Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă”... (Matei 28, 19-20).
Apostolii sunt cei dintâi propovăduitori ai cuvântului lui Dumnezeu în Legea Harului. Ei au hirotonit primii preoți și episcopi, pe care i-au rânduit peste tot să păstorească turma lui Hristos. Iar prin episcopi, harul s-a transmis prin rugăciune și punerea mâinilor, până astăzi și cât va fi lumea.
În Biserica lui Hristos preoții propovăduiesc cel mai mult cuvântul lui Dumnezeu pentru că sunt toată viața în mijlocul credincioșilor. Ei sunt martorii vieții noastre de la naștere și până la moarte. Ei sunt părinții duhovnicești ai satelor și parohiilor noastre. De felul cum preoții de parohie își îndeplinesc misiunea lor apostolică, de felul cum stăpânesc sfintele slujbe, în frunte cu Sfânta Liturghie, și de felul cum propovăduiesc cuvântul Sfintei Evanghelii și, mai ales, cum își duc viața în marea familie a credincioșilor noștri ortodocși, depinde mântuirea lor și a păstoriților lor.
În marea lor misiune evanghelică, propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu are un rol foarte mare. Un preot bun trebuie să fie și un predicator bun, știind că prin predică vie, caldă, plină de har și lumină preotul poate transforma total parohia și masa enoriașilor săi. Dar pentru ca predica sa să poată ajunge la inima credincioșilor și să aibă puterea Duhului Sfânt de a transforma sufletul și a-l întoarce la pocăință, preotul trebuie să îndeplinească câteva condiții duhovnicești absolut obligatorii.
Prima și cea mai importantă condiție care încununează activitatea pastorală a preotului este viața morală exemplară a lui și a familiei sale. Fără o viață curată, model, a preotului, predica sa nu va reuși să ajungă la inima credincioșilor, nici nu va putea câștiga multe suflete pentru Împărăția Cerurilor.
A doua condiție obligatorie unui preot și predicator bun este sfânta rugăciune. Preotul trebuie să fie un om de rugăciune, să iubească mai mult ca orice Biserica, sfintele slujbe, Sfânta Liturghie, cântarea în comun a credincioșilor. Rugăciunea stăruitoare a preotului unită cu a credincioșilor săi, îi sporește credința și dragostea pentru Dumnezeu și oameni, îl face mai înțelept în gândire și predică, îi deschide inima pentru milostenie și îi dă multă putere și har în predică. Un preot care se roagă mult este un preot cu har în toate și un bun predicator al cuvântului lui Dumnezeu.
A treia condiție principală a unui bun preot și predicator este necesitatea cunoașterii profunde a Sfintei Scripturi, a Sfinților Părinți, a învățăturii de credință ortodoxă și a Canoanelor Bisericii. Un păstor bun trebuie să fie și un teolog bun și un apărător al dreptei credințe în fața prozelitismului sectar. Fără cunoașterea dreptei credințe, preotul nu poate fi predicator și apologet.
Cine nu știe că un preot bun transformă sufletește pe credincioșii săi, prin slujbe frumoase, prin catehizare stăruitoare și prin predici bune și pline de căldură duhovnicească? Cine nu știe că predica bună umple bisericile și mânăstirile de credincioși, apără și sporește dreapta credință, risipește prozelitismul sectar și întoarce la pocăință multe suflete? Iar bisericile fără slujbe frumoase și fără predici pline de duh și putere se golesc de credincioși și nu pot vâna suflete pentru Hristos.
Sau cine nu știe cât de mult ajută și mânăstirile noastre prin slujbele lor atât de înălțătoare, prin predică și prin duhovnicii lor, la întărirea credinței ortodoxe și la creșterea evlaviei în satele și orașele noastre? Pelerinajele locale pe la mânăstiri, în sărbători, în posturi și mai ales la hramuri, sunt o dovadă destul de grăitoare. În felul acesta mânăstirile și duhovnicii lor colaborează cu preoții de la sate și orașe la propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, la mărturisirea credinței ortodoxe și la mântuirea bunilor noștri credincioși.
Cu Duminica de astăzi se încheie marile praznice ale Nașterii și Botezului Domnului. Am încheiat cu pace încă un an din viața noastră și am început un nou an, pentru care mulțumim lui Dumnezeu de toate darurile Sale și cerem să ne întărească cu har, cu milă și binecuvântare ca să trecem întreaga viață cu pocăință și fapte bune pe calea mântuirii.
Am vorbit azi despre datoria preotului de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu și condițiile principale care îl ajută să fie un preot vrednic și un bun predicator.
Cunoaștem câți preoți buni și predicatori vestiți sunt în parohiile noastre din Moldova, Transilvania și din alte părți ale țării. Însă și credincioșii sunt datori să-i ajute pe preoți, să-i asculte, să se roage pentru ei și să nu-i judece, că mare păcat fac credincioșii care gândesc și vorbesc de rău pe slujitorii lui Dumnezeu și pe părinții lor sufletești. Oare nu preoții vă botează, vă cunună și vă înmormântează? Oare nu preoții vă spovedesc și vă unesc cu Hristos prin Sfânta Împărtășanie? Oare nu săvârșesc ei Sfânta Liturghie în fiecare Biserică și se roagă lui Dumnezeu pentru pacea, sănătatea, iertarea și mântuirea sufletelor celor vii și a celor adormiți? Oare nu ei învață dreapta credință pe credincioși?
Deci să nu-i judecăm, ci mai degrabă să-i ajutăm în misiunea preoțească și să ne rugăm mult pentru ei. Este foarte bine și necesar ca fiecare preot să aibă și un mic grup de mireni credincioși, cunoscători ai Sfintei Scripturi și credinței ortodoxe. Ei îl ajută mult pe preot în desfășurarea activităților sale misionare, la combaterea și îngrădirea prozelitismului sectar, la vizitarea și ajutorarea credincioșilor bătrâni, orfani, bolnavi și a celor slabi în credință; la înfrumusețarea slujbelor și înnoirea sfintelor noastre biserici.
Și acum, frații mei, să ascultăm cuvântul Domnului cât mai avem timp de pocăință. Iată Hristos Mântuitorul nostru a început să predice Evanghelia în Galileea. Sfântul Ioan Botezătorul propovăduiește pocăința în pustiul Iordanului; Sfinții toți ne vorbesc de Dumnezeu în scrierile lor; preoții, călugării și ierarhii Bisericii ne învață calea mântuirii și apără ortodoxia din amvoanele bisericilor. Fiul lui Dumnezeu se jertfește zilnic pe Sfintele altare în timpul Sfintei Liturghii, iar Domnul ne cheamă acum la început de an la o viață nouă în Hristos, zicând: Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția Cerurilor! Deci să ne deșteptăm, să venim și să ne pocăim, ca să trăim cu Hristos în veci. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu