4. /7 IANUARIE 2022 - POEZIE
ION FRUNZETTI
| Ion Frunzetti | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 20 ianuarie 1918 Bacău, România |
| Decedat | 11 septembrie 1985, (67 de ani) București, Republica Socialistă România |
| Părinți | Constantin Frunzetti, Ana Pandele |
| Naționalitate |  România |
| Cetățenie | .svg){kind=small} România  |
| Ocupație | antropolog cultural, critic și istoric de artă, eseist, poet scriitor și traducător, profesor universitar |
| Pseudonim | Mircea Vuian, Valeriu Morjan, F. Ion, Ion F., Socrate, Menipos, Lafcadio, Menin, Philolaos din Crotona, Menale |
| Limbi | limba română limba spaniolă[1] |
| Studii | Facultatea de Litere a Universității din București, Facultatea de Drept a Universității din București |
| Pregătire | Anton Holban, Nicolae Tonitza, Stavru Tarasov |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | 1934 - 1985 |
| Mișcare/curent literar | Gruparea scriitorilor tineri |
| Subiecte | poezie, eseu, cronică de artă |
| Operă de debut | 1934 - sonetul Nevroză în revista "13" |
| Opere semnificative | Volumul de versuri Maree |
Modifică date / text  | |
Ion Frunzetti (n. 20 ianuarie 1918, Bacău – d. 11 septembrie 1985, București) a fost un critic și istoric de artă, eseist, poet scriitor și traducător, profesor universitar român.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Ion Frunzetti a fost fiul ofițerului de carieră Constantin Frunzetti și al Anei Pandele. În perioada 1924 - 1927 urmează cursurile școlii primare din Târgu Ocna după care face liceul în diverse orașe prin care meseria tatălui său l-a purtat: Galați (unde îl are ca profesor pe Anton Holban), Oradea (aici publică primele sale epigrame în revista "Flori de crâng"), Focșani și Timișoara. Ia lecții de desen de la pictorul Stavru Tarasov[2] și mai apoi de la Nicolae Tonitza. La Focșani colaborează la editarea revistei locale de avangardă "13" și sonetul "Nevroză" obține premiul întâi în anul 1934 la concursul organizat de redacția revistei. Liceul reușește să-l termine în orașul Timișoara unde-și dă bacalaureatul în anul 1936 după care publică poezii în câteva reviste locale, cum au fost: Crai nou, Fruncea, Colț de țară.[3]
Frunzetti se înscrie la cursurile Facultății de Litere și Filozofie din București și în paralel între anii 1936 - 1937 face studii la Facultatea de Drept din cadrul Universității București. În anul 1940 își susține teza de licență în estetică sub conducerea lui Tudor Vianu, teză care a fost intitulată Problema tragicului în artele plastice și care a fost distinsă cu magna cum laude. Încă de pe băncile facultății, Frunzetti este numit asistent onorific la Catedra de istoria artei, care era pe atunci condusă de către George Oprescu. În perioada 1936 - 1937, devine titular al cronicii plastice a revistei "Vremea" la recomandarea lui Francisc Șirato. Lucrează asiduu la revista "Semne" publicând cronici plastice, eseuri, recenzii sub pseudonimul Mircea Vuian sau Valeriu Morjan. Tot acum, începând din această perioadă, își începe o colaborare fructuoasă cu cele mai notabile periodice culturale ale timpului cum au fost Revista Fundațiilor Regale,Viața românească unde a a făcut parte o vreme din redacție, Universul Literar unde a folosit pseudonimele F. Ion, Ion F., Socrate, Menipos, Lafcadio, Menin, Philolaos din Crotona sau Menale.[3]
Ion Frunzetti a publicat în anul 1942 eseuri dedicate operei lui Lucian Blaga și, în același an, a început să-și facă teza de doctorat nefinalizată niciodată intitulată Tipologia ornamenticii populare românești, sub directa îndrumare a lui I.D. Ștefănescu și George Oprescu. Părți din această teză au apărut începând din anul 1940 în revista Viața Românească. În perioada 1944 - 1946 îndeplinește funcția de asistent al Catedrei de Estetică a Facultății de Litere din București condusă de Tudor Vianu.[3]
Scrie volumul de poezii "Maree" pe care-l publică la Editura Forum în anul 1945 și până în acest an face cronică de artă la ziarul "Victoria" condus în acea vreme de N.D. Cocea și George Ivașcu. Din 1948 Ion Frunzetti revine în învățământul universitar la nou-creata Catedră de istoria Literaturii Universale, de unde va fi destituit din motive politice în anul 1951. În perioada 1955 - 1967 a fost șeful sectorului de artă românească modernă și contemporană în cadrul Institutului de Istoria Artei, îndeplinind această funcție cu ajutorul lui George Oprescu.[3]
Alexandru Ciucurencu îl susține, în anul 1954, să-și reia activitatea de critic de artă, semnând în publicații de profil numeroase cronici de artă, articole și sinteze precum și prefețe ale unor cataloage cum a fost cel al Pavilionului Românesc la bienalele organizate în Veneția acelor timpuri. În plus, Ion Frunzetti a participat la numeroase emisiuni de televiziune și radiofonice.[3]
În 1956 obține funcția de asistent, ulterior lector și conferențiar al Institutului de Arte Plastice "N. Grigorescu" din București unde începând din anul 1975 va deține șefia catedrei de istoria și teoria artei. În 1971 și 1972 ajunge director al Editurii Meridiane, iar în perioada 1972 - 1975 a fost director al Institutului de Istoria Artei al Academiei Române. În 1977, apoi în 1981 este ales vicepreședinte al Uniunii Artiștilor Plastici.[3]
Cărți[modificare | modificare sursă]
- Disparate, București, Editura Meridiane, 2002
- Studii critice, București, Editura Fundației Culturale Române (Colecția Antropologie culturală), 2000.
- În căutarea tradiției, București, Editura Meridiane, 1998.
- Scrieri, I, II - Constanța, Editura Europolis, 1997.
- Arta românească în secolul XIX, București, Editura Meridiane, 1991.
- Pegas între Meduză și Perseu (vol. I: Gâlceava și împăcarea văzului cu lumea; vol. II: Formă și semn), București, Editura Meridiane, 1985.
- Țărmurile clipei, Buc., 1983;
- Dimitrie Paciurea - București, Editura Meridiane, 1971;
- Dragostele aceleași inimi, Buc., 1967;
- Ostrovul meu, ESPLA, Buc., 1957;
- Maree, cu un portret de G. Tomaziu, Ed. Forum, Buc., 1945;
- Greul pământului, cu o vinietă de A. Diaconescu, Buc., 1943;
- Risipă avară, cu un portret de G. Tomaziu, Buc., 1941;
Fondator[modificare | modificare sursă]
A fondat în 1938, împreună cu George Petcu, Laurențiu Fulga, Magda Isanos, Ștefan Baciu, Vintilă Horia, Ion Sofia Manolescu[4], Virgil Carianopol, Ion Siugariu și alții, Gruparea scriitorilor tineri.
Traducător[modificare | modificare sursă]
Ion Frunzetti a tradus din engleză, spaniolă, rusă capodopere ale literaturii universale precum:
- Franz Jakobsen, "Barbara", Buc., 1942 (în colaborare cu C. Frunzetti);
- Arthur Rimbaud, "Iluminările, precedate de poeme din Primele versuri", Buc., 1945;
- Louis Golding, "Porți ferecate", Buc., 1946;
- Cervantes, "Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha (prelucrare de Jose Gonzales)", Buc., 1949 (colaborare cu Savin Bratu); reed. Buc., 1957 (colaborare cu Edgar Papu);
- Boris Gorbatov, "Generația mea", Buc., 1949 (colaborare cu E. Hariton);
- L.N. Tolstoi, "Război și pace", I-IV, Buc., 1949-55 (colaborare cu N. Parocescu),
- L.N. Tolstoi, "Povestiri din Sevastopol", Buc., 1955 (colaborare cu E. Antonescu);
- F.M. Reșetmikov, "Oameni din Podlipnaia", Buc., 1954 (colaborare cu Maria Bistrițeanu);
- Heinrich Mann, "Supusul", Buc., 1954 (colaborare cu Ioan D. Gherea);
- Victor Hugo, "Oamenii mării", Buc., 1955 (colaborare cu M. Ariel); ediția a 2-a, Buc., 1968 (în colaborare cu Fanny Milton Lehrer);
- "Proză satirică spaniolă", Buc., 1955;
- Shakespeare, "Comedia erorilor", în "Opere", I, Buc., 1955 (colaborare cu Dan Duțescu); "Zadarnicele chinuri ale dragostei", în "Opere", III, Buc., 1956 (colaborare cu Dan Grigorescu); "Totu-i bine când sfârșește bine", în "Opere", VIII, Buc., 1960, "Sonete", pref. trad., Buc., 1964;
- W.M. Thackeray, "Bâlciul deșertăciunilor", I-II, Buc., 1956 (colaborare cu Constanța Tudor);
- Tirso de Molina, "Don Gil de Ciorap-Verde", Buc., 1957 (colaborare cu Eugen Schileru);
- Feodor Gladkov, "Cimentul", Buc., 1960 (colaborare cu E. Antonescu);
- "Isprăvile unor vântură-lume. Proză picarescă spaniolă", Buc., 1961;
- Ezekiel Mphahlele, "Pe Second Avenue", Buc., 1967.
- Don Quijote de la Mancha de Cervantes (1965, împreună cu E. Papu),
- Război și pace de Lev Tolstoi (1959, în colaborare cu N. Parocescu).
Toacă’n cuib berzele. Toacă şi inima.
Toate tăcerile-s zimţuite de carii, toate tăcerile.
Cele mai dragi ni le macină, ni le toacă
Inima, berzele, mitralierele
O, cum m’ar mai vrăji cântecul neclintirilor,
Nemairăsunătoarelor viorilor
Păduri adormite, a Albei-ca-Zăpada
Vieţi a noastre! O, să’nşele corvada
Trecerii clipelor şi risipirilor
Ciocănitorilor…
Toate tăcerile scumpe-s dinţate de mori:
Macină sângele dragostea. Macină carii misterele.
Linişei morţii, şi ‘ngenunchierile
Frunţii le macină, – ciocănitori,
Mitralierele.
ȘTEFAN BACIU
| Ștefan Baciu | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][2] Brașov, Austro-Ungaria |
| Decedat | (74 de ani)[2] Honolulu, Hawaii, SUA |
| Cetățenie |  România Brazilia |
| Ocupație | lingvist poet diplomat istoric literar[*] traducător critic literar[*] jurnalist biograf[*] romancier[*] scriitor |
| Activitate | |
| Limbi | limba spaniolă limba germană limba portugheză |
| Studii | Universitatea din București |
| Semnătură | |
 | |
| Modifică date / text | |
Ștefan Baciu (n. ,[1][2] Brașov, Austro-Ungaria – d. ,[2] Honolulu, Hawaii, SUA) a fost un critic de artă, diplomat, eseist, memorialist, poet, profesor universitar, traducător și ziarist român din diasporă, de orientare suprarealistă stabilit în Brazilia și apoi în Statele Unite ale Americii.
Biografie[modificare | modificare sursă]
A fost fiul lui Ioan Baciu, profesor și al Elisabetei Baciu, casnică. Cursurile liceale le urmează la liceul "Andrei Șaguna" din Brașov, avându-i ca profesori pe Emil Cioran (logică și filosofie), Octav Șuluțiu (limba franceză), Ioan Baciu - tatăl poetului (limba germană). Apoi a fost student la Drept, în București, atașat de presă la Berna, de acolo a plecat la Rio de Janeiro, apoi la Seattle, ca profesor, după care s-a stabilit în insulele Hawaii, la Honolulu.
Debutează în anul 1933 în revista "Răboj" cu poezia "Eu", care îi apare tradusă în limba germană în revista Klingsor, în același an.
Pentru volumul său de debut "Poemele poetului tânar" primește în anul 1935, la vârsta de 17 ani, "Premiul scriitorilor tineri" al "Fundațiilor regale".
Activitatea literară[modificare | modificare sursă]
Din România[modificare | modificare sursă]
Între anii 1937-1941 urmează cursurile Facultății de Drept a Universității din București, luându-și licența în drept în anul 1941.
În perioada 1938-1946 este redactor la reviste din București, ca „Universul literar” - redactor al rubricii „Cântece noui”, unde debutează, printre alții pe Ștefan Augustin Doinaș, Ion Caraion și Ion C. Pena, „Gândirea”, „Rampa”, „Bis”, „Arta nouă” etc.
În aprilie 1945 se căsătorește cu Mira Simian. În octombrie 1946 pleacă, împreună cu soția sa, în Elveția, ca atașat de presă al Legației României de la Berna. Colaborează la reviste literare din Elveția.
Din America Latină[modificare | modificare sursă]
În anul 1949 pleacă în America Latină, la Rio de Janeiro - Brazilia, unde devine redactor la un important ziar, Tribuna da Imprensa. Despre această perioadă din viața sa, Ștefan Baciu scrie o carte intitulată Lavradio 98 (1982), care a constituit un adevărat best-seller.
Călătorește într-un mare număr de țări ale continentului sud-american, din America Centrală și zona Caraibelor: Argentina, Nicaragua, Peru, Guatemala, Venezuela, Costa-Rica, Santo Domingo, San Salvador, Honduras, Mexic, Cuba, Haiti etc.
Profund cunoscător al literaturii latino-americane, Ștefan Baciu este autorul a două importante antologii: Antologia poeziei latino-americane (2 volume, 1974) și Antologia poeziei surrealiste latino-americane (1981).
A adus cu el în America Latină ideile mișcării suprarealiste și a devenit animatorul cel mai important și un lider al neoavangardei, a participat la foarte multe congrese și conferințe pe aceasta temă.
În anul 1962 este invitat în SUA, ca profesor de literatură hispano-americană la Universitatea din Seattle, iar în anul 1964 este invitat și se stabilește în Hawaii, ca profesor de literatura hispano-americană la Universitatea din Honolulu-Hawaii.
Se stinge din viață la Honolulu, la 6/7 ianuarie 1993, în timp ce vorbea la telefon cu sora lui din București.
Este autorul a peste 100 volume de poezie, memorialistică, eseistică, traduceri și a peste 5000 de articole și studii, apărute în presa română, germană, franceză, latino-americană, nord-americană, elvețiană.
Opera[modificare | modificare sursă]
Poezie[modificare | modificare sursă]
- Poemele poetului tânăr, 1935 – București (Premiul Fundațiilor Regale și al Societății Scriitorilor Români)
- Poeme de dragoste, 1936 – Oradea
- Micul dor, 1937 – Brașov
- Drumeț în anotimpuri, 1939 – Iași
- Cautătorul de comori, 1939 – București
- Cetatea lui Bucur, 1940 – București[3]
- Lanterna magică (în colaborare cu Traian Lalescu), 1941 – București
- Analiza cuvântului dor, 1951 – Sierras de Cordoba
- Poemele poetului pribeag, 1963 – Mexico, Ukulele
- Îngerul malagambist în insula Oahu, 1967 – Madrid
- Poemele poetului singur, 1979 – Honolulu
- Peste o mie de catrene..., 1980 – Honolulu și 1991 – București, 1994 – Brașov
- Radiografia cuvantului dor - antologie poetica, 1998
Memorialistică[modificare | modificare sursă]
- Franctiror cu termen redus, 1968 – Honolulu
- Peste o mie de catrene - Sub Tâmpa...din Honolulu, 1973 – Honolulu
- Mira, 1979 – Honolulu
- Praful de pe tobă. Memorii 1918-1946, 1980 – Honolulu
- Un brasovean in arhipelagul Sandwich-Hawaii - Bucuresti, 1994
- Insemnarile unui om fara cancelarie - Bucuresti, 1996
Traduceri[modificare | modificare sursă]
- 25 de poeme din Georg Trakl, 1938; reedit. Ich bin der Sterne Presseattache / Sunt atasat de presa, 1997
Distincții și premii[modificare | modificare sursă]
A fost "Cetățean de onoare" al orașului Rio de Janeiro, "Consul de Bolivia" în Honolulu-Hawaii, "Profesor Emeritus" al Universității din Honolulu-Hawaii. În anul 1991 i s-a decernat Decorația de Onoare a Meritului Cultural cu grad de Comandor de către Ministerul Educației și Culturii din Bolivia. Din 1996 este declarat "Cetățean de onoare" post-mortem al Nadeșului.
POEZII:
Constantin Noica
O seama de cuvinte 'ncrucisate
c'un talc ce suie tainic din strafund
si ganduri în balanta rasturnate
ca aur de nisip pe-un val la prund
din Kant si din batranul Anton Pann
adancul vorbelor l-ai despicat în taina
--un matematic Baltasar Gracian--
tu gandul il desbraci de-a vorbei haina
insingurat pe-a veacului alee
la ceas secret de bruma si clestar
c'un toc muiat în truda si-n idee
cladesti al sufletului dictionar.
Patria
Patria e un mar
Intr'o vitrina de bacanie japoneza
pe strada Liliha
în Honolulu, arhipelagul Sandwich
sau o placa de patefon
ascultata în tacere în Mexico
--Maria Tanase langa vulcanul Popocatepetl--
patria e atelierul lui Brancusi la Paris
patria e peisajul lui Grigorescu
intr'o dupa-amiaza de toamna la Barbizon
sau Rapsodia Romana auzita intr'o dimineata
în Port au Prince în Haiti
si patria e mormantul lui Aron Cotrus
în California
patria e o ciocarlie care se inalta
oriunde
fără frontiere si fără intentii
patria e un concert de Dinu Lipatti
la Lucerna, Elvetia, intr-o seara ploioasa
patria e aceasta adunare de fete
de intamplari si de sunete
imprastiate peste tot globul
dar patria e
mai ales
o clipa de tacere.
Asta e patria.
II.
Cu patria poti vorbi la telefon
s'o porti, ca firmituri, în buzunare
poti s'o asculti în al distantei svon
si s'o gasesti decapitata'n ziare
nu-i numai cer sau piatra sau pământ
ci e un svon ce vine de oriunde
un miros, un obraz, un dans în vant
un glas ce besna noptii o patrunde
căci patria nu-i un imn prescris
impodobit cu ilustatii în chenare
ea-i panza care-o tesi adânc în vis
si se destrama'n zori c-o incantare
nu-i patria facuta din urale
ci din taceri, din doruri si distante;
o strang din praf, la tropic în sandale
si-o'mprastii'n lume în sperante.
III.
Turla bisericii Sfantului Nicolae din Schei
ecoul trenului lovindu-se, noaptea, de Tampa
"Kefir Lukianoff" în Cismigiu
"Tempo, Facla si Credinta"
"fierbinte porumbielu', fierbinte!"
domnu' Misu dela "Cartea Romaneasca"
fularul ca un curcubeu al lui Emil Botta
Maria Tanase cantand la "Neptun"
în Piata Buzesti
Tata comentand "Razboi si Pace"
sau o pagina de poezie din Nietzsche
(rasfoia cartea cu degetul aratator)
un caputiner la "Coroana"
si bancnota aceasta de 500 Lei
aflata intr'un fund de plic ingalbenit
adus nici eu nu stiu cum
din Brasov în Brazilia
si apoi în Honolulu-Hawaii
Insula Oahu
Arhipelagul Sandwich.
Seara de-atunci
Când seara înecase aguzii din gradina
Si fânul, verde barba, murea în luminis,
Ti-am dat, ofranda rara, în galbena lumina
Sufletul – ca pe-o unda de soare si pietris.
Padurea clatinase atâtea vise; însa
Noi obositi si totusi iluminati de ochii
Ce îi simteam aievea în fata noastra plânsa,
Ne-nfioram de vânturi, abur usor de rochii.
Eu am tacut deodata. În dreapta, ma priveai
Si sânii, albe pietre în seara racoroasa
Tipau cu inima. Ce frig e-acuma, hai
Sa bem un ceai, mai bine, colo-n veranda joasa.
Sunt storuri verzi si groase, ferestre largi, închise
Si luna scoate limba în ceasca stravezie.
Ne-ncercuiesc într-una inelele de vise,
În gândurile vaste umblam ca-ntr-o câmpie.
Crescut-a amintirea, acea matase veche
Pe inima-garoafa ce moare-ntr-un pahar,
Iar zvonul serii duse îmi stoarce în ureche
Arpegii inegale si aruncate-arar.
Tu treci ca o lumina. Eu vin si cânt acuma,
Apoi îmi pipai tâmpla si fruntea, Ah, ce greu
E sângele în mine, pe toc îmi pica bruma,
Cuvintele de-atuncea ma cauta mereu.
CONSTANTIN DRACSIN
Constantin Dracsin (n. 20 iulie 1940, Draxini, Bălușeni – d. 1999) este un poet și grafician român.
Biografie[modificare | modificare sursă]
- Constantin Dracsin s-a născut la 20 iulie 1940, Bălușeni, jud. Botoșani. A fost un autodidact. Toată viața, datorită unei boli necruțătoare, nu a putut să-și folosească mâinile. A scris și a pictat cu ajutorul gurii și al dinților.
- A avut numeroase expoziții personale în Botoșani (1985, 1987, 1988, 1989, 1992, 1999), Iași (1988), București (1991), Essen, Germania (1991) și Olanda (1993). Prezent în colecții particulare din țară și străinătate. O expoziție permanentă cu lucrările artistului se află amenajată în holul teatrului "Mihai Eminescu" din Botoșani.
In memoriam[modificare | modificare sursă]
- În perioada 21-27 mai 2007, la Școala nr. 8 Elena Rareș în cadrul "Zilelor școlii", la inițativa poetului Petruț Pârvescu, a bibliotecarei Mariana Bordianu și a profesorilor de limba și literatura română, s-a atribuit bibliotecii școlii numele poetului și artistului Constantin Dracsin . Cu această ocazie s-a inaugurat concursul de poezie pentru elevi "Constantin Dracsin" și întâlnirile anuale cu scriitorii botoșăneni.
- Scriitorul Gellu Dorian se ocupă de editarea completă a operei poetice a poetului Constantin Dracsin.
- În perioada 19-25 mai 2008, la Școala nr. 8 "Elena Rareș", Botoșani, în cadrul "Zilelor școlii", la inițativa poetului Petruț Pârvescu, a bibliotecarei Mariana Bordianu și a profesorilor de limba și literatura română, a avut loc concursul de poezie "Constantin Dracsin", ediția a II-a, cu participarea elevilor IV-VIII din județul Botoșani.
- În perioada 18-22 mai 2009, la Școala nr. 8 "Elena Rareș", Botoșani, în cadrul "Zilelor școlii", la inițativa poetului Petruț Pârvescu, a bibliotecarei Mariana Bordianu și a profesorilor de limba și literatura română, va avea loc concursul național de poezie "Constantin Dracsin", ediția a III-a, cu participarea elevilor din clasele IV-VIII.
Volume de versuri[modificare | modificare sursă]
- Voce de flacără, Botoșani, 1979.
- Singurătatea sâmburelui, Junimea, 1984.
- Lacul Septentrion, Cartea Românească, 1985.
- Zborul, Moldova, 1995.
- Athosul de sub imaginații, Axa, 1995.
- Ochii și omătul cerului, Helicon, 1997.
POEZII:
Gest răsturnat
Am norocul
să-mi îmblânzesc lumina
făcând numai ceea ce-mi place.
Când mă uit în urmă,
privesc minutele
cărora le-am dat foc
greu;
grozav îmi purifică aerul
transpirația lor.
Nu-mi rog elementele
să-mi dea gust în trup -
atuturor trupurilor;
oricum târgul se trece
în foc - apă - pământ -
* * *
Tatăl meu spune:
Vinul
amețește orice necaz,
dar cum îl pui pe foc
îți roade oasele.
Atunci soarele începe
să plângă
și iarba își scoate
ochii...
Ultima
Doamnelor și domnilor
dacă n-o să vă supere
ce o să spun -
astănoapte l-am visat
pe Nichita,
mi-a vorbit în felul următor:
mă zvârlugă
de mâine o să te păzească doi îngeri;
eu încerc să "înmân"
acel mâine
cât mai încolo.
13 decembrie 1998
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu