5./2 FEBRUARIE 2022 - POEZIE
NICOLAE BELDICEANU
| Nicolae Beldiceanu | |
.jpg) | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut |  Preutești, Suceava, România |
| Decedat | (51 de ani) Iași, România |
| Înmormântat | Cimitirul „Eternitatea” din Iași |
| Căsătorit cu | Aglae Lateș |
| Copii | Nicolae N. Beldiceanu și alți 7 |
| Naționalitate |  România |
| Cetățenie |  România |
| Religie | ortodoxă |
| Ocupație | poet, prozator |
| Limbi | limba română |
| Studii | Academia Mihăileană |
| Activitatea literară | |
| Mișcare/curent literar | Contemporanul, Junimea |
| Specie literară | poezie |
| Operă de debut | 1863 - poezii ziarul Lumina |
| Opere semnificative | Vechituri, Lăutarul, Amurgul veacului, Dezmoșteniții |
Modifică date / text  | |
Nicolae Beldiceanu (n. , Preutești, Suceava, România – d. , Iași, România) a fost un poet, prozator și arheolog român.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Nicolae Beldiceanu a urmat cursurile Academiei Mihăilene din Iași. Ca poet, a debutat în ziarul lui Hasdeu, „Lumina”. A colaborat la revista „Convorbiri literare”, unde a publicat poezii de factură romantică și pesimistă, apoi la „Contemporanul”, sub influența căruia a scris cele mai bune poezii ale sale (Vechituri, Lăutarul, Amurgul veacului, Dezmoșteniții). A mai publicat și lucrări arheologice, printre care Antichitățile de la Cucuteni (1885). A fost căsătorit cu Victoria, verișoara pictorului Octav Băncilă.[1] Fiul său, Nicolae N. Beldiceanu (1881-1923), a fost un reputat prozator și publicist.
Ca arheolog, a fost pasionat și profund impresionat de antichitățile preistorice, în special cele prezente în Moldova, făcând numeroase cercetări în așezarea de la Cucuteni, unde va aduce o serie de contribuții semnificative.[2]
Opera[modificare | modificare sursă]
- Tala. Nuvelă contimporană, Iași, 1882
- Elemente de istoria românilor, I-III, Iași, 1893-1894
- Poezii, Iași, 1893
- Doine, Iași, 1893
- Poezii, București, 1914
- Antichitățile de la Cucuteni, în Revista pentru istorie, arheologie și filologie, 1885.
Cât văd ochii peste lanuri, pentru cine ară pluguri,
Pentru cine sapă aur felurite meșteșuguri?
Mult folos aduce munca – e prielnică oricui;
Și cu toate-acestea-n lume nu e bine, pace nu-i…
Azi, cu brațe dezrobite, zămislesc atâtea goluri,
Încât lipsa crăinicește între cele două poluri…
De cînd vulpea, la tribună, luând glas de orator,
Lingușește bunătatea adormitului popor,
Mulți, de aprigă nevoie și de muncă zdrobitoare,
Fără strop de udătură, mor pe rodnice ogoare,
Banii ce se-ngroapă-n ladă, pe sărac nu-l folosesc,
În coșer, porumb s-adună: haine multe stăruiesc
Ne-mbrăcate, pe când turma cea de muncă zdrumicată,
Cât trăiește, foamea rabdă, umblă vecinic dezbrăcată…
Cine știe a colibei și amarul și necazul
Cine lacrimile vede, ce ca focul ard obrazul?
Mulți sunt cei ce stau pe drumuri fără pâine și desculți;
Din acei ce-și roagă moartea, sunt la număr încă mulți,
Când în sac nu au făină, când în vatră n-au cenușă,
Ce mai pot avea săracii? – doar gunoiul după ușă…
Apoi cum să aibă unii tot folosul și tot bunul?
Și ce-ar sătura o sută, să hrănească numai unul?
Sărăcie, ești bătrână ca și foamea… Tu ții minte,
De când ban cu ban se fură… Eu nu pot avea cuvinte
Lacrimi încă n-am destule, ca să plâng pe cei ce plâng…
Multe lipsuri, nevoi multe pe sărac de-aproape-l strâng,
Și nu are o zi bună el din leagăn pân’ la groapă;
Și pe zi cu zi, legiștii ce tribuna stăpânesc,
Pe hârtie ne dau pravili și dreptatea siluiesc…
Stropșind inima și mintea, ei joc gloatele-n arșic;
Legea le miroase-a carne și a sânge de mojic…
…………………………………………………………………
Pentru slujbă și favoare, ca un câne pentru os,
Un politic, lângă urnă, latră fără de folos…
Dar, zadarnic, lacrimi cearcă să mai stoarcă el din piatră,
Căci acum a suta oară știe lumea că el latră…
Cu o netedă câmpie, cum nu samănă priporul,
Tot așa nu se lovește nici stăpânul cu poporul…
Legiuire îmbătrânită, tu dai vina pe săracul,
Ce la zi de grea nevoie, rupt de foame, rupe sacul,
Dar gândească pravalistul: lucrătorul ce muncește
La stăpân întreaga vară, ce fel iarna se se hrănește?
Munca lor plătită este cu-a durerii pită neagră;
Cel bogat, sărac la cuget, din porumb – le dă pelagră…
Ce folos pentru știință e săracul în spital…
Lui ce-i trebuie viață? – Doctore, pe animal
Spintecă-l și-l cercetează, căci în slujbă ești chemat,
Nu să pribolești săracul, ci să vindeci pe bogat!
Ce primiți pe lucrul vostru voi, fierarilor sărmani,
Pentru lada-n care strânge cămătarul ai săi bani?
Voi, plugari făr’ de ogoare, pentru ce mai sămănați
Și rodiți prin munca voastră pânea care n-o mâncați?
Brațul omului e brațul cel mai ieftin: astăzi, voi
Nu plătiți nici jumătate cât perechea cea de boi…
Salahor, lipsit de vară, tu, prostitule țăran,
La stăpân munciți de-a una câte zile-s într-un an;
Apoi, sfintele duminici, vi se face capul toacă,
Când cu „Doamne miluiește” preotul minciuni vă toacă…
………………………………………………………………………………
Lucrați, oamenilor liberi, cum lucra odată robul,
Puneți piatră peste piatră, mari sudori vărsați cît bobul;
Rădicați palat științei, zidiți școli pentru boieri,
Ce-or găsi numai țăranii cu momița că sînt veri…
Hai, siliți, ridicați grabnic uriașele cazarme,
Și cetățile trufașe pentru oamenii de arme,
Ce-s meniți a fi cuțitul cel de om hăcuitor,
Când pe galonați îi prinde gustul aprig de omor.
Fericit acel ce scapă din război făr’ de picioare:
Regele, în loc de pîne, îi dă – crucea de onoare…
O, voi, dascăli ai minciunei, voi stăpînilor creștini,
Ce mulțimei răstignite împletiți cununi de spini,
De-ați avea de fiară unghii, foame de-ați avea cînească,
Ce datori sînt dezrobiții pentru voi ca să robească?
Nu mai puneți pe-ai lor umeri grele sarcini ca pe vită,
Încetați cu răutatea, căci îi duceți la ispită…
Voi, poeți, ce-n rime goale înșirați mereu palavre
Și-nchinați a voastre ode, cînd la niște sfinte javre,
Cînd, apoi, la comandirul mare peste ucigași…
Pana voastră cea pocită, steaua zilei murdărește;
Iar săracul, ce cu dreapta lui sudoare vă hrănește,
Blastămă figura voastră de slugarnice făpturi,
Care laudă în versuri omeneștile scursuri…
Nobile femei, cînd haina cu miresme o stropiți,
Oare știți a sărăcimei cîte lacrimi cheltuiți?
Din a văduvei pustie și nefericită casă,
Știți voi cîtă pîne fură peticul cel de mătasă?
Spuneți, idoli ai simbriei, voi, ce pe-ale voastre piepturi
Cu năprasnică mîndrie purtați aur și scumpeturi,
Cîte, muncii, brațe smulge droaia voastră cea de slugi?
Spune, vulpe diplomată, dihor ce pe om distrugi,
Cît timp vor mai fi pe lume săcerișuri de războaie,
Iar pe holda omenească, ucigașa de glonți ploaie?
Dumnezei, luminii dușmani, voi, ce-ntre pămînt și soare,
Stați ca nourii durerii, de întunecați popoare
Cu a voastră nedreptate și asprime – voi nu știți,
Că un timp în sînul mamei, vitei vă semăluiți?
Dar de vită și de oameni, ce vă pasă? – cînd azi totul
Vi se pleacă, cînd de muncă scăpat este numai mortul?
Îngrozitu-s-a pămîntul de așa prieteșug;
Pentru om și pentru vită, fierul dă și azi lanțug.
Căci e meșteră Puterea, și-a făcut cumplită lege,
După care, ca pe vită, știe bine să vă lege…
Și-apoi zic, nesocotiții, că voi liberi să trăiți
Sînteți – o, ce vorbe goale… sînteți liberi – să muriți…
Plînge glasul sărăciei ca un cîntec plin de jale…
Ascultați-l cum vă mustră, arătînd rănile sale;
Acest birnic al durerii – chip de vifor neguros,
El spre voi, cuțite parcă, din ochi zvîrle mînios!
Nu vă cere-a voastre scule, nu vă cere-a voastre bunuri,
Nici stăpîn el vrea să fie, peste săbii, peste tunuri,
Nu rîvnește el mărirea, cu tăiosul ei satîr,
Nici coroane, ce stau bine pe urechi lungi de catîr…
Crieri, instrumente oarbe, ce-ați ajuns a fi mașină,
Numai ca stăpînii voștri să trăiască în hodină…
Voi, ce trîntorilor, stofă de mătasă-nfiripați,
Și, drept haină, zdrențe numai de la dînșii căpătați;
Voi, ce marmoră cioplită pregătiți pentru palate;
Voi, prostiților de muncă, ce mari temnițe zidiți,
Ca în ele, pe gunoaie, voi amar să vă topiți…
O, calici de toată breasla, cum hrăniți pe toți sătuii,
Și cinstiți pe necinstiții, pe schilozii și tehuii?
Nu știți voi ce slabă este în putere strîmbătatea?
Limpeziți-vă la minte, cîntăriți-vă dreptatea.
Sută, cum lași tu pe unul, munca ta să o mănînce,
Și tu mie, cum lași suta, în durere să te-mbrînce?
Ei, ce scnimbă fiica voastră într-o carne de plăcere,
Pe cînd sînu-și pîngărește desfrînata lor muiere,
Vă iau pînea ce hrănește oasele și-al vostru sînge,
Iar voi stați, răbdați… și foamea de stomac cumplit vă strînge…
De-aș cutreiera pămîntul, codrii lui întunecați,
N-aș găsi eu nicăirea: lupi săraci și lupi bogați…
Numărați voi, care duceți greu nevoile pe umăr,
Cîte traiste sunt goale – și-ți vedea al vostru număr;
Ei sînt zece, sînt o sută, sînt o mie și mai mulți…
Dar ai voștri asupriții: milioane sînt desculți!
Ocean de sărăcie, de amar și întuneric,
Cînd ai tu a ta putere, de ce stai ca un nemernic?
Cînd ești suflet, cînd ești număr, pentru ce mai stai la gînd?
Înainte, înainte, milionule flămînd!
Amurgul veacului
Cînd spre sară steaua zilei, lin, coboară să se culce,
Și cînd apa la izvoare ne grăiește limbă dulce;
Întunericul cît crește, ni se face tot mai drag,
Și-n afund stelos ne ducem cu sărmanul gînd pribeag.
Dar prin ceață, cîte doruri vin atunci să ne robească,
Conturînd, pe fața stelei, fața lor prietenească...
Amintirea ne arată prin a lacrimei cristal,
Un mănunchi de flori uscate, zile fără ideal.
Ce trecutului dau formă - și atunci un glas ne cheamă.
Glas al lumei adormite, îndulcit cu dor de mamă,
Ce s-aprinde de iubire, unde soarele e stins,
Și-n lumea neființei întrupează dornic plîns...
De la zorile voioase pîn’ la nopțile eterne,
Sub un cer fără lumină, marea-n valuri se deșterne
Și viața e ca luntrea, ce plutind pe-al mărei larg,
Este prinsă de furtună, fără pînză și catarg...
Leagănul, ce înflorește mic obraz cu trandafiri,
O victimă pregătește lacomei nefericiri:
Iar în zarea luminoasă, pe suișul tinereței,
Ades foarfeca dorinței taie firele vieței:
Dacă uită pe om moartea într-o lume de amaruri,
Pe-a lui barbă încîlcită, bătrînețea pune varuri:
Ierogrifele durerei a lui frunte o sluțesc,
Iar a morții stinse raze trist în ochi îi amurgesc...
Tot e pulbere și tină – nimic bun, nimic statornic
Un val crește, altul scade: și durerea vine spornic;
Ochiul dragostei viclene e un rece luminiș,
Iară genele-i stufoase ades morții sunt umbriș:
E prea vitregă lumina-i, ca pe om să-l veselească:
Mulțămirile sunt fructe ce în gură se fac iască...
Binele se cîntărește ca și pînea pîn’ la dram:
Pe altarele vieței, fericirile n-au hram:
Samănă icoana lumei cu un cîmp bătut de brumă.
Unde patima și ura omenirea o sugrumă.
Și cît zvon de răutate și de oarbă dușmănie,
E-ntre lumea ce se duce și-ntre lumea ce-o să vie!
Ce obraz cu două fețe a rămas acest pămînt
Cum hlizește răutatea și pe margini de mormînt!
Cînd bogatul la pat cade, între rude ce răscoală!
Dacă merge el spre bine, clironomii merg spre boală...
Apoi, iată, moartea pune cu viața rămășag,
Dascălii, pe la biserici, voioși clopotele trag;
Cu blîndețe îngerească, un visternic de colaci,
Milostenie de pîne și de brînci, dă la săraci...
Mișelie! mișelie! să nu poți găsi iubire
Nici pe margine de groapă, unde vezi a ta menire...
Mult amar și mult ridicul, întrunește o făptură,
Ce se naște prin iubire și se mistuie prin ură...
Nu-i credință-n cele bune, toți argintului se pleacă,
Azi, o cursă e cuvîntul: om pe om azi se dezbracă...
La bogați lampă de aur, la sărac opaiță:
Cînd au unii canapele, alții nu au laiță...
Sărăcie, sărăcie! ești a veacului oglindă,
Lac de plîngeri, peste care trist minciunile colindă:
Mulți te văd: te căinează însă toți te amăgesc...
Pe adîncul tău de lacrimi, cei bogați voioși plutesc...
Dar zadarnic plînge lira și rimează în dureri,
Căci meteahna și păcatul nu-s de astăzi, nici de ieri:
Ca un dascăl pe catedră, poți să-nșiri cuvinte multe,
Nimeni n-o să ție samă, nimeni n-o să te asculte:
Interesul și cîștigul stăpînind acest pămînt
În zadar aș cerca-n versuri mintea mea să o frămînt.
Aur cată, aur strînge, pentru pofte aur dă-le,
Nu cenușa de pe nouri, nu spoiala de pe stele;
Altfel ești gunoi de stradă, nu-i la tine nimic bun,
De li-i arăta nivelul, te declară de nebun...
Ba, cu unii vei păți-o și mai rău – bătrîna vulpe
Se va face că te-admiră, ca mai greu să te-nculpe:
Bîrfitori de meserie, cu otravă în cuvinte,
Negustori ce cu minciuna tîrguiesc și pe morminte,
Pizmuindu-te din suflet, or găsi că-n vrun cuvînt,
Te-ai atins de vrun luceafăr sau de barba unui sfînt...
Adevăr, plătit cu lacrimi și cu nouri de amar...
Rază tristă, călătoare peste al minților hotar,
Tu ești far ce luminează al nefericirei port,
Ești făclia ce mîhnește fața palidă de mort...
Să scrii versuri, s-alungi dorul, să cînți jalea ta pe harpă
Pentru ce, cînd cugetarea azi se vinde ca o marfă?
Oare da-vor ascultare versului cei ce n-ascult
Decît psalmul desfrînărei, decît al beției cult?
Parcă văd pe egoistul și pedantul cum zîmbește
Și din cînd în cînd privire veninoasă dăruiește;
Dacă n-are ce să zică, în tăcere el se-neacă,
Și atunci limba lui ia formă de cuțit închis în teacă...
Poezie, tu pe mine mă cutremuri, mă uimești,
În noiamul de luceferi arzători, cînd mă răpești:
Și în noapte mă cuprinde dorul morței ce-i eterne,
Ce-ntre mine și viață noaptea nopților așterne,
Și-atunci văd cu ochii minței lumile ce-n spațiu trier,
Răpede ca nebunia în sminteala unui crier:
Apoi cînd din nouri iese luna, dragostea bălaie,
Și revarsă peste ape și cîmpii a sa văpaie,
Iar la haosul de noapte, drăgălașa cu cît crește,
A pămîntului icoană tot mai mult o limpezește,
Cum privesc atunci la dînsa, și cu ochii urmăresc
În bulboana cea cu stele, stele ce nu mai trăiesc...
Poezie, poezie, cum te simt nu te pot spune:
Tu ești dulce pentru mine și de-mi dai amărăciune...
Gingașă rouă de lacrimi, între toate mai aleasă,
Ai un farmec ce întrece sărutarea de mireasă,
Dar cînd ochii privesc lumea, unde nu-i nemica bun,
Ei în negura mîhnirei ca și soarele apun,
Și atunci al morței nour mă cuprinde fără veste,
Și-n pustiul întuneric, și ce este nu mai este...
Unii stînd mai jos de lacrimi și-al durerilor săgeți,
Înțelepții ce din fire minte n-au de înțelepți,
Lungi șiraguri de cuvinte poreclite adevăr,
Pun pe firul judecăței, cel subțire ca un păr,
Și dînd vina pe un suflet, ce iluzii nu mai are
Ei cu multă iscusință teorii scot din sertare.
Cel ce pe nefericitul vină caută a pune,
Puie vină pe morminte și pe soarele ce-apune...
Unde s-au văzut aleșii, cînd viață au senină,
Să-și urască a lor zile, dacă alții n-au lumină?
Dar mai gingașă minune, decît tine, poezie,
Este a copilăriei alintată bucurie;
Și ce poate la viață mai cu dor să ne atragă,
Pe întregul jalei, unde fericirea nu-i întreagă?
Ce-i mai scump, mai drag la casă, mai odor’ ca un copil,
Cînd pe brațe, mititelul, furișîndu-se tiptil,
Te îmbată cu a sale cuvîntări neînțelese,
Gîngăviri ce de părinte pot fi lesne înțelese...
Și atuncea cîte visuri pentru care n-ai cuvinte,
Într-un viitor departe îți plutesc pe dinainte,
Printre rîuri de lumină și ogoare de senin,
Unde lacrimile sacă, unde nu răsare chin,
Colo-n depărtarea minței, care trece și de stele,
Pe a gîndurilor culme vezi minunile acele,
Ce o minte omenească n-ar fi-n stare-a le găsi,
Dacă dorul și iubirea de părinte nu ar fi.
Dar ce soartă vă așteaptă, dragi mlădițe azi în floare?
Cum vor fi a voastre zile, nourate ori cu soare?
Zvon de glasuri depărtate, ce din ce în ce mai tare
Se aud – vin cu grăbire de la soarele răsare:
Veacul este pe sfîrșite – la o mie nouă sute
În curînd o să ajungem; faptul zilei se ivește,
Și el multe și mari fapte tinerimei pregătește.
Omenire viitoare, ce cu înțeleapta minte,
Și cu brațe oțelite vei păși tot înainte,
Multe fapte azi urzite, le vei țese-n viitor,
Tu, cînd lumei vei aprinde candela dreptăților...
Ce frumoasă, ce măreață! Va fi ziua biruinței,
Ziua, cînd stăpînă fi-va pe pămînt domnia minței;
Atunci liniștea și pacea vor aduce-atîtea haruri,
Cîte-acum aduce prada: suferințe și amaruri...
Și va fi cu voi lumina, cînd în negrele morminte
Vor dormi păcate negre și gunoi de moaște sfinte...
Spre folosul omenirei vor veni tot rînduri-rînduri,
Pe aripile științei înmiirile de gînduri,
Și cu muncă mai puțină va fi lan mai roditor,
Cînd desoperiri mărețe vor sta lumei de-ajutor...
Într-un secul fără patimi, nu va rămînea nici praf
Din durere, din robie, din ruină și din jaf...
Veșnic floarea fericirei, pe pămînt va fi în floare,
Cînd în lumea cugetărei, cugetarea va fi soare.
Apusul soarelui
În purpură și aur, apune sfântul soare,
El sărutări trimete la fiecare floare;
Apusul scânteiază de raze aurii,
Și apele albastre devin trandafirii.
Pe insula cu nuferi, pe trestie înaltă,
Se joacă două presuri, doi zburători de baltă;
Pe deasupra zboară, trec rațele în rând;
Nagâțul se rotește și țipă când și când.
Senin curat e cerul, abia vântul adie,
Iar trestia pe baltă se mișcă, se mlădie;
Furnică pe sub ape un șir de peștișori,
Apusul îi privește cu ochi scânteitori.
Din papura cea verde o broască verde sare,
Și pe oglinda apei se face un cerc mare, -
Și cercul mereu crește - apoi pe nesimțit
Dispare, pe un luciu de raze aurit.
Dar ce s-aud, ce glasuri, ce șoapte ies din baltă? -
Prin razele de soare deodată se arată
Doi faguri de viață, doi muguri iubitori,
Două copile albe, cu sân de albe flori.
Copilele frumoase, voioase, râzâtoare,
Volocul cel cu pește îl trag pe mal la soare,
Și apa oglindește albastre bucurii,
Ș-albastrul, forme albe, - copile serafii.
Cămeșele lor ude de sânuri stau lipite;
Sub alba țesătură se află tăinuite
Dulci forme de iubire, rotunde năluciri,
Comori de frumusețe, de albe fericiri.
Iar soarele pătrunde prin inul cel subțire,
La peptul care poartă fragi tineri de iubire;
El pune flori de aur pe sân copilelor,
Și călduros și dulce sărută ochii lor.
ION MARIN SADOVEANU
| Ion Marin Sadoveanu | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [2][3] |
| Decedat | (70 de ani)[2][3] |
| Înmormântat | Cimitirul Bellu |
| Cetățenie | .svg){kind=small} România |
| Ocupație | scriitor |
| Activitate | |
| Limbi | limba română[1] |
| Modifică date / text | |
Ion Marin Sadoveanu (pseudonimul literar al lui Iancu-Leonte Marinescu) (n. 15 iunie 1893, București – d. 2 februarie 1964) a fost un scriitor, dramaturg și romancier român.
Date biografice[modificare | modificare sursă]
Școala primară o face la Constanța, unde tatăl său era medic primar. A urmat gimnaziul „Mircea cel Bătrân” pe care l-a absolvit în 1908; urmează apoi secția modernă de la Liceul „Sf. Sava” din București (1908-1912). A făcut studii de filosofie la București și la Paris. După Primul Război Mondial este șef de cabinet la Ministerul de Interne, apoi până în 1920 se află la Paris. Din 1926 este inspector al teatrelor, apoi inspector general, iar din 1933 director general al teatrelor și operelor. Destituit, devine redactor la „Timpul” (1941-1942), dramaturg al Teatrului Național până în 1944; în 1950 a fost redactor la „Universul”; director al Teatrului Național din 1956; membru al Comisiei Naționale UNESCO din 1958.
Opera[modificare | modificare sursă]
Debutează cu un poem în „Revista celor șase” (1912); debutul în volum se produce în 1926 cu Dramă și teatru. După câteva încercări în genul dramatic: Metamorfoze (dramă în versuri, 1927), Anno domini (1927) și Molima (1930), considerate de autor drept experiențe de debutant, scriitorul a abordat romanul.
Sfârșit de veac în București (1944) continuă, în formulă balzaciană, cronica arivismului burghez, începută de Nicolae Filimon și reconstituie cu precizie și culoare ultimele decenii al secolului al XIX-lea. Romanul excelează mai ales prin prezența lui Iancu Urmatecu, personaj de o deosebită complexitate, în care inteligența și sentimentalismul, cinismul și lipsa de scrupule coexistă verosimil. Ion Sîntu (1957), conceput ca un „Bildungsroman” (roman al formării personalității), întregește fresca socială cu primii ani ai secolului al XX-lea. Romanul început în 1944 conține numeroase implicații autobiografice, atent mascate prin obiectivitatea epicului tradițional. El îl continuă pe cel precedent, urmărind destinele lui Matei și Ion Sîntu, tentativele de evadare dintr-o lume pe care o găsesc anacronică – lumea lui Iancu Urmatecu – în care sensul lucrurilor îl dau evenimente cum sunt: Răscoala din 1907, începutul Primului Război Mondial. Taurul mării (1962) evocă viața din vechiul oraș dobrogean Histria.
Ion Marin Sadoveanu a profesat cu competență cronica dramatică și a publicat studii despre teatru: De la mimus la baroc (1933), Drama și teatrul religios în Evul mediu (1942) urma să facă parte dintr-o Istorie a dramei și teatrului pe care n-a terminat-o ș.a. A tradus din Heinrich von Kleist, Stendhal, Shakespeare, Ibsen, Goethe, Heine ș.a. A publicat un volum de poezii Cântece de rob (1930), cu o poezie metafizică și religioasă în maniera lui Paul Claudel. A mai publicat povestiri, eseuri, memorialistică, note de călătorie, povestiri science-fiction: Sistemul celor 24 de sori[4] (CPSSF #115 / 01/09/1959) și Akho și Tao: O poveste din vremea ghețarilor înalți (1963).[5] S-a distins și ca un excelent conferențiar.
Distincții[modificare | modificare sursă]
În anul 1963 a fost decorat cu Ordinul Muncii cl. a-II-a.[6]
Vânătoare
Purtand vatui si vidre la sea, vanat usor,
In jurul lui boierii, haitasii, tot alaiul,
Pe urme iuti de zimbru, se-opreste
Dragos
Craiul
Abia strunind pe
Molda de pasul lui
Fuior.
Poteca e taiata: puhoiul.
Roitor,
Subt fumuri inelate adoarme-n vale plaiul
Si
Domnul de-l priveste si de-i asculta naiul,
Se frang cetati in ochii lui vii de vanator:
Atunci, rupandu-i pumnul ce-i desclestat de vis,
Cateaua scapa, fuge, aluneca-n abis
Si-o-nghite raul
Nimeni n-o smulge dintre valuri.
Caci in tacerea sarii, pe ape, tot mai rar,
Departe, se aude intre-amandoua maluri,
Prin liniste latratul, trecand ca un hotar.
Imn
Pentru ca la dreapta tronului tau m-ai primit;
pentru drumul ce trece prin mine, fara sfarsit;
Pentru ca la dreapta tronului tau m-ai primit;
te-am iubit!
Pentru sangele ce mi-l spurca cel mai umil fiu al tau:
Satan;
pentru ziua de vara, ce-i un bulgar de aur in an;
pentru
Cer, pentru ger, pentru cercul de fier;
pentru tot ce ma-ndoaie, ma taie si ma despoaie,
fii binecuvantata dumnezeiasca ploaie!
Pentru suflet, ce-mi infloreste in jur, ca un cais;
pentru ca zavoarele fiintei mele le-ai deschis;
pentru ca una cu panza apelor m-ai facut
acoperind cu mine atat necunoscut,
te-am recunoscut!
Cruce de vant,
cu stoluri nevazute de suflete in brate,
te vad, de cate ori cobori peste pamant
De cate ori pamantul pornesc, tacuti sa-l sape,
(pamantul meu, pe care l-ai spanzurat pe ape)
si poposeste vreunul de-al meu, langa mormant,
te cant!
Te cant intr-o gradina cu balarii si
Pace,
in care orice mort, sub lespezi, e-o panglica ce se desface!
Ctitorii
Inalta manastirea si intre rai si iad
Cu
Doamna
Fira
Radu paharnicul o-nchina.
La dreapta si la stanga copiii se anina:
Rucsandra si
Despina,
Sas,
Neagoe si
Vlad.
Urgie le-a fost soarta: batranul, ca un brad
Cazu, lovit de-un palos in roata de lumina
Iar fetele si mama s-au stins, intr-o gradina
Cu poamele amare, de plans, la
Tarigrad.
Feciorul cel mai mare a putrezit in
Jiu.
Al doilea prin codri
Cel de pe urma fiu,
Cand a-ntalnit
Pacatul cu ochi de viorele,
Pe stema
Preacuratei a pus sa bat-un nume,
A-mbogatit armenii si a plecat in lume.
Vanzand vreo sapte sate pe-un pumn de peruzele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu