6. /7 IANUARIE - MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT
CLARA HASKIL
| Clara Haskil | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | [1][6][7][8]  București, România |
| Decedată | (65 de ani)[1][6][7][8] Brussel, Regiunea Capitalei Bruxelles, Belgia |
| Înmormântată | Cimitirul Montparnasse[9] |
| Cauza decesului | accident[3] ( fall[*]) |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Elveția.svg){kind=small} Franța |
| Etnie | evreică evrei sefarzi |
| Ocupație | pianistă |
| Activitate | |
| Studii | Conservatorul din Paris[2] |
| Gen muzical | muzică clasică |
| Instrument(e) | pian[3] |
| Case de discuri | Naxos Records[*][3] Decca[*][4] |
| Premii | Cavaler al Ordinului Național al Legiunii de Onoare[*][5] |
Modifică date / text  | |
Clara Haskil (n. ,[1][6][7][8] București, România – d. ,[1][6][7][8] Brussel, Regiunea Capitalei Bruxelles, Belgia) a fost o pianistă română, renumită pentru interpretarea repertoriului clasic și romantic. Haskil a fost în mod special apreciată pentru concertele și înregistrările ei cu piese de Mozart. Mulți o consideră cea mai bună interpretă a lui Mozart din epocă. Este cunoscută pentru interpretările din Beethoven, Schumann și Scarlatti. Numele ei este păstrat viu de unul din cele mai mari concursuri de pian din lume, Concursul International de Pian Clara Haskil, din Vevey, Elveția.
Născută în România într-o familie de evrei (sefarzi) români, este nevoită, în situația regimului fascist românesc, să se refugieze în 1940 în Franța, de unde din cauza persecuțiilor rasiale, în 1942 se refugiază în Elveția, la Vevey, unde a fost naturalizată ca elvețiană. Din cauza legilor discriminatorii ale României acelor vremi, Clara Haskil nu a avut dreptul, ca și alți nenumărați români de origine ebraică, cu toate că era născută în România, la cetățenia română.
Cariera[modificare | modificare sursă]
Primele noțiuni de pian le primește de la mama ei. Avea talent nativ, învățând ușor după ureche. La vârsta de 5 ani cântă în fața Reginei Elisabeta a României.
La vârsta de 7 ani pleacă la Viena, unde ia lecții de pian cu Richard Robert. Face progrese rapide și în 1905 - la vârsta de 10 ani - dă primul ei recital public cu lucrări diferite din creația marilor compozitori, pe care le execută fără partitură. În același an se înscrie la Conservatorul din Paris, unde devine eleva renumitului pianist Alfred Cortot. Câștigă mai multe concursuri de interpretare dar, din nefericire, este silită să-și întrerupă activitatea pentru mai mulți ani, fiind imobilizată în ghips din cauza unei boli a coloanei vertebrale. Abia în 1921 este în măsură să reapară în public ca solistă în recitaluri de pian sau concerte orchestrale, ori însoțind muzicieni prestigioși ca George Enescu, Pablo Casals, Eugène Ysaye, Dinu Lipatti. Intervine o nouă întrerupere de activitate datorită unei tumori a nervului optic, care a trebuit să fie operată. Refugiată în 1940 de teama nazismului, după numeroase peregrinări datorate persecuțiilor rasiale, în 1942 reușește să părăsească și Franța și să se stabilească în Elveția, la Vevey.
Adevărata consacrare cu succese răsunătoare o cunoaște după Al Doilea Război Mondial, când Clara Haskil apare interpretând concerte de pian cu cele mai renumite orchestre, sub bagheta unor dirijori vestiți ca Leopold Stokowski sau Thomas Beecham, Sergiu Celibidache sau în duo cu celebri instrumentiști. Datorită interpretării excepționale a muzicii lui Wolfgang Amadeus Mozart este solicitată în repetate rânduri să participe la Festivalurile Muzicale din Salzburg, unde la 27 ianuarie 1956, cu prilejul aniversării a 200 de ani de la nașterea marelui compozitor, interpretează cu mult succes Concertul pentru pian și orchestră Nr. 20 în Re minor.
Contemporanii au admirat la modul superlativ arta și calitatea umană a Clarei Haskil. Când Clara se așeza la pian, "muzica se materializa venind parcă de nicăieri. Brațul ei părea să alunece peste claviatură fără atingere, ca o piatra care sare pe suprafața apei. Nimic nu parea să inceapă sau sfîrșească, totul devenea atemporal"[10] - Dinu Lipatti, bunul ei prieten, a descris modul ei de a cânta la pian ca "însumarea perfecțiunii pe pământ", Wilhelm Backhaus a numit arta ei "cel mai frumos lucru de pe pământ", iar Tatyana Nikolayeva a izbucnit în lacrimi când a ascultat-o prima oară. Rudolf Serkin a supranumit-o "Clara cea perfectă". Charlie Chaplin a considerat-o un geniu: "în viața mea am întâlnit trei genii: pe Clara Haskil, pe Einstein și pe Winston Churchill"[11].
La 6 decembrie 1960, însoțită de sora ei Lili, sosită cu trenul la Bruxelles pentru un turneu de concerte, împreună cu violonistul belgian Arthur Grumiaux, se împiedică și cade pe peronul de beton al gării, suferind un grav traumatism cranian. În primele ore ale dimineții de 7 decembrie se stinge din viață, cu o lună înainte de a împlini 66 de ani. A fost înmormântată în mormântul familiei Haskil din Cimitirul Montparnasse din Paris[12][13][14].
Onoruri[modificare | modificare sursă]
La Vevey - Elveția, orașul pe care l-a adoptat și care a adoptat-o și onorat-o și unde are loc „Concursul Internațional de Pian Clara Haskil”, o stradă îi poartă numele.
Concursul Internațional de Pian Clara Haskil[modificare | modificare sursă]
Concursul Internațional de Pian Clara Haskil (în franceză : Le Concours International de Piano Clara Haskil) a fost fondat în anul 1963 în onoarea pianistei, la trei ani după deces, și are loc în anii fără soț la Vevey. Concursul, rezervat tinerilor pianiști și pianiste din lume a devenit un renumit și prestigios factor de consacrare. [15][16]
Concursul are loc cu sprijinul societății de radio elvețiene, „La Radio Suisse Romande-Espace 2”, fundației Nestlé pentru artă, etc. Concertul final este retransmis la radio și TV elvețiene în cadrul prestigosului „Festival International de Muzică și Artă Lirică Montreux-Vevey”.
În anul 1995 Marele Premiu a fost câștigat de pianista română Mihaela Ursuleasa.[17]
La concursul din anul 2007, căștigat de pianista japoneză Hisako Kawamura, pe locul al II-lea s-a situat românca Alina Elena Bercu[18].
Manase Radnev și Ana Simon au scris piesa de teatru Clara si Dinu, o dramatizare a corespondenței dintre Clara Haskil si Dinu Lipatti.[19]
Clara Haskil: Mozart - Piano Concerto No. 20 in D minor, K. 466 [Complete]
Fryderyk Chopin Piano Concerto No.2 - Clara Haskil 1960
Clara Haskil plays Beethoven Sonata opus 31 nr. 2, "The Tempest"
OVIDIU BÎRLEA
| Ovidiu Bîrlea | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut |  13 august 1917, Bîrlești-Mogoș, județul Alba |
| Decedat | 7 ianuarie 1990, Cluj-Napoca Cluj-Napoca, România |
| Naționalitate | român |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | etnolog, folclorist, prozator, cercetător |
| Activitate | |
| Limbi | limba română[1][2] |
| Modifică date / text | |
Ovidiu Bîrlea (n. 13 august 1917, Mogoș, Alba – d. 7 ianuarie 1990, Cluj-Napoca) a fost un etnolog, folclorist, prozator și cercetător român, fratele istoricului Octavian Bârlea.[3]
Biografie[modificare | modificare sursă]
S-a născut la data de 13 august 1917 în localitatea Bîrlești-Mogoș, județul Alba.
Între 1924-1928 urmează școala primară în localitatea natală, iar ulterior gimnaziul la Baia de Arieș (1928-1929).
Între 1929-1937 își continuă studiile absolvind liceul militar din Târgu Mureș.
Între 1937-1939 și 1940-1942 urmează studiile de literatură (filologie modernă) la universitățile din Cluj și din București. A fost coleg cu George Meniuc, cu care a și colaborat ulterior.[4]
Pe 15 noiembrie 1948 ajunge funcționar în Departamentul naționalităților, unde activează până pe 31 martie 1949.
Pe 1 aprilie 1949 devine cercetător la nou-înființatul Institut de Folclor din București, unde între 1 ianuarie 1950 și 1 iulie 1969 îndeplinește funcția de șef al sectorului literar.
A colaborat cu mai multe publicații periodice, printre care „Analele Universității din Timișoara”, „Anuarul de Folclor”, „Anuarul Muzeului Rtnografic al Transilvaniei”, „Ateneu”, „Flacăra”, „Limbă și literatură”, „Orizont”, „Revista de Folclor” (devenită „Revista de Etnografie și Folclor”), „Revista Fundațiilor regale”, „România literară”, „Satul”, „Sociologie românească”, „Steaua”, „Tribuna” ș.a.
Lucrări[modificare | modificare sursă]
Volume[modificare | modificare sursă]
- Poveștile lui Creangă, Editura pentru literatură, București, 1966, 319 pag.
- Metoda de cercetare a folclorului, Editura pentru literatură, București, 1969, 326 pag.
- Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarele lui B. P. Hașdeu, Editura Minerva, București, 1971, 362 pag. (în colaborare cu Ion Mușlea)
- Problemele tipologiei folclorice, Editura Minerva, București, 1971, 362 pag. (în colaborare cu Dumitru Caracostea)
- Horea și Iancu în tradiția și cântecele poporului, Editura Eminescu, București, 1972, XXIX, 184 pag.
- Istoria folcloristicii românești, Editura Enciclopedică și Pedagogică, București, 1974, 598 pag.
- Mică enciclopedie a poveștilor românești, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976, 478 pag.
- Poetică folclorică, Editura Univers, București, 1979, 296 pag.
- Folclorul românesc I-II, Editura Minerva, București (vol. I, 1981 - 495 pag. și vol. II, 1983 - 495 pag.)
- Eseu despre dansul popular românesc, Editura Cartea românească, București, 1982, 176 pag.
- Efigii, Editura Cartea Românească, București, 1987, 224 pag.
- Se face ziuă: romanul anului 1848, Editura Grai și Suflet - Cultura Națională, București, 2001, 397 pag.
Studii și articole[modificare | modificare sursă]
- Procesul de creație al baladei populare române, în „Revista Fundațiilor Regale”, VIII, 1941
- „Conservatorul” de lăutari din Rociu, în „Sociologie românească” IV, 1942
- Culegerea și valorificarea literaturii populare, în „Cultura Poporului”, V, nr. 6, 1955
- Folclorul și unele probleme ale dezvoltării poporului român, în „Revista de Etnografie și Folclor”, București, tom IV, nr. 1-2, 1959, pp. 195–204
- Folclorul în „Țiganiada” lui I. Budai-Deleanu, în Studii de folclor și literatură, Editura pentru Literatură, București, 1967, pp. 497–576
- Colindatul în Transilvania în „Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei pe anii 1965-1967”, Cluj-Napoca, 1969, pp. 247–304
- Cântecele rituale funebre din Ținutul Pădurenilor (Hunedoara) în „Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei pe anii 1968-1970”, Cluj-Napoca, pp. 361–407
Culegeri de folclor[modificare | modificare sursă]
- Snoave și ghicitori, Editura Tineretului, București, 1957, 72 pag
- Proverbe și zicători românești, Editura didactică și pedagogică, București, 1966, 55 pag.
- Antologie de proză populară epică, vol. I-III, Editura pentru literatură, București, 1966 (vol. I – 609 pag., vol. II – 586 pag., vol. III – 519 pag.)
- Petrea Făt-Frumos, Povești populare românești, Editura pentru literatură, București, 1967, 352 pag.
Ovidiu Bârlea part 1_4
Ovidiu Bârlea 2/4
ovidiu barlea part 3
ovidiu birlea 4 4
VASILE (SILE) DINICU
| Sile Dinicu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Vasile Dinicu |
| Născut | 10 decembrie 1919, Bacău, județul Bacău |
| Decedat | 7 ianuarie 1993 |
| Ocupație | dirijor, compozitor, pianist |
| Activitate | |
| Instrument(e) | pian |
| Ani de activitate | 1933- |
| Case de discuri | Electrecord |
| Interpretare cu | Orchestra de Estradă a Radioteleviziunii Române |
| Modifică date / text | |
Vasile (Sile) Dinicu (n. 10 decembrie 1919, Bacău, România – d. 7 ianuarie 1993) a fost un compozitor, dirijor și pianist, cunoscut în special pentru colaborarea cu orchestrele de estradă ale Radioteleviziunii Române.[1]
Biografie[modificare | modificare sursă]
A fost fiul nelegitim al lui Vasile Dinicu, unul dintre frații lui Grigoraș Dinicu. Acesta l-a și adoptat, pentru că tatăl său natural nu avea posibilitatea să mai crească și alți copii.
Studiile muzicale le-a urmat la Galați cu Theodor Fucs (pian) și la Conservatorul „Lyra” din Brăila (1929-1930), iar din 1933 a început să lucreze în București. După debutul la Radio (1936) cu pianistul Theodor Sibiceanu, a desfășurat activitate de pianist în diverse formații de muzică ușoară din capitala. Între 1941 și 1943 a fost cooptat de Constantin Tănase în orchestra teatrului Cărăbuș iar din 1943 până în 1947 a condus orchestra Teatrului „Gioconda”, ca secund al lui Ion Vasilescu. În aceeași perioadă a condus programul locantelor „Cina” și „Zissu”, celebre în epocă.
Ca dirijor de estrada a realizat numeroase turnee în Israel, Franța, Germania și în țările socialiste de la acea data. A condus formații de muzică ușoară din Portugalia (Lisabona) și Cehoslovacia (Bratislava). A făcut parte din jurii naționale și internaționale de concursuri muzicale (R.D. Germană). A participat ca dirijor la Concursurile și Festivalurile de muzică ușoară de la Mamaia (1963-1984) și „Cerbul de aur” de la Brașov (1968, 1969, 1970).
A compus peste 100 de melodii de muzică ușoară, printre care: București, București, Întotdeauna marea, Nu mă certa, Porți de aur, porți de vis, Seri la malul mării - Margareta Pâslaru - Mențiune pentru creație la Festivalul Mamaia 1965, Tu m-ai fermecat - Doina Moroșanu, Cine ți-a spus, Noapte bună București - Dan Spătaru, Sus paharul, la mulți ani - Gică Petrescu.
Prin Decretul nr. 514 din 18 august 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne, dirijorului Sile Dinicu i s-a acordat titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii, artelor plastice și cinematografiei”.[2]
A fost distins cu Ordinul Muncii, clasa III (1956), cu premii de interpretare (1964, 1965) și mențiune de creație (1965) la Festivalurile de muzică ușoară de la Mamaia, cu Ordinele „Meritul cultural” clasa V (1968) și clasa II (1974) și cu Premiul Uniunii Compozitorilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu