1. /13 FEBRUARIE 2022 - ISTORIE PE ZILE - Evenimente; Nașteri
Evenimente
- 1453 – Iancu de Hunedoara încetează sa mai fie guvernator al Ungariei. Dieta de la Pozsony a confirmat restaurarea puterii regale, restaurare cerută de magnaţii unguri. Iancu a păstrat titlul de căpitan suprem al Ungariei şi al Transilvaniei. Ioan de Hunedoara, cunoscut și ca Iancu de Hunedoara, alternativ Ioan (Ion) Huniade sau Ioan Corvin, n. ca. 1407 – d. 11 august 1456) Ban al Severinului din 1438, Voievod al Transilvaniei între 1441-1456 și Regent al Ungariei între 1446-1452, mare comandant militar, tatăl regelui Matia Corvin.
* 1542 - Catherine Howard, a cincea soţie a lui Henric al VIII-lea al Angliei a fost executată pentru adulter, fiind decapitata in Turnul Londrei. Ea a urmat executarii in 1536, a primei sotii al lui Henric, Anne Boleyn, acuzata de incest.
Portret miniatură a Catherinei Howard, de Hans Holbein cel Tânăr – foto: ro.wikipedia.org
Catherine Howard (c. 1521 – 13 februarie 1542), a fost cea de-a cincea soție a regelui Henric al VIII-lea al Angliei. S-a născut în cea mai renumită familie nobilă a Angliei, tatăl său fiind fratele mai mic al Ducelui de Norfolk. Catherine era și verișoară cu Anne Boleyn. După divorțul de Anne de Cleves, Henric al VIII-lea al Angliei își căuta o nouă soție.
În 1540, pe când el avea 49 de ani, i-a cerut mâna lui Catherine, care avea 15 sau 16 ani. La aceel moment, Henric o descria ca pe “un trandafir fără ghimpi“. În felul acesta, Catherine Howard a devenit a cincea soție a lui Henric al VIII-lea al Angliei. Dar diferența de vârstă de 34 de ani și-a spus cuvântul. Catherine a săvârșit un adulter cu Thomas Culpepper, fapt descoperit curând și pedepsit fără milă.
Culpepper a fost executat în decembrie 1541, ca și Francis Dereham, un iubit anterior al lui Catherine. În februarie 1542 a fost executată și Catherine Howard, la vârsta de numai 17 sau 18 ani. După doar un an de la aceste evenimente, Henric se căsătorește cu ultima sa soție, Catherine Parr.
· 1575 - Henric al III-lea al Franței a fost încoronat la Rheims și s-a căsătorit cu Louise de Lorena în aceeași zi.
Henric al III-lea, Rege al Franţei şi Louise de Lorraine (Muzeul Luvru, Paris) – foto – cersipamantromanesc.wordpress.com
Henric al III-lea (19 septembrie 1551 – 2 august 1589) din dinastia Valois a fost rege al Franței între 1574 – 1589 și Rege al Poloniei între 1573 și 1574 cu titlul de Henric de Valois. Urcat pe tronul Franţei, Henric al III-lea mostenit un regat sfasiat de lupte intre factiuni rivale în care autoritatea lui este doar parţial recunoscuta. Domnia sa a fost marcată de foarte grave disensiuni religioase, politice şi de probleme economice.In timpul domniei sale s-au purtat patru războaie religioase. A murit la Saint-Cloud la 1 august 1589 fiind înjunghiat de un călugăr fanatic.
· 1660: Odată cu moartea regelui suedez Carol al X-lea Gustav, guvernul suedez începe să caute pacea cu dușmanii Suediei din Al Doilea Război Nordic - ceea ce Carol refuzase. Cum fiul și succesorul său, Carol al XI-lea are numai patru ani,.o regență conduce țara până în 1672.
· 1668 - Se incheie Tratatul de la Lisabona prin care Spania recunoaste independenta Portugaliei punand capat razboiului purtat cu aceasta tara. Filip al II al Spaniei anexase Portugalia în 1580, iar dupa aproape un secol, ţara isi recastiga independenta.
· 1689 – Wilhelm al III-lea de Orania si sotia sa Maria sunt proclamati rege si regina ai Angliei.
· 1841 - Medicul francez Charles Gabriel Pravaz (1791-1853) a inventat seringa.
Charles Gabriel Pravaz – foto: ro.wikipedia.org
Charles Gabriel Pravaz (1791 – 1853) a fost un medic ortoped și chirurg francez care a inventat seringa modernă. Cu toate că conceptul seringii datează de la Galen, forma ei modernă apare în secolul cincisprezece în Italia, dar a fost nevoie de secole pentru ca ea să adopte forma actuală. Câteva contribuții in acest domeniu au adus și Christopher Wren și Robert Boyle. De asemenea, popularizarea seringii a făcut-o mai mult un alt chirurg francez – L. Behier.
· 1849: Delegaţia adunării românilor de la Sibiu, Transilvania, condusa de episcopul ortodox Andrei Saguna, înfăţişează împăratului austriac Petiţiunea generală a fruntaşilor români din Transilvania, Banat şi Bucovina in care se cerea legitima consituire a naţiunii române, într-un organism statal unitar de sine stătător în cadrul monarhiei, administraţie în limba română etc. Andrei Șaguna (n. 20 decembrie 1808, Mișcolț, Ungaria – d. 28 iunie 1873, Sibiu) a fost un mitropolit ortodox al Transilvaniei, militant pentru drepturile ortodocșilor și ale românilor din Transilvania, fondator al Gimnaziului Românesc din Brașov (1851), membru de onoare al Academiei Române
· 1853: Medicul și ortopedul Charles Gabriel Pravaz a inventat seringa. Charles Gabriel Pravaz (1791 – 1853) a fost un medic ortoped și chirurg francez care a inventat seringa modernă. Cu toate că conceptul seringii datează de la Galen, forma ei modernă apare în secolul cincisprezece în Italia, dar a fost nevoie de secole pentru ca ea să adopte forma actuală. Câteva contribuții in acest domeniu au adus și Christopher Wren și Robert Boyle. De asemenea, popularizarea seringii a făcut-o mai mult un alt chirurg francez – L. Behier.
· 1856 - Încep consultările în cadrul Congresului de pace de la Paris, (13 / 25 februarie – 18 / 30 martie 1856) care pun capăt Războiului Crimeii.
Tratatul de la Paris a fost semnat la 30 martie 1856 și a pus capăt, în mod oficial, Războiului Crimeii dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, și o alianță a Imperiului Otoman, Regatului Piemontului, Celui de-al Doilea Imperiu Francez și Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, pe de altă parte. Tratatul a marcat un uriaș pas înapoi pentru Rusia și pretențiile sale de dominație a regiunii – foto: ro.wikipedia.org
Partea din tratatul semnat la 18 martie, referitoare la Principatele Române, prevedea înlăturarea protectoratului rusesc asupra lor, menţionînd suzeranitatea otomană, dar punîndu-le sub garanţia puterilor europene (Franţa, Anglia, Austria, Rusia, Turcia, Prusia şi Regatul Sardiniei), care să se pronunţe asupra organizării viitoare a celor două ţări prin revizuirea Regulamentelor organice, potrivit dorinţelor româneşti.
Se stabileşte libertatea navigaţiei pe Dunăre şi neutralitatea Mării Negre, precum şi înfiinţarea “Comisiei europene a Dunării”, cu sediul la Galaţi (care îşi începe activitatea la 23 octombrie). Totodată tratatul de pace stabilea retrocedarea către Moldova a Basarabiei istorice (a viitoarelor judeţe Bolgrad, Cahul şi Ismail,amplasate în sudul Basarabiei ţariste).
· 1864 – E adoptată legea pentru înfiinţarea Consiliului de Stat în România. Consiliul urma să fie prezidat de domnitor şi condus de un vicepreşedinte şi 9 membri numiţi. Consiliul elabora la cererea guvernului proiecte de legi şi trebuia consultat asupra tuturor proiectelor elaborate ce guvern. Consiliul de Stat din România va fi desfiinţat în 1866 prin articolul 131 al Constituţiei.
· 1867 - A fost interpretat in premiera la Viena, Valsul Dunărea albastră al compozitorului austriac Johann Strauss jr.
Johann Strauss (n. 25 octombrie 1825 în St.Ulrich, azi parte a Vienei – d. 3 iunie 1899, Viena), compozitor austriac, fiul lui Johann Strauß (tatăl – foto: ro.wikipedia.org
· 1895 - A fost brevetat aparatul de filmat, de proiectie şi de copiat, realizat de fraţii Louis şi Auguste Lumiere. Prima proiecţie publică comercială a avut loc la 28.12.1895, la Paris.
Frații Auguste și Louis Lumière – foto: en.wikipedia.org
Frații Auguste și Louis Lumière, sunt copiii industriașului francez Antoine Lumière, proprietarul unei uzine de aparate de fotografiat. Cei doi erau fotografi de meserie. August Lumière s-a născut la 19 octombrie 1862 și a murit la 10 aprilie 1954. Louis Lumière s-a născut la 5 octombrie 1864 și a murit la 6 iunie 1948. Cei doi sunt considerați inventatorii primului aparat de filmat și a primului aparat de proiecție cinematografică.
Primul aparat „cinematograf” al fraților Lumière folosit la filmat și la proiecție (alăturându-i-se o sursă de lumină) – foto: ro.wikipedia.org
· 1901 – În România, demisioneaza guvernul conservator Petre Carp. Demisia s-a produs loc în urma unui vot de blam în Parlamentul României in data de 12 februarie 1901.
· 1917 - A fost arestată pentru spionaj în Franța celebra dansatoare olandeză Mata Hari.
Mata Hari în 1906, purtând doar un sutien de bijuterie și bijuterii din aur – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Mata Hari (Margaretha Geertruida Zelle) (* 7 august 1876 – †15 octombrie 1917), născută în Leeuwarden, căsătorită cu un ofițer olandez de origine engleză, Campbell MacLeord, la vârsta de 18 ani. După divorțul celor doi s-a făcut cunoscută în Europa fiind o dansatoare, curtezană și spioană în serviciul Germaniei în timpul primului război mondial.
A fost condamnată și executată de către un pluton de execuție francez, în 15 octombrie 1917, pentru spionaj. Plutonul era alcătuit din 12 soldați. Mata Hari și-a dat haina de piele jos de pe ea în fata plutonului înainte să fie executată. A spionat pentru Franța, iar după aceea pentru Germania.
· 1945: Se încheie Bătălia de la Budapesta (29 octombrie 1944 – 13 februarie 1945). După ocuparea părţii de est a Ungariei, Comandamentul suprem sovietic a conceput operaţia „Budapesta”. Misiunea de a executa lovitura principală a fost încredinţată Frontului 2 ucrainean, în cadrul căruia a acţionat şi Corpul 7 armată (întărit cu Regimentul 114 artilerie antitanc sovietic), comandat de generalul Nicolae Şova. După ce a trecut Divizia 9 cavalerie la vest de Tisa, în noaptea de 28 spre 29 octombrie 1944, acesta a atacat spre Budapesta, în dimineaţa zilei de 30 noiembrie, de pe aliniamentul Ujkekske, Alpar, pe un front de 13 km, în subordinea Armatei 7 de gardă sovietice. Succesiv, diviziile române au rupt apărarea inamicului pe căile de acces spre Budapesta, ajungând la 30 noiembrie, după ce înaintase circa 100 km în dispozitivul inamic, în faţa centurii de apărare exterioară a capitalei ungare, în zona împădurită dintre Valko şi Isaszeg, pe care au străpuns-o până la 13 decembrie, luând contact cu cea de-a doua fâşie de apărare. Asaltul pentru străpungerea celei de-a doua fâşii de apărare a Budapestei a început la 27 decembrie, cu efortul la flancul drept, în sectorul de luptă al Diviziei 2 infanterie, pe direcţia Kistarcsa-Cinkota-Matyasfold. Prin lupte grele au fost cucerite localităţile Kerepes, Nagytarcsa, Kistarcsa, Rîkosliget şi Râkoscsaba, astfel încât, în seara zilei de 31 decembrie 1944, Corpul 7 armată se afla la „porţile” Budapestei, în faţa celei de-a treia centuri de apărare a capitalei ungare. În perioada următoare, Corpul 7 armată român a continuat luptele spre centrul Budapestei, încadrat la flancul drept de Corpul 30 armată şi la cel stâng de Corpul 18 armată, ambele sovietice, ofensiva fiind reluată la 1 ianuarie 1945. Înfrângând succesiv rezistenţele opuse de diviziile 13 blindată şi 10 infanterie inamice, cele trei divizii române au cucerit suburbiile Matyasfold, Rîkoshegy (Divizia 19 infanterie) şi Kobania (Divizia 9 cavalerie), după care au pătruns în oraşul propriu-zis, înaintând în lungul Bulevardului Rakoczy. Până la 10 ianuarie au fost cucerite Poşta Centrală (Divizia 2 infanterie), fabricile de la nord de Hipodrom (Divizia 19 infanterie), Hipodromul (Divizia 9 cavalerie) şi alte obiective din partea de est a Capitalei ungare. Pentru a exploata mai bine avantajele oferite de teren, s-a constituit o „Grupare de manevră”, comandată de generalul Ilie Antonescu, care la 12 ianuarie 1945 a executat o acţiune de învăluire pe la sud-vest, ajungând la marginea de est a cimitirului Kerepes. Prin lupte grele, trupele române au cucerit apoi cazărmile Franz Joseph, cimitirul Kerepes, Hipodromul Mic, Gara de Est etc., ajungând la 15 ianuarie 1945 la mai puţin de 2 km de Dunăre. În momentul în care mai era puţin până la cucerirea totală a părţii de est a Budapestei (Pesta), comandamentul sovietic a ordonat scoaterea Corpului 7 armată din dispozitivul de luptă şi deplasarea sa pe frontul din Cehoslovacia. În pofida protestelor comandamentelor române, la 15 ianuarie, după 78 de zile de lupte crâncene desfăşurate de la Tisa până la nici 2 km de Dunăre, perioadă în care Corpul 7 armată român a înregistrat pierderi cifrate la 10.708 militari (morţi, răniţi şi dispăruţi), adică 29% din efective, acesta a fost îndepărtat în mod nemeritat şi „necamaradereşte”, când „momentul victoriei, al recompensei şi al onoarei” se apropia, de la „onoarea” de a participa la lichidarea completă a rezistenţelor inamice din Budapesta, aşa cum preciza, la 16 ianuarie, generalul Nicolae Şova. Hotărârea comandamentului sovietic nu a constituit o premieră, marile unităţi române fiind scoase din luptă şi în alte momente în care erau pe punctul de a cuceri oraşe sau localităţi mai importante. În continuare, luptele împotriva grupării germano-ungare din Budapesta au fost continuate de mari unităţi ale fronturilor 2 şi 3 ucrainene până la 13 februarie 1945.
· 1945: Aliații au început bombardamentele strategice asupra orașului german Dresda, în care au murit cca. 135.000 de civili.
· 1960 – Franţa a detonat prima sa bombă nucleară. O bombă A, cu o putere de 70 kilotone a fost este testata de către armata franceză în desertul algerian. “Ura pentru Franţa! In aceasta dimineaţă ea este mai puternică şi mai mândra”a exclamat Generalul de Gaulle, preşedintele Republicii Franceze. Statele din Maghreb au reacţionat violent împotriva acestui test. Două zile mai târziu, Marocul si-a rechemat ambasadorul de la Paris.
· 1965 - Darea în folosinţă la Institutul de Fizică Atomică a maşinilor electronice de calcul "CET-500" şi "CIFA-102".
· 1965 - Declaraţia guvernului român în legătură cu "acţiunile militare agresive ale SUA împotriva Republicii Democrate Vietnam."
· 1972 - Grupul de muzica rock Led Zeppelin a fost forţat să anuleze un concert în Singapore. Oficialii singaporezi nu au lăsat celebrul grupul pop sa coboare din avion, sub pretextul că au părul prea lung.
Led Zeppelin - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com
Led Zeppelin a fost o formație de muzică rock din Marea Britanie, care este considerată unul dintre cele mai cunoscute, respectate, inovatoare și inspirante grupuri muzicale ale secolului 20. De-a lungul timpului a abordat diverse stiluri pornind de la muzica rock, excelând în crearea de piese memorabile în toate aceste stiluri, blues rock, hard rock, heavy metal, folk rock, dar încorporând adesea în multe din cântecele lor porțiuni muzicale dintre cele mai diferite genuri ale muzicii universale.
Led Zeppelin a avut o componență unică de patru membri de-a lungul timpului. Cei patru muzicieni sunt: Jimmy Page (chitară, mandolină, Theremin), Robert Plant (voce, muzicuță), John Bonham (tobe, percuții, voce) și John Paul Jones (chitară bas, orgă electronică, melotron, blockflöte, mandolină).
Începând cu 1968, anul formării lor, Led Zeppelin au fost inovatori muzicali în mod constant, dar în același timp, nu au pierdut niciodată nici pulsul publicului și nici grupul imens de iubitori din toată lumea. Deși sunt mai ales cunoscuți pentru pionieratul lor în genurile hard rock și heavy metal, cei patru muzicieni au introdus constant elemente de blues, rockabilly, reggae, soul, funk, muzică celtică, muzică indiană, muzică arabă, folk, pop și chiar muzică din America Latină, respectiv muzică country în compozițiile lor.
După mai bine de 25 de ani de la hotărârea de a încheia activitatea muzicală datorită morții tragice a lui John Bonham din 1980, muzica formației Led Zeppelin continuă să fie ascultată cu mare plăcere, să se vândă foarte bine și să exercite o influență importantă asupra muzicii rock contemporane. Grupul a vândut peste 300 de milioane de albume în întreaga lume, incluzând 110 milioane de albume vândute doar în Statele Unite ale Americii.
· 1988: S-au deschis Jocurile olimpice de iarnă de la Calgary, Alberta, Canada. Pentru prima dată Jocurile Olimpice s-au desfasurat pe parcursul a şaisprezece zile – şi trei week-enduri.
· 1991 - Au început dezbaterile Adunării Constituante a României pentru elaborarea noii Constituţii.
· 2003 – Sînt repatriate din Portugalia rămăşiţele pămînteşti ale regelui Carol al II-lea şi ale ultimei sale soţii, Elena Lupescu. Iniţiativa a aparţinut guvernului României, cu girul Casei Regale. Carol al II-lea a fost regele României între anii 1930 şi 1940. Regele Carol al II-lea a fost reînhumat la Manastirea Curtea de Arges.Regele Mihai nu a participat la ceremonie, fiind reprezentat de principesa Margareta si principele Radu.
Nașteri
· 1599: S-a nascut Papa Alexandru al VII-lea (Fabio Chigi) (d.22 mai 1667) A condus Biserica Catolica între anii 1655-1667; (d. 1667).
* 1638: Friedrich I de Mecklenburg-Grabow, Duce de Mecklenburg-Grabow (13 februarie 1638, Schwerin – 28 aprilie 1688, Grabow)
El a fost fiul lui Adolf Friedrich I, Duce de Mecklenburg-Schwerin și a celei de-a doua soții, Marie Katharina (1616-1665), fiica lui Julius Ernst, Duce de Brunswick-Dannenberg (1571-1636).
La 28 mai 1671 el s-a căsătorit cu Christine Wilhelmine de Hesse-Homburg(30 iunie 1653, Bingenheim - 16 mai 1722, Grabow), fiica lui Wilhelm Christoph, Landgraf de Hesse-Homburg. Cuplul a avut următorii copii:
- Friedrich Wilhelm (28 martie 1675 - 31 iulie 1713); s-a căsătorit cu Sophie Charlotte de Hesse-Kassel (16 iulie 1678 - 30 mai 1749), fiica lui Karl I, Landgraf de Hesse-Kassel; fără copii.
- Karl Leopold (26 noiembrie 1678 - 28 noiembrie 1747); s-a căsătorit cu Ecaterina a Rusiei (sora împărătesei Anna); fiica lor a fost Marea Ducesă Anna Leopoldovna a Rusiei, mama țarului Ivan al VI-lea al Rusiei.
- Christian Ludwig II (15 mai 1683 - 30 mai 1756); s-a căsătorit cu verișoara sa primară, Ducesa Gustave Caroline de Mecklenburg-Strelitz; au avut cinci copii.
- Sofia Louise (16 mai 1685 - 29 iulie 1735); a treia soție a regelui Frederic I al Prusiei; fără copii.
| Friedrich, Duce de Mecklenburg-Grabow | |
| Căsătorit(ă) | Christine Wilhelmine de Hesse-Homburg |
|---|---|
| Familie nobilă | Casa de Mecklenburg |
| Tată | Adolf Friedrich I, Duce de Mecklenburg-Schwerin |
| Mamă | Marie Katharina de Brunswick-Dannenberg |
| Naștere | 13 februarie 1638 Schwerin |
| Deces | (50 de ani) Grabow |
| Înmormântare | Schelfkirche, Schwerin |
· 1769 - S-a nascut fabulistul rus Ivan Andreevici Krîlov.
Ivan Andreevici Krîlov – foto: ro.wikipedia.org
Ivan Andreevici Krîlov (n. 13 februarie 1769, Moscova — d. 21 noiembrie 1844, Sankt Petersburg) este cel mai cunoscut fabulist rus. Fabulele sale ridiculizează racile morale ale epocii, în versuri libere, într-o limbă populară, presărată cu proverbe și zicători. Sunt remarcabile gama variată a ironiei și satirei, uneori bonome, limbajul vioi, pitoresc și paremiologic.
* 1815: François Achille Bazaine (n. ,[1][2][3] Versailles, Franța – d. ,[1][2][3] Madrid, Spania) a fost un generalfrancez, Mareșal al Franței (1864). Participant la Cucerirea Algeriei(1830 - 1847), Războiul Crimeii (1853 - 1856), Al Doilea Război Italian de Independență (1859), Intervenția franceză în Mexic (1862 - 1867) și Războiul Franco-Prusac (1870 - 1871).
A fost fiul general-locotenentului Pierre-Dominique Bazaine. Serviciul militar la început în 1831, participând la invazia Algeriei, în 1835 a luptat în Spania împotriva carliștilor, și apoi din nou a servit în Algeria. În Razboiul Crimeei a fost ridicat la rang de general de brigadă, în timpul asediului Sevastopolului Bazaine a demonstrat un mare curaj și diligență, fiind promovat la gradul de general-maior, ulterior a comandat o expediție împotriva cetății Kinburn.
În expediția mexicană în 1862, el a servit sub comanda generalului Forey, și apoi (în 1863) a servit ca comandant-șef, iar 1868 a fost ridicat la rangul de mareșal. În 1867, forțele expediționare franceze au fost retrase din Mexic, și Bazaine a fost numit la comanda corpului al 3-lea de gardă.
În războiul din 1870 a comandat Armata franceză a Rinului concentrată în Metz. La retragerea din Metz spre Châlons, Bazaine a fost oprit la 14 august de atacul 1 Armate Germane lângă Borny-Colombey, iar la 16 august a fost iarăși învins în bătălia de la Mars-la-Tour fiind din nevoit să se retragă din nou la Metz.
În cetate Bazaine a fost forțat să se pregătească pentru rezistență, și după o apărare curajoasă a pozițiilor sale lângă Gravelotte a provocat pierderi masive în rândul prusacilor (peste 20.000). Bazaine a ales drept principal scop apărarea Metz-ului, fiind preocupat mai ales cu privire la păstrarea pozițiilor sale, și la momentul încercuirii Metz-ului nu a încercat să spargă asediul și să-și unească trupele sale cu cele ale lui Mac-Mahon. După bătălia de la Romainville din 31 august - 1 septembrie, el a renunțat la orice încercare de a sparge asediul și, evident, a avut intenția de a păstra armata intactă până la încheierea păcii (care, în motivele sale, a trebuit să aibă loc în curând), astfel încât atunci, ca și comandant neînvins, avea să joace un rol politic important în țară. Dar, la 27 octombrie, din lipsă de provizii vitale a fost obligat să predea Metz-ul, cu toată armata sa de 170.000 de soldați.
După aceea el a mers la Kassel, unde Napoleon era prizonier. Capitularea de la Metz, în Franța, a provocat un ultraj teribil împotriva lui Bazaine, a fost acuzat nu numai de lașitate și de eșec, dar, de asemenea, de trădare.
În 1872, Bazaine, din propria sa cerere, a fost arestat și judecat de un tribunal militar, care, sub presiunea opiniei publice, l-a condamnat la moarte. Această pedeapsă însă, la cererea membrilor instanței, a fost înlocuită prin una de 20 ani de închisoare, de președintele republicii, Mac-Mahon
Bazaine a fost întemnițat pe insula Sainte-Marguerite (lângă Cannes), dar la 10 august 1874 el a evadat cu ajutorul soției sale, dar, și probabil cu ajutorul unor gărzi ale închisorii. Apoi, sa stabilit la Madrid, unde a murit în 1888, de toți uitat și abandonat, chiar de propria soție.
* 1824: Maria Beatrix de Austria-Este (germană Maria Beatrix Anna Franziska, Erzherzogin von Österreich-Este, Prinzessin von Modena[1]) (13 februarie 1824 – 18 martie 1906) a fost membră a Casei de Austria-Este, Arhiducesă de Austria, Prințesă a Ungariei și Boemiei și Prințesă de Modena prin naștere. A fost al patrulea și cel mai mic copil al lui Francisc al IV-lea, Duce de Modena și a nepoatei și soției sale, Maria Beatrice de Savoia. Prin căsătoria cu Juan, Conte de Montizón, Maria Beatrix a devenit membră a Casei de Bourbon. Juan a fost pretendent carlist la tronul Spaniei din 1860 până în 1868 și pretendentul legitimist la tronul Franței din 1883 până în 1887.
| Arhiducesa Maria Beatrix | |
| Contesă de Montizón | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Maria Beatrix Anna Franziska |
| Născută | 13 februarie 1824 Modena, Ducatul de Modena și Reggio |
| Decedată | (82 de ani) Graz, Stiria, Austro–Ungaria |
| Înmormântată | Graz  |
| Părinți | Francisc al IV-lea, Duce de Modena Maria Beatrice de Savoia |
| Frați și surori | Arhiducesa Maria Theresa de Austria-Este Francisc al V-lea, Duce de Modena Arhiducele Ferdinand Karl Viktor de Austria-Este |
| Căsătorită cu | Juan, Conte de Montizón |
| Copii | Carlos, Duce de Madrid Alfonso Carlos, Duce de San Jaime |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Spania |
| Religie | catolicism |
| Ocupație | politiciană |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Arhiduce Prințesă |
| Familie nobiliară | Casa de Austria-Este Casa de Bourbon |
* 1848: Emil Gottfried Hermann Ritter von Eichhorn (n. ,[1]Breslau, Regatul Prusiei[2] – d. ,[1] Kiev, Statul Ucrainean[3], asasinat de un terorist bolșevic) a fost un feldmareșal german prusac în Primul Război Mondial.
Familia provine din Franconia. Hermann a fost un fiu al președintelui districtului MindenHermann von Eichhorn (1813-1892) care a fost nobilitat cu titlul Ritter von ((cavaler) la 27 februarie 1856 de către regele Frederic Wilhelm al IV-lea al Prusiei (în onoarea meritelor tatălui său Friedrich) și a soției sale Julie Friederike Wilhelmine, născută von Schelling (1821-1885). El a fost un nepot al ministrului de cultură în Prusia Johann Albert Friedrich Eichhorn (n. 2 martie 1779 - d. 16. ianuarie 1856) și din partea mamei al filozofului și antropologului Friedrich Wilhelm Joseph von Schelling (1775-1854).[4]
Eichhorn s-a căsătorit la 2 martie 1880 cu Pauline Charlotte Jenny (21 iulie 1857 - d. 22 aprilie 1925), fiica consilierului de legație secret Wilhelm Jordan. Șotii au avut doi fii și o fiică:
1. Friedrich Hermann Lothar (n. 16 mai 1880 - d. 1950), consilier de legație secret, consilier în Ministerul de Externe
2. Delfine Julie Charlotte Sabine(n. 2 mai 1882 - d. 1948)
3) Wolf Albrecht Friedrich (n. 11 septembrie 1883- d. 1969), ofițer
Eichhorn a absolvit liceul mai întâi la Breslau, apoi a schimbat la cel din Oppeln, unde a luat bacalaureatul. După acea s-a alăturat, la 1 aprilie 1866, pentru un serviciu de voluntariat de trei ani celui de-al doilea regiment de infanterie al gărzii ca sublocotenent. A luat parte la războiul austro-prusac la luptele de la Trautenau și Sadowa, astfel la Bătălia de la Königgrätz. După semnarea păcii cu Austria, von Eichhorn a fost promovat locotenent la 6 septembrie 1866. În timpul războiului franco-german a devenit locotenent de clasa a 2-a al primului batalion în regimentului 2 al Landwehr-ului. A participat apoi la asediul principal al Strasbourgului și la cel de la Paris. După un asalt asupra fortăreței Mont Valérien în Île-de-France a primit ordinul Crucii de fier de clasa a 2-a la banda albă. [6]
Din 1872 până în 1875 a frecventat și absolvit Preußische Kriegsakademie(„Academia Prusacă de Război”), fiind avansat în acest timp la gradul de locotenent de rangul I (Premierleutnant, 1873), iar în 1876 a fost transferat la Staul Major General. Din mai 1877 până în noiembrie 1879 a devenit adjutant al Brigăzii 60 Infanterie din Metz precum căpitan (1878), iar din decembrie 1879 până în ianuarie 1883 șef al companiei de gardă nr. 12 infanterie și după acea transferat încă de două ori (la Statul Major al Diviziei 30, februarie 1883-septembrie 1884 și la Marele Stat Major General al inspecției de armată nr. 5, septembrie 1884-decembrie 1888). În acest timp a fost numit maior (1886). Au urmat mai multe funcții repede schimbătoare în Statul Major General.
După ce a fost avansat la gradul de locotenent-major, a devenit șef de secțiune în Marele Stat Major General (septembrie 1891-mai 1892), apoi șef în Statul Major General al Corpului Armată XIV din Karlsruhe (mai 1892-octombrie 1895).[4][7]
Devenit colonel în mai 1894, a fost făcut comandor al Leib-Grenadier-Regiment König Friedrich Wilhelm III. Nr. 8(octombrie 1895-februarie 1897), iar, numit Generalmajor (general de brigadă) în iulie 1897, a preluat funcția de șef al Statului Major General al Corpului Armată VI și din octombrie 1899, până la avansarea la gradul de general-locotenent în mai 1901, cea unui comandor al Brigăzii Infanterie nr. 18.
Datorită noului rang în armată, Eichhorn a preluat comanda Diviziei nr. 9 staționată în Glogau (mai/iunie 1901-mai 1904), apoi a devenit general comandor al Corpului Armată XVIII din Frankfurt am Main (mai 1904-octombrie 1907). În acest timp a căpătat rangul general de infanterie (1905). Din octombrie 1907 până în iunie 1908 a fost președinte al comisiei pentru revizuirea reglementărilor privind serviciile de pe câmpurile de bătălie. Apoi a fost à la suite(de) al Leib-Grenadier-Regiment Nr. 8 (iunie 1908-septembrie 1912). În sfârșit, în septembrie 1912, ofițerul a fost numit general-colonel și inspector general al Inspecției Armată VII din Saarbrücken (până în ianuarie 1915)
În cazul de mobilizare, generalul a fost prevăzut ca comandant suprem al Armatei V din Metz, dar, cauzat unui accident grav de călărie acompaniat de o pneumonie, nu a fost inapt pentru folosirea pe front. De abia după recuperarea sa, a preluat, pe 26 ianuarie 1915, conducerea supremă a nou-formatei Armate X în Prusiei de Est,care a format aripä de cuprindere, decisivă în a doua bătălie de pe Lacurile Mazurice (februarie 1915). Lui Eichhorn a fost acordat înaltul ordin "Pour le Mérite" pentru capturarea orașului Kaunas în august 1915, iar în octombrie 1915 a condus ofensiva asupra Vilniusului pe frontul de pe ambele maluri ale lacului Naroci în Ofensiva de pe Lacul Naroci, unde armata lui a trebuit să treacă prin lupte grele, dar biruitoare de apărare în primăvara anului 1916.[4][7]
La 30 iulie 1916, relațiile de comandă în est au fost reorganizate și comanda lui Eichhorn a fost extinsă incluzând Armata VIII, creând așa numitul „Grup de Armată Eichhorn”. Toate forțele armate în Lituania și Curlanda au stat astfel sub comandamentul lui. Armata sa a lansat o ofensivă reușită în octombrie 1917, luând Riga și capturând insulele baltice Ösel, Moon și Dagö. La 18 decembrie 1917, Eichhorn a fost promovat la gradul de Feldmareșal general și în martie 1918 a fost numit în plus comandant al „Grupului de Armată Kiev”, un oraș care a fost ocupat cu puțin timp înainte de semnarea tratatului de pace de la Brest-Litovsk de către trupele germane în Operațiunea Faustschlag.[4][8][9]
La 4 martie 1918, securitatea militară a Puterilor Centrale în Ucraina, Rusia de Vest, Rusia de Sud și Crimeea, o sferă de influență care o câștigaseră la începutul anului 1918, a fost pusă în mâinile lui. Funcția sa principală a fost aceea de a extrage cât mai multe cereale din Ucraina pentru a sparge blocada navală britanică. El a folosit o combinație de dare de mită și violență pentru a atinge acest obiectiv, ajutat de șeful său capabil de personal generalul Wilhelm Gröner. Una dintre „victimele” sale a fost Rada Centrală, dizolvată în curând de Eichhorn, pe care a înlocuit-o cu un nou hatman, generalul Pavlo Skoropadski.[4][9][10]
La 30 iulie 1918, mareșalul a fost asasinat, împreună cu ofițerul lui de asistentă Walter von Dreßler, printr-un atentat cu o bombă, comis de teroristul bolșevic Boris Donskoi, cu intenția de a provoca ruperea relațiilor dintre conducătorii bolșevici din Rusia și guvernul german. Infractorului s-a făcut un proces militar scurt, fiind condamnat la moarte și spânzurat scurt după acea.[11]
Trupul neînsuflețit al feldmareșalului a fost repatriat la Berlin și înmormântat după o decerebrare pompoasă în Cimitirul Invalizilor lângă mormântul mareșalulului Alfred von Schlieffen
.svg){kind=small}
* 1852: John Louis Emil Dreyer (n. 13 februarie 1852 – d. 14 septembrie 1926) a fost un astronom irlando-danez.
Johan Ludvig Emil Dreyer s-a născut la Copenhaga. Tatăl său, general-locotenentul John Christopher Dreyer,[7] a fost minitru de război și naval al Danemarcei. La vârsta de 14 ani a devenit interesat de astronomie și l-a vizitat, în mod regulat, pe Hans Schjellerup la Observatorul de la Copenhaga.[8]
A studiat la Copenhaga, până în 1874, când, la vârsta de 22 de ani, el a mers la Parsonstown, în Irlanda, unde a lucrat pentru Lawrence Parsons, al patrulea conte de Rosse, fiul și successorul lui William Parsons care construise Leviathan de la Parsonstown (un telescop uriaș cu oglinda primară de 183 cm). Începând din 1878 a lucrat la observatorul Dunsinkși în 1882 la cel de la Armagh al cărui director a fost până în 1916.
Contribuția sa majoră este monumentalul New General Catalogue of Nebulae and Clusters of Stars care numără 8 163 obiecte de pe cerul profund completat de două anexe: Index Catalogue, care au condus la peste 13 000 obiecte repertoriate. Acest catalog, sub o formă revizuită, este folosit și în zilele noastre.
Dreyer a fost și un istoric al astronomiei. În 1890 el a publicat o biografie a lui Tycho Brahe, și el de origine daneză, iar spre sfârșitul carierei sale, Dreyer a editat publicațiile lui Tycho și corespondența acestuia. Cartea sa History of the Planetary Systems from Thales to Kepler (1905), este o privire generală a istoriei astronomiei și rămâne o bună introducere asupra subiectului. În prezent este editată sub titlul A History of Astronomy from Thales to Kepler (ISBN 0-486-60079-3).
El a coeditat prima istorie oficială a Societății Astronomice Regale, împreună cu Herbert Hall Turner, History of the Royal Astronomical Society 1820–1920 (1923, retipărită în 1987).
* 1855: Paul Louis Eugène Deschanel (Pronunție în franceză: /pɔl deʃanɛl/; n. ,[1][2][3] Schaerbeek, Belgia – d. ,[1][4][5][2][3]Paris, Franța) a fost un om de stat francez. Paul Deschanel a fost președintele Franței în perioada 18 februarie-21 septembrie 1920.
· 1880: Dimitrie Gusti (n. ,[1] Iași, România – d. ,[1] București, Republica Populară Română), a fost un sociolog, istoric, filosof voluntarist și etician român. Membru al Academiei Române din 1919, președintele Academiei Române (1944- 1946), Ministrul Instrucțiunii Publice, Cultelor și Artelor între 1932 și 1933, profesor la Universitățile din Iași și București. Dimitrie Gusti este considerat a fi creatorul sociologiei românești.
Dimitrie Gusti s-a născut la Iași, ca fiu al Nataliei (n. Gatovski) și al lui Stefan Gusti. Și-a petrecut copilăria, la Gropnița, unde părinții aveau o moșie, și Iași.[3]
De la vârsta de șase ani până în 1898 a urmat școala primară, la internatul „Caracaș” și liceul la „Institutele Unite” din Iași. Între 1898 și 1899 frecvetează Universitatea din Iași, la Facultatea de Litere, Drept și Științe. În 1899 s-a mutat la Universitatea „Friedrich Wilhelm”(Friedrich-Wilhelms-Universität) din Berlin, iar din 1900 în Leipzig, unde i-a avut ca profesori pe Wilhelm Wundt, Paul Barth și Karl Bücher. Obține distincția „Doctor în filosofie” cu disertația Egoismus und Altruismus. Zur soziologischen Motivation des praktischen Wollens.
În 1908, interesat de diverse discipline, s-a întors la Berlin, unde a studiat sociologia cu Georg Simmel, Ferdinand Tönnies, Leopold von Wiese și Max Weber, filozofia cu Friedrich Paulsen și jurisprudența cu Franz von Liszt și Rudolf Stammler. În 1908 s-a dus la sociologul Émile Durkheim la Paris și, de asemenea, a fost interesat de autori englezi, precum Herbert Spencer.
În 1910 devine profesor la Universitatea din Iași, unde va preda etica și sociologia la catedra de Sociologie, Etică, Istoria filosofiei vechi din cadrul Facultății de Litere și Filosofie. În 1920 este chemat la Universitatea din București, la catedra de Sociologie, Etică și Estetică a Facultății de Litere.
A inițiat și îndrumat acțiunea de cercetare monografică a satelor din România (1925 - 1948). A obținut legiferarea serviciului social (1939), prin care se instituționaliza, pentru prima oară în lume, cercetarea sociologică, îmbinată cu acțiunea socială practică și cu pedagogia socială.
A fondat și condus Asociația pentru Știința și Reforma Socială (1919 - 1921), Institutul Social Român (1921 - 1939, 1944-1948), Institutul de Științe Sociale al României (1939 - 1944), Consiliul Național de Cercetări Științifice(1947 - 1948). A creat, împreună cu Victor Ion Popa, H. H. Stahl și G. Focșa, Muzeul Satului (1936).
În domeniul literar-științific, Gusti a înființat și a condus revistele „Arhiva pentru știința și reforma socială” (1919 - 1943) și „Sociologie românească” (1936 - 1944).
După invadarea și ocuparea României de către Armata Roșie (1944), Partidul Comunist din România a încercat, în zadar, să-l câștige pe Gusti de partea sa, cu oferte de colaborare; cu toate acestea, Dimitrie Gusti a devenit membru al ARLUS[4]și a fost invitat în Uniunea Sovietică pentru a participa la ceremonii oficiale.[5].
Membru al unei loji masonice din Iași
Opere:
- Egoismus und Altruismus, 1904
- Die soziologischen Betrehungen in der neuen Ethik, 1908
- Cosmologia elenă, 1929
- Sociologia militans, (volumul I, 1935; volumele I și II, 1946)
- Cunoaștere și acțiune în serviciul națiunii, (2 volume), 1939
- Problema sociologiei, 1940
- La science de la realite sociale, 1941.
- Enciclopedia României. Vol. I-IV, Bucharest 1938, 1938 1943
| Dimitrie Gusti | |||
 Academicianul Dimitrie Gusti | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | [2] Iași, România | ||
| Decedat | (75 de ani)[2] București, Republica Populară Română | ||
| Înmormântat | Cimitirul Bellu | ||
| Cetățenie | .svg){kind=small} România | ||
| Ocupație | istoric autor filozof sociolog[*] profesor universitar scriitor | ||
| Activitate | |||
| Educație | Facultatea de Filosofie Morală din Leipzig, Facultatea de Științe Juridice din Berlin[1] | ||
| Alma mater | Universitatea Leipzig Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași | ||
| Organizație | Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași Universitatea din București Universitatea Humboldt din Berlin | ||
| Lucrări remarcabile | Membru fondator al Muzeului Satului | ||
| Influențat de | Frédéric Le Play, Émile Durkheim, Wilhelm Wundt | ||
| Partid politic | Partidul Național-Țărănesc | ||
| Profesor pentru | Ștefania Cristescu-Golopenția | ||
Președinte al Academiei Române | |||
| |||
· 1885 - S-a născut regizorul american George Fitzmaurice. A realizat filme de succes cu actori celebri (Rudolf Valentino, Greta Garbo, R. Colman) (m.14.06.1940).
* 1891: Grant DeVolson Wood (n. 13 februarie 1891 – d. 12 februarie 1942) a fost un pictor american născut la patru mile est de localitatea Anamosa, statul Iowa. Wood este cel mai bine cunoscut pentru picturile sale care descriu America rurală a regiunii cunoscute sub numele de Vestul Mijlociu (sau Midwest), dar mai ales datorită picturii devenită faimoasă, American Gothic, una din imaginile emblematice ale secolului 20.
Familia lui Grant Wood s-a mutat în Cedar Rapids după moartea tatălui său în 1901. Curând, tânărul Grant, a început să lucreze ca ucenic la una din atelierele locale de prelucrare a metalelor. După terminarea liceului, (liceul local Washington High School), Wood a devenit student al unei școli de artă din Minneapolis în 1910, pentru a se întoarce după un an pentru a preda ca profesor într-o școală care avea doar o încăpere. [3] În 1913, s-a înrolat la Facultatea de artă a Institutului din Chicago (în original, School of the Art Institute of Chicago, lucrând simultan ca un aurar și argintar.
Între 1920 și 1928, artistul a vizitat Europa de patru ori, unde a studiat diferite stiluri de a picta, dar mai ales impresionismulși post-impresionismul. În ciuda studiului aprofundat al acestor stiluri de pictură, influența cea mai evidentă în stilul său de a picta aparține pictorului flamand al al XV-lea, celebrul Jan van Eyck, de la care Grant Wood a învățat și preluat tehnica reprezentării extrem de clare a portretelor și a fundalurilor.
Între 1924 și 1935, Wood a locuit într-o locuință, care fusese inițial o unitate de stocare a materialelor și pe care a transformat-o în studioul său personal. Adresa, care nu exista anterior, a devenit "5 Turner Alley," o invenție a artistului. În anul 1932, Wood a fost printre inițiatorii creării coloniei de artiști Stone City Art, în apropierea localității sale natale, pentru a ajuta diverși artiști locali a fi capabili să supraviețuiască perioadei contemporane de atunci, cunoscută ca Great Depression. Devenit un puternic avocat al regionalismului în arte, Grant Wood și-a petrecut o bună parte a deceniului 1930 - 1940cutreierând Statele Unite și tinând conferințe pe această temă
* 1896: Ermil F. Gheorghiu (n. 13 februarie 1896, Botoșani - d. 14 ianuarie1977, București) a fost un general aviator român, Șef de Stat Major al Forțelor Aeriene.
A absolvit Școala Militară de Ofițeri în 1915.[1] A fost înaintat la gradul de comandor aviator la 16 octombrie 1937 și la gradul de general de escadră la 10 mai 1941.[1]
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost numit la comanda Corpului Aerian Român (21 noiembrie 1942), ulterior fiind avansat ca Șef de Stat Major al Forțelor Aeriene Române.
Generalul Ermil Gheorghiu a fost numit la 1 septembrie 1944 în funcția de subsecretar de stat pentru Aviație.[2]
În cadrul unei operațiuni din noaptea de 5/6 mai 1950, Securitatea l-a arestat pe generalul Ermil Gheorghiu. A supraviețuit închisorilor comuniste, decedând în anul 1977.
| Ermil Gheorghiu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | Botoșani, România |
| Decedat | (80 de ani) București, RS România |
| Cetățenie | .svg){kind=small} România |
| Ocupație | personal militar[*] |
| Gradul | general-maior |
Decorații și distincții
| |
· 1903: Gheorghe Manu (alternativ George Manu sau Georges Mano; n. 13 februarie 1903, București – d. 12 aprilie 1961, Aiud) a fost un fizicianromân și o figură deosebită în mișcarea națională de rezistență de după al Doilea Război Mondial.
Părinții săi erau Ioan (Iancu) Manu (fiul generalului Gheorghe Manu) și Elisabeta (Zeta Cantacuzino).[1] Se trăgea, conform tradiției, dintr-o veche familie genoveză, pe nume Manno (pe blazonul familiei figurează o mână ieșind din apă),[2] stabilită la Constantinopol înainte de cucerirea otomană. Urmașii strămoșului Mihail Manu, sosit în Țara Românească în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, s-au înrudit prin alianță cu familii boierești și domnitoare din partea locului, împământenindu-se; așa se face că în ascendența lui Gheorghe Manu se regăsesc numele domnilor Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu.[3][4]
Școala primară și liceul le-a pregătit în particular (cu excepția ultimelor două clase de liceu, urmate la Nancy), absolvind liceul în 1921. Se înscrie la Facultatea de Științe a Universității din București, obținând în 1925 două licențe: în matematicăși în fizico-chimice. În 1926 obține certificatul de studii superioare de chimie fizică și radioactivitate al Facultății de Științe din Paris. Lucrează apoi la Institut du Radium (1927-1934), pregătindu-și teza de doctorat sub îndrumarea Mariei Curie. Frecventează simultan, la Sorbona și Collège de France, cursurile ținute de Eugène Bloch, Louis de Broglie și Paul Langevin. În 1933 își susține teza de doctorat, obținând diploma de Docteur ès sciences physiques (Doctor în științele fizice), cu mențiunea „très honorable”.[5][6] Declină oferta de a rămâne cercetător la Institut du Radium și se întoarce în țară, devenind asistent la Facultatea de Științe din București (1935). Va fi numit conferențiar abia în 1945 – prea târziu.
A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935. Se căsătorește în 1936 cu Sonia Poulieff.
Aderă în 1937 la Mișcarea Legionară. În primii ani nu e activ politic, se remarcă însă prin activitate civică: ia atitudine deschis contra abuzurilor și corupției în mediul universitar din timpul dictaturii carliste (1938-1940) și e sancționat.[3][7] Își exprimă oroarea față de atrocitățile din scurta perioadă de guvernare legionară (asasinarea lui Nicolae Iorga în 1940).[8]Devine activ în conducerea legionară în 1943 și este, o vreme, comandant interimar al mișcării. Duce apoi o dublă existență, împărțindu-se între îndeletnicirile de asistent la Facultatea de Științe și cele, clandestine, de coordonator al mișcării legionare. La sfârșitul războiului trece definitiv în clandestinitate, dedicându-se exclusiv mișcării naționale de rezistență. În 1948 este arestat și condamnat, în „procesul grupului de complotiști, spioni și sabotori”, la muncă silnică pe viață.[3]
Intelectual cu o vastă cultură științifică și umanistă, ajutat de o excepțională memorie, Gheorghe Manu a ținut adevărate cursuri clandestine pentru codeținuți: matematică, fizică, filozofie, istorie, geografie, literatură, drept, limbi străine... Talentul și inventivitatea sa au produs metode originale de comunicare în temniță – ca texte scrise cu vârful acului pe tăblițe de săpun,[9] sau mesaje Morse codificate prin noduri pe un fir de ață.[10] I s-a cerut să participe la „reeducarea de la Aiud”, semnând o declarație de desolidarizare; demn și dârz, nu a făcut nici un compromis. Ca pedeapsă, grav bolnav fiind, i-a fost refuzat ajutorul medical; a decedat la 12 aprilie 1961, în penitenciarul Aiud.
Cercetările asupra absorbției radiației alfa în materie întreprinse de Gheorghe Manu la Institut du Radium cuprind determinări experimentale foarte precise și interpretarea lor teoretică în cadrul modelelor existente. Rezultatele au fost publicate în Comptes rendus de l’Académie des sciences (1932-33) și au constituit substanța tezei sale de doctorat, intitulată Cercetări asupra absorbției razelor alfa (Recherches sur l'absorption des rayons α), publicată în Annales de physique (1934). Era, în vremea aceea, cea mai completă investigație a interacției radiației alfa cu materia, ea însăși un subiect nou și actual, și a fost citată extensiv.[4][12]
Cercetări experimentale de fizică nucleară erau greu de realizat la Facultatea de Științe din București, unde infrastructura necesară era deficitară. A continuat să publice (1937-1940) lucrări de analiză a unor date experimentale proprii anterioare și din literatură, dezvoltând latura teoretică, în dialog de idei cu prietenul Șerban Țițeica, asistent suplinitor la Politehnică.
După ce, de mai mulți ani, la Facultatea de Științe se preda o conferință de Radioactivitate de către Ștefania Mărăcineanu, George Manu inițiază niște ore de fizică nucleară. Ca simplu asistent la Catedra de Fizică Moleculară, Acustică și Optică, el nu putea ține decât seminarii sau lucrări practice cu studenții. Cum cursul predat de Eugen Bădărău includea un semestru de spectroscopie, Gheorghe Manu, ajutat de Radu Grigorovici, a amenajat într-o încăpere din subsol un modest laborator de fizică atomică pentru studenți. După laboratorul de radioactivitate pe care Ștefania Mărăcineanu îl conducea de mai mulți ani, acesta era cel de-al doilea laborator ce trata aspecte din domeniul fizicii atomice și nucleare.
A ținut numeroase prelegeri și comunicări la Societatea Română de Fizică, al cărei secretar a fost (1936-1945). Subiectele din domeniul fizicii nucleare erau de mare actualitate pentru auditoriu: transmutări prin raze α și neutronul, transmutări prin particule accelerate, pozitroni, radioelemente artificiale, structura și stabilitatea nucleului, date noi despre razele cosmice, despre parcursul particulelor de transmutare, transmutarea uraniului și toriului, momente nucleare...
În 1940 publică volumul I (despre isotopi, momente nucleare, radioactivitate) al monografiei Fizica nucleară proiectată în trei volume. Această lucrare a fost primul tratat de fizică nucleară din România. Nu a reușit să mai scrie volumul II (despre transmutări nucleare) și volumul III (despre teoria nucleului).
În primăvara anului 1947, Gheorghe Manu a redactat un amplu studiu intitulat În spatele Cortinei de Fier – România sub ocupație rusească (o primă versiune, scrisă în 1945-1946, purta titlul România între Rusia și Europa), semnat cu pseudonimul Testis Dacicus. Scopul lucrării este declarat succint în Prefață:
- „Prezentul studiu are drept scop să descrie în mod obiectiv felul în care un popor mic este nimicit în mod sistematic de o mare putere.”
- „El intenționează să informeze pe orice persoană imparțială și în special pe conducătorii celor două Puteri Occidentale, Statele Unite și Imperiul Britanic. Aceste state și-au asumat în mod voluntar obligații precise prin Charta Atlanticului, care a devenit acum Charta Națiunilor Unite. Astfel, națiunile amenințate de invazie străină și subjugare au fost îndreptățite să spere într-un viitor mai bun.”
- „Ar fi păcat ca aceste speranțe să fie înșelate.”
Urmează o analiză detaliată a situației României ocupate și a perspectivelor ei, în context european. „Faptele vorbesc destul de clar pentru ele înșile și realitatea este prezentată dezbărată de menajări diplomatice.” Cele unsprezece capitole tratează despre:
- Poziția geografică a României și politica externă
- Controlul rusesc în Europa
- Controlul rusesc în România
- Dezagregarea politică a României
- Dezagregarea națională a României
- Dezagregarea socială a României
- Dezagregarea economică a României: mijloacele de producție
- Dezintegrarea economică a României: transporturile, comerțul, finanțele
- Dezintegrarea statului
- Criza deschisă
- Consecințele dezintegrării României
Dactilografiată în mai multe exemplare, în limbile română și engleză, lucrarea – impresionantă prin vastitatea și precizia informației – a fost transmisă, prin intermediul misiunilor civile și militare americane și britanice în România, puterilor occidentale. Datorită agenților KGB infiltrați în serviciul secret britanic, ea a ajuns cunoscută și conducerii sovietice. Identitatea autorului s-a aflat numai în cursul anchetării lui Manu.
Gheorghe Manu a fost un fin desenator: știa să redea cu spontaneitate, în maniera line art, fizionomiile care îi stârniseră interesul. Desenele reproduse aici prezintă câteva figuri de fizicieni pe care i-a cunoscut, schițate cu considerație și umor.
- Paris 1926-1934
- București 1937-1943
Opere:
- Gheorghe Manu: Fizica nucleară Vol. 1 Isotopi, momente nucleare, radioactivitate, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, București, 1940.
- Testis Dacicus (George Manu): În spatele Cortinei de Fier – România sub ocupație rusească, Editura Kullusys, București, 2004.
- Testis Dacicus (George Manu): În spatele Cortinei de Fier: România sub ocupație rusească, ed. îngrijită și studiu introductiv de Silviu B. Moldovan, Editura Mica Valahie, București, 2011.
| Gheorghe Manu | |
 Gheorghe Manu Autoportret | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1] București, România |
| Decedat | (58 de ani) Aiud, România |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | fizician |
| Activitate | |
| Partid politic | Mișcarea Legionară |
 Membru al Academiei de Științe din România | |
· 1903: Georges Joseph Christian Simenon (n. 13 februarie 1903; d. 4 septembrie 1989) a fost un scriitor belgian prolific, care a publicat o sută nouăzeci și două de romane, o sută cincizeci și opt de povestiri și numeroase articole și rapoarte. El este cunoscut pentru crearea comisarului Maigret, personajul principal al romanelor și povestirilor sale polițiste.
Georges Simenon s-a născut pe strada Leopold nr. 26, în prezent nr. 24, din Liège, fiind fiul lui Désiré Simenon și al soției acestuia, Henriette. Désiré era contabilul unei companii de asigurări și se căsătorise cu Henriette în luna aprilie a anului 1902. Deși s-a născut pe 13 februarie, din motive de superstiție, nașterea scriitorului a fost înregistrată pe 12. Acest fapt este amintit în romanul Pedigree.
Familia Simenon își are originile în vechea regiune Limbourg din estul Belgiei, familia mamei lui Simenon fiind, de asemenea, din această provincie, dar din partea sa olandeză. Printre persoanele din trecutul familiei se numără Gabriel Brühl, un jefuitor din Limbourg-ul anilor 1720-1743, care a sfârșit prin spânzurătoare. Din această cauză Simenon folosește numele de Brühl destul de des în romanele sale.
În aprilie 1905, la doi ani după nașterea lui Simenon, familia s-a mutat în vecinătatea orașului Outremeuse, pe rue Pasteur nr. 3 (acum strada Georges Simenon, nr. 25). În septembrie 1906 s-a născut al doilea copil al familiei Simenon, care a devenit fiul preferat al Henriettei, fapt ce l-a influențat negativ pe micul Georges. Mai târziu, în februarie 1911, familia s-a mutat din nou, de această dată pe rue de la Loi, tot în Otremeuse. În această nouă și mai spațioasă casă, familia a decis să primească chiriași. Printre cei care de-a lungul timpului s-au perindat prin casa Simenon se aflau ucenici și studenți de diferite naționalități ce i-au înfățișat micului Georges o parte din diversitatea lumii. Acest lucru a influențat romanele sale, în special Pedigree și Le Locataire.
La vârsta de 3 ani, Simenon a învățat să citească la grădinița Saint-Julienne. Apoi, între 1908 și 1914, a urmat Institutul Saint-André. În septembrie 1914, la puțin timp după izbucnirea Primului Război Mondial, și-a început studiile la Colegiul Saint-Louis, un liceu iezuit.
În februarie 1917, familia Simenon s-a mutat într-o fostă clădire a poștei din vecinătatea orașului Amercoeur, pentru ca în iunie 1919 să revină în Otremeuse, de data aceasta pe rue l'Enseignement.
Folosind boala de inimă a tatălui său ca pretext, Simenon a decis să-și încheie studiile în iunie 1918, nemaisusținând examenele de sfârșit de an ale Colegiului Saint-Louis. Ulterior a obținut câteva slujbe minore și de ocazie.
Simenon este unul dintre cei mai prolifici scriitori ai secolului douăzeci, capabil de a scrie câte 60-80 de pagini pe zi. Opera sa cuprinde aproape 200 de romane, peste 150 de nuvele, câteva lucrări autobiografice și numeroase articole scrise sub mai mult de două duzini de pseudonime. În total, cam 550 de milioane de copii ale lucrărilor sale au fost tipărite.
El este cunoscut în principal pentru cele 75 de romane și 28 de povestiri avându-l ca protagonist pe comisarul Maigret. Primul roman din această serie, Pietr-le-Letton (Pietr letonul), a apărut în 1931; ultimul, Maigret et M. Charles (Maigret și domnul Charles), a fost publicat în 1972. Romanele din seria Maigret au fost traduse în toate limbile importante ale lumii, iar câteva dintre acestea au fost adaptate pentru film sau radio. Două serii de televiziune (1960-63 și 1992-93) au fost realizate în Marea Britanie și o serie în Franța (1991-2005) cu actorul Bruno Cremer.
Apogeul talentului creativ al lui Georges Simenon a fost atins în perioada în care scriitorul a locuit în Statele Unite, iar câteva dintre romanele scrise atunci sunt inspirate din contextul respectiv: Trois chambres à Manhattan (Trei dormitoare în Manhattan) (1946), Maigret à New York (Maigret la New York) (1947), Maigret se fâche (Maigret se înfurie) (1947).
Simenon a scris de asemenea foarte multe "romane psihologice", ca de exemplu The Strangers in the House (1940), La neige était sale (1948) sau Le fils (1957). Opera sa mai cuprinde de asemenea și câteva romane autobiografice, printre care Je me souviens (1945), Pedigree (1948) sau Mémoires intimes (1981).
În 1966 Simenon a primit cea mai mare distincție a MWA, Grand Master Award.
În 2003 colecția La Pléiade (sursă de inspirație pentru Library of America) a inclus 21 dintre romanele lui Simenon în două volume. Criteriile de selecție ale romanelor și notele adiționale îi au ca autori pe specialiștii în opera lui Simenon Jacques Dubois, președintele "Centrului de studii asupra operei literare a lui Georges Simenon" de la Université de Liège și pe asistentul său, Benoît Denis.
În 2005 scriitorul a fost nominalizat pentru titlul de De Grootste Belg / Le plus grand Belge ("Cel mai Mare Belgian") în două emisiuni TV separate. În versiunea flamandă a terminat pe locul 77, iar în cea valonă pe locul 10.
În România, editura Polirom, Iași a început din 2004 să editeze integral seria de romane și povestiri polițiste avându-l ca protagonist pe comisarul Maigret, într-o colecție numită Seria Maigret.
* 1904: Prințesa Irene a Greciei și Danemarcei (greacă Πριγκίπισσα Ειρήνη της Ελλάδας και Δανίας; 13 februarie 1904 – 15 aprilie 1974) a fost al cincilea copil și a doua fiică a regelui Constantin I al Greciei și a soției sale, Sofia a Prusiei.
Bunicii paterni au fost George I al Greciei și Olga Constantinova a Rusiei. Bunicii paterni au fost Frederic al III-lea al Germaniei și Prințesa Victoria a Regatului Unit (care era fiica cea mare a Prințului Albert de Saxa-Coburg și Gotha și a reginei Victoria a Regatului Unit).
Irene s-a născut la Atena. Nașterea ei a fost precedată de trei frați mai mari: George (1890), Alexandru (1893) și Paul (1901) și o soră, Elena (1896). O altă soră, Ecaterina, s-a născut în 1913.
În 1927, fratele Irenei, George, a anunțat logodna ei cu Prințul Christian de Schaumburg-Lippe, un nepot al regelui Christian al X-lea al Danemarcei.[1] Totuși, planul nu s-a finalizat și mai târziu el s-a căsătorit cu verișoara sa, Prințesa Feodora a Danemarcei.
- Prințul Amadeo Umberto Constantino Giorgio Paolo Elena Maria Fiorenzo Zvonimir de Savoia,născut la 27 septembrir 1943.
| Irene a Greciei și Danemarcei | |
| Regină a Croației Ducesă de Aosta | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | 13 februarie 1904 Atena, Grecia |
| Decedată | (70 de ani) Fiesole, Italia |
| Înmormântată | Basilica of Superga[*] |
| Cauza decesului | lip and oral cavity carcinoma[*] |
| Părinți | Constantin I al Greciei Sofia a Prusiei |
| Frați și surori | Regina mamă Prințesa Ecaterina a Greciei și Danemarcei George al II-lea al Greciei Alexandru I al Greciei Paul I al Greciei |
| Căsătorită cu | Prințul Aimone, Duce de Aosta |
| Copii | Amadeo, Duce de Aosta |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Grecia |
| Religie | Biserica Catolică |
| Ocupație | consort[*] infirmieră[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | regină consoartă[*] ducesă[*] Prințesă |
| Familie nobiliară | Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg Casa de Savoia |
* 1906: Petre Borilă, pe numele său real Iordan Dragan Rusev, (n. 13 februarie1906, Silistra, Dobrogea de Sud - d. 2 ianuarie 1973, București)[1] a fost un politician comunist român.
În anul 1924 a devenit membru al Partidului Comunist din România.
A fost membru ilegalist al PCR și luptător în Brigăzile Internaționale din Războiul Civil Spaniol, retras la Moscova până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial.
După ce a revenit în România cu Divizia Tudor Vladimirescu, cu funcția de comisar politic, a devenit comandant al diviziei “Tudor Vladimirescu” (1944-1947); șeful organizației București a PCR (1944-1947). A fost apoi membru al CC al PCR (1948-1965), al Biroului Politic și al Comitetului Executiv (1965-1969), șeful Direcției politice a Armatei (1948-1950), a participat la ședința de dizolvare a Comitetului Democrat Evreiesc de la data de 16 martie 1953[2], membru al Biroului Organizatoric al PMR (1950-1953); președintele Comisiei Controlului de Stat (1951-1958); membru în Biroul Politic al CC responsabil cu economia (1952-1953); ministru al Industriei Alimentare (1953-1955), vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (1954-1965). Petre Borilă a fost deputat în Marea Adunare Națională în sesiunile din perioada 1948 - 1969.
Petre Borilă a făcut parte din guvernele: Gheorghiu (1), Gheorghiu (2),Chivu (1), Chivu (2), Maurer (1).
A conviețuit un timp cu comunista evreică Betty Birnbaum[3] (Elisabeta Luca), secretara sa, care a devenit mai târziu soția lui Vasile Luca. A fost căsătorit cu comunista de origine evreiască Ecaterina Abraham. Fiica lor, Iordana, a fost soția lui Valentin Ceaușescu, cu care a avut un băiat, Daniel, născut în 1981
| Petre Borilă | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Iordan Dragan Rusev |
| Născut | 13 februarie 1906 Silistra, Dobrogea de Sud |
| Decedat | 2 ianuarie 1973 București, Republica Socialistă România |
| Căsătorit cu | Ecaterina Abraham |
| Copii | Iuri și Iordana (soția lui Valentin Ceaușescu) |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | comisar politic ministru |
| Vicepreședinte al Consiliului de Miniștri | |
| În funcție 1954 – 1965 | |
| Șef al Direcției politice a Armatei | |
| În funcție 1948 – 1950 | |
| Președinte al Comisiei Controlului de Stat | |
| În funcție 1951 – 1958 | |
| Membru în Biroul Politic al C.C. al P.C.R. | |
| În funcție 1952 – 1953 | |
| Ministru al Industriei Alimentare | |
| În funcție 1953 – 1955 | |
| Partid politic | Partidul Comunist Român |
· 1910 - S-a născut fizicianul american William B. Shockley, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică pe 1956, împreună cu Walter H. Brittain şi John Bardeen pentru descoperirea tranzistorului; (m.12.08.1989).
* 1913: Alexandru Bardieru (n. 13 mart. 1913, Nesfoaia, fost jud. Hotin; d. 22 sept. 1994, Botoșani a fost un prozator, folctorist si publicist român.
A absolvit școala primară în satul natal, Seminarul Teologic (1927-1935), Facultatea de Teologie din Chișinău (1935-1939), fapt deosebit de rar pentru aceea perioadă, având în vedere ca preoții făceau numai seminarul teologic, apoi finalizează Seminarul Pedagogic Universitar din Cernăuți (1942-1943), cu examen de capacitate la religie (1946). În 1938 este hirotonisit preot în parohia Rângaci, lângă Hotin, unde a slujit până la ocuparea teritoriului de către Rusia sovietică. S-a refugiat peste Prut, unde a găsit adăpost la Artur Gorovei. Un timp a slujit în satul Ruși-jud. Baia (1940-1941), iar la eliberarea Basarabiei a fost numit la parohia Marșenița-Hotin, din ținutul natal (1941-1944); a mai slujit în parohii din Corabia–Olt (1944-1945), Buciumeni–Fălticeni (1945-1949), Boroaia-Suceava (1949-1960), Broscăuți-Dorohoi (1960-1971), Botoșani (1971-1994); protopop la Boroaia-Suceava (1949-1951), prof. de Religie la Corabia și Fălticeni (1944-1949), iconom stavrofor (1953).
Cronica Parohiei Boroaia-Vale[1] menționează următorii preoți slujitori ai acestui lăcaș de cult: Petru (ctitorul), Ioan, diaconul Ioniță Mateianu, Costache Ionescu, Th. Ionescu, Ștefan Rafael, Mihai Beraru, Ioan Eșanu, Ștefan Grosu, Alexandru Bardieru, Mircea Diaconescu, Ioan Argatu (viitorul arhimandrit Ilarion Argatu), Alexandru Argatu, Florin Meștereanu etc.
A debutat publicistic în Cuvânt moldovenesc la 4 aug. 1929, dar colaborator devine abia în 1932, când începe să publice recenzii, note, poezii, impresii de călătorie și texte folclorice culese în peregrinările sale (semnând uneori și cu pseud. Delanesfoia). În anii de studenție semnează publicistică în numeroase periodice din Basarabia, Moldova de peste Prut și Muntenia:Bugeacul, Bărăganul, Cuget moldovenesc, Gazeta Basarabiei, Itinerar, Luminătorul, Pagini basarabene, Poetul, Porunca vremii, Raza, Solia, Suceava, Tribuna tineretului (red.) ș.a. În perioda 1939-1944, chiar în condițiile precare ale războiului, își continuă activitatea publicistică și literară, articolele sale apărând în rev.: Bucovina, Bucovina literară (Cernăuți), Cetatea Moldovei (Iași), Cuget clar, Cuvânt Moldovenesc(Chișinău),În muguriri(Fălticeni), Observatorul (Dorohoi), Păstorul Tutovei, Vestitorul satelor, Viața Basarabiei. A tipărit și câteva broșuri religioase: Carte de rugăciuni (1941), Hristos, pacea lumii (1941), Mărturii împotriva stilismului(1941), Misiunea Sacerdotală (1941), Povățuitor pentru suflet și viață (1943), dar, din cauza condițiilor neprielnice, nu a reușit să-și publice în volum versurile, proza și culegerile folclorice, lucru regretabil, mai ales că nuvele sale din această perioadă demonstrează un remarcabil talent de prozator: Pe drum de iarnă, Icoane de la țară, Presimțire, Visul Lisavetei lui Nilici.
În Botoșani a funcționat ca preot la Biserica „Duminica Mare”, continuându-și activitatea literară și de cercetare, scriind cărți de povești și publicând în presa locală și națională documente cu valoare istorică, amintiri despre Artur Gorovei, Magda Isanos, M. Sevastos[2], Otilia Cazimir, Gala Galaction, M. Sadoveanu, D. Furtună ș.a., articole literare, recenzii, poezii și folclor la: Clopotul (1968), Albina, Ateneu, Caiete botoșănene, Iașul literar, Itinerar, Îndrumătorul Cultural, Luminatorul, Manuscriptum, Ramuri, Raza, Viața Basarabiei. A cules și alcătuit antologia de folclor – Antologia Crăciunului; a întreținut legături de prietenie și colaborare cu folcloriștii Artur Gorovei și Dumitru Furtună.
Preotul și scriitorul Alexandru Bardieru a depănat amintiri dragi despre poeta Magda Isanos, în revista Clopotul din Botoșani: „Cunoștința mea cu Magda Isanos, își are geneza într-un fapt literar. Amândoi învățam în același oraș, eram în aceeași clasă, dar la școli cu profil diferit. Cum demonul scrisului mă încerca de pe atunci, Societatea Culturală a școlii mă însărcinase cu redactarea unei reviste, intitulată Limba noastră. Magda Isanos conducea și ea o revistă intitulată modest Ghiocei. Așadar, din scris ne cunoaștem. La o perioadă de numai zece ani tereștri, eleva de care mă despărțeam atunci, avea să urce coordonatele Parnasului[3], mai vertiginos decât mă așteptam. Avea să treacă prin frumusețile acestei vieți, atingând toate treptele: de la eminenta studentă, la dârza apărătoare a celor obidiți, de la devotata soție, la duioasa mamă, și de la conștienta cetățeancă, la înflăcărata stegară a „veacului cel mare”. Poeta se impune în lumea literelor, și este apreciată elogios de critică. Dar, – suferindă și mai ales conștientă că aripa morții fâlfâie în preajma sa, se îndârjește mai aprig. Scrie cu febrilitate. Abia apucase să vadă și să salute triumful „anului unu”, bucuria i se frânge fulgerător, și pentru totdeauna în trista zi de 14 noiembrie 1944”.
Alexandru Bardieru scria în revista Viața Basarabiei (nr.3-4, 1943; p.243), o schiță-necrolog de toată frumusețea, evocând simplu și convingător chipul acelei care, în viața de toate zilele, a fost Speranța Tudor: „De familia Tudor, sau să fim în nota titlului, de Speranța Tudor mă leagă amintiri scumpe din anii cei mai frumoși ai vieții, din anii studenției. Numai ce scăpasem de zidurile înguste ale seminarului și de uniforma cu guler strâmt și nasturi argintii, că toamna ne-am înscris la facultate cu o altă viață, de libertate, de afirmare și de manifestare nestingherită a crezului și gândurile noastre tinerești, cultivate pe băncile școlii. Într-o seară de toamnă, mi se pare, l-am cunoscut pe d. Iorgu Tudor la o adunare gazetărească. Chipul său blând și numele său pe care-l cunoșteam din copilărie de pe paginile Cuvântului Moldovenesc m-a a atras, și din seara cea ne-am împrietenit”.
După moartea cărturarului și preotului Dumitru Furtună (1890 -1965) din Dorohoi, cunoscut ca o distinsă personalitate culturală a Moldovei, restul arhivei sale a fost revizuit de Alexandru Bardieru. În ziarul "Clopotul", din 17 august 1969, Alexandru Bardieru scrie în articolul Un distins cârturar, D. Furtuna: „Avînd prilejul să răsfoiesc filă cu filă hîrtiile rămase, mi-am putut da seama de forța uriașă de muncă a acestui modest cărturar ... Cu ocazia revizuirii și aranjării hartiilor sale, am găsit însemnările a o mulțime de titluri, ce formau obiectul a zeci de lucrări, unele în proiect, altele conspectate, iar parte din ele finisate. Mă gândesc la pierderea ireparabilă pentru literatura noastră prin dispariția lucrarii „Viata și opera lui Ion Creanga”, în 3 volume, un studiu complet și un material inedit”.
A fost membru al Societății Scriitorilor din Basarabia, membru al Uniunii Scriitorilor din România (1979), membru activ al Filialei Botoșani a Cenaclului literar al Uniunii Scriitorilor din România. Figurează în antologia de lirică basarabeană Mireasa de peste Prut , antologie scrisă de Al. Darie (București: Editura Didactică și Pedagogică, 1994).
| Alexandru Bradieru | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 13 februarie 1913 Nesfoaia, Ucraina |
| Decedat | (81 de ani) Botosani, Romania |
| Naționalitate | română |
| Ocupație | folclorist, prozator, publicist, preot |
| Activitate | |
| Alte nume | Delanesfoia Alexandru Bardieru împreuna cu nevasta sa, Ecaterina Bardieru  Alexandru Bardieru |
* 1913: Antonia Pozzi (n. ,[1][2] Milano, Regatul Italiei[3] – d. ,[2] Milano, Regatul Italiei) a fost o poetesă italiană.
S-a născut din mariajul avocatului milanez Roberto Pozzi cu contesa Lina Cavagna Sangiuliani,[7] aceasta din urmă fiind nepoata lui Tommaso Grossi.[8]
Antonia a crescut în Milano, pe strada Mascheroni, dar locul său preferat era casa de vacanță din Pasturo, provincia Lecco, în inima munților. A avut o copilărie asigurată, frecventând cele mai bune școli, inclusiv ore de muzică și arte, călătorind și făcând sport.[7]
A început să scrie poezii în adolescență, ajungând la cifra de 200 de creații până la sfârșitul vieții. Nu își arăta lucrările decât celor mai apropiați prieteni, din care motiv activitatea sa literară a devenit cunoscută doar post mortem. Temele atinse în poezie țineau mai mult de natură
* 1918: Elena Negreanu (n. 13 februarie 1918,[1] Iași – d. 26 ianuarie 2016[2]) a fost o actriță, graficiană și regizoare română. A urmat cursuri de actorie la Institutul din București, la clasa profesoarei Beate Fredanov.
Din 1947 a fost actriță la Teatrul Național „Ion Luca Caragiale” din București și conferențiară la I.A.T.C.
Din 1956 a fost regizor artistic al Radiodifuziunii Române, realizând până în 1980 spectacole cu piese din repertoriul antic, clasic și modern.
În anii 2006 și 2008, Elena Negreanu a prezentat două expoziții de grafică personală în foaierul Sălii Radio.
· 1922 - S-a născut Horia Căciulescu, actor român de teatru și film (d. 1989)
Horia Căciulescu (n. 13 februarie 1922, Belinț, Timiș – d. 27 decembrie 1989, București) a fost un actor de comedie. A activat la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”. A trăit câțiva ani în detenție ca deținut politic la Canalul Dunăre-Marea Neagră din motive necunoscute. A fost ulterior și membru al PCR. A murit împușcat în zilele Revoluției din decembrie 1989, la bordul mașinii sale, în urma unei erori a unor soldați. E înmormîntat în Cimitirul Eroilor din București.
* 1922: Alexandru Cumpătă (n. 13 februarie 1922, Sulița, județul Botoșani - d. 31 martie2000, București) a fost un pictor român.
A absolvit în 1954 Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ din București, unde a studiat cu Camil Ressu și Nicolae Dărăscu.[3]
A avut șapte expoziții personale (1959, 1967, 1971, 1975, 1979, 1982, 1986), toate în București.[3]
· 1925 - S-a născut Gene Adams, vocalist american (Ames Brothers).
· 1930 - S-a născut Dotty McGuire, cântăreaţă americană (McGuire Sisters).
· 1932 - S-a născut traducătorul Aurel Covaci (m.18.05.1993).
* 1933: Gilda Marinescu (n. 13 februarie 1933, București - d. 24 aprilie 1995, București) a fost o actriță română de film, radio, televiziune, scenă și voce.
A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică. A decedat la 24 aprilie 1995 și a fost incinerată.
Filmografie:
- Zodia Fecioarei (1966)
- Baladă pentru Măriuca (1969)
- Serata (1971) - prințesa
- Livada de vișini (film TV, 1975)
- Instanța amână pronunțarea (1976)
- Înainte de tăcere (1978) - Marghioala
- Ciuleandra (1985) - Maria Crainicu, mama Mădălinei
- Căutătorii de aur (1986)
- Figuranții (1987)
- François Villon - Poetul vagabond (1987) - Madame La Bruyère
· 1933 - S-a născut regizorul francez de film Henri Constantin Costa-Gavras.
* 1937: Rupiah Banda (n. 13 februarie 1937, Gwanda, Zimbabwe) este un politician din Zambia. A ocupat funcția de președinte al țării în perioada 2008 - 2011.
· 1944 - S-a născut Peter Tork, vocalist şi chitarist american (The Monkees).
· 1945 - S-a născut King Floyd, cântăreţ şi compozitor american.
· 1945 - S-a născut Roy Dyke, baterist britanic (Ashton, Gardner & Dyke).
* 1946: Artur Jorge Braga Melo Teixeira (n. 13 februarie 1946), cunoscut simplu ca Artur Jorge, este un antrenor de fotbal portughez și fost fotbalist.
* 1949: Speranța Rădulescu (n. 13 februarie 1949, Buzău) este o muzicologă, antropologă și distinsă cercetătoare, specialistă în muzicile de tradiție orală (folclor muzical) și muzicile de metisaj.
Studiile muzicale le începe la Liceul de muzică „George Enescu” (harpă și pian).
între 1967-1973 urmează Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București (secția compoziție muzicală), la clasa profesorilor Tudor Ciortea și Myriam Marbé, pe care îl absolvă ca șefă de promoție. Aici a fost colegă cu compozitorul Adrian Enescu.[1]
Între 1973-1990 este cercetător științific la Institutul de Cercetări Etnologice și Dialectologice din București, unde se preocupă în paralel și de muzicologie.
În 1979 devine membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România.
Din 1980 preia pentru o vreme funcția de șef al secției de muzică și coregrafie a institutului.
Între 1982-1984 se ocupă de editarea unor discuri cu înregistrări din arhiva Institutului, în cadrul „Colecției naționale de folclor”.
În 1984 devine doctor în muzicologie la Conservatorul „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, conducătorul tezei fiind profesorul Romeo Ghircoiașiu.
În 1987 a primit Premiul Academiei Române, an în care devine membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România.
În 1992 lansează împreună cu pictorul Horia Bernea colecția „Ethnophonie”, publicând casete cu muzici tradiționale ale românilor și ale altor grupuri etnice. Începând cu anul 2000 se trece la producția pe CD, primele zece din colecție fiind distinse cu premiul „Coups de Coeur“, din partea Academiei „Charles Cros“ din Franța. În 2006, unul dintre discuri, conținând muzici aromâne, primește Premiul Criticii Germane a Discului.
În prezent este profesor asociat la Universitatea Națională de Muzică și cercetător în retragere la Muzeul Țăranului Român, în calitate de etnomuzicolog.
A colaborat cu importante reviste și publicații periodice atât din țară, cât și din străinătate, precum: „Cahier de musiques traditionneles” (Geneva), „Ethnologie française ” (Paris), „Martor”, „Revista de etnografie și folclor”, „România literară” ș.a.
A susținut numeroase comunicări științifice și conferințe în Franța, Elveția, Marea Britanie, Germania, Senegal, Slovacia, Spania etc.
A organizat concerte de muzică tradițională (Elveția, Franța) în Occident și în România, la Muzeul Țăranului Român. Este membră al SFE (Société Française d’Ethnomusicologie), ICTM (International Council for Traditional Music), UCMR (Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România).
Cărți:
Proprii
- Taraful și acompaniamentul armonic în muzica de joc, Colecția Națională de Folclor, București, Editura Muzicală, 1984, 724 p.
- Cîntecul: Tipologie muzicală. I. Transilvania meridională, Colecția Națională de Folclor, București, Editura Muzicală, 1990, 256 p. ISBN 973-42-0054-2
- Hopa-Tropa-Europa, București, Muzeul Țăranului Român, 1992, 42 p.
- Peisaje muzicale din România secolului XX, București, Editura Muzicală, 2002, 192 p. ISBN 973-42-0297-9
- Taifasuri despre muzica țigănească / Chats about Gypsy Music, București, Editura Paideia, 2004, 247 p. ISBN 973-596-204-7reed. Editura Paideia (ediția a II-a), 2015, 300 p. ISBN 978-606-748-073-3
- Muzici și societăți (broșură), București, Editura Universității Naționale de Muzică, 2012, 28 pag. ISBN 978-973-1905-99-0
Coautor
- Vom muri și vom fi liberi, București, Editura Meridiane, 1990, 340 pag. ISBN 978-973-33-0112-7 (în colaborare cu Irina Nicolau și Ioana Popescu)
- Din răsputeri. Glasuri și cetere din Țara Oașului, București, Institutul Cultural Român, 2006, 268 pag. ISBN 973-577-499-2 (în colaborare cu Jacques Bouët și B. Lortat-Jacob)
- Manele in Romania: Cultural Expression and Social Meaning in Balkan Popular Music, Lanham, Boulder, New York, London, Rowman & Littlefield, 2016, 348 pag. ISBN 978-144-226-708-4 (în colaborare cu Margaret Beissinger și Anca Giurchescu)
Studii și articole:
Revista de Etnografie și Folclor
- „Analiza unui text muzical lăutăresc”, în REF, tomul 22, nr. 1, 1977, p. 32-61
- „Operații de gândire implicate în transcrierea textului muzical de tradiție orală”, în REF, tomul 24, nr. 2, 1979, p. 178-183
- „Forme de manifestare a univocalității în folclorul muzical românesc”, în REF, tomul 28, nr. 1, 1983, p. 16-37
- „Istoria tarafului sătesc trăită și comentată de lăutarii înșiși”, în REF, tomul 29, nr. 2, 1984, p. 159-170
- „Ucenicia lăutarului”, în REF, tomul 30, nr. 2, 1985, p. 111-124
- „Plurispecializarea lăutarului”, în REF, tomul 31, nr. 1, 1986
Anuarul I.C.E.D.[2]
- „Taraful de concert și problemele spectacolului de folclor” (în colaborare cu Irina Nicolau) în Anuarul ICED, seria A, 1, 1979
- „Creația enesciană în prelungirea unor straturi vechi de muzică populară” în Anuarul ICED, Seria A, 2, 1980
- „Posibilitățile și limitele filmului etnografic în cercetarea etnologică actuală” (în colaborare cu Irina Nicolau) în Anuarul ICED, Seria A, 3, 1981
- „Sistemul muzicii folclorice în contemporaneitate” în Anuarul ICED, Seria A, 6-7, 1987
- „Relația muzică-text în cântecul contemporan” în Anuarul ICED, Seria A, 6-7, 1987
- „Formații și interpreți de muzică populară în festivalul Cântarea României” în Anuarul ICED, Seria B, 4, 1987
Revista Muzica
- „Lectura psiho-semiotică a mesajului muzical” în Muzica, nr. 11, 1987
- „Festivalul Maria Tănase” (în colaborare cu Ștefan Cărăpănceanu) în Muzica, nr. 7, 1980
- „Ansamblul (vocal-)instrumental folcloric românesc. Schiță tipologică”, în Muzica, nr. 10-11, 1980
- „Elemente de proveniență folclorică în muzica enesciană” în Muzica, nr. 9, 1981
- „Despre autenticitatea folclorului difuzat prin mijloacele comunicării de masă” în Muzica, nr. 10-11, 1981
- „Prelegeri despre folclorul muzical românesc în Marea Britanie” în Muzica, nr. 3, 1985
- „Difuzarea folclorului prin mijloacele comunicării de masă” în Muzica, nr. 2, 1985
- „Opinii despre „poluarea” muzicii noastre populare” în Muzica, nr. 12, 1986
- „Săptămânile muzicii populare românești la Geneva și Paris” în Muzica, nr. 8, 1988
- „Tendințe în evoluția muzicii noastre folclorice” în Muzica, nr. 6, 1989
- „Evoluția acordajului viorii populare în Țara Oașului” (în colaborare cu Felicia Diculescu) în Muzica, nr. 3, 1990
- „Tiberiu Alexandru” în Muzica, nr. 2, 1995
- „Consecințele în planul muzicii tradiționale ale prefacerilor politice în curs” în Muzica, nr. 2, 1995
- „The Traditional Music’s evolution” în Muzica, nr. 4, 1997
- „Față în față cu prefacerea muzicilor de tradiție orală” în Muzica, nr. 4, 1997
- „Trioul instrumental „Drum”, taraful din Gherla și Fanfara din Zece Prăjini” în Muzica, nr. 3, 1999
- „O minoritate într-un context plurietnic: evreii din ținutul Botoșani și muzica lor de petrecere” (în colaborare cu Florin Iordan) în Muzica, nr. 3, 2010
- „Un savant european al etnomuzicologiei” în Muzica, nr. 1, 2011
Revue Roumaine d’Histoire de l’Art (RRHA)
- „Significant Specific Composition Devices in Paul Constantinescu’s Symphony in D.” în RRHA, tome XII, nr. 2, 1975
- „Clemansa Liliana Firca, Direcții în muzica românească, 1900-1930” în RRHA, tome XIII, 1976
- „La lecture psycho-sémiotique du message musical” în RRHA, tome XIV, 1977
- „Quelques considérations sur la communication artistique musicale de la perspective du système sémiologique de Louis Prieto” în RRHA, tome XVI, 1977
- „La technique de variation et de développement du motif dans les quatuors a cordes op. 22 de Georges Enesco” în RRHA, tome XV, 1978
- „Considérations critiques sur le spectacle de folklore contemporain” (în colaborare cu Irina Nicolau) în RRHA, tome XVIII, 1978
- „Traditional Music in Man-Oriented Cognitive Acts. Some Romanian Cases” în RRHA, tome XXVII, 1990
- „Consequences of the Political Changes in Romanian Peasant Music” în RRHA, tome XXXI, 1994
Studii și Cercetări de Istoria Artei (SCIA)
- „Relații de determinare instituite la nivel formal între textele poetice și cele muzicale ale ciclului de lieduri or.15 Sept chansons de Clement Marot de George Enescu” în SCIA, tome 26, 1979
- „Microstructuri melodice subordonate principiului sonată în suita Impresii din copilărie de George Enescu” în SCIA, tome 32, 1985
Secolul 20 / Secolul 21
- „Colecția Universală a Muzicii Populare Înregistrate” în Secolul 20, nr. 310-312, 1984
- „Samuel Baud-Bovy”, în Secolul 20, nr. 310-312, 1984
- „Muzici de metisaj pan-balcanic” în Secolul 20 (Balcanismul), nr. 7-9, 1996
- „Satul Zece Prăjini față în față cu problema identității” în Secolul 21, nr. 1-7, 2002
- „Kulturfabrik. Impresii dezordonate” în Secolul 21, nr. 7-12, 2007
Revue Dialogue
- „Musique d’ensemble: le taraf traditionnel” în Dialogue. Revue d'Etudes Roumaines et des traditions orales Méditerranéennes, Jacques Bouët (ed.), nr. 12/13, Montpellier, Université Paul Valery, 1984
Cahiers de musique traditionnelle
- „La formation du lăutar roumain” în Cahiers de musique traditionnelle, vol. 1, Genève, 1988
- „L’accompagnement harmonique dans la musique paysanne roumaine” în Cahiers de musique traditionnelle, vol. 6, Genève, 1993
- „Musiques de métissage pan-balkanique en Roumanie” în Cahiers de musique traditionnelle, vol. 13, Genève, 2000
East European Meetings in Ethnomusicology (EEME)
- „Fidders’ Contracts and Payements” în EEME, vol. 3, 1996
- „The Peasant Brass Band in Romania” în EEME, vol. 6, 1999
Revista Martor - Muzeul Țăranului Român
- „Gypsy Music vs. music of the Others” în Martor, nr. 1, 1996
- „Constantin Brăiloiu et l’ethnomusicologie d’aujourd’hui” în Martor, nr. 3, 1998
- „Le fond “Constantin Brăiloiu” dans la bibliothèque du Musée de l’Homme” în Martor, nr. 3, 1998
- „Pan-Balkanic Waves in Romanian Oral Music” în Martor, nr. 6, 2001
- „Musician Gică Diricel: His Music and Estrangement” în Martor, nr. 6, 2001
Ethnologie Française
- „La musique paysanne roumaine. Sythématisation ethnomusicologique et taxinomie populaire” în Ethnologie Française, tome XXV, nr. 3, 1995
Anthropology Today
- „Traditional Musics and Ethnomusicology under Political Pressure: the Romanian Case” în Anthropology Today, vol. 13, no 6, London, December 1997
Etudes Tsiganes
- „Les manele, symbole de la “décadence” în Etudes Tsiganes. Revue trimestrielle, nr. 38. Paris, 2010
Yearbook for Traditional Music (ICTM)
- „Pan-Balkan and Euro-American Fusion Music and Dance. The Case of the Romanian Manea” (în colaborare cu A. Giurchescu) în Yearbook for Traditional Music, vol. XLIII, 2011
· 1950 - S-a născut Roger Christian, vocalist şi compozitor britanic (The Christians).
· 1950 - S-a născut Peter Gabriel, compozitor și cântăreț englez.
Peter Brian Gabriel (n. 13 februarie 1950 în Chobham, Surrey, Anglia) este un muzician englez care și-a dobândit faima ca vocalist și flautist în trupa Genesis.
* 1950: Mihai Cernea, zis Mișu (n. 13 februarie 1950), este un compozitor, cântăreț, baterist de muzică rock și om de afaceri român. Mihai Cernea este tatăl bateristului, muzicianului și actorului de televiziune Bubu Cernea.
A debutat în 1963 sau 1964;[1] primele formații în care a activat au fost Andantino și Grup 22.[2] În 1969, bateristul grupului Mondial, Florin Dumitru, a plecat pentru a înregistra alături de Phoenix;[3] cu această ocazie, a fost propus în locul său Mihai Cernea,[2] pe atunci elev în ultimul an de liceu.[3] În 1973, Cernea intră în formația Sfinx,[4] al cărui membru permanent va fi până la desființarea acesteia, la începutul anilor 1990. Sfinx este divizată între cei doi membri cu cea mai îndelungată experiență, Cernea și Corneliu „Bibi” Ionescu. Proiectul lui Ionescu nu rezistă decât pentru o scurtă perioadă, în vreme ce noua formație a lui Cernea, Sfinx Experience, activează până în ziua de astăzi, reunind foști membri Sfinx din anii 1980 (Zoia Alecu, Crina Mardare) și muzicieni mai tineri. Sub titulatura Sfinx Experience CDA funcționează și o companie de echipamente de scenă, de asemenea condusă de Cernea.
| Mihai „Mișu” Cernea | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | (69 de ani) RomâniaRomânia |
| Căsătorit cu | Crina Mardare |
| Copii | Bubu Cernea Mihaela Cernea Vlad Cernea |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | compozitor, baterist, cântăreț, om de afaceri |
| Activitate | |
| Gen muzical | rock progresiv, disco rock, rock alternativ |
| Instrument(e) | baterie |
| Ani de activitate | 1963/4-prezent |
| Case de discuri | Electrecord, Roton |
| Interpretare cu | Andantino, Grup 22, Mondial, Sfinx, Sfinx Experience |
* 1950: Robert „Bob” Daisley (n. 13 februarie 1950 în Sydney, Australia) este un basist și textier de hard rock care a abordat mai multe genuri muzicale, de la heavy metal la rock and roll și blues.
* 1951: Jean Băileșteanu (n. 13 februarie 1951 în Sălcuța, Dolj este un scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România. Debut editorial: 1975, la Editura „Scrisul Românesc” din Craiova.
A publicat, de asemenea, articole și proze în nenumărate reviste, antologii și almanahuri, a fost în conducerea revistelor „Meridian” și „Exploziv Magazin”, ani de zile a colaborat la Radio Craiova, Radio București etc. În prezent, are în curs de apariție un Jurnal de scriitor sub dictatură, VIAȚA CA O… PARADĂ. În 1985, i-a fost jucată la Radio Craiova, de o echipă de actori de la Teatrul Național din Craiova (Ilie Gheorghe în rolul principal), o piesă în două părți, CARTEA CU BUCLUC. În 1987, după apariția primei ediții a romanului DRUM ÎN TĂCERE, care a scăpat ca prin minune de la topire, a fost chemat la Casa de Filme 1 să scrie un scenariu de film, în două serii, cu țărani, promițându-i-se „o căciulă de bani”. Ceea ce i se cerea să scrie însă, doar trăiam… în plin socialism multilateral dezvoltat, nu era tocmai potrivit pentru persoana numită Jean Băileșteanu care, cu toată duritatea totalitarismului acelor vremi, nu s-a pretat și nu s-a… predat la nici un fel de compromis, neîncântându-l nici banii și nici o anumită poziție socială. Nu a fost membru PCR și a fost urmărit asiduu de securitate. După ce a scris, totuși, vreo trei variante de scenariu, care n-au fost pe placul oficialităților, a abandonat. Le-a spus că ceea i se cere, nu poate să facă, fiindcă, în primul rând, i-ar fi fost rușine de el și, de asemenea, nu vrea ca omul să dea doi lei la film și, după aceea, să-l înjure. Și nu va scrie niciodată după indicații.
Opera:
- CLOPOTUL VISELOR, povestiri, Editura Scrisul Românesc, 1975;
- DEALUL LUPULUI, povestiri, Editura Scrisul Românesc, 1978;
- POVEȘTILE DE FIECARE ZI, povestiri, Editura Albatros, 1981;
- DRUM ÎN TĂCERE, roman, Editura Scrisul Românesc, 1987;
- POVESTIRI DE PE DESNĂȚUI, povestiri, Editura Scrisul Românesc, 1988;
- GOANA, roman, Editura Cartea Românească, 1988;
- DRUM ÎN TĂCERE, roman, ediția a II-a, Editura Literatorul, 1990;
- DRUM ÎN TĂCERE, roman, vol. I-II, ediția a III-a, Editura MJM, 1997;
- GENIUL ȘI ÎNCHIPUIREA, roman, Editura MJM, 1997;
- SFÂNTUL DRAC sau JUDECATA DE… ACUM, roman, Editura MJM, 1999;
- GOANA, roman, ediția a II-a, MJM, 2001; NUNTA LUI PETRE, Editura MJM, 2002;
- ÎN DRUM SPRE CASĂ, povestiri, Editura MJM, 2003;
- BOLNAV DE CARNAVAL, povestiri, Editura MJM, 2003;
- GENIUL ȘI ÎNCHIPUIREA, roman, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura MJM, 2003.
· 1952 - S-a născut Edward John Gagliardi, basist american (Foreigner, Spys).
· 1954 - S-a născut Judy Cheeks, cântăreaţă şi compozitoare americană.
· 1955: Alexandru Dabija (n. 13 februarie 1955) este un regizor de teatru și actor de scenă și film român.
A debutat, în 1976, cu spectacolul Răfuiala de Philip Massinger la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, obținând premiul pentru cel mai bun regizor al anului.[1][2] A fost director general al Teatrului Odeon între 1991-1994și 1996-2002[3]] .
A regizat piesele:
- Avram Iancu de Mihai Măniuțiu, (Studioul de Teatru Casandra, 1978)[4]
- Taifunul de Cao Yu (Teatrul Nottara, 1988)
- Burghezul gentilom de Moliere (Teatrul Nottara, 1989)
- Ospățul lui Balthazar de Benjamin Fondane (Teatrul Nottara, 1990)
- Lola Blau de Georg Kreisler (Teatrul Evreiesc de Stat, 1993)
- Lungul drum al zilei către noapte de Eugene O'Neill (Teatrul Nottara, 1998)
- Școala femeilor de Moliere (Teatrul Mic, 1998)
- Jucăria de vorbe scenariu de Al. Dabija, după "Cartea cu jucării" de Tudor Arghezi (Teatrul Odeon, 1998)
- Gaițele de Alexandru Kirițescu (Teatrul Odeon, 2002)
- București nicăieri pe texte de Tudor Arghezi și H. R. Patapievici (Teatrul Act, 2002)
- ...escu de Tudor Mușatescu (Teatrul de Comedie, 2002)
- Aici nu se simte de Lia Bugnar (Teatrul Luni de la Green Hours, 2003)
- Leonce și Lena de Georg Buchner (Teatrul Odeon, 2004)
- Trei surori de A.P. Cehov (Teatrul Dramatic Toma Caragiu, Ploiești, 2004)
- Aventurile lui Habarnam de N. Nosov (Teatrul Odeon, 2005)
- Block Bach (Teatrul Odeon, 2007)
- Camera de hotel, o trilogie de Barry Gifford (Teatrul Odeon, 2008)
- Un duel de A.P. Cehov (TNB, 2009)
- Pyramus & Thisbe 4 You după William Shakespeare (Teatrul Odeon, 2010)
- Absolut! după Ivan Turbincă de Ion Creangă (Teatrul Act, 2011)
- O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale (Teatrul de Comedie, 2011)
- C.F.R. — Cometa, Copilul și Cățelul după texte de I.L. Caragiale (Teatrul Odeon, 2012)
- Două loturi de I.L. Caragiale (TNB, 2012)
- Titanic Vals, de Tudor Mușatescu (Teatrul Odeon, 2013)
- Suflete moarte de Gogol (Teatrul Dramatic Toma Caragiu, Ploiești, 2013)
- Sânziana și Pepelea de Vasile Alecsandri (Teatrul Național din Cluj, 2013)
- Mein Kampf de George Tabori (Teatrul Național din Cluj, 2014)
- Contra democrației de Esteve Soler (Sala Studio, 2014)
- 13 tablouri cu oameni, adaptare după Anton Pavlovici Cehov (Teatrul Elvira Godeanu Tg. Jiu, 2014)
- Logodnicii din provincie de Georges Feydeau (Teatrul Maghiar de Stat Cluj, 2014)
- O...ladă, creație colectivă după Ion Creangă (Teatrul Tineretului Piatra Neamț, 2014)
- Vârciorova. Carantina de Vasile Alecsandri și Matei Millo (Teatrul Municipal Bacovia din Bacău, 2014).
Filmografie ca actor:
- 2013 — O umbră de nor - scurt metraj - regia Radu Jude[6]
- 2015 — Aferim!, regia Radu Jude, rolul boierului Iulian Cîndrescu
- 2016 — Inimi cicatrizate, scenariul și regia Radu Jude, rolul domnului Lazăr B
* 1955: Mihai Dragolea (n. 13 februarie 1955 – d. 6 iunie 2016) a fost un prozator, eseist și critic literar român.
Mihai Dragolea s-a născut în 1955 în Petroșani, fiu al juristului Ioan Dragolea și al economistei Floarea (n. Cismaru).[1] S-a stabilit în Cluj-Napoca în anii studenției, începând să scrie articole de critică și eseistică în revista locală a studenților Echinox, în care a debutat în 1976.[2] În 1980, a absolvit Facultatea de Filologie din cadrul Universității Babeș-Bolyai.[3]
După anul 1990, a devenit redactor la secția de emisiuni culturale a TVR Cluj și, timp de câțiva ani, a predat la secția de jurnalism a Universității Babeș-Bolyai. În 1998, Dragolea a obținut doctoratul în filologie cu teza Literatura fragmentară,[3] publicată în același an cu titlul Arhiva de goluri și plinuri;[1] tot spre finalul deceniului a renunțat la scrierea textelor critice și a început publicarea de volume în proză.[2]
A murit în orașul natal, Petroșani, în care se retrăsese în urmă cu câțiva ani ca șomer
| Mihai Dragolea | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 13 februarie 1955 Petroșani, România |
| Decedat | (61 de ani) Petroșani, România |
| Naționalitate | română |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | prozator, eseist, critic literar |
| Limbi | limba română |
| Studii | Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj |
| Activitatea literară | |
| Specie literară | roman, eseu |
| Operă de debut | În exercițiul ficțiunii. Eseu despre Școala de la Tîrgoviște (1992) |
· 1956: Emilian Valentin Frâncu (n. 13 februarie 1956, Râmnicu Vâlcea) este un politician român. În prezent ocupă funcțiile de senator de Vâlcea și primar al orașului Râmnicu Vâlcea.
* 1957: Lucian Croitoru (n. 13 februarie 1957, Otopeni, România) este un economist român, consilier pe probleme de politica monetară al guvernatorului Băncii Naționale a României. A fost desemnat drept candidat la funcția de prim-ministru al României de către președintele României, Traian Băsescu la 15 octombrie 2009, dar guvernul său nu a fost validat de Parlament, candidatura rămânând blocată în contextul alegerilor prezidențiale din acel an. După alegeri, Croitoru a renunțat la candidatura pentru funcția de prim ministru.
* 1959: Ionică Minune, pe numele real Ene Gheorghe (n. 13 februarie 1959, satul Pietrosu, comuna Costești, județul Buzău), este un acordeonist lăutar român, de etnie romă, foarte cunoscut și apreciat în lumea muzicală lăutărească mondială.
S-a născut în satul Buda, raionul Călărași. A studiat la Școala poligrafică din Chișinău (promoția 1978), la Universitatea de Stat din Moldova, secția de jurnalism (1983) și la Institutul de Literatură din Moscova(d) (1987-1989), iar în anul 2000 a obținut o bursă de la Fundația Soros-Moldova.
A debutat editorial în 1983, cu volumul de versuri Timpul probabil, iar în 1987 a publicat volumul Ghid pentru cometa Halley, ambele la Editura Literatura Artistică. În anul 1991 a publicat la Editura Hyperion romanul Cubul de zahăr (republicat în 2005 la Editura Cartier). În anul 2001 a publicat Păsări mergând pe jos. Povestiri de nepovestit, iar în 2003 volumul de versuri Careul cu raci. În anul 2008 a publicat romanul Avionul mirosea a pește la Editura Arc, pentru care a primit Premiul „V. Vasilache” la Salonul Internațional de Carte de la Chișinău (2008) pentru cea mai bună carte de proză și Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova pentru Cea mai bună carte de proză a anului 2008.[2]
A fost distins cu premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru volumul Lunaticul nopții scitice (Editura Cartier, 1996). A fost premiat de patru ori de Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova cu premiul pentru cea mai bună carte (în anii 1996, 2001, 2003 și 2008).[2]
A fost redactor la revista pentru tineret „Orizontul”, la revista „Literatura și arta” și la suplimentul literar al cotidianului „Sfatul Țării”.[3]. A fost redactor șef la revista „Basarabia” din 1997, iar din 2004 la ziarul „Opinia”
* 1960: Serhii Leonidovici Tihipko (în ucraineană Сергій Леонідович Тiгiпко; n. 13 februarie 1960) este un politician și specialist în finanțe ucrainean, care a fost vice-prim-ministru al Ucrainei. Tighipko a fost ministru al economiei în 2000 și, ulterior, a servit în calitate de președinte al Băncii Naționale a Ucrainei între 2002 și 2004. El a candidat, fără succes, pentru funcția de președinte al Ucrainei în alegerile prezidențiale din 2010, și și-a anunțat candidatura pentru alegerile prezidențiale din 2014. Tighipko a fost, de asemenea, ministru al politicii sociale.
* 1963: Ghenadie Nicu (n. 13 februarie 1963, Bălți, Republica Moldova – d. 19 august 2019, Chișinău, Republica Moldova) a fost un scriitor și publicist român, membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova și al Uniunii Scriitorilor din România. Este autor al volumelor Calmant pentru Alter Ego (prefață de Eugen Lungu) și Deșertul consoanelor (prefață de Nicolae Leahu). A lucrat ca redactor asociat la revista literară „Semn”. A fost colaborator, cu tablete săptămânale, la „Ziarul de Iași” și redactor la portalul de știri Deschide.md din Chișinău.
* 1965: Emilia Arcan (n. ) este un senator român, ales în 2016. Emilia Arcan este membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Irlanda, Australia, MArele Ducat de Luxemburg.
· 1968: Mihai Leu (n. 13 februarie 1968, Hunedoara) este un sportiv român. S-a făcut cunoscut ca pugilist, fiind campion mondial WBO la semimijlocie în 1997. S-a retras din box în urma unei accidentări, fiind neînfrânt la fel ca legendarul boxer european Terry Marsh.
A început apoi să concureze ca pilot de raliu, unde a devenit campion național în 2003 la bordul unui Hyundai Accent WRC. Din 2010 este team-managerul Jack Daniels Rally Team, echipă ce concurează în Campionatul Național de Raliuri (CNR).
* 1968: Adrian Pop (n. 13 februarie 1968, Satu Mare) este un scrimer român specializat pe spadă, care a luat parte la Jocurile Olimpice de vară din 1992
* 1971: Thomas James Laughlin (n. 14 februarie 1971), cunoscut sub numele de ring de Tommy Dreamer sau T.D. Madison, este un wrestler american care activează în TNA. Tommy a fost campion ECW de două ori câștigând centura de 2 ori.
· 1974 - S-a născut Robbie Williams, cântăreț britanic.
Robbie Williams în noiembrie 2009 foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Robert Peter „Robbie” Williams (n. 13 februarie 1974) este un cântăreţ şi compozitor englez, nominalizat la premiile Grammy, şi câştigător al premiilor BRIT. Şi-a început cariera ca membru al trupei Take That în 1990. În 1995, a părăsit formaţia, după ce vânduse 25 de milioane de copii, pentru a-şi începe cariera solo.
Solo a vândut peste 55 de miloane de albume, şi 17 milioane de single-uri. Williams a intrat în Cartea Recordurilor datorită faptului că în doar o zi a vândut mai mult de 1.6 milioane de bilete pentru turneul său mondial din 2006. Este câştigătorul a mai multor premii, inclusiv 15 premii BRIT şi 6 premii ECHO. În 2004, a fost introdus în UK Music Hall of Fame, fiind votat Cel mai bun artist al anilor ’90.
* 1976: Gheorghe Stratulat (n. 13 februarie 1976) este un fost fotbalist internațional moldovean, care a jucat pe postul de mijlocaș.
· 1979: Mena Alexandra Suvari (n. 13 februarie 1979) este o actriță, designer de modă și fotomodel american.
Ea a căpătat renume internațional pentru rolurile sale în filmele din 1999 American Beauty ca Angela Hayes (nominalizată la Premiul BAFTA), și pentru Heather în American Pie (1999). Ea a reluat rolul lui Heather în American Pie 2 (2001) și American Reunion (2012). A mai jucat în filme ca The Rage: Carrie 2 (1999), Loser (2000), Sugar & Spice (2001), Spun(2002), Trauma (2004) și seria de drame ale HBO Six Feet Under in 2004.
Mena Suvari este model al Lancôme.
* 1979: Andres Behring Breivik (AFI: 'ɑnəʂ 'beːɾiŋ 'bɾæɪʋiːk; n. 13 februarie1979)[1] este un extremist de dreapta norvegian, cunoscut pentru planificarea și executarea atacurilor din Oslo și Utøya de pe data de 22 iulie 2011
Breivik s-a născut în Oslo la 13 februarie 1979,[2] ca fiu al lui Wenche Behring, asistentă, și al lui Jens David Breivik, economist, care a lucrat ca diplomat la Ambasada Regală Norvegiană în Londra și mai târziu în Paris.[11] Și-a petrecut prima parte a vieții la Londra, până la vârsta de un an când părinții săi au divorțat, rămânând apoi în custodia mamei sale, alături de care a trăit într-un cartier din partea de vest a Osloului. Ambii săi părinți s-au recăsătorit: tatăl cu o diplomată, iar mama cu un ofițer al armatei norvegiene
La 22 iulie 2011 Breivik a detonat o mașină-capcană în apropierea clădirilor guvernamentale din Oslo, ucigând opt oameni. La o distanță de câteva ore, a debarcat pe insula Utøya, unde se desfășura o tabără a Partidului Muncitoresc, și, pretizând a fi polițist, a deschis focul asupra tinerilor prezenți, împușcând mortal 69 de persoane.[10][13][14] Cea mai tânără dintre victime a fost Sharidyn Svebakk-Bøhn,[15] care tocmai împlinise 14 ani.[16]
Întrucât vinovăția sa a fost evidentă, procesul lui Breivik a fost dominat de dezbaterea privind sănătatea sa mintală. După multiple analize psihologice, s-a constatat că Breivik este responsabil pentru faptele sale, și a fost condamnat la 21 de ani de închisoare
* 1979: Rafael Márquez Álvarez (n. ,[2][3] Zamora[*], Mexic) este un fotbalist mexican care evoluează la clubul Atlas pe postul de fundaș sau mijlocaș defensiv.
* 1980: Sebastian Walter Kehl (pronunțat în germană /zeˈbasti̯an ˈkʰeːl/ (
audio); n. 13 februarie 1980) este un fotbalist german retras din activitate
audio); n. 13 februarie 1980) este un fotbalist german retras din activitate* 1982: Gabriel Stelian Mureșan (n. 13 februarie 1982, Sighișoara, România) este un jucǎtor român de fotbal . Evoluează pe postul de mijlocaș defensiv, dar poate juca și fundaș central
* 1984: Antonio Galdeano Benítez, cunoscut ca Apoño (n. 13 februarie 1984, Málaga, Spania) este un fotbalist aflat sub contract cu Marbella FC.
* 1986: Luke Isaac Moore (n. 13 februarie 1986, Birmingham, Anglia) este un jucător englez de fotbal care evoluează pe postul de atacant la clubul Toronto FC.A jucat pentru naționala Angliei de 5 ori.
* 1987: Eljero George Rinaldo Elia (n. 13 februarie 1987 în Voorburg) este un jucător de fotbal olandez de origine surinameză, care joacă pentru Feyenoord și pentru Echipa națională de fotbal a Olandei.
* 1990: Mamadou Sakho (n. 13 februarie 1990) este un fotbalist francez care evoluează în Premier League la clubul Crystal Palace și la echipa națională de fotbal a Franței pe postul de fundaș.
* 1990: Kevin Strootman (n. 13 februarie 1990) este un fotbalist olandez care evoluează la clubul Olympique Marseille în Ligue 1 și la echipa națională de fotbal a Olandei pe postul de mijlocaș
* 1991: Eliaquim Mangala (n. 13 februarie 1991, în Colombes) este un fotbalistfrancez. El joacă pentru Everton FC, împrumutat de la Manchester City.
* 1994: Memphis Depay (n. 13 februarie 1994), cunoscut simplu ca Memphis,[2]este un fotbalist olandez care evoluează pe postul de atacant la clubul francez Olympique Lyon și la echipa națională de fotbal a Olandei.
* 1995: Leona Kate Vaughan (n. 13 februarie 1995) este o actriță britanică din Caerphilly, South Wales.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu