1. /22 FEBRUARIE 2022 - ISTORIE PE ZILE - Evenimente; Nașteri

Evenimente

·    1295 î.Hr. - Are loc încoronarea faraonului Ramses al II-lea.

Statuia lui Ramses al II-lea de la Abu Simbel – foto: ro.wikipedia.org

Ramses al II-lea (cunoscut ca Ramses cel Mare; Ozymandias, în greacă) a fost al treilea faraon al celei de-a XIX-a Dinastii a Egiptului, Noul Regat. Este considerat cel mai cunoscut și cel mai mare faraon al Egiptului antic. Succesorii săi și poporul egiptean l-au supranumit „Marele predecesor” și-l numesc, și astăzi, cu afecțiune „Sese”.

Data încoronării lui Ramses al II-lea, III Shemu ziua 27 (31 mai 1279 î.Hr.), a fost declarată sărbătoare în timpul Dinastiei XX. Se presupune că a urcat pe tron în jurul vârstei de 24 – 25 de ani și a condus Egiptul din 1279 î.Hr până în 1213 î.Hr.., domnia sa durând 66 de ani și 2 luni, conform scrierilor lui Manetho. Conform anumitor legende ar fi trăit 99 de ani, dar de fapt a trăit până la vârsta de 90 – 91 de ani.

Oricum în timpul domniei sale a celebrat 14 festivaluri Sed, mai mult decât oricare alt faraon egiptean. Fiind Prinț Regent a condus expediții în sud în Nubia, comemorate în inscripțiile de la Beit el-Wali și Gerf Hussein. În timpul domniei sale a condus câteva campanii militare în nord, în estul Mării Mediteraneene, pe actual amplasament al Israelului, Libanului și Siriei.

În prima parte a domniei sale s-a axat pe construcția de orașe, temple și monumente și a stabilit capitala în noul oraș Pi-Ramses în Delta Nilului, pe ruinele orașului Avaris, fostă capitală a hiksoșilor. În acest oraș se afla principalul templu a lui Seth. A fost înmormântat în Valea Regilor în mormântul KV 7., apoi mumia sa a fost mutată într-un loc secret la Deir el-Bahari, fiind descoperită în 1881, iar acum mumia sa se află la Muzeul din Cairo.

·     705 – Împărăteasa Wu Zetian renunță la tron. Restaurarea dinastiei Tang.

Wu Zetian - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Wu Zetian (n. 17 februarie 624, Lizhou, Sichuan – d. 16 decembrie 705, Luoyang), Împarateasa Dinastiei Zhou (16 octombrie 690 – 22 februarie 705) În istoria Chinei a fost singura femeie care a urcat pe tronul acestei tari, Wu Zetian fiind unul dintre cei mai remarcabili lideri pe care i-a avut vreodată. Multi istorici o compară cu faraonul Hatshepsut, cu regina Elisabeta I si cu țarul Ecaterina a II-a.

Si-a trimis generalii sa cucereasca Coreea, a redus taxele si a crescut producția din agricultură, a sprijinit raspandirea Budismului în China si a facut aceasta religie oficiala, înlocuind Taoismul. A ramas pe tron aproximativ 15 de ani, până când, la vârsta de 80 de ani, fiind grav bolnava, a fost destituita. A murit mai târziu, în același an, iar la 3 martie dinastia Tang a fost restaurată. Desi, domnia sa a fost extrem de sangeroasa, Wu Zetian ramane in istorie ca o fascinanta personalitate si ca unicul imparat de sex feminin al Chinei.

·         1269: Într-un act de donaţie al regelui maghiar Ştefan al V-lea, este atestată documentar  pentru prima dată Cetatea Devei. Chiar dacă există numeroase urme de locuire pe Dealul Cetăţii încă din neolitic şi epoca bronzului, dacii au fost cei care au lăsat cele mai multe vestigii arheologice în acest  loc, mai ales după ce au construit aici numeroase  fortificaţii de apărare şi un important punct de observaţie de unde puteau cuprinde o bună parte din Valea Mureşului,Valea Streiului, dar și o zonă întinsă din Ținutul Pădurenilor. De altfel, însăși numele localității Deva se presupune că provine de la denumirea dacică Decidava, din care a derivat cuvântul „dava”, apoi Deva, cuvânt care este de asemenea de origine dacă și care înseamnă cetate, el găsindu-se în denumirea mai multor localități din Dacia precum: Argedava, Sucidava, Piroboridava, Pelendava și altele. După cucerirea Daciei de către romani, aceștia au intuit potenţialul  acestui loc şi au întărit fortificaţiile din vârful Dealului Cetăţii, ținând cont că un important  drum comercial care făcea legătura cu restul imperiului, drum ce era numit „Drumul Sării”, trecea chiar pe la poalele Dealului Cetății de astăzi. După retragerea romanilor din Dacia și după valurile de migratori care au distrus totul în calea lor, despre soarta Cetății Devei nu s-a mai ştiut nimic, până în anul 1444 când  Iancu de Hunedoara primeşte în stăpânire Cetatea Devei de la Coroana Maghiară,cu un număr mare de sate şi mine de aur. Tot în timpul  lui Iancu de Hunedoara este menţionat pentru prima dată şi târgul Devei, aşezare aflată la baza Dealului Cetății. De aici înainte, Cetatea și Târgul  Devei încep să ocupe un loc important în istoria Transilvaniei, iar numeroși voievozi şi principi ardeleni au locuit efectiv aici sau au fost oaspeţi ai cetăţii până în anul 1557, când cetatea va fost cucerită de către turci și va suferi unele stricăciuni. În a doua jumătatea a secolului al XVII-lea, principele Gabriel Bethlen construieşte în cetate un bastion care servea drept închisoare , iar la baza sa ridică în stil renascentist un palat de locuit și anume Palatul Magna Curia. În anul 1773, Iosif, viitorul împărat al Imperiului Habsburgic, în timpul călătoriei sale prin Transilvania, va vizita Cetatea Devei și va fi impresionat de aceasta, iar zece ani mai târziu, va reveni în același loc, de data aceasta în calitate de suveran. În anul 1784, avea să izbucnească Răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, iar Cetatea Devei  va deveni loc de refugiu şi apărare pentru nobilii fugiţi de pe domeniile lor de teama țăranilor răsculați. Cu această ocazie pe Dealul Cetății s-au dat lupte crâncene între garnizoana imperială şi cetele de răsculați, cetatea având si ea de suferit. În anul 1817, împăratul Francisc I şi soţia sa, aflaţi în vizită în Transilvania, fiind impresionaţi de frumuseţea locului, au poruncit refacerea Cetăţii Devei, iar lucrările, făcute cu mari cheltuieli şi cu multă muncă din partea localnicilor au durat nu mai puțin de 12 ani. În timpul Revoluţiei de la 1848-1849 din Transilvania, cetatea se va afla sub ocupația soldaţilor austrieci aflaţi sub conducerea comandantului Kudlich, iar la data de 13 august 1849, magazia cu praf de puşcă a fortăreţei explodează, cetatea fiind în mare parte distrusă, aproape toată latura de est ajungând să fie dărâmată.

·    1281 – Martin IV (n. cca 1210/1220 – 28 martie 1285), născut Simon de Brion, devine Papă.

Papa Martin al IV-lea, papă al Romei – foto: ro.wikipedia.org

S-a născut la castelul de Meinpincien, Ile-de-France, Franța, a studiat la Universitatea din Paris, și se pare ca a urmat si cursuri de drept la Padova și Bologna, in Italia. Pontificatul său a durat patru ani și o lună. Judecat cu asprime de contemporanii săi și de unii istoricii moderni, pontificatul sau a fost total aservit intereselor lui Charles de Anjou și ambițiilor franceze.

·       1288 - Nicolae IV devine papă.

Nicolae IV - foto: ro.wikipedia.org

Nicolae IV. (* 30 septembrie 1227 în Ascoli Piceno; † 4 aprilie 1292 în Roma), papă din 1288 până la moartea sa.

·         1371 – Robert al II-lea Stuart devine rege al Scotiei.

Robert al II-lea – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Robert al II-lea ( 1316 – 19 aprilie 1390), a fost primul rege din dinastia Stuart. si a domnit intre 22 februarie 1371 – 19 aprilie 1390.

·         1495 –  Charles al VIII- lea  al Frantei ocupa  fara lupta orasul Neapole si se incoroneaza rege al Neapolelui.

·         1632 – Galileo Galilei publică lucrarea sa “Dialog despre cele două mari sisteme ale lumii”, în care a comparat sistemul sistemul conceput de Copernic cu cel ptolemeic traditional. A fost tradusă în latină cu titlul Systema cosmicum în 1635 de Matthias Bernegger. Cartea a fost dedicată patronului lui Galileo, Ferdinando II de’ Medici, Mare Duce de Toscana, și a avut mult succes.În sistemul copernican, Pământul și celelalte planete se rotesc în jurul Soarelui, pe când în cel ptolemaic toate corpurile cerești se rotesc în jurul Pământului. Dialogul a fost publicat în Florența sub permisiunea oficială a Inchiziției. În 1633, Galileo a fost condamnat pentru „gravă suspiciune de erezie” pe baza acestei cărți, care a fost apoi inclusă în Indicele cărților interzise, de unde a fost înlăturată abia în 1835 (după ce teoriile discutate au fost scoase de Biserica Catolică de sub cenzură în 1822).  Galileo Galilei (n. 15 februarie 1564 – d. 8 ianuarie 1642), fizician, matematician, astronom și filosof italian care a jucat un rol important în Revoluția Științifică. Printre realizările sale se numără îmbunătățirea telescoapelor și observațiile astronomice realizate astfel, precum și suportul pentru copernicanism. Galileo a fost numit „părintele astronomiei observaționale moderne„ părintele fizicii moderne”, „părintele științei” și „părintele științei moderne”. Stephen Hawking a spus că „Galileo, poate mai mult decât orice altă persoană, a fost responsabil pentru nașterea științei moderne.” 

* 1635: 

 Cardinalul Richelieu fondează Académie française cu mandatul de a supraveghea puritatea limbii franceze.

·         1708 – Antim Ivireanul este ales mitropolit al Ungro-Vlahiei (Tarii Romanesti), după moartea predecesorului său, Teodosie, la recomandarea și cu sprijinul domnitorului Constantin Brâncoveanu. Antim Ivireanul (n. circa 1650, Iviria — d. 1716, asasinat în Rumelia), autor, tipograf, gravor, teolog, episcop și mitropolit român de origine georgiană. Mitropolit de București, autor al unor celebre Didahii, ce reprezintă o colecție de predici folosite la Marile Sărbători de peste an, Antim Ivireanul a fost o personalitate culturală remarcabilă a literaturii române vechi. A fost cel care a înființat prima bibliotecă publică în Bucureștiul de astăzi, în secolul XVIII. Antim Ivireanul s-a născut în Iviria (Georgia de astăzi), în anul 1650, dar activitatea sa în slujba bisericii şi-a desfăşurat-o în Ţara Românească. A fost, pe rând,egumen al manastirii Snagov, episcop de Vâlcea şi mitropolit al Ţării Româneşti. În acelaşi timp, a fost şi un mare om de cultură: tipograf, gravor, teolog şi autor al celebrelor Didahii (o colecție de predici folosite la Marile Sărbători de peste an). Fiind un apărător energic al drepturilor Bisericii şi ale poporului român, din pricina atitudinii sale antiotomane, în toamna anului 1716, la cererea domnitorului Nicolae Mavrocordat (primul domn fanariot al Ţării Româneşti), a fost înlăturat din scaun, închis, caterisit de patriarhul ecumenic şi condamnat la exil pe viaţă în mănăstirea “Sf. Ecaterina” de la Muntele Sinai. A fost ucis de ostaşii turci care îl escortau pe drumul exilului. Biserica Ortodoxa Romana il praznuieste pe data de 27 septembrie.

·         1819 –  In urma   Tratatului Adams-Onís, Spania  a vândut Florida  Stateleor Unite, pentru  suma de 5 milioane  USD.   Tratatul Adams–Onís din 1819 (denumit oficial Tratatul de Amiciție, Înțelegere și Granițe între Statele Unite ale Americii și Majestatea Sa Catolică, uneori denumit Tratatul de Achiziție a Floridei, sau Tratatul Transcontinental din 1819), a pus capăt unei dispute de frontieră din America de Nord, între Statele Unite și Spania. Tratatul a fost rezultatul tensiunilor crescânde între SUA și Spania privind drepturile teritoriale într-o perioadă de slăbire a puterii Spaniei în Lumea Nouă. Pe lângă cedarea Floridei către Statele Unite, tratatul a rezolvat o dispută teritorială din zona râului Sabine din Texas și a stabilit limitele teritoriului american și revendicările în zona Munților Stâncoși și spre vest către Oceanul Pacific în schimbul plății de către Statele Unite a revendicărilor locuitorilor zonei față de guvernul spaniol în valoare de 5.000.000 de dolari și a renunțării la revendicările asupra teritoriului din Texas de la vest de râul Sabine și a altor teritorii spaniole conform termenilor Achiziției Louisianei.

·         1821: Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei, a trecut Prutul, intrând în Moldova, unde a încearcat să–și găsească noi adepți pentru mișcarea sa

·         1847- In bătălia de la Buena Vista, 5.000 de militari americani înfrang o armata de 15000 mexicani.

·      1848 – Izbucneste Revoluția franceză de la 1848 (22 februarie 1848 – 2 decembrie 1848), in urma careia regele Ludovic-Filip abdica si se refugiaza in Anglia. In Franta se instaureaza republica.

Revoluția franceză de la 1848 ( 22 februarie 1848 – 2 decembrie 1848) – Lamartine in front of the Town Hall of Paris rejects the red flag on 25 February 1848 by Henri Félix Emmanuel Philippoteaux – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Revoluția franceză de la 1848, care a fost prima dintre revoluțiile europene de la 1848, a izbucnit în Franța, la 22 februarie 1848. Era cea de a doua revoluție franceză din secolul al XIX-lea, după cea din iulie 1830. Această revoluție s-a declanșat în februarie 1848 la Paris, datorită exceselor exercitate de „monarhia din iulie”. La 25 februarie a fost proclamată republica și s-a format un guvern provizoriu, în care intrau printre alți reprezentanți ai revoluției.

·    1882 – Serbia se proclamă regat. Milan Obrenovic devine primul rege al Serbiei moderne, sub numele de Milan I (1882-1889).

Milan Obrenović - foto: ro.wikipedia.org

Milan Obrenović s-a nascut la 22 august 1854 la Marasesti in Moldova si a decedat la 11 februarie 1901 la Viena. A fost principe al Serbiei intre anii 1868-1882 sub numele de Milan IV Obrenović,dupa care a devenit rege al Serbiei sub numele de Milan I domnind pana in anul 1889cand a abdicat in favoarea fiului sau Alexandru.

·         1889 – Preşedintele american Grover Cleveland semnează un proiect de lege prin care sunt admise Dakota de Nord, Dakota de Sud, Montana şi Washington, in randul statelor componente ale S.U.A.

·         1900: Prima audiție, la Paris, a "Sonatei nr. 2 pentru vioară și pian" de George Enescu (la pian - George Enescu). George Enescu (n. 19 august 1881, Liveni-Vârnav, Botoșani, România – d. 4 mai 1955, Paris, Franța) a fost un compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor român. Este considerat cel mai important muzician român.

·    1905 - S-a înființat primul sindicat muncitoresc din România, sindicatul lucrătorilor tâmplari, în frunte cu I.C.Frimu și Voicu Andreescu-Râureanu, urmat la 13 și 20 martie de înființarea sindicatului strungarilor și respectiv al lucrătorilor din fabricile de încălțăminte.

Ion Costache Frimu (n. 4/16 octombrie 1871, comuna Bârzești, județul Vaslui; d. 19 februarie 1919, Închisoarea Văcărești) a fost un militant socialist și fruntaș al Partidului Social-Democrat, care a murit în urma bătăilor suferite în închisoare, ca urmare a participării sale la manifestațiile muncitorilor tipografi din decembrie 1918 – cititi mai mult pe unitischimbam.ro – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Prima asociație profesională organizată în România a fost Asociația lucrătorilor tipografi din București, înființată în București la 1/13 octombrie 1858 sub numele de „Casa de prevedere și economii a lucrătorilor tipografi”. Și-a încetat activitatea în 1871. În anul 1872 a fost înființată Asociația Generală a tuturor lucrătorilor din România. După anul 1900 au apărut uniuni de sindicate, create pe ramuri din aceleași profesii sau meserii înrudite.

Demonstrație la funerariile lui Ion C. Frimu – foto preluat de pe en.wikipedia.org

La 22 februarie 1905 s-a înființat primul sindicat muncitoresc din România – sindicatul lucrătorilor tâmplari, în frunte cu I.C.Frimu şi Voicu Andreescu-Râureanu, urmat la 13 şi 20 martie de înfiinţarea sindicatului strungarilor şi respectiv al lucrătorilor din fabricile de încălţăminte. Un an mai târziu, numărul sindicatelor pe ramură, cu ziare proprii, a crescut.

·         1906:  S-a înființat Institutul Geologic al României și s-a creat Corpul geologilor.

·         1907: Încep mișcările țărănești în județele Dorohoi și Iași. La 22-23 februarie 1907 au loc primele mișcări țărănești mai însemnate din România. La începutul secolului XX, în România, țărănimea constituia peste 80% din populație dintre care majoritatea aveau foarte puțin pămînt în poroprietate iar a zecea parte din ei chiar deloc. Majoritatea țăranilor trăiau din ceea ce lucrau, în dijmă sau pe plată, la marele proprietar vecin. În România acelei perioade, identic precum în Rusia, Polonia, Ungaria, existau proprietari de latifundii foarte mari care se întindeau pe zeci și chiar sute de mii de hectare. Diferența enormă dintre cantitatea de pămînt deținută de marii latifundiari și cea deținută de țărani constituie o primă cauză a nemulțumirilor țărănimii. O altă cauză este impunerea țăranilor spre cultivarea culturilor destinate exclusiv exportului (grîu, rapiță, etc), marii latifundiari dorind să scotă profituri maxime din exportul de alimente. Orientarea agriculturii spre export în România vine încă din vreme principatelor românești în urma tratatului de la Adrianopol (1829), tratat care a deschis hotarele principatelor pentru comerțul cu occidentul. Creșterea fenomenului arendășiei, constituie a treia și cea mai importantă cauză a răscoalei. Boierii nu mai doreau să se ocupe direct de administrația proprietăților lor, trecînd cu traiul la oraș. Acest fenomen a avut loc pînă și în zona Moldovei, cea mai conservatoare din România. Prin urmare boierii și marii latifundiari, închiriau domeniile lor unor intermediari (arendași), primind în schimb o sumă fixă (arendă). Arendașii, deseori străini de sat și chiar de neam, la rîndul lor încercau să obțină de pe seama țăranului profituri cît mai mari într-o perioadă cît mai scurtă de timp. Arendașii fiind mult mai duri și neînduplecațu cu țăranii decît boierii ajunsese să fie dușmanul principal al țărănimii din România. Răscoala țărănească din 1907, pornind din nordul Moldovei a ajuns pînă în Oltenia, cuprinzînd toată România. Mai multe proprietăți ale latifundiarilor au fost distruse, iar numeroși arendași au fost uciși sau răniți. Guvernul conservator (Partidul Conservator) nu a putut face față situației, astfel încît liberalii lui Dimitrie Sturdza au preluat puterea. Liberalii au făcut ceea ce nu se puteau hotărî să faca conservatorii și anume să folosească armata și tunurile împotriva țăranilor. A fost o adevărată tragedie fiind omorîți circa 11 000 - 12 000 oameni, cifră neconfirmată deoarece nu s-a făcut nicodată un raport integru al victimelor.

·         1924 – Președintele american Calvin Coolidge devine primul președinte american  care vorbeste intr-o emisiune de radio transmisa de la Casa Alba. 

·         1943:  Membrii grupării de rezistență "Die Weiße Rose" (Trandafirul alb) sunt executați prin ghilotinare în Germania nazistă.

·         1948 – Lovitura de stat comunistă în Cehoslovacia.

·     1949 – Scriitorul Adrian Marino a fost arestat pentru participarea la încercarea de reorganizare a tineretului național-tărănist din facultăți. La 12 octombrie 1950, a fost condamnat la 10 ani temniță grea. Între 1957 și 1963, scriitorul a avut domiciliu obligatoriu, iar în 1968 a fost reabilitat.

Adrian Marino - foto: ro.wikipedia.org

Adrian Marino (n. 5 septembrie 1921, Iași – d. 17 martie 2005, Cluj) a fost un eseist, critic, istoric și teoretician literar român, laureat al premiului Herder. A fost arestat în 1949 pentru multiplicare și difuzare de texte ale „Școlii de cadre”, din cadrul Tineretului Universitar Național-Țăranist, activități considerate ilegale de guvernul de atunci. A fost închis până în anul 1957, după care a fost deportat în Bărăgan, în satul Lătești (azi parte a comunei Bordușani, Ialomița), alți șase ani (1957 – 1963).

Nu va avea drept de semnatură până în 1965, când debutează la 44 de ani cu „Viața lui Alexandru Macedonski“. După alți patru ani, în 1969, a fost reabilitat politic complet și repus în toate drepturile. A fost reabilitat juridic în 1969. A fost premiat de Academia Română și de Uniunea Scriitorilor. Între 1971 și 1972 face o specializare în Elveția, supervizat de profesorul René Étiemble. A avut , de asemenea, burse în Franța și Germania Federală.

Între 1973 și 1980 întemeiază, redactează și conduce prima revistă de studii literare în limbi străine de largă circulație, Cahiers roumains d’etudes literaires. În 1985 obține Premiul Herder. Publică în țară și străinătate volume de teorie literară și comparatistică. Autor al unei cărți românești și franceze despre Mircea Eliade, Hermeneutica lui Mircea Eliade (1980), versiunea în limba franceză apărând în 1981. A fost membru al Senatului Alianței Civice și al Senatului ASPRO.

În anul 2010, în urma apariției volumului său biografic Viața unui om singur, critic la adresa unor intelectuali activi în viața publică, lui Adrian Marino i s-a înscenat o acuzație de colaborare cu Securitatea. În anul 2010, scriitorul Mircea Dinescu a făcut public faptul că Adrian Marino a fost informator al Direcției de Informații Externe și al Securității, în vremea regimului comunist. O cercetare de presă ulterioară a confirmat acuzațiile. Defăimarea cărturarului a determinat semnarea unui protest colectiv care califica „transformarea acestui demn om de cultură, liberal și anticomunist într-un slujitor al regimului” drept „un act monstruos și inacceptabil”

·         1958 –  Egiptul  şi Siria s-au unit  pentru a forma Republica Arabă Unita.

·         1973 – În urma vizitei presedintelui american Richard Nixon  la Beijing, Statele Unite si  în Republica Populară Chineză, isi reiau legaturile infiintand  birouri diplomatice.

·         1979 – Insula Saint Lucia din Caraibe își proclamă independenta fata de Marea Britanie.

Location of Saint Lucia (circled in red)

in the Caribbean (light yellow) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Sfânta Lucia (Saint Lucia) este o țară insulară situată în arhipelagul Caraibe între Martinica și Barbados și are capitala la Castries. Populația este de 150.000 de locuitori. Limba oficială a insulei este engleza, dar mulți localnici vorbesc kweyol, care s-a transformat dintr-un dialect al limbii franceze într-o adevarată limbă cu gramatică proprie. Plajele fine, luxuriantele păduri tropicale, cele două conuri vulcanice de pe coasta de sud-est a insulei, Gros Piton, cu o înălțime de 797 metri și Petit Piton, de 750 metri sunt principalele puncte de interes din Sf. Lucia. Climatul este tropical, sezonul ploios durează din iunie până în noiembrie, iar sezonul uscat din decembrie până în mai.

Soufrière, Saint Lucia – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Insula a fost descoperită de Cristofor Columb în cea de-a patra călătorie a sa (1502) spre Lumea Nouă. I s-a dat numele Sfintei din ziua când a fost-descoperită. În sec. XVII-XVIII este disputată de Franța și Anglia, trecând de nenumărate ori când sub puterea uneia, când a alteia. Sunt aduși sclavi negri din Africa. În 1814 devine colonie britanică; în 1979 își proclamă independența în cadrul Commonwealth-ului (al 40-lea stat-membru).

Inflația și șomajul au marcat viața insulei, care, pentru a se redresa, dezvoltă agricultura și serviciile (turism). Este o monarhie constituțională, conform Constituției din 1979. Puterea legislativă este exercitată de Parlament (Senat și Camera Adunării); cea executivă de un cabinet condus de liderul partidului majoritar din Camera Adunării. Șeful statului: regina Marii Britanii, reprezentată de un guvernator general. Multipartitism. Rezervația națională Pitons a fost înscrisă în anul 2004 pe lista patrimoniului mondial UNESCO.

·         1979: Decorarea drapelului de luptă al Diviziei "Mărășești", cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la înființare.

·         1990 - Decret-lege al CPUN privind modalităţile de restituire a părţilor sociale ale salariaţilor, prevazută a se încheia pînă la 31 decembrie 1990 (în loc de trei ani, cum se anunţase anterior).

·         1992 - A fost inaugurat, la Bucureşti, Centrul Euro-Atlantic.

·         1993 – Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite a decis, în unanimitate, înfiinţarea Tribunalului internaţional pentru judecarea crimelor de război din fosta Iugoslavie.

·         1997:  Boxerul Mihai Leu a câștigat primul titlul de campion mondial la box profesionist pentru România. Mihai Leu (n. 13 februarie 1968, Hunedoara) este un sportiv român. S-a făcut cunoscut ca pugilist, fiind campion mondial WBO la semimijlocie în 1997. S-a retras din box în urma unei accidentări, fiind neînfrânt la fel ca legendarul boxer european Terry Marsh. A început apoi să concureze ca pilot de raliu, unde a devenit campion național în 2003 la bordul unui Hyundai Accent WRC. Din 2010 este team-managerul Jack Daniels Rally Team, echipă ce concurează în Campionatul Național de Raliuri (CNR).

·         1998 - A fost înfiinţat Biroul Român de Audit al Tirajelor (BRAT), care are ca principal scop verificarea numărului de exemplare vîndute în ţară de către publicaţiile membre.

·       2006 - Jefuirea depozitului Securitas din Anglia – cel puțin șase bărbați au răpit și amenințat familia directorului, au sechestrat 14 membri ai personalului și au furat aproximativ 92,5 milioane de dolari în bancnote din Depozitul Coroanei de Gestionare a Lichidităților, din Vale Road, Tonbridge, Kent.

 

·         2008 - Fostul premier Adrian Năstase a fost ales preşedintele Consiliului Naţional al PSD.

·     2014 – Președintele pro-rus al Ucrainei, Viktor Ianukovici, este suspendat de către Rada Supremă a Ucrainei printr-un vot de 328 la 0, îndeplinindu- se astfel unul din obiectivele majore a masivelor miscari populare cunoscute sub numele de Euromaidan. După ce în prealabil a refuzat unilateral semnarea Acordului de asociere al Ucrainei la Uniunea Europeană (parte a Parteneriatului Estic, Ianukovici a fost ținta unor proteste pro-europene de masă, care s-au soldat în cele din urmă cu demiterea sa și preluarea interimatului funcției de președinte de către speakerul Oleksandr Turcinov (22 februarie 2014).

Viktor Fedorovici Ianukovici (n. 9 iulie 1950, Ienakiieve, regiunea Donețk, RSS Ucraineană) a fost președintele Ucrainei în perioada 2010 – 2014 – foto: ro.wikipedia.org

În aceeasi zi, Ianukovici a părăsit capitala Kiev pentru a participa la un congres pro-rus la Harkov. Într-un discurs preînregistrat, difuzat prin mijloacele de informare în masă, acesta afirma că nu intenționă să demisioneze. Totuși, Ianukovici nu a mai compărut la congresul de Harkov, în timp ce în presă apăreau deja relatări despre faptul că ar fi fugit într-o direcție necunoscută, cel mai probabil Rusia, Belarus sau chiar Emiratele Arabe Unite.

După câteva zile de incertitudine, timp în care a fost dat în urmărire internațională pentru genocid, Ianukovici a susținut o conferință de presă în orașul rus Rostov pe Don în care blama noua putere „profascistă”de la Kiev pentru lovitură de stat. „Evenimentele care afectează în prezent Crimeea sunt o reacție naturală față de o uzurpare a puterii”, declară Ianukovici cu referire la intervenția pro-rusă din autonomia Crimeea.

Nașteri

·      1403:   Carol al VII-lea (n. 22 februarie 1403 – d. 22 iulie 1461), numit Victoriosul (franceză le Victorieux)^[1] a fost rege al Franței din 1422 până la moartea sa.^[2]

A fost membru al Casei de Valois, fiu al regelui Carol al VI-lea însă succesiunea sa la tronul Franței a rămas discutabilă de ocupația engleză din nordul Franței. Cu toate acestea, a fost încoronat la Reims în 1429 prin eforturile Ioanei d'Arc de a elibera Franța de englezi. Domnia sa târzie a fost marcată de luptele cu fiul său, Ludovic al XI-lea.

Mama lui Carol, Isabeau de Bavaria, împreună cu doamnele de onoare

Născut la Paris, Carol a fost al cincilea fiu al regelui Carol al VI-lea al Franței și a Isabelei de Bavaria-Ingolstadt. Cei patru frați mai mari: Carol (1386), Carol (1392–1401), Ludovic (1397–1415) și Ioan(1398–1417) deținuseră fiecare titlul de Delfin al Franței, moștenitor al tronului.^[3] Carol a devenit Delfin al Franței în 1417 la vârsta de 15 ani; a devenit duce de Touraine, a primit Ducatul de Berry și Poitou.

Aproape imediat ce a devenit Delfin, Carol a trebuit să părăsească Parisul în mai 1418 după ce soldații lui Ioan al II-lea de Burgundia au încercat să invadeze orașul. Anul următor, Carol a încercat o reconciliere cu Ducele întâlnindu-l la podul de la Pouilly, în apropiere de Melun, în iulie 1419. Cei doi s-au întâlnit din nou la 10 septembrie 1419 pe podul de la Montereau. Ducele, în ciuda istoriei lor anterioare, s-a dovedit încrezător în tânărul său văr, presupunând că întâlnirea va fi pașnică și diplomatică și și-a adus doar o mică escortă; oamenii Delfinului l-au ucis. Implicarea lui Carol a rămas discutabilă deși el a susținut că nu știa de intenția oamenilor săi. A urmat o dușmănie de moarte între familia lui Carol al VI-lea și Ducii de Burgundia.

În anii adolescenței, Carol a fost remarcat pentru curaj și pentru stilul său de a conduce: după ce a devenit Delfin, a condus o armată împotriva Angliei, îmbrăcat în roșu, alb și albastru, culori ce reprezentau Franța. În 1421 două evenimente au rupt încrederea în el: a fost forțat, spre marea lui rușine, să se retragă din bătălia împotriva lui Henric al V-lea al Angliei și părinții săi l-au dezmoștenit din funcția de moștenitor al tronului susținând că era copilul unei aventuri extraconjugale a mamei sale. Umilit, Delfinul a căutat protecție în sudul Franței, la Iolanda de Aragon, așa numita regină a celor patru regate; s-a căsătorit cu fiica ei Maria.

La moartea regelui Carol al VI-lea, succesiunea era în cumpănă: dacă Delfinul era legitim, atunci avea drepturi asupra tronului; dacă nu, atunci moștenitorul era Ducele de Orléans care era în captivitate în Anglia. În plus, Tratatul de la Troyes semnat de Carol al VI-lea în 1420 mandata ca tronul să treacă lui Henric al VI-lea al Angliei, fiul lui Henric al V-lea și al Caterinei de Valois, fiica lui Carol al VI-lea.

Carol a pretins pentru sine titlul de rege al Franței. Un ajutor important l-a primit de la puternica și bogata familie a soției sale Maria d'Anjou (1404–1463), în particular de la soacra sa regina Iolanda de Aragon. În ciuda afecțiunii pe care Carol a avut-o pentru soția sa, marea iubire a fost metresa sa, Agnès Sorel.

Carol și Filip cel Bun, Duce de Burgundia, au semnat Tratatul de la Arras în urma căruia Carol și-a atins scopul - că nici un prinț de sânge nu va recunoaște pe Henric al VI-lea al Angliei ca rege al Franței

Franța în 1429

Carol este primul rege care reușește să-și creeze o armată permanentă. În 1444 Carol și Henric au încheiat un armistițiu. Deși acum englezii își limitau pretențiile la Normandia și Guyenne, Carol nu a vrut o pace definitivă și a acordat regelui Angliei mâna fiicei lui René I al Neapolelui, Margareta de Anjou.

Cei cinci ani de armistițiu (1444-1449) au fost fructificați de Carol pentru restaurarea regatului în toate domeniile. Cu ajutorul fiului său, Ludovic, el a îndreptat bandele de soldați care jefuiau Franța către Germania.

Carol și Maria de Aragon au avut 13 copii:

• Ludovic (3 iulie 1423 - 30 august 1483), a devenit regele Ludovic al XI-lea al Franței
• Jean de Franța (1425-1425)
• Radegonde de Franța (1428-1444)
• Ecaterina de Franța (1428-1446), s-a căsătorit în 1440 cu Carol Temerarul
• Jacques de Franța (1432-1437)
• Iolanda de Franța (1434-1478), s-a căsătorit în 1452 cu viitorul duce Amadeus al IX-lea de Savoia. Când soțul ei a murit, ea a devenit regentă de Savoia.
• Ioana a Franței (1435-1482), s-a căsătorit în 1452 cu viitorul duce Ioan al II-lea de Bourbon
• Philippe de Franța (1436-1436)
• Marguerite de Franța (1437-1438)
• Jeanne de Franța (7 septembrie 1438 - 26 decembrie 1446)
• Marie de Franța (7 septembrie 1438 - 14 februarie 1439)
• Madeleine de Franța, (1443-1495), s-a căsătorit în 1462 cu Gaston de Foix, prinț de Viane
• Carol de Franța (1446-1472)

Carol al VII-lea
Rege al Franței
Portret al lui Carol al VII-lea, de Jean Fouquet, tempera pe lemn, Muzeul Luvru, Paris, c. 1445–1450
Date personale
Născut	22 februarie 1403 Paris, Franța
Decedat	22 iulie 1461 (58 de ani) Mehun-sur-Yèvre, Franța
Înmormântat	Biserica Saint Denis
Părinți	Carol al VI-lea al Franței Isabeau de Bavaria
Frați și surori	Marie, Prioress of Poissy[*] Caterina de Valois Isabella de Valois Michelle of Valois[*] Joan of France, Duchess of Brittany[*] Marguerite, bâtarde de France[*] Louis, Dauphin of France, Duke of Guyenne[*] Jean
Căsătorit cu	Maria de Anjou
Copii	Ludovic al XI-lea Caterina a Franței, contesă de Charolais Iolanda, Ducesă de Savoia Magdalena, Prințesă de Viana Carol, Duce de Berry Ioana, Ducesă de Bourbon
Cetățenie	Franța
Religie	creștinism
Ocupație	suveran[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Valois
Domnie
Domnie	21 octombrie 1422–22 iulie 1461
Încoronare	17 iulie 1429
Predecesor	Carol al VI-lea
Succesor	Ludovic al XI-lea

*  1440 – S-a născut regele Ladislaus Postumul (d. 23 noiembrie 1457), duce de Austria, rege al Ungariei (sub numele de Ladislau V) din 1444 și rege al Boemiei din 1453.

Regele Ladislau al V-lea al Ungariei

(pictor austriac necunoscut, Kunsthistorisches Museum, Viena) – foto: ro.wikipedia.org

Ladislau Postumul (n. 22 februarie – d. 23 noiembrie 1457), a fost principe al Austriei și rege al Boemiei, mai apoi rege al Ungariei sub numele de Ladislau al V-lea, unde a domnit între 1453-1457. A fost singurul fiu al lui Albert al II-lea al Imperiului romano-german si al Elisabetei de Luxemburg. A fost numit Postumul pentru că s-a născut la patru luni după moartea tatălui său.

A decedat subit la Praga la 23 noiembrie 1457 în timp ce se pregătesc pentru căsătoria sa cu Magdalena de Valois , fiica lui Charles al VII-lea al Frantei. Se zvonea ca adversarii săi politici din Boemia l-au otrăvit, dar în secolul 20, s-a arătat că Ladislau a murit de leucemie, o boală recunoscută în acea perioadă. L-a urmat la tronul Ungariei, Matei Corvin.

·         1732: George Washington (n. 22 februarie 1732, Westmoreland^⁠(d),  Virginia — d. 14 decembrie 1799, Mount Vernon^⁠(d), Virginia) a fost un general și om de stat american, militant și factor activ în obținerea independenței față de Regatul Unit a coloniilor din America de Nord, primul președinte al Statelor Unite ale Americii.

În 1775 a fost numit comandant suprem al tuturor forțelor militare ale coloniilor răsculate împotriva Angliei. A avut un rol decisiv în organizarea armatei americane care a repurtat victoriile de la Saratoga (1777) și Yorktown^⁠(d) (1781), hotărâtoare pentru obținerea independenței Statelor Unite ale Americii. În 1787, Washington a fost președintele Convenției constituționale care a adoptat Constituția Statelor Unite ale Americii, în vigoare și astăzi. Ca președinte între 1789 și 1797, Washington a dus o politică internă conservatoare, iar pe plan extern a fost un adept al izolaționismului. Cu ocazia discursului său de adio, în 1797, recomanda Statelor Unite să intervină cât mai puțin posibil în afacerile politice ale lumii și, mai ales, să nu se alieze cu nicio națiune europeană în cazul unui conflict pe vechiul continent.

George Washington a fost primul copil al lui Augustine Washington și Mary Ball Washington, a doua sa soție. Pe data de 6 ianuarie 1759George Washington s-a căsătorit cu Martha Washington, o văduvă destul de înstărită.

Preia comanda Armatei Continentale pe terenul de la Cambridge, Massachusetts în iulie 1775.

Pe 12 decembrie 1799, Washington petrece câteva ore inspectând ferma sa călare pe cal, în zăpadă, pe o ploaie care s-a transformat mai târziu în grindină. Întorcându-se la fermă, s-a așezat la masă pentru cină fără a-și schimba hainele ude. În dimineața următoare s-a trezit cu o răceală groaznică, febră și o infecție la gât, care s-au transformat curând în laringită acută și pneumonie. Washington moare pe data de 14 decembrie 1799, seara, în casa sa din Mount Vernon, în vârstă de 67 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost „Tis well”.

George Washington s-a născut pe 22 februarie 1732, fiind primul copil al lui Augustine Washington^⁠(d) și a doua sa soție, Mary Ball Washington la Pope’s Creek Estate lângă actualul Colonial Beach^⁠(d) în ținutul Westmoreland, Virginia^⁠(d). Tatăl lui a avut patru copii cu prima sa soție, Jane Butler: doi au murit de mici, iar doi fii au supraviețuit (Lawrence, născut circa 1718și Augustine, născut circa 1720) George devenind astfel al treilea fiu dar mult mai tânăr. Mutându-se la Ferry Farm^⁠(d) în Stafford County la vârsta de 6 ani, George a fost educat acasă de către tatăl său și de către fratele mai mare.

Creșterea tutunului în Virginia pentru vânzare, putea fi măsurat la vremea aceea prin numărul de sclavi folosiți pentru a-l cultiva. La nașterea lui George Washington populația coloniei era 50% de culoare, majoritatea sclavi Africani sau Afro-Americani. În tinerețea sa George Washington a lucrat ca topograf dobândind astfel o cunoaștere a terenului coloniei sale natale Virginia care mai târziu se va dovedi de neprețuit. Căsătoria fratelui său cel mai mare în puternica familie Fairfax i-a adus tânărului George protecția lui Thomas Fairfax, al șaselea Lord Fairfax of Cameron guvernator și latifundiar al regiunii Northern Neck^⁠(d) care se întindea pe circa 5 milioane de acri. Către sfârșitul lunii iulie 1749, imediat după înființarea orașului Alexandria, Virginia de-a lungul râului Potomac, George, în vârstă de 17 ani a fost numit primul topografist al ținutului nou creat Culpeper County, Virginia în interiorul coloniei.

Fără îndoială, această numire i se datorează intervenției Lordului Fairfax și a vărului acestuia William Fairfax of Belvoir, arendaș și membru în Consiliul Guvernatorului. Urmașul unei familii de aristocrați englezi emigrați în America, G Washington a fost unul dintre cei mai bogați plantatori. Alături de Jefferson el a reprezentat în Congres statul Virginia. Experiența militară a căpătat-o participând la conflictul dintre englezi și francezi din cadrul Războiului de 7 ani (1756-1763). În 1775 a fost numit comandant suprem al armatei coloniilor. După adoptarea Constituției din 1787, elaborarea căreia s-a făcut sub conducerea sa, la 16 aprilie 1789 a devenit primul președinte al S.U.A., îndeplinind două mandate (1789-1797). Washington a fost o personalitate istorică remarcabilă, un luptător înflăcărat pentru independența patriei sale, un om neînfricat și incoruptibil. În testamentul său politic a îndemnat americanii să dea întregii lumi un exemplu...,fiind călăuziți în mod consecvent de noțiunea de dreptate.

George Washington își începe cariera ca proprietar de plantație, sau ceea ce istoricii definesc pe cei ce dețin 20 sau mai mulți sclavi. În 1748 este invitat să ajute la topografierea terenurilor la vest de Blue Ridge^⁠(d), o ramură a munților Appalache. În 1749 este numit la primul său post public, topograf al ținutului nou creat Culpeper County. Prin intermediul fratelui său vitreg Lawrence Washington^⁠(d) devine interesat de Ohio Company^⁠(d), companie care țintea să exploateze pământul din vestul Americii. În 1751 George și fratele său vitreg Lawrence călătoresc în Barbados sperând într-o îmbunătățire a sănătății lui Lawrence care suferea de tuberculoză. Aceasta a fost singura dată când George Washington a călătorit în afara a ceea ce este acum Statele Unite. După moartea lui Lawrence în 1752, George Washington moștenește partea din pământul său și preia unele din îndatoririle sale, ca de pildă cea de adjutant al coloniei, ofițer cu rol de conducere în trupele neregulate.

Washington prezintă mesajul francezilor Fort Le Boeuf^⁠(d), 1753

Către sfârșitul anului 1752, noul guvernator al Virginiei, Robert Dinwiddie^⁠(d), divizează comanda armatei neregulate a coloniei, a miliției, în patru regiuni și George Washington solicită unul din posturile de comandă, singurele sale calificări fiind zelul și faptul că era fratele fostului ofițer comandant. Washington este numit ofițer adjutant de district în miliția Virginiei în 1752, funcție care îi aduce gradul de Maior la vârsta de 20 de ani. Este însărcinat cu instrucția miliției în districtul în care comandă. La vârsta de 21 de ani, în Fredericksburg^⁠(d), Washington devine Maestru Mason în Masonerie, o organizație modelată pe modelul frățiilor, care îl va influența toată viața. În decembrie 1753, lui Washington i se cere de către guvernatorul Virginiei, Robert Dinwiddie^⁠(d) să transmită un ultimatum francezilor la frontieră, pe râul Ohio. Washington evaluează forța efectivelor franceze și intențiile și predă mesajul francezilor la Fort Le Boeuf^⁠(d) în actualul Waterford^⁠(d). Mesajul care este ignorat, cere francezilor să abandoneze colonizarea în zona Ohio. Cele două puteri coloniale, Marea Britanie și Franța se îndreptau rapid către conflict la scară mondială. Raportul lui Washington asupra întregii situații este amplu citit de ambele părți ale Atlanticului.

Portret de Gilbert Stuart^⁠(d), 1795

Colegiul electoral l-a ales în unanimitate pe George Washington președinte în 1789 și apoi în alegerile din 1792, Washington rămâne până azi singurul președinte care a luat 100% din voturile electorale. La inaugurarea sa a insistat să se servească rom de Barbados. John Adams a fost ales vicepreședinte. George Washington a depus jurământul ca prim președinte conform constituției Statelor Unite ale Americii în 30 Aprilie, 1789 la Federal Hall^⁠(d) în New York cu toate că, la început nu-și dorea această funcție. Primul Congres al Statelor Unite a votat să-i plătească lui Washington un salariu de 25000 de dolari pe an, o sumă foarte mare pentru 1789. Washington, deja bogat, refuză salariul deoarece prețuia foarte mult imaginea sa ca funcționar public dezinteresat. La insistența Congresului, totuși, acceptă în cele din urmă plata, pentru a evita un precedent în care postul de președinte ar fi perceput ca accesibil numai pentru persoanele bogate care își permiteau să servească țara fără salariu. Washington a participat cu mare atenție la pompa și ceremonia postului, având grijă ca titlurile și vestimentația să fie republicane și nu a imitat niciodată curțile regale europene. Până la sfârșit a preferat apelativul de ,, Domnule Președinte" altor denumiri pompoase care i-au fost sugerate. Washington s-a dovedit a fi un bun administrator. Bun în a delega sarcini și bun judecător al talentului și caracterului personal, Washington ținea regulat ședințe ale cabinetului pentru a dezbate problemele înainte de a lua o decizie. În privința sarcinilor de rutină era ordonat, energic, respectuos cu privire la opinia altora dar hotărât, urmărind obiective generale dar și consistența acțiunilor particulare în atingerea primelor. Washington a servit al doilea termen ca președinte fără entuziasm. A refuzat să candideze pentru al treilea, stabilind astfel obiceiul de maximum două termene ca președinte care mai târziu va deveni lege prin amendamentul 22 la Constituție.

După retragerea din funcția de președinte în 1797, Washington se retrage la Mount Vernon cu un profund sentiment de ușurare. Dedică mult timp agriculturii. În iulie 1798, Washington este împuternicit de către președintele John Adams să fie general locotenent și comandant suprem al armatelor ce urmau să fie recrutate în eventualitatea unui război cu Franța. Servește ca șeful statului major al Armatei Statelor Unite între 13 iulie 1798 și 14 decembrie, 1799. A participat to planurile pentru o armata provizorie care să poată interveni în caz de nevoie, dar nu a participat de loc pe teren. În 12 decembrie, 1799, Washington petrece câteva ore călare în ninsoare inspectându-și fermele, ninsoarea mai târziu se schimbă în grindină și lapoviță. Washington ia loc la cină în acea seară fără să-și schimbe hainele ude. Dimineața următoare se trezește cu o răceală puternică, febră și amigdalită care se transformă în laringită acută și pneumonie. Washington moare în seara de 14 decembrie 1799, în casa sa în vârstă de 67 de ani vegheat de Dr James Craik^⁠(d) unul din prietenii săi apropiați, Dr Gustavus Richard Brown, Dr Elisha C. Dick și Tobias Lear^⁠(d). Lear va însemna evenimentul în jurnalul său, scriind că ultimele sale cuvinte au fost „Tis well”. Doctorii de azi cred că Washington a murit mai mult din cauza tratamentului, care includea clorura de mercur și luarea de sânge rezultând într-o combinație șoc de la pierderea a mai mult de doi litri de sânge, deshidratare și asfixiere. Rămășițele pământești ale lui George Washington au fost înmormântate la Mount Vernon 18 decembrie,1799. Inițial a fost înhumat în vechiul mormânt al plantației. În 1831, la aniversarea a 100 de ani de la nașterea sa, rămășițele pământești i-au fost mutate în actualul mormânt. Pentru a proteja intimitatea lor, în urma morții lui Washington, Martha Washington a ars corespondența dintre cei doi soți. Doar trei scrisori ale cuplului au supraviețuit. În întreaga lume, vestea morții lui Washington a provocat tristețe. Napoleon a ordonat zece zile de doliu în întreaga Franță iar în Statele Unite mii de oameni au purtat doliu luni de zile.

În tinerețe Washington avea părul roșu. Unul din miturile populare americane este că purta perucă, așa cum era moda vremii. Washington nu purta perucă ci își pudra părul, așa cum este reprezentat în mai multe portrete inclusiv în cel mai cunoscut și neterminat pictat de Gilbert Stuart^⁠(d).

Washington a suferit de probleme cu dantura de-a lungul întregii vieți. Primul dinte l-a pierdut la vârsta de 22 de ani și rămăsese cu unul singur când a devenit președinte. John Adams pretinde că Washington și-a pierdut dinții pentru că obișnuia să spargă nuci de Brazilia cu dinții dar istoricii moderni cred că faptul că a fost tratat în tinerețe cu oxid de mercur pentru variolă și malarie, a contribuit la pierderea dinților.

A avut câteva proteze dentare, patru dintre ele create de un dentist cu numele de John Greenwood. Contrar unui alt mit popular american acestea nu erau confecționate din lemn. Proteza dentară creată când Washington a devenit președinte era făcută din fildeș de elefant și de hipopotam, ținute împreună cu arcuri din aur. Fildeșul de hipopotam era folosit pentru placă, în care erau introduși dinți umani și părți din dinți de cal sau de măgar. Problemele dentare ale lui Washington îi cauzau acestuia veșnice dureri din care cauză lua Laudanum^⁠(d). Această suferință este vizibilă în multe din portretele pictate când era încă în funcție, inclusiv în cel folosit pe bancnota de un dolar.

Unul din miturile de durată este acela când Washington a tăiat cireșul tatălui său și când a fost întrebat despre asta a folosit faimosul răspuns ,,nu pot să mint, am folosit securișca". Nu există nici o dovadă că aceasta s-a întâmplat. Aceasta, precum și legenda cu Washington aruncând dolarul de argint peste râul Potomac a făcut parte din colecția de mituri despre Washington scrisă de Parson Weems^⁠(d) care l-a făcut pe Washington o figură legendară nu numai prin realizările sale prezidențiale sau din timpul războiului.

* 1760: Prințesa Sofia de Saxa-Hildburghausen (Ernestine Friederike Sophie; 22 februarie 1760, Hildburghausen – 28 octombrie 1776, Coburg), a fost Prințesă de Saxa-Hildburghausen prin naștere și, prin căsătorie, a devenit Prințesă ereditară de Saxa-Coburg-Saalfeld.

Ernestine Friederike Sophie a fost fiica Ducelui Ernest Frederic al III-lea de Saxa-Hildburghausen (1727–1780) și a celei de-a treia soții, Prințesa Ernestine de Saxa-Weimar (1740–1786). Nașii ei au fost cuplul regal danez, regele Poloniei și regenții caselor de Saxa-Coburg, Saxa-Weimar, Mecklenburg și Württemberg.

La 6 martie 1776, ea s-a căsătorit la vârsta de 16 ani, la Hildburghausen, cu Prințul ereditar (mai târziu Duce) Francis Frederick Anthony de Saxa-Coburg-Saalfeld. La acel moment Francis era îndrăgostit de următoarea lui soție Augusta de Reuss-Ebersdorf, însă el nu a putut rupe logodna cu Sophie.

Sofia a murit de gripă șapte luni mai târziu, la 28 octombrie 1776. Cuplul nu a avut copii.

Prințesa Sofia
Prințesă ereditară de Saxa-Coburg-Saalfeld
Sofia de Saxa-Hildburghausen
Date personale
Nume la naștere	Ernestine Friederike Sophie
Născută	22 februarie 1760 Hildburghausen
Decedată	28 octombrie 1776 (16 ani) Coburg
Înmormântată	Morizkirche (Coburg)[*]
Cauza decesului	gripă
Părinți	Ernest Frederic al III-lea[1] Ernestine de Saxa-Weimar[1]
Frați și surori	Frederic, Duce de Saxa-Altenburg Q20668820[*]
Căsătorită cu	Francis, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld
Religie	Luteranism
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce ducesă[*] Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Wettin

* 1770: Karl Alexander de Thurn și Taxis, (germană Karl Alexander Fürst von Thurn und Taxis 22 februarie 1770 - 15 iulie 1827) a fost al cincilea Prinț de Thurn și Taxis și șef al Casei de Thurn și Taxis din 13 noiembrie 1805 până la moartea sa.^[1] După decesul tatălui său, el a devenit Generalpostmeister al armatei imperiale.

La 25 mai 1789, la Neustrelitz, Mecklenburg-Strelitz.^[1], Karl Alexander s-a căsătorit cu Ducesa Therese de Mecklenburg-Strelitz, al patrulea copil și a treia fiică a lui Carol al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg și a soției acestuia, Prințesa Friederike de Hesse-Darmstadt. Karl Alexander și Therese au avut șapte copii:^[1]

• Prințesa Charlotte Luise (24 martie 1790 – 22 octombrie 1790)
• Prințul Georg Karl (26 martie 1792 – 20 ianuarie 1795)
• Maria Theresia, Prințesă Esterházy de Galántha (6 iulie 1794 – 18 august 1874)
• Prințesa Luise Friederike (29 august 1798 – 1 decembrie 1798)
• Maria Sophia, Ducesă Paul Wilhelm de Württemberg (4 martie 1800 – 20 decembrie 1870)
• Maximilian Karl, Prinț de Thurn și Taxis (3 noiembrie 1802 – 10 noiembrie 1871)
• Prințul Friedrich Wilhelm (29 ianuarie 1805 – 7 septembrie 1825)

Karl Alexander
Prinț de Thurn și Taxis
Date personale
Născut	22 februarie 1770 Regensburg, Sfântul Imperiu Roman
Decedat	15 iulie 1827 (57 de ani) Schloss Taxis, Dischingen, Regatul de Württemberg
Înmormântat	Baden-Württemberg
Părinți	Karl Anselm, 4th Prince of Thurn and Taxis[*] Duchess Auguste of Württemberg[*]
Frați și surori	Princess Sophie Friederike of Thurn and Taxis[*]
Căsătorit cu	Ducesa Therese de Mecklenburg-Strelitz
Copii	Prințesa Charlotte Luise Prințul Georg Karl Maria Theresia, Prințesă Esterházy de Galántha Prințesa Luise Friederike Maria Sophia, Ducesă Paul Wilhelm de Württemberg Maximilian Karl, Prinț de Thurn și Taxis Prințul Friedrich Wilhelm
Cetățenie	Germania
Ocupație	om de afaceri
Apartenență nobiliară
Titluri	Cneaz
Familie nobiliară	Casa de Thurn și Taxis
Șeful Casei de Thurn și Taxis
Domnie	13 noiembrie 1805 – 15 iulie 1827
Predecesor	Karl Anselm
Succesor	Maximilian Karl

·       

* 

* 1788 – S-a născut filosoful german Arthur Schopenhauer ; (d. 21 septembrie 1860).

Arthur Schopenhauer – foto: ro.wikipedia.org

Arthur Schopenhauer (n. 22 februarie 1788, Stutthof/Danzig – d. 21 septembrie 1860, Frankfurt am Main), filozof german, cunoscut – mai ales – prin teoria sa asupra primatului „voinței” în sfera reprezentării lumii și în comportamentul uman. Schopenhauer s-a situat în problema teoriei cunoașterii pe pozițiile idealismului, opera sa fiind influentata de Platon si Immanuel Kant.

·         1796: Adolphe Quetelet, matematician belgian (d. 1874)

·         1810: Grigore Alexandrescu (n. 22 februarie 1810,^[1] Târgoviște, Țara Românească – d. 25 noiembrie 1885,^[1] București, România^[2]) a fost un poet și fabulist român.

S-a născut la Târgoviște, pe data de 22 februarie în anul 1810, în mahalaua Lemnului, fiind al patrulea copil al vistiernicului M. Lixandrescu. Rămâne orfan și sărac, dar de mic dovedește o inteligență deosebită și o memorie extraordinară. Învață greaca și franceza. A devenit elev la Colegiul Național „Sfântul Sava” din București, fiind coleg cu Ion Ghica. Face cunoștință cu Ion Heliade Rădulescu. Îi uimește pe toți prin talentul său poetic. Un timp va locui acasă la Heliade, care-i va publica prima poezie, Miezul nopții, în Curierul Românesc, urmată de elegia Adio. La Târgoviște.

G. Alexandrescu, timbru din 1960

O vreme a fost ofițer, dar a demisionat (1837). Din pricina unor scrieri (Anul 1840 și Lebăda și puii corbului) este întemnițat. A ocupat funcții mărunte. În 1848 e redactor al ziarului Poporul suveran. În ultimii 25 de ani de viață a fost marcat de alienare mintală.

A murit sărac la București în anul 1885. Vasile Alecsandri, într-o scrisoare trimisă din Paris lui Alexandru Papadopol-Calimah, deplângea nepăsarea față de cel mai de seamă fabulist român: „Moartea bietului Alexandrescu nu m-a mîhnit atît de mult (căci el era mort de mai mulți ani), cît m-a mîhnit nepăsarea generației actuale în privirea lui și uitarea în care căzuse renumele lui, odinioară strălucit.

A debutat cu poezii publicate în Curierul Românesc condus de Ion Heliade Rădulescu. Poezia sa a fost influențată de ideile care au pregătit Revoluția din 1848.

Poet liric, scrie mai întâi meditații romantice, sub influența lui Lamartine. Tonul lor este extraordinar de fantastic. Cea mai reușită este Umbra lui Mircea. La Cozia (făcuse o călătorie în Oltenia, cu prietenul său, Ion Ghica).

Este ultimul fabulist autentic din literatura română, scriind circa 40 de fabule, în care adevărul este mascat, din cauza cenzurii autorităților (Câinele și cățelul, Boul și vițelul, Dreptatea leului, Vulpea liberală ș.a.).

Lui Grigore Alexandrescu îi revine meritul de a fi consacrat în literatura română, ca specii literare autonome epistola, meditația și satira. A tradus din Lamartine și Byron.

Volume publicate în timpul vieții:

• Poezii (1832)
• Fabule (1832)
• Meditații (1835)
• Poezii (1838)
• Fabule (1838)
• Poezii (1839)
• Memorial (1842)
• Poezii (1842)
• Suvenire și impresii, epistole și fabule (1847)
• Meditații, elegii, epistole, satire și fabule (1863)

Grigore Alexandrescu
Grigore Alexandrescu
Date personale
Născut	22 februarie 1810[1]  Târgoviște, Țara Românească
Decedat	25 noiembrie 1885 (75 de ani)[1]  București, România[2]
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Părinți	M. Lixandrescu
Cetățenie	România
Ocupație	poet traducător prozator[*] profesor scriitor
Limbi	limba română limba greacă limba franceză
Studii	Colegiul Național „Sfântul Sava” din București
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1832 - 1842
Subiecte	meditații romantice
Specie literară	epistolă, fabulă, elegie, satiră
Operă de debut	Miezul nopții, în Curierul Românesc
Opere semnificative	Umbra lui Mircea. La Cozia, Câinele și cățelul, Boul și vițelul, Dreptatea leului, Vulpea liberală Grigore Alexandrescu

·         1817: Carl Wilhelm Borchardt, matematician german (d. 1880)

·        1819 – S-a născut James Russell Lowell, poet și eseist american; (d. 1891).

James Russell Lowell – foto: ro.wikipedia.org

James Russell Lowell (n. 22 februarie 1819 – d. 12 august 1891) a fost un poet, critic literar și diplomat american, care a aparținut grupării literare Fireside Poets. A scris o lirică satirică, în care militează pentru aboliționism și susține cauza nordiștilor în războiul civil. A scris și poezii romantice în maniera lui John Keats și William Wordsworth. A abordat și critica literară situându-se la nivelul celei europene contemporane, colaborând în publicații ca: The Pioneer, The Atlantic Monthly, North American Review.

·         1824: Pierre Jules César Janssen, uneori Jules Janssen, (n. 22 februarie1824, Paris, Franța^[4] – d. 23 decembrie 1907 Meudon, Franța^[4]) a fost un astronom francez.

Un accident survenit în tinerețe i-a creat dificultăți mari de mers, fapt ce l-a întârziat în completarea studiilor. A studiat matematica și fizica la Universitatea din Paris

Premiul Jules-Janssen a fost instituit în onoarea astronomului francez, în 1897.

·         1832: Gerzson Ádám, scriitor, și istoric literar maghiar (d. 1906)

* 1837: Prințesa Leopoldine de Baden (Leopoldine Wilhelmine Amalie Pauline Maximiliane; 22 februarie 1837, Karlsruhe - 23 decembrie 1903, Strasbourg), a fost Prințesă de Baden prin naștere și Prințesă de Hohenlohe-Langenburg prin căsătorie.

Prințesa Leopoldine de Baden

Leopoldine a fost a patra și cea mai mică fiică a Prințului Wilhelm de Baden (1792-1859) și a Ducesei Elisabeta Alexandrine de Württemberg (1802-1864), fiica Ducelui Louis de Württemberg. Bunicii paterni erau Karl Frederic de Baden, primul Mare Duce de Baden și cea de-a doua soție a sa, baroneasa Louise Caroline Geyer de Geyersberg, Contesă de Hochberg. Leopoldine a crescut în Karlsruhe, împreună cu cele două surori mai mari, Sofia (1834-1904) și Elisabeta (1835-1891).

Prințesa Leopoldine s-a căsătorit la 24 septembrie 1862 la Karlsruhe cu Hermann, Prinț de Hohenlohe-Langenburg (1832-1913), al doilea fiu al Prințului Ernst I de Hohenlohe-Langenburg și a Prințesei Feodora de Leiningen. Ei au avut trei copii:

• Prințul Ernest William Frederick Maximilian Charles de Hohenlohe-Langenburg (1863-1950); a succedat tatălui său ca Ernst al II-lea, s-a căsătorit în 1896 cu Prințesa Alexandra de Saxa-Coburg și Gotha(1878-1942), au avut copii.
• Prințesa Elise Victoria Feodora Sophie Adelheid de Hohenlohe-Langenburg (1864-1929); s-a căsătorit în 1884 cu Heinrich al XXVII-lea, Prinț Reuss (1858-1928), au avut copii.
• Prințesa Feodora de Hohenlohe-Langenburg (1866-1932); s-a căsătorit în 1894 cu Emich, al 5-lea Prinț de Leiningen (1866-1939), au avut copii.

Prințesa Leopoldine a fondat Asociația Leopoldine. La Strasbourg, unde soțul ei a fost numit Guvernator al Alsacei-Lorena ea a îndeplinit îndatoriri ceremoniale. A murit cu o zi înainte de ajunul Crăciunului 1903, după o boală îndelungată.

Prințesa Leopoldine
Prințesa consort de Hohenlohe-Langenburg
Date personale
Nume la naștere	Leopoldine Wilhelmine Amalie Pauline Maximiliane
Născută	22 februarie 1837 Karlsruhe
Decedată	23 decembrie 1903 (66 de ani) Strasbourg
Înmormântată	Langenburg
Părinți	Wilhelm de Baden Elisabeth Alexandrine de Württemberg
Frați și surori	Princess Sophie of Baden[*]
Căsătorită cu	Hermann, Prinț de Hohenlohe-Langenburg
Copii	Ernst al II-lea, Prinț de Hohenlohe-Langenburg Prințesa Elise Prințesa Feodore
Cetățenie	Germania
Ocupație	consort[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Fürstin[*] Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Zähringen (prin naștere) Casa de Hohenlohe-Langenburg (prin căsătorie)

·         1849: S-a nascut Nikolay Yakovlevich Sonin, matematician rus (d. 1915)

·         1857 – S-a născut fizicianul german Heinrich Rudolf Hertz; (d. 1 iunie 1894).

Heinrich Rudolf Hertz – foto: ro.wikipedia.org

Heinrich Rudolf Hertz (n. 22 februarie 1857, Hamburg – d. 1 ianuarie 1894, Bonn) a fost un fizician german. A studiat la universitățile din München și Berlin. În 1883 a devenit docent privat pentru fizica teoretică la universitatea Christian-Albrecht din Kiel. Între 1885 și 1889 a predat ca profesor de fizică la universitatea tehnică din Karlsruhe. Din 1889 a fost profesor de fizică la Rheinischen Friedrich-Wilhelms-Universität din Bonn. Hertz a murit la numai 37 de ani de granulomatoza lui Wegener.

* 1857: Robert Stephenson Smyth Baden-Powell, primul Baron Baden-Powell, OM, GCMG, GCVO, KCB (pronunțat în engleză /ˈbeɪdən ˈpoʊ.əl/) (n. 22 februarie 1857 – d. 8 ianuarie 1941), denumit și B-Psau Lord Baden-Powell, a fost general-locotenent al armatei britanice, scriitor și fondator al Mișcării Cercetașilor.

După ce a studiat la Charterhouse School, Baden-Powell a servit ca ofițer al armatei britanice între 1876 și 1910 în India și în Africa. În 1899, în timpul celui de al Doilea Război al Burilor din Africa de Sud, Baden-Powell a reușit să apere cu succes orașul Mafeking. Câteva din cărțile sale militare, scrise în scopul pregătirii militarilor pentru misiuni de recunoaștere în perioada africană, erau citite și de copii. Pe baza acestor prime cărți, el a scris Scouting for Boys, carte publicată în 1908 de către Pearson, dedicată în special tinerilor. În timp ce scria, și-a testat ideile într-o excursie cu cortul în Insula Brownsea cu Brigada de Băieți locală și cu copiii prietenilor lui, excursie începută la 1 august 1907 și considerată a fi începutul Mișcării Cercetașilor.

După căsătoria cu Olave St Clair Soames, Baden-Powell, sora, Agnes Baden-Powell, și soția sa au îndrumat activ Mișcarea Cercetașilor și cea a Ghidelor (Cercetașelor). Baden-Powell și-a petrecut ultimii ani ai vieții la Nyeri, Kenya, unde a murit și a fost înmormântat în 1941.

·      1864 –S-a născut Jules Renard, romancier și dramaturg francez; (d. 22 mai 1910).

Jules Renard – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Jules Renard (n. 1864, Châlons-du-Maine – d. 1910, Paris) a fost un novelist și dramaturg francez. Intre cele mai cunoscute traduceri ale scrierilor sale in limba romana se numara : “Morcoveață”, Pagini de istorie naturală, Jurnal.

* 1879: Johannes Nicolaus Brønsted (Format:IPA-da; n. 22 februarie 1879, în Varde– d. 17 noiembrie 1947) a fost un chimist și fizician danez ce a activat în domeniul electrochimiei și termochimiei.

El a obținut o diplomă în inginerie chimică în 1899 și doctoratul în 1908 de la Universitatea din Copenhaga și a fost imediat numit profesor de anorganică și chimie fizică la aceeași universitate.^[4]

În 1906 a publicat prima din numeroasele sale lucrări referitoare la afinitatea pentru electroni, și, în același timp cu chimistul englez Thomas Martin Lowry, a introdus teoria protonică a reacțiilor acido-bazice (Teoria acido-bazică Brønsted-Lowry), în 1923.în același an, Gilbert N. Lewis a propus o teorie electronică a reacțiilor acido-bazice, dar ambele teorii rămân încă frecvent utilizate.

·         1881 - S-a născut Petre Grimm, istoric literar şi traducător (m.03.12.1944).

* 1886: Hugo Ball (n. 22 februarie 1886, Pirmasens, Germania, d. 14 septembrie 1927, San Abbondio, Elveția) a fost un scriitor care a participat la fondarea curentului Dada din Zürich, reprezentat de Cabaretul Voltaire. S-a alăturat lui Max Reinhardt la Școala acestuia de Arte în 1910, fiind angajat ca regizor.

Frecventează Café des Westens", cafenea ce devine locul său de întâlnire cu tinerii poeții ca : Johannes R. Becher, Georg Heym, Richard Huelsenbeck, Klabund, și alții. Regizor la teatrul din München în 1913 și colaborator la ziarul « Revoluția »( publicat de către F.S. Bachmair în 1913 ) împreună cu Seewald, J.R. Becher, Erich Mühsam. La puțin timp după izbucnirea războiului el și cu soția sa, Emmy Hennings, emigrează în Suedia. Amândoi s-au angajat imediat – Hugo ca pianist iar Emmy, a devenit cântăreață.

În februarie 1916 el a fondat Cabaretul Voltaire în Zürich. I-a întâlnit pe Jean Arp, Marcel Iancu, Tristan Tzara și, mai târziu, pe Huelsenbeck și Serner. Intențiile sale față de Cabaretul Voltaire le-a precizat cu cuvintele: « Este necesar să clarific intențiile acestui cabaret. Ținta lui este de a aminti lumii că sunt oameni cu minți independente – dincolo de război și naționalism – care trăiesc pentru diferite idealuri. ».

A compus poeme muzicale sau „versuri fără cuvinte”. În 1917 el a încetat să mai participe la mișcarea culturală dadaistă. A devenit redactor la ziarul Freie Zeitung în Berna. Mai târziu se va retrage și va locui în Ticino, unde a fost angajat tot ca scriitor.

Din perioada când colabora cu dadaismul i-a rămas o nuvelă nepublicată Tenderenda, der Phantast. Una dintre lucrările sale importante o constituie Die Flucht aus der Zeit"( « Zbor în afara timpului »).

În cultura română l-a influențat pe Nichifor Crainic prin scrierea sa asupra creștinismului bizantin și înfățișarea a trei autorități teologice răsăritene, Ioan Scărarul, Dionisie Areopagitul și Simeon Stâlpnicul.

·         1898 - S-a născut Ion Vicol, dirijor, pedagog şi teoretician (m.23.01.1996).

·        1900 – S-a născut marele regizor spaniol Luis Buñuel ; (d. 29 iulie1983).

Luis Buñue – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Luis Buñuel (n. 22 februarie 1900, Calanda, Spania — d. 29 iulie 1983, Mexic) a fost un regizor spaniol de film. Deși spaniol, inițial studiile, apoi războiul civil și legăturile cu partidul comunist l-au determinat să-și exercite profesia de regizor în Franța, SUA și Mexic (unde și moare în 1983). Este considerat unul dintre cei mai importanți cineaști ai lumii.

* 1901 – S-a născut Justinian Marina, al treilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (d. 1977)

Justinian Marina,  al treilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Justinian Marina, pe numele de mirean Ioan Marina, (n. 22 februarie 1901, Suiești, județul Vâlcea – d. 26 martie 1977, București) a fost al treilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, între 1948 și 1977. Marele Colegiu Electoral Bisericesc, întrunit în capitala țării, la 24 mai 1948, a ales arhiepiscop al Bucureștilor, mitropolit al Ungrovlahiei și patriarh al României pe mitropolitul Moldovei Justinian Marina,

“care s-a arătat vrednic prin statornicia sa în dreapta credință, prin lucrarea fără preget în slujirile sale de până acum, printr-o muncă rodnică în folosul poporului și al Bisericii, printr-o blândețe părintească îndeajuns de cunoscută, dând întru îndeplinirea tuturor însărcinărilor și vredniciilor la care a fost chemat dovezi de neclintită ascultare față de Sfântul Sinod și de supunere față de legile țării” (din Gramata Sinodală de instalare).

Patriarch Justinian and the Communist leadership of Romania, at the “23 August” Stadium during the opening of the World Festival of Youth and Students (1953) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

La 6 iunie 1948, la ceremonia de învestitură din aula Palatului Parlamentului și la cea de instalare din biserica “Sf. Spiridon Nou” din București, Patriarhul Justinian și-a prezentat programul de activitate ca patriarh. Printre obiectivele sale figurau: pregătirea clerului în duhul Ortodoxiei și cerințelor vremii; restaurarea monahismului românesc; reorganizarea învățământului teologic; desființarea Bisericii Române Unite cu Roma și integrarea credincioșilor acestei biserici în Biserica Ortodoxă Română; reînnodarea legăturilor frățești cu toate Bisericile ortodoxe; promovarea relațiilor ecumenice cu Bisericile creștine etc.

Patriarhul Justinian primeşte la Bucureşti vizita Patriarhului Alexei al Moscovei şi al întregii Rusii (iunie 1962) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sub conducerea patriarhului Justinian a fost inițiată colaborarea Bisericii Ortodoxe Române cu autoritatea comunistă. Patriarhul a promovat ideea ca istoria merge după niște legi date de Dumnezeu, iar una dintre aceste legi este lupta de clasă. Scriitorul polonez Czeslaw Milosz, laureat al premiului Nobel, citează pe patriarhul Justinian în cartea sa Gândirea captivă.

“Stalin, conducătorul Partidului Comunist, duce la îndeplinire legea istoriei, cu alte cuvinte acționează așa cum dorește Dumnezeu, motiv pentru care trebuie să ne supunem lui. Omenirea poate fi reînnoită după modelul rusesc; de aceea nici un creștin nu se poate opune ideii – crude, ce-i drept – care va crea un om nou pe întreaga planetă. Asemenea argumente sunt adesea folosite de clerici care sunt unelte ale Partidului. “Cristos este omul nou. Omul nou este omul sovietic. Prin urmare Cristos este sovietic!” a spus Justinian Marina, patriarhul României.”

·         1902 - S-a născut Constantin Macarovici, chimist, membru al Academiei Române (m.07.02.1984).

* 1902: Friedrich Wilhelm „Fritz” Strassmann (în germană Straßmann; n. 22 februarie 1902 – d. 22 aprilie 1980) a fost un chimist german care a identificat elementul chimic bariu, împreună cu Otto Hahn, la începutul anului 1939, în reziduul rămas după bombardarea uraniului cu neutroni. După confirmarea rezultatelor publicate, a fost demonstrat fenomenul de fisiune nucleară.

·         1903 – S-a nascut Tudor Mușatescu, poet, prozator, dramaturg și publicist român; (d. 1970).

·         1903 - S-a născut prozatorul Jordan B. (m.30.06.1962).

·         1904: Nagy István, scriitor român (d. 1977)

* 1908: Rómulo Ernesto Betancourt Bello (n. 22 februarie 1908, Guatire, Venezuela - d. 28 septembrie 1981, New York SUA), cunoscut ca „părintele democrației venezuelane” a fost un om politic de stânga, anticomunist^[6], președintele Venezuelei în anii 1945-1948 și 1959-1964.

·         1910: Kovács György, actor român (d. 1977)

·         1914 - S-a născut pictorul german Karl Otto Götz, membru al grupării "Cobra", profesor la Academia de Arte din Düsseldorf (1959-1979).

·         1915 - S-a născut Eugen Popescu, memorialist. Stabilit în SUA din anul 1979, a înfiinţat, la San Diego (California), Institutul Român de Cercetări Istorice (m.20.02.1998).

* 1918: Robert Pershing Wadlow (n. 22 februarie 1918 la Alton, Illinois - d. 15 iulie 1940 la Manistee, Michigan), cunoscut și ca Gigantul din Illinois, a fost cel mai înalt om din lume care a fost atestat documentar. Înainte de a muri, a ajuns la o înălțime de 2,72 m și o greutate de 199 kg.

Mărimea sa neobișnuită s-a datorat unei hiperplazii a hipofizei care a condus la un nivel înalt de secreție al hormonului de creștere (somatotropină) una din cele mai rare boli din lume.

S-a născut într-o familie care mai avea patru copii, el fiind cel mai mare. După absolvirea școlii elementare din orașul natal, intră la Shurtleff College cu intenția de a studia dreptul. Devine celebru după 1936 prin intermediul trupei de circ Ringling Brothers Circus.

În 1939 îl depășește pe John Rogan, care pe atunci era considerat cel mai înalt om din lume.

A murit din cauza unei parazitoze la numai 22 de ani.

·         1920 - S-a născut Del Wood (Adelaide Hazelwood), cântăreţ şi pianist ragtime american.

·         1921 - S-a născut Giulietta Anna Masina, actriţă italiană de film, al cărei nume este legat de o altă biografie celebră în lumea filmului, cea a regizorului şi soţului ei Federico Fellini ("La strada", Ginger şi Fred") (m.23.03.1994).

* 1921: Jean-Bédel Bokassa (n. 22 februarie 1921, Bobangi, Congo — d. 3 noiembrie 1996, Bangui, Republica Centrafricană), cunoscut ca Bokassa I al Africii Centrale și Saladin Ahmed Bokassa (în franceză Salah Eddine Ahmed Bokassa), a fost un militar de carieră, ofițer și președinte al Republicii Centrafricane, care mai târziu s-a autodeclarat împărat, titlu menținut până la 20 septembrie 1979, când a fost detronat.

Republica Africa Centrală și-a câștigat independența față de Franța la 13 august 1960. La 31 decembrie 1965, Bokassa, fost locotenent centrafrican din armata franceză, a organizat un puci, în urma căruia a cumulat funcțiile de președinte, prim-ministru și ministru al apărării.^[1]

În 1976, generalul Jean-Bédel Bokassa, admirator al lui NapoleonBonaparte, s-a autoproclamat „împăratul Bokassa I” și a transformat Republica Centrafricană în „Imperiul Centrafrican”.

Multe abuzuri fuseseră denunțate de presa franceză încă din epoca președinției, dar costisitoarea și fastuoasa încoronare, într-o țară cu nivelul de viață foarte scăzut, și abuzurile mult mai mari care au urmat, mergând până la acuzațiile de canibalism împotriva lui Bokassa, au desconsiderat rapid noul regim. Bokassa a domnit prin teroare până în 1979, an în care a fost detronat în urma operațiunii Barracuda, organizate de Franța.

După detronare a plecat în exil în Libia, Coasta de Fildeș și Franța. A revenit în țară cu gândul de a organiza o nouă lovitură de stat"imperială", dar a fost arestat și condamnat la moarte prin spânzurare, în 1986, pedeapsa fiind ulterior comutată la 20 de ani de închisoare. A fost eliberat în 1996 și a murit în același an, în vârstă de 75 de ani, în urma unui atac de cord.^[2]

Jean-Bedel Bokassa a avut 18 neveste și 39 de copii legitimi. Printre soțiile sale s-a numărat și românca Gabriela Drâmbă, cu care a fost căsătorit între 1975 și 1977

·         1923 - S-a născut actorul Zephi Alşec ("Pistruiatul", "Toate pînzele sus", "Duminică în familie", "Actorul şi sălbaticii") (m.08.07.1992).

·         1926: Gheorghe Adoc (n. 22 februarie 1926, Socodor) este un pictor, grafician, gravor, ilustrator de carte^[1] și sculptor român. A fost soțul sculptoriței Gabriela Manole-Adoc.

Gheorghe Adoc s-a născut la data de 22 februarie 1926. Termină cursurile Institutului de Arte Plastice din Bucureștiavându-i ca profesori pe M. H. Maxy, Jean Alexandru Steriadi și Simion Iuca

Statuia Independenței din Iași

Gheorghe Adoc transferă virtuțiile graficii în medalistică, basorelief și sculptură cu multă dăruire și abilitate. Concepția sa ilustrativă, realistă, este îmbibată de știința coagulării mijloacelor de expresie, de profunzimea și simțul nuanțelor. El aduce prin coerența compozițională de la sfârșitul anilor 1970, o revigorare a reliefului monumental, revigorare ce este caracterizată de forța dinamică a formelor ce în final aduc plusvaloare de expresie personajelor. În basoreliefurile sale de inspirație istorică, scenele sunt ilustrate narativ cu o amplitudine debordantă, fapt ce aduce claritate tematicii prin detalii fin conturate. În antiteză, portretele și busturile pe care le-a realizat, au o construcție riguroasă ce prezintă accente pe siluetă și expresie, accente care adaugă un plus de dinamism și veridicitate.^[1]

Bustul lui Mihai Viteazul, executat în bronz și care se află astăzi la Buenos Aires din anul 1993, se impune printr-o armonie generală, sobrietate, avânt și finețe grafică a detaliilor. Gheorghe Adoc face de-a lungul carierei lui artistice o galerie de portrete ale unor personalități importante din istoria și cultura poporului român. Aceste portrete le materializează în medalioane și medalii realizate între anii 1976–1992, unele excepționale precum "Mihai Eminescu" (premiată 1992), "Nicolae Iorga", "Dimitrie Cantemir", "George Enescu", "Constantin Brâncoveanu".^[1]

Lucrări reprezentative pentru Gheorghe Adoc sunt:

• placa omagială (80x60cm) situată la intrarea în "Academia di Romania" din Roma, alcătuită din două busturi de bronz în basorelief pe o placă de alamă, reprezentându-i pe Decebal și pe Traian. Placa realizată în anul 1968 la București a fost un omagiu donat de Liga Culturală a Românilor către Capitala Italiei.
• bustul lui Onisifor Ghibu din cartierul Nufărul din Oradea, realizat în anul 1998.
• bustul lui Gheorghe Pituț din orașul Beiuș. Bustul este realizat din bronz și are 0,75 m, fiind amplasat pe un soclu de 1,80 m.
• Monumentul „Eminescu-Slavici” de la Mănăstirea Putna.
• busturile lui Mihai Viteazul, Nicolae Bălcescu și Alexandru Ioan Cuza solicitate de Ministerul Afacerilor Externe pentru a fi amplasate în capitalele Argentinei, Chile și respectiv Columbiei.^[2]

Lucrarea sa cea mai importantă și mai cunoscută este Statuia Independenței din Iași, amplasată în piața cu același nume și dezvelită în anul 1980. Proiectul soților Adoc s-a clasat pe locul întâi la un concurs național în 1975, statuia urmând să comemoreze 100 ani de la proclamarea independenței României (1877). Lucrarea a fost realizată împreună cu soția sa, sculptorița Gabriela Manole-Adoc. În timp ce soția sa a sculptat statuia, Independența fiind simbolizată de o femeie, pentru care Gabriela Manole-Adoc a avut-o ca model pe o mătușă de-a ei, o femeie foarte frumoasă - după cum povestea artista - cu un păr cu reflexe aurii, Gheorghe Adoc a realizat basoreliefurile de pe soclul statuii.

În prezent, o stradă din orașul Jimbolia poartă numele sculptorului Gheorghe Adoc.

Lucrări monumentale:

• 1974 - Dimitrie Cantemir, relief, bronz, Istanbul, Turcia;
• 1976 - 1979 - Epopeea de la 1877, reliefuri pentru Monumentul Independenței realizat de Gabriela Adoc-Manole, Iași;
• 1982 - Dimitrie Țichindeal, relief, Arad;
• 1983 - Șerban Cantacuzino, relief, Viena, Austria;
• 1987 - Traian și Decebal, relief, Trieste, Italia;
• 1991 - Abrud 2000, relief, Abrud, Alba;
• 1993 - Mihai Viteazul, relief, Călugăreni, Giurgiu;
  • - Mihai Viteazul, bust, Buenos Aires, Argentina;
  • - Nicolae Bălcescu, bust, Santiago de Chile;
  • - Alexandru Ioan Cuza, bust, Bogota, Columbia;
• 1994 - Eminescu, bust, Dorohoi, Botoșani;
• 1995 - Nicolae Titulescu, bust, Pucioasa, Dâmbovița;
  • - Onisifor Ghibu, bust, Oradea;
• 1998 - Ioan Buteanu, bust, Gurahonț, Arad;
  • - Monumentul Onisifor Ghibu, Chișinău, Republica Moldova;
• 2000 - Gheorghe Pituț, bust, Beiuș, Bihor.

Expoziții:

Expoziții personale:

• 1982 - Palatul Culturii, Iași (împreună cu Gabriela Manole-Adoc);
• 1996 - Expoziție retrospectivă, Palatul Parlamentului, București;
• 1997 - Bienala de la Veneția, Italia;
• 1998 - Expoziție retrospectivă, Palatul Culturii, Iași;
• 2000 - Muzeul de Istorie, Chișinău, Republica Moldova.

Expoziții colective:

• din 1954 - participă la saloanele naționale anuale și la expozițiile municipale București;
• 1960 - Bienala de la Veneția, Italia;
• 1965 - Leipzig, Germania;
• 1968, 1970, 1973 - Expoziția Internațională de Medalii FIDEM, Madrid (Spania), Bratislava (Slovacia), Helsinki (Finlanda).

Premii:

• 1959 - Premiul Uniunii Artiștilor Plastici;
• 1965 - mențiune de onoare la expoziția "Grafica pe cinci continente", Leipzig;
• 1980 - devine cetățean de onoare al orașului Iași;
• 1981 - Premiul „Ion Andreescu” al Academiei Române;
• 1984 - Premiul revistei „Flacăra”, București;
• 1987 - Premiul Ministerului Culturii, București și premiul revistei Săptămâna;
• 1995 - devine cetățean de onoare al localității istorice Călugăreni;
• 2000 - obține diploma de onoare și medalia „Pro amicitia, pro fidelitate”, Iași

Gheorghe Adoc
Date personale
Născut	22 februarie 1926 (93 de ani) Socodor, România
Căsătorit cu	Gabriela Manole-Adoc
Naționalitate	România
Ocupație	pictor
Activitate
Domeniu artistic	sculptură, gravură, pictură
Studii	Institutul de Arte Plastice din București
Pregătire	M. H. Maxy, Jean Alexandru Steriadi și Simion Iuca
Opere importante	Statuia Independenței din Iași și placa omagială situată la intrarea în "Academia di Romania" din Roma
Premii	1981 - Premiul Academiei Române

* 1927: Emil Bobu (n. 22 februarie 1927, Vârfu Câmpului, județul Botoșani - d. 12 iulie 2014, București) a fost un demnitar comunist român.

Emil Bobu provine dintr-o familie modestă de țărani; după școala elementară a fost strungar.^[1] În noiembrie 1945 a devenit membru PCR. A fost procuror, membru al CC al PMR, secretar al CC al PCR, președinte al Sfatului Popular Regional Suceava, ministru de interne. În mai 1961 a fost decorat cu Medalia „A 40-a aniversare de la înființarea Partidului Comunist din România”. Emil Bobu a fost deputat în Marea Adunare Națională în 1961.^[2]

În anul 1972 a fost numit consilier al lui Nicolae Ceaușescu iar în perioada 1973-1975 a fost Ministru de Interne.^[3]

După 1989 a fost condamnat la închisoare pe viață pentru „participare la genocidul națiunii române” (conform Raportului Comisiei Tismăneanu). Pedeapsa i-a fost comutată în aprilie 1990 de Curtea Supremă de Justiție la 10 ani de detenție, în urma schimbării încadrării la „complicitate la omor deosebit de grav”. A efectuat șapte ani de detenție, după care a fost eliberat condiționat pentru motive medicale. După eliberarea din închisoare, a dus o viață retrasă, fără apariții publice.^[4]

La 12 iulie 2014 a încetat din viață la Spitalul Universitar de Urgență București, în urma unui atac cerebral.^[5]

A fost căsătorit cu Maria Bobu, fostă ministru de justiție.

Emil Bobu
Demnitarul Emil Bobu, 1974
Date personale
Născut	22 februarie 1927 Vârfu Câmpului, România
Decedat	12 iulie 2014 (87 de ani) București, România
Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
Căsătorit cu	Maria Bobu
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	politician
Consilierul lui Nicolae Ceaușescu
În funcție 1972 – 1973
Ministru de Interne
În funcție 1973 – 1975
Viepreședinte al Consiliului de Stat
În funcție 1975 – 1979
Viceprim-ministru al Guvernului
În funcție 1980 – 1982
Secretar al CC al PCR
În funcție 1982 – 1989
Premii	A 40-a aniversare de la înființarea Partidului Comunist din România
Partid politic	Partidul Comunist din România
Alma mater	Școala de elevi meseriași CFR, Facultatea de Științe Juridice, Academia Ștefan Gheorghiu
Profesie	strungar, politician comunist, procuror la Procuratura Generală a RPR cu grad de căpitan

·         1932: Aurel Grigoraș (n. 22 februarie 1932 București - d. 28 ianuarie 2000) a fost un dirijor român care a condus vreme de 35 de ani Corul Radiodifuziunii Române.

Aurel Grigoraș a absolvit în 1953 Conservatorul de Muzică "Ciprian Porumbescu" din București, secțiile Dirijat coral și Pedagogie muzicală, beneficiind de îndrumarea unor însemnați mentori: D. D. Botez - dirijat coral, I. D. Chirescu - Teorie și solfegii, I. Dumitrescu - Armonie, N. Buicliu - Contrapunct, Z. Vancea - Istoria muzicii, T. Rogalski - Orchestrație.

În perioada 1953-1965, maestrul Aurel Grigoraș a fost dirijorul corului Teatrului de operetă din București, iar din 1965 până în 2000, a condus Corul Radiodifuziunii Române. În anul 1975, maestrul a condus Corul Operei din Ankara (Turcia).

O imagine fidelă asupra activității dirijorale a lui Aurel Grigoraș este redată de vastul repertoriu abordat. Înfruntând vitregiile vremurilor, obligațiile unor manifestări festive în care "arta" era exclusiv patriotică, anul 1990 constituie pentru Corul Radiodifuziunii împreună cu maestrul lui, începutul unui nou drum, deschiderea către marea muzică, deschiderea sufletelor către frumos. Astfel, repertoriul se îmbogățește și se diversifică, parcurgând epocă după epocă, de la madrigalele din "Renascimento", ce culminează cu lucrările lui Palestrina, Gesualdo da Venosa și Monteverdi, pășind maiestuos printre capodoperele Barocului muzical - creațiile lui Bach și Haendel, punând în valoare lucrările lui Haydn și Mozart, atangând culmea măiestriei vocale în Simfonia a IX-a de Beethoven, dar și corzi profunde ale simțirii artistice în Requiemul german de Brahms. Se cuvine a aminti și alți mari compozitori ce au figurat în repertoriul corului, pregătit de mâna energică a lui Aurel Grigoraș: H. Berlioz, C. Debussy, G. Verdi, G. Puccini, F. Liszt, M. Ravel, G. Mahler, F. Mendelssohn-Bartholdy, G. Gershwin, C. Orff etc. Nu au fost uitate nici lucrările compozitorilor români, atât cei înaintași, cât ăi cei contemporani, cum ar fi: I. Vidu, Gh. Danga, S. Dragoi, Ioan D. Chirescu, N. Lungu, T. Jarda, G. Enescu, P. Constantinescu, S. Toduta, V. Grefiens, R. Paladi, D. Popovici, M. Moldovan, M. Stanculescu-Vosganian, L. Comeș, C. Petra-Basacopol, GH. Dumitrescu, D. Capoianu, F.Donceanu, A. Iorgulescu, A. Vieru, M. Marbe etc. În urma maestrului și a corului său s-ar putea spune că au rămas nu numai concertele ce au dat glas muzicii și bucurie ascultătorilor, dar și nenumărate înregistrări pe bandă magnetică, încrustând astfel, pe aripa timpului, "o istorie scrisă cu inima"(prof. dr. G. Constantinescu).

De-a lungul timpului, dirijorul Aurel Grigoraș și Corul Radiodifuziunii au întreprins diferite turnee în: Bulgaria, Ungaria, Germania, Italia, Spania, Israel și au colaborat cu dirijori de prestigiu precum: Roberto Benzi, Igor Markevici, Antonio de Almeida, Pierre Colombo, Pietro Argento, Kurt Sunderling, Gary Bertini, James Levine, Iosif Conta, Ludovic Bacs, Horia Andreescu, Cristian Brancuși.

Aprecieri:

În cei 35 de ani de activitate la pupitrul Corului Radiodifuziunii, maestrul Aurel Grigoraș și-a câștigat un loc meritoriu în istoria formațiilor muzicale din această instituție, fiind un "artist născut și nu făcut"(D. Popovici) și, bucurându-se de aprecieri unanime, a reușit ca această formație să ocupe primul loc din țară în ierarhia corespunzatoare. Pe 5 noiembrie 1995, Corul Radio a sărbătorit 50 de ani de existență, prilej cu care, personalitați ale muzicii românești și-au exprimat aprecierile la adresa corului și ale dirijorului: "Concertele sale mă trimit cu gândurile la sensul tulburător al cuvintelor: "vivere militare est..."("a trai înseamnă a lupta"). Sau, altfel spus, Aurel Grigoraș a viețuit, viețuiește și va viețui luptând pentru a aduce un limpid omagiu frumosului liber, pledând, din adâncul inimii sale, pentru o poetică orfică, în care "suspină muzica din sfere"...(Doru Popovici).

"De multă vreme destinul Corului Radio se identifică cu cel al dirijorului Aurel Grigoraș care, de trei decenii, a împărțit cu cântătorii săi "binele și răul" într-o ferice unitate de simțire. Dacă ne amintim momentele de glorie, să nu uităm și corvezile ce au apasat pe umerii acestor artiști confruntați în timpurile trecute cu decorul concertelor festive și nesfârșitul șir de refrene militante. S-a păstrat însă iubirea de frumos și, acum, ni se înfățișează, la sărbătorirea unei jumătăți de veac de experiență, în plină forță artistică, rezonând la gestul maestrului lor și primind elogiul meritat pentru ce au împlinit în istoria muzicii românești."(Prof. univ. dr. Grigore Constantinescu).

* 1933: Virgilius Justin Capră (n. 22 februarie 1933, Măgureni, județul Prahova, România - d. 19 ianuarie 2015, Ploiești, România^[5]) a fost un inventator, profesor și inginer român, care a inventat mai multe vehicule cu consum redus de combustibil și care susținea că a inventat un jet pack^⁠(en).^[6]

A primit diferite distincții și premii de anvergura redusă precum: Premiul Arca, Premiul Ifia Eco pentru cea mai bună invenție ecologică (tricicluelectric sau hibrid, împreună cu Marian Velcea); diploma Eureca Gold Medal pentru același aparat; diploma Salonului Internațional de invenții de la Geneva și Premiul Dan Voiculescu și multe altele.

Justin Capră s-a născut pe 22 februarie 1933 în localitatea Măgureni din județul Prahova unde a copilărit împreună cu sora sa, Georgeta Viorica. Tatăl său, Constantin, a fost învățător cu pregătire teologică și mama sa se numea Ecaterina.

Urmează școala primară și liceul, început în 1944 la Liceul „Dumitru Barbu Știrbei”, din Câmpina, după care a promovat examenul de capacitate (1948) și apoi încă patru clase – cursul superior – facute la Școala Tehnică Petrol, Câmpina, specialitatea Foraj, urmate de bacalaureat (1952). După terminare, se înscrie la Școala Superioară de Aviație, care avea două secții: Școala divizionară – aceasta pregătea subofițeri, și Școala superioară de aviație de la Mediaș (1952-1956), care pregătea ofiteri, unde a absolvit ca subinginer în aviație. În 1974, la insistențele ministrului Octavian Groza, se va prezenta la Institutul Politehnic din București pentru echivalarea studiilor, primind, abia atunci, și diploma de inginer.

Anii de școala, 1944-1956, au fost tulburi; în 1952, bunicii lui au fost ridicați de pe moșia lor , fiind declarați chiaburi, și obligați să locuiască la Măgureni (domiciliu forțat). Tatal lui făcuse seminarul la Buzău și Teologia la București, dar intuind ce avea să urmeze, a lucrat ca învațator, și nu s-a preotit. În 1952, toată familia locuia la Florești, lânga Câmpina. Au pierdut însa casa de la Filipeștii de Pădure, tatăl lui a fost făcut de urgență membru de partid dar în ciuda acestor întâmplări, Justin Capră și sora sa, Georgeta Viorica au continuat cu școala. Deși a fost obligat la muncă, el a continuat să se gândească la invențiile sale, pentru a le duce mai departe

Încă de mic copil preocupările legate de știință au început să se contureze. În timpul școlii primare își cioplește singur niște păpuși de lemn, le plasează pe un disc, punându-le în mișcare cu ajutorul roților dințate de la un ceas stricat. Numește lucrarea ”Hora păpușilor de lemn”. Principala ocupație era să construiască tractorașe, casuțe din nisip, avioane din lemn, diferite mașinuțe cu motorașe de ceas și îi plăcea să stea de vorba cu bătrâni și oameni marginalizați.^{[necesită citare]}

Mai târziu, fiind elev de liceu, în primul ciclu, meșterește un motor care pornea la o simplă comandă verbală. Încurajat de reactia profesorilor, tânarul va concretiza această idee într-un dispozitiv simplu, ce permitea deschiderea unui garaj de la distanță. În 1956, după o idee năstrușnică din timpul stagiului militar, concepe primul aparat individual de zbor: renumitul „rucsac zburator”; ideea se materializează, fiind transmisă tocmai în SUA, unde va fi brevetată șapte ani mai târziu, de către americanii Wendell Moore, Cecil Martin și Robert Cumings. Gurile rele din cooperativa „Ochiul și timpanul” susțin că ideea a fost oferită pe tavă „inventatorilor” americani de către o cârtiță KGB-ista, infiltrată în Ambasada SUA la București, personaj care l-ar fi ascultat cu multă atenție atunci când Justin Capră, umilit de oamenii de știință români, s-a dus să ceară ajutorul ca să-și poată realiza invenția. În 1958, la ieșirea din clădirea Ambasadei SUA, este arestat de un grup de securiști și acuzat că ar fi avut intenția să fugă din țară cu ajutorul unui alt dispozitiv de zbor – un „rachetonaut”, cu ajutorul căruia, într-o demonstrație, cu doar câteva săptămâni în urmă, se ridicase de la pamânt. Este cercetat, pus să dea declaratii, bătut, amenințat și făcut apoi liber.

După ce, la 22 februarie 1962, americanii și-au brevetat aparatul de zbor, identic cu cel imaginat cu șapte ani mai devreme de Justin Capră, în toamna aceluiași an, la Expozitia Transporturilor de lânga Herastrau, Wendell Moore și-a prezentat aparatul de zbor independent. Nu erau diferite decât culoarea și denumirea. Cu toate astea, a continuat să lucreze în magazia lui, lipită de locuința de pe strada Aurel Vlaicu, fosta Țăranilor, și să născocească alte și alte mașini, aparate de zbor, dispozitive antigravitaționale. În 2000, invențiile lui însumaseră 77 de mașini, una mai năstrușnică decât alta, multe fiind prioritați la nivel mondial. 57 de prototipuri de automobile, dintre care 10 cu propulsie electrică, 13 motorete – opt cu propulsie electrică, șapte aparate de zbor neconventionale – un elicopter miniatural, de dimensiuni foarte mici – câteva studii ale unor sisteme noi de sustentație și cercetări fundamentale. Câte o năzdrăvănie pusă pe roate sau în mișcare în fiecare an, câte un aparat de zbor la fiecare zece ani de viață.

* 1933: Katharine, Ducesă de Kent (Katharine Lucy Mary; născută Worsley; n. 22 februarie 1933), este soția Prințului Eduard, Duce de Kent, nepot al regelui George al V-lea al Regatului Unit și al reginei Mary de Teck, văr primar al reginei Elisabeta a II-a.

Katharine
Ducesă de Kent
Ducesa de Kent în 2013
Date personale
Nume la naștere	Katharine Lucy Mary[1]
Născută	22 februarie 1933 (86 de ani) Hovingham Hall, Yorkshire
Părinți	Sir William Worsley, 4th Baronet[*][2] Joyce Morgan Brunner[*][2]
Frați și surori	Marcus Worsley[*]
Căsătorită cu	Prințul Eduard, Duce de Kent
Copii	George Windsor, Conte de St Andrews Lady Helen Taylor Lordul Nicholas Windsor
Cetățenie	Regatul Unit
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	conducător militar[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	ducesă[*]
Familie nobiliară	Casa de Windsor

·         1936: Adam Bodor, scriitor român

·         1936 - S-a născut Ernie K-Doe (Ernest Kador Jr.), cântăreţ şi compozitor american.

·         1938 - S-a născut Bobby Hendricks, cântăreţ american (Drifters, Swallows).

·         1943 - S-a născut Louise Lopez, cântăreaţă americană (Odyssey).

* 1944: Robert Jonathan Demme (n. 22 februarie 1944, Baldwin, Nassau County, New York, SUA^[5] – d. 26 aprilie 2017, New York, SUA^[6]) a fost un regizor american.

Demme a studiat la început medicină veterinară, dar a început încă de curând să scrie critici despre filme cinematografice. În 1969 împreună cu Roger Corman a început să se ocupe de regia unor filme și să producă filme documentare. În afară de asta împreună cu muzicieni, produce Video-Clips. După producerea filmelor renumite Tăcerea mieilor și "Philadelphia", norocul îl va părăsi. Filmele lui ulterioare "Beloved" (1998), "The Truth About Charlie" (2002) și Candidatul manciurian (film din 2004) ("The Manchurian Candidate") nu vor mai avea succesul celor două filme anterioare.

* 1944: Robert George Kardashian (22 februarie 1944 – 30 septembrie 2003) a fost un avocat american, cunoscut pentru faptul că a fost unul dintre avocații și prietenul lui O. J. Simpson.

Robert Kardashian a fost de origine armeană. El provine din Los Angeles, California dintr-o familie armeano-americană din clasa superioară a societății. Când i-a fost prezentat cazul O.J. Caz Simpsonîn 1995 nu mai practicase avocatura de 20 de ani.

El a fost tatăl reality show participanților: Kim, Kourtney, Robert Kardashian Jr. și fosta sa soție Kris Jenner.

·         1945 - S-a născut Oliver (William Oliver Swofford), cântăreţ american.

* 1947: Richard North Patterson este un scriitor american de thriller.

·         1949: Andreas Nikolaus "Niki" Lauda (n. 22 februarie 1949) este un om de afaceri austriac și fost pilot de Formula 1, campion mondial în anii 1975, 1977 și 1984.

După prima sa retragere din Formula 1 a fondat linia aeriană Lauda Air, care a devenit în timp una din cele mai mari linii aeriene din lume. Lauda a fost unul din primii piloți ai propriilor avioane.

În anul 1982 când s-a reîntors în Formula 1 după o absență de două sezoane a devenit primul pilot din lume plătit cu peste 1 milion de dolari pe sezon de către echipa sa.

·         1950 - S-a născut actriţa franceză Miou-Miou (Sylvette Hery).

* 1951: Matvei Anicikin (n. 22 februarie 1951, Berdicev, RSS Ucraineană) este un muzician, compozitor și producător muzical rus de origine evreiască. A fost unul dintre întemeietorii grupului rock "Kruiz".

* 1952: Dumitru Pulbere (n. 22 februarie 1952, Năvîrneț, Fălești) este un juristdin Republica Moldova, fost președinte al Curții Constituționale a Republicii Moldova în perioada 1 martie 2007 - 28 septembrie 2011, deputat în Parlamentul Republicii Moldova între anii 1998-2001.

Anterior, din 2001 până în 2007, a fost judecător al Curți Constituționale, iar înainte de a deveni deputat, din 1979 până în 1998, a exercitat funcțiile de ajutor de procuror, viceprocuror și procuror în procuraturile raionale Strășeni, Comrat și Călarași.

În 2006 a fost decorat cu medalia Meritul Civic, iar în 2009 - cu Ordinul Republicii

* 1956: Lorin Avădanei (n. 22 februarie 1956 în Siminicea, Suceava) este un fotbalist român retras din activitate. Este cunoscut pentru activitatea la CSM Suceava, unde era supranumit Tunarul^[1][2] pentru forța șutului.^[3] A antrenat o echipă de divizie inferioară din Irlanda

* 1956:  Philip Kerr (n. 22 februarie 1956,^[1][4][5][6] Edinburgh, Scoția, Regatul Unit^[7] – d. 23 martie 2018,^[1] Londra, Regatul Unit^[2]) a fost un scriitor scoțian de thrillere pentru adulți,^[8][9] autor al trilogiei „Berlin Noir” (March Violets, The Pale Criminal și German Requiem) și al altor romane apreciate ca A Philosophical Investigation, Gridiron, The Second Angel, The Shot, Dark Matter.

Provocarea pentru P.B. Kerr a fost să scrie romane pentru copii. Akhnaton și djinnii captivi este primul din seria Copiii lămpii fermecate și a fost scris, după cum mărturisește autorul, pentru copiii săi.^{[necesită citare]} Philip Kerr și-a propus să scrie câte o carte pentru fiecare literă a alfabetului.

Cărțile lui Kerr vor fi ecranizate, filmul fiind deja în producție la studiourile Dreamworks

* 1959: Kyle Merritt MacLachlan (n. 22 februarie 1959) este un actor american, câștigător al Globului de Aur.

Este un absolvent al Universității din Washington care s-a mutat la Hollywood, California, pentru a urma o carieră de film la scurt timp după absolvire, în 1982. Este cunoscut în special pentru personajele Jeffrey Beaumont din filmul-cult Catifeaua albastră, Paul Atreides din Dune, precum și pentru interpretarea agentului special Dale Cooper în serialulde televiziune Twin Peaks.

MacLachlan s-a născut în Yakima, Washington. Are doi frați mai mici - Craig și Kent, care trăiesc în Pacific Northwest. Kyle MacLachlan a absolvit Liceul Eisenhower.

Actorul trăiește în Manhattan cu soția sa, Desiree Gruber, și fiul lor, Callum Lyon MacLachlan, născut pe 25 iulie, 2008, în Los Angeles.

Cuplul are doi câini (un Jack Russell terrier și un Yorkshire terrier), creând chiar și un site Web dedicat acestor câini^[4], precum și o miniserie despre ei, care se bucură de popularitate pe YouTube.^[5][6]

În trecut, MacLachlan a avut relații de lungă durată cu partenerele sale de film (Laura Dern, Lara Flynn Boyle și Heather Graham) – toate implicate în proiecte regizate de David Lynch. Totodată, a avut și o relație de șase ani cu fostul supermodel, Linda Evangelista

* 1960: Charles Edmund Cullen (n. 22 februarie 1960, West Orange[*], SUA) este un criminal în serie american.^[1] Cullen a mărturisit autorităților că a ucis cel puțin patruzeci de pacienți în cursul a șaisprezece ani de carieră de asistent medical în New Jersey.^[2] Cu toate acestea, în interviuri ulterioare cu poliția, psihiatri, și jurnaliști,^[3]  a devenit evident că el a ucis mai mulți oameni, al căror nume nu și-l putea aminti, deși putea de multe ori menționa detalii ale crimelor respective.^[4] Experții au estimat că acesta poate fi în cele din urmă responsabil pentru 400 de decese, ceea ce l-ar face cel mai prolific criminal în serie din istorie.

Cullen s-a născut în West Orange, New Jersey, fiind cel mai mic dintre opt frați. Tatăl său, un șofer de autobuz, avea 58 de ani când s-a născut Cullen și a murit când el avea șapte luni. La vârsta de nouă ani, Cullen, care și-a descris copilăria ca fiind mizerabilă, a avut prima din multe tentative de sinucidere, consumând substanțe chimice dintr-un un set de chimie. Mai târziu, lucrând ca asistent, Cullen a pretins că avea fantezii despre furtul de medicamente de la spitalul unde lucra și despre folosirea lor pentru a-și pune capăt vieții.

În 1977, mama lui Cullen a murit într-un accident de mașină. În anul următor, el a renunțat liceu și s-a înrolat în Marină, unde a servit la bordul submarinului USS Woodrow Wilson. A înaintat la gradul de subofițer clasa a treia, ca parte din echipa care a operat rachetele Poseidon de la bordul navei. Când a început să dea semne de instabilitate, Cullen a fost transferat la nava de aprovizionare USS Canopus. El a încercat să se sinucidă de șapte ori de-a lungul anilor. Astfel, a fost scutit de serviciul în Marină din motive medicale, în 1984.

La scurt timp după asta, Cullen s-a înscris la Școala de Asistență Medicală a Spitalului Mountainside din Montclair, New Jersey. Fiind ales președintele clasei sale, a absolvit în 1987 și a început să lucreze la secția de arși a Centrului Medical Sfântul Barnaba în Livingston

Primele crime mărturisite de Cullen au avut loc la Sf. Barnaba. Pe data de 11 iunie 1988, a administrat o doză letală intravenoasă de medicamente unui pacient.^[6] El a recunoscut că a ucis mulți alți pacienții la Sf. Barnaba, inclusiv un pacient suferind de SIDA, care a murit după ce i-a fost administrată o supradoză de insulină. Cullen a părăsit Centrul Medical Sf. Barnaba în ianuarie 1992, când autoritățile spitalului au demarat o investigație pentru a afla cine a contaminat pungile de transfuzie; ancheta a stabilit că, cel mai probabil, Cullen a fost responsabil, fapt care a rezultat în moartea a zeci de pacienți la spital.

La o lună după ce a părăsit Sf. Barnaba, Cullen a prins o slujbă la Spitalul Warren în Phillipsburg, unde a ucis trei femei în vârstă, oferindu-le supradoze de digoxină, medicament pentru inimă. Ultima lui victimă a spus că un „asistent medical meschin” a injectat-o în timp ce dormea, dar membrii familiei sale și furnizorii de servicii medicale de la spital i-au respins comentariile ca fiind nefondate. În anul următor, Cullen s-a mutat într-un apartament la subsol în Phillipsburg, în urma unui divorț litigios de soția sa, împărțind custodia fiicelor sale. Mai târziu, a pretins că a vrut să renunțe în 1993 la slujba sa în domeniul îngrijirii medicale, dar pensia alimentară impusă de instanță l-a forțat să continue să lucreze.

În martie 1993, Cullen a intrat prin efracție în casa unei colege de muncă, în timp ce ea și fiul ei dormeau, dar a plecat fără a-i trezi. Apoi a început să o urmărească pe aceeași femeie, care a depus o plângere la poliție împotriva lui. Ulterior, Cullen a pledat vinovat pentru violare de domiciliu și a primit un an de eliberare condiționată. La o zi după arestarea sa, Cullen a încercat să se sinucidă din nou. Acesta și-a luat două luni liber de la serviciu și a fost tratat pentru depresie în două unități de psihiatrie, dar a încercat iar să se sinucidă de două ori înainte de sfârșitul anului 1993, moment în care a renunțat la slujba lui de la Spitalul Warren.

Cullen a început un stagiu de trei ani în unitatea de terapie intensivă/îngrijire cardiacă a Centrului Medical Hunterdon în Flemington. El a susținut că nu a făcut rău nimănui în primii doi ani aici, dar arhiva spitalului pentru acea perioadă de timp a fost distrusă până la momentul arestării sale în 2003. El a recunoscut ca a ucis cinci pacienți între ianuarie și septembrie 1996, din nou, cu supradoze de digoxină. Cullen apoi a găsit de lucru la Spitalul Morristown, dar curând a fost concediat pentru prestație slabă. A rămas șomer timp de șase luni și nu a mai plătit pensia alimentară. Cullen a fost internat la un spital de psihiatrie, dar a plecat de acolo după puțin timp.

În februarie 1998, Cullen a fost angajat de un centru de reabilitare în Allentown, Pennsylvania, unde a îngrijit un salon de pacienți dependenți de aparate pentru respirație. Acolo, Cullen a fost acuzat că nu a administrat medicamentele pacienților conform orarului și a fost concediat după ce a fost văzut intrând în camera unui bolnav cu seringi în mână. Pacientul a sfârșit cu un braț rupt, dar se pare că nu a primit nicio injecție. tot aici, Cullen a provocat moartea unui pacient, pentru care a fost dată vina pe o altă asistentă. După ce a fost concediat de la centrul de reabilitare, s-a angajat la Easton Spital în Easton, Pennsylvania, din noiembrie 1998 până în Martie 1999. La 30 decembrie 1998, el a ucis încă un alt pacient cu digoxină. Testele făcute de un medic legist au arătat cantități letale de digoxină în sângele preluat de la pacient, dar o anchetă internă în spital a fost neconcludentă; nimic nu l-a indicat în mod definitiv pe Cullen drept criminal.

Chiar și cu istoria lui de instabilitate mentală și numărul de decese din timpul serviciului la diverse spitale, Cullen a continuat să-și găsi de lucru din cauza unui deficit de asistente medicale la nivel național. În Martie 1999, Cullen a primit o slujbă la spitalul de arși din Lehigh Valley din Allentown, unde a ucis un pacient și a a mai avut o tentativă de a-l ucide pe altul. O lună mai târziu, el a demisionat de bună voie, de la spitalul Lehigh Valley și a fost angajat la o unitatea de îngrijire a cardiacilor la spitalul St. Luke din Betleem, Pennsylvania. În următorii trei ani, Cullen a ucis cel puțin cinci pacienți și este cunoscut că a încercat să omoare încă doi. Pe data de 11 ianuarie 2000, a încercat iar să se sinucidă, prin intoxicare cu monoxid de carbon în cada de baie. Vecinii lui au simțit miros de fum și au sunat pompierii și poliția. A fost dus la un spital și un centru de psihiatrie, dar a revenit acasă în ziua următoare.

Nimeni nu a bănuit că el omora pacienți la spitalul St. Luke, până când un coleg de-al său a găsit flacoane de medicamente într-un cos de gunoi. Drogurile acestea nu aveau vreo valoare semnificativă în afara spitalului, nefiind folosite de consumatorii de droguri recreaționale, furtul lor părea curios. O ancheta a arătat că Charles Cullen a luat medicamentele. I-a fost oferită o înțelegere cu unitatea medicală: să demisioneze și să i se dea o recomandare neutră, sau să fie concediat. El a demisionat și a fost escortat afară din clădire în iunie 2002. Șapte dintre colegii lui de la spitalul St. Luke ay alertat mai târziu autoritățile despre suspiciunile lor, potrivit cărora, Cullen a folosit medicamentele pentru a ucide pacienți. Anchetatorii nu au investigat niciodată trecutul lui, iar cazul a fost închis nouă luni mai târziu din cauza lipsei de dovezi.

În septembrie 2002, Cullen a început să lucreze în unitatea de asistență medicală de la spitalul Somerset în Somerville, New Jersey. El începuse o relație cu o femeie în jurul acestei date, dar depresia s-a agravat. Cullen a ucis cel puțin opt pacienți și a încercat să omoare cel puțin unul în plus până la jumătatea anului 2003, folosind digoxină, insulină, și epinefrină.

Curând după aceea, spitalul Somerset a început să observe indicii ale fărădelegilor lui Cullen. Sistemul de computere al spitalului a arătat că Charles accesa înregistrările pacienților care nu fuseseră puși sub îngrijirea sa, colegii de muncă îl văzuseră în camerele acestor pacienți, iar dozatorul computerizat de medicamente arăta că el solicita medicamente care nu fuseseră prescrise acestor bolnavi. Drogurile pe care le solicitase erau destul de ciudate, multe cereri fiind imediat anulate, iar mai multe cereri se repetau după o perioadă de câteva minute. În iulie 2003, directorul executiv al Biroului de Informații despre Otrăvuri din New Jersey a avertizat reprezentanții spitalului că cel puțin patru supradoze suspecte indică posibilitatea că un angajat a ucis pacienții. Spitalul a amânat contactarea autorităților până în octombrie. Până atunci, Cullen a ucis cel puțin încă cinci pacienți și a încercat să omoare un al șaselea.

Atunci când un pacient de la Somerset a murit de hipoglicemie în octombrie 2003, spitalul a alertat poliția. Pacientul a fost ultima victimă a lui Charles Cullen. Funcționarii de stat au criticat aspru spitalul pentru incapacitatea de a constata o supradoză nefatală de insulină, administrată de Cullen, în luna august. O anchetă în istoricul angajărilor lui lui a relevat suspiciuni din trecut cu privire la implicarea sa în alte decese. Somerset l-a dat afară pe Cullen pe 31 octombrie 2003, aparent pe motiv de fals în cererea de angajare. Colega sa, asistenta Amy Loughren, a alertat poliția după ce a devenit alarmată cu privire la istoricul lui de accesare a drogurilor, legându-l astfel de moartea pacienților.^[7] Poliția l-a ținut sub supraveghere timp de mai multe săptămâni, până au terminat ancheta.

Cullen a fost arestat la un restaurant pe 12 decembrie 2003, acuzat de crimă și o acuzație de tentativă de omor. Pe 14 decembrie, a recunoscut în fața detectivilor de la omucideri, Dan Baldwin și Tim Braun, că l-a omorât pe protul Florian Gall și a încercat să-l ucidă pe Jin Kyung Han, amândoi pacienți la Somerset. În plus, Cullen a spus polițiștilor că a ucis cel puțin patruzeci de pacienți în șaisprezece ani de carieră. În aprilie 2004, Cullen a pledat vinovat în fața tribunalului pentru ucidere a  treisprezece pacienți și tentativa de a ucide alți doi prin injecție letală, în timp ce era angajat la Somerset. Ca parte din înțelegere, el a promis să coopereze cu autoritățile dacă nu vor solicita pedeapsa cu moartea pentru crimele sale. O lună mai târziu, el a pledat vinovat pentru uciderea a trei pacienți în New Jersey. În noiembrie 2004, Cullen a pledat vinovat într-o judecată în Allentown pentru uciderea a șase pacienți și tentativa de a omoarî alți trei oameni.^[8]

Pe 2 martie 2006, Cullen a fost a primit optsprezece condamnări pe viață în New Jersey, nefiind eligibil pentru eliberare condiționată până în anul 2403.^[9] În prezent, el este ținut la Închisoarea de Stat din New Jersey, în Trenton. Pe 10 martie, Cullen a fost adus în sala de judecată pentru o audiere. Acesta, supărat cu judecătorul, a ținut să repete: „Onorată instanță, trebuie să coborâți” timp de treizeci de minute până ce judecătorul William H. Platt a cerut să-i fie pus căluș în gură lui Cullen, dintr-o cârpă și bandă adezivă. Chiar și după ce a fost legat, el a continuat să încerce să repete fraza.^[10] În această audiere, Platt i-a dat o suplimentare de șase condamnări pe viață. Ca parte din înțelegere, Cullen a lucrat cu autoritățile pentru a identifica alte victime.^[11] În prezent, ispășește o sentință de închisoare pe viață fără eliberare condiționată pentru peste 100 de ani.

Cullen a declarat că a administrat supradoze pacienților în scopul de a-i cruța de vreun stop cardiac sau respirator. Le-a spus detectivilor că nu putea suporta să audă despre sau să fie martor la încercările de a salva viața unei victime. De asemenea, a declarat că le-a dat pacienților supradoze pentru a putea pune capăt suferinței lor și pentru a preveni personalul spitalului din a-i dezumaniza. Cu toate acestea, nu toate victimele lui au fost pacienți în stadiu terminal. Unii, cum ar fi Gall, erau de așteptat să-și revină înainte ca el să-i fi ucis.^[12] Asistenta Lynn Tester a descris multe dintre victime ca „"persoane în curs de ameliorare”, într-un interviu dat poliție.^[13]

Anchetatorii au declarat că Charles ar fi cauzat pacienții să sufere, dar el nu pare să realizeze acest lucru, în contradicție cu afirmațiile sale despre dorința de a salva pacienții. În mod similar, Cullen a spus anchetatorilor că, deși de multe ori el a observat pacienții suferind mai multe zile, decizia de a comite fiecare crimă a fost luată din impuls. Cullen a spus detectivilor în decembrie 2003 că a trăit majoritatea vieții sale în ceață și că nu mai are amintiri legate de uciderea celor mai multe dintre victimele sale. A mai spus că nu-și poate aminti câți a omorât sau de ce i-a ales. În unele cazuri, Cullen nega vehement că a comis vreo crimă la o anumită facilitate, dar, după examinarea dosarelor medicale, a recunoscut că a fost implicat în moartea pacienților.

·         1961: Cristina Anghelescu, violonistă româncă

·     1962 – S-a nascut Steve Irwin, naturalist australian; (d. 2006).

Stephen Robert Irwin – foto: ro.wikipedia.org

Stephen Robert Irwin (n. 22 februarie 1962 – d. 4 septembrie 2006) a fost un prezentator de televiziune, ecologist și proprietar de grădină zoologică. A devenit cunoscut datorită documentarelor sale de pe Discovery (“The Crocodile Hunter”) și a filmelor artistice în care a jucat. Acesta încetat din viață în nordul Australiei, într-un accident subacvatic. În dimineața de luni, 4 septembrie 2006, a fost înțepat în piept de o pisică de mare; Stephen Irwin se afla în largul portului Douglas, la nord de Cairns Australia, unde lucra la un documentar despre lumea submarină.

·         1962 - S-a născut Michael Wilton, chitarist, vocalist şi compozitor (Queensryche).

* 1966: Luminița-Pachel Adam (n. 22 februarie 1966) este un deputat român, ales în 2012 pe listele PP-DD. Din 2016, deputatul Luminița-Pachel Adam. În timpului mandatului, Luminița-Pachel Adam a trecut la grupul parlamentar al Partidului Social Democrat.

În cadrul activității sale parlamentare, Luminița-Pachel Adam a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Populară Chineză, Republica Polonă, Statul Israel și Republica Filipine. Luminița-Pachel Adam a înregistrat 44 de luări de cuvânt în 36 de ședințe parlamentare. Luminița-Pachel Adam a inițiat 109 propuneri legislative din care 18 au fost promulgate legi.

* 1966: Sorin Andi Pandele (n. 22 februarie 1966, Pitești) este un politician român, deputat în Parlamentul României în mandatul 2008-2012 din partea PDL Argeș.

Pe 22 ianuarie 2014, Sorin Andi Pandele, împreună cu alte persoane: Costel Zamfir — fostul primar al comunei argeșene Bradu — și Elena Cornelia Păun, a fost condamnat la cinci ani de închisoare cu executare pentru infracțiuni de corupție.^[1]

Potrivit rechizitoriului, în 27 septembrie 2007, în baza unei înțelegeri anterioare, Sorin Pandele ar fi primit de la Elena Păun suma de 190.000 de lei "pentru a-și exercita în mod defectuos atribuțiile de director al OCPI Argeș, în sensul emiterii, în mod nelegal, a unui titlu de proprietate".^[1]

Astfel, în cursul lunii ianuarie 2006, Pandele, în calitate de director al Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară (OCPI) Argeș și de membru al Comisiei județene pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Argeș, ar fi dispus în mod nelegal emiterea unui titlu de proprietate inculpatei Păun, pentru un teren intravilan în suprafață de 1,1953 de hectare (menționat scriptic ca fiind amplasat pe teritoriul comunei Bradu, în realitate amplasat în municipiul Pitești), semnând acest titlu, deși avea cunoștință despre faptul că aceasta nu formulase cerere în nume propriu și nu-i fusese validat dreptul de reconstituire a suprafeței de teren respective.^[1] După redactarea titlului, inculpatul l-a înaintat Comisiei județene pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Argeș în vederea definitivării procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate.^[1]

Ulterior emiterii acestui titlu, în cursul lunii mai 2007, în mod nelegal, Pandele ar fi dispus efectuarea unor corecturi asupra acestui document cu consecința modificării teritoriului administrativ unde se afla amplasat terenul, prin înlocuirea comunei Bradu cu municipiul Pitești, inclusiv vecinătățile, toate aceste corecturi fiind certificate de către directorul OCPI Argeș.^[1]

A fost eliberat in februarie 2017.

·         1967: Dragan Đilas (sârbă Драган Ђилас, născut pe 22 februarie 1967 la Belgrad, Serbia, R.S.F. Iugoslavia) este un politician sârb și om de afaceri. În prezent, deține funcția de primar din Belgrad. Este membru al Partidului Democratic (DS).

 * 1967: Gheorghe Falcă (n. 22 ianuarie, 1967, Brad, Hunedoara) este un inginer și politician român, primar al municipiului Arad. La alegerile locale din 2004 a fost ales primar al municipiului. În anul 2008 reales în această funcție, cu 66,67% din voturi.^[1] La alegerile din 2012 a fost reales cu 47,31% din voturi (un singur tur)

* 1967: Serghei Stroenco (n. 22 februarie 1967,^[1] Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, URSS – d. 24 decembrie 2013, Vladimirovca, Moldova) a fost un fotbalist și antrenor moldovean.

* 1969: Brian Laudrup (n. 22 februarie 1969, Viena, Austria) este un fost jucător danez de fotbal.

* 1971: Arnon Grunberg (oficial: Arnon Yasha Yves Grünberg),^[2] (n. 22 februarie 1971, Amsterdam), este un autor olandez, care și-a publicat o parte din cărțile sale sub pseudonimul Marek van der Jagt. Romanele lui sunt traduse în douăzeci si doua de limbi. Din 1995 trăiește în New York

Tatăl lui Hermann, Hermann Grünberg a fugit în anul 1933 din Berlin și a supraviețuit ca și mama sa Hannelore Grünberg-Klein^[3]. Arnon Grünberg a frecventat mai întâi școala Montessori din Amsterdam iar din anul 1982 până în 1988 Gimnaziul Vossius din Amsterdam. De aici, fiind un „element asocial” a fost eliminat, și de aceea a renunțat la școală. El fondează propria editură (Kasimir).

În anul 1994 apare romanul său Nesuferitele zile de luni (Blauwe maandagen), un bestseller internațional. Următoarea sa carte a fost Statisten, iar în anul 1998 a publicat De heilige Antonio. În anul 2000 apare romanul Fantoompijn, pentru care a câștigat Premiul pentru literatura AKO Literatuurprijs, unul dintre cele mai importante premii literare din Olanda.

Sub pseudonimul Marek van der Jagt a publicat două romane. În 2002 a primit pentru munca sa, în Germania premiul NRW-Literatur.

În anul 2003 publică De asielzoeker. Cu această carte a fost premiat pentru a doua oară cu Premiul AKO. În 2004 a apărut De joodse messias. Pentru cartea sa Tirza (2006), el a fost distins pentru a doua oară după 2002, cu cel mai important premiu din Belgia, De Gouden Uil.

Grünberg este, de asemenea, un bine-cunoscut columnist, eseist și blogger. El scrie pentru numeroase ziare și reviste. A fost de două ori în Irak ca jurnalist „embedded”.

* 1972: Claudia Pechstein (n. 22 februarie 1972, Berlin) este o patinatoare și polițistă germană. A câștigat de cinci ori medalia de aur la Jocurile Olimpice din anii 1994, 1998, 2002 și 2006 ca și alte patru medali olimpice. Pechstein este una dintre sportivele germane care au avut rezultate deosebite la olimpiadele de iarnă. Este căsătorită cu Marcus Bucklitsch.

·         1975: Drew Blythe Barrymore (n. 22 februarie 1975, Culver City, California)^[3]este o actriță, americană, fotomodel și producătoare de filme.

Drew Blyth Barrymore s-a născut în Culver City, un oraș aflat în regiunea Los Angeles, California. Este cel mai tânăr copil din familia Makó, o familie de actori de origine maghiară, care au folosit pseudonimul Barrymore. Părinții ei se numărau printre actorii americani renumiți ai secolului XX.

Viața ei privată, cu numeroase relații amoroase, a făcut ca numele să-i apară frecvent în presă. În 1999 s-a căsătorit cu Jeremy Thomas, proprietarul unui bar, de care se desparte după o lună de căsătorie. În iulie 2001 se recăsătorește cu actorul Tom Green, pe care după un an îl părăsește. Până în iulie 2008 a trăit împreună cu actorul Justin Long.

Drew Barrymore este o altruistă. În repetate rânduri donează bani organizațiilor de ajutorare pentru problemele lumii a treia. Astfel, în 2008donează un milion de dolari programului ONU, World Food.

* 1975: Elena-Ramona Uioreanu este un politician român, deputat în Parlamentul României în mandatul 2012-2016 din partea USL Cluj.

* 1977: Hakan Yakin (turcă Hakan Yakın; n. 22 februarie 1977, Basel, Elveția) este un fotbalist internațional elvețian care în prezent este liber de contract

* 1979: Brett Michael Emerton (n. 22 februarie 1979) este un fotbalist australian retras din activitatea de jucător care a activat la cluburile Sydney FC, Blackburn Rovers și Echipa națională de fotbal a Australiei.

* 1984: Branislav Ivanovic este un jucător de fotbal care evoluează la echipa de fotbal Zenit Saint Petersburg și pentru Serbia, pe postul de fundaș.

* 1985: Hameur Bouazza (în arabă عامر بوعزة; n. 22 februarie 1985) este un jucător francez născut din părinți algerieni, care în prezent joacă la clubul Red Star F.C. și la echipa națională de fotbal a Algeriei.

* 1986: Oleg Molla (n. 22 februarie 1986, Chișinău) este un fotbalist profesionist moldovean, care în prezent evoluează la echipa FC Dacia Chișinău.

* 1987: Sergio Germán Romero (n. 22 februarie 1987) este un fotbalistargentinian care evoluează la clubul Manchester United pe postul de portar.

* 1988: Vasile Buhăescu (n. 22 februarie 1988, Huși, Județul Vaslui) este un jucător de fotbal român

* 1989: Katalina Rusu (n. 22 februarie 1989, în Chișinău),este o cântăreață, dansatoare, prezentatoare TV^[1] și fotomodel din Republica Moldova.

Prima apariție pe o scenă profesionistă a fost în 2002, la festivalul „Golden Ferry 2002” din Soci, Rusia, piesa care a consacrat-o ca și artistă, intitulându-se “Noaptea de vară”. În 2008, după succesul din cadrul proiectului televizat "Hello Jurmala" din Letonia, unde a fost desemnată ca fiind cea mai strălucitoare interpretă, a apărut cu piesa „Sparky Lady” în fața unui numeros public, în finala preselecției naționale „Eurovision” din Republica Moldova, unde s-a clasat pe locul cinci, chiar de la prima participare. Ultimul single lansat “My Name is Love” se bucură de succes printre rândurile ascultătorilor și fanilor Cătălinei, prin urmare, în scurt timp interpreta a lansat și videoclipul piesei. Pe lângă cariera muzicală, Katalina Rusu și-a luat și licența de economistă, atfel în 2010 a absolvit Academia de Studii Economice a Moldovei, facultatea Relații Economice Internaționale. Iar în 2011 a absolvit Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice, facultatea Management Artistic și Cultorologie.^[3] Pe durata carierei sale Katalina Rusu a mai avut colaborări cu alți reprezentanți ai muzicii autohtone din Republica Moldova, cum ar fi Marian Stârcea, Viorel Burlacu, Eugen ”Natan” Doibani, Max Kissaru, Alex Brașoveanu, Mihai Teodor, Igor Sârbu, etc.

Katalina Rusu
Date personale
Nume la naștere	Catalina Rusu
Născută	22 februarie 1989 (30 de ani) Chișinău, Republica Moldova
Cetățenie	Moldova
Ocupație	Cântăreață, dansatoare, model, regizor, prezentatoare TV[1]
Activitate
Alte nume	Katalina Rusu
Gen muzical	Pop, vocal trance
Instrument(e)	Voce
Ani de activitate	2002-prezent
Interpretare cu	Alex Brașoveanu, Mihai Teodor, Igor Sârbu, Markus Lawyer, Domy Pirelii

·         1990: Marius Alexe, fotbalist roman

* 1990: Jarlesson Inácio Júnior (n. 22 februarie 1990, în Natal, Brazilia), cunoscut ca Juninho Potiguar, este un fotbalist braziliancare a evola la tclubul Sheriff Tiraspol în Divizia Națională, pe postul de atacant

* 1992: Alexander Merkel (în kazahă Александр Меркель; n. 22 februarie1992) este un fotbalist kazaho-german aflat sub contract cu clubul Udinese.

* 1995: Léa Cristina Lexa Araújo (n. 22 februarie 1995, Rio de Janeiro, BRA), cunoscută profesional ca Lexa, este o actriță, cântăreață și cantautoare braziliană.

* 2001: Reina Yokoyama (n. 22 februarie 2001, Saitama, Japonia) este un idol japonez, membru a trupei Morning Musume. Ea a debutat ca un membru în Hello! Pro Kenshuusei în 2016, a venit în Morning Musume cu Kaede Kaga.