2. /22 FEBRUARIE 2022 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători
Decese
· 1071: Arnulf al III-lea de Flandra (n. c. 1055)
* 1072: Petru Damiani (în latină Petrus Damianus, în italiană Pier Damiani, n. 1007, Ravenna, d. 22 februarie 1072, Faenza), a fost un prelat italian din secolul XI, la început eremit, pustnic, reformator, care devine ulterior episcop și apoi cardinal, fiind declarat doctor al Bisericii de Papa Leon al XII-lea, în 1828 (a se vedea Doctor al Bisericii).
* 1072: Petru Damiani (în latină Petrus Damianus, în italiană Pier Damiani, n. 1007, Ravenna, d. 22 februarie 1072, Faenza), a fost un prelat italian din secolul XI, la început eremit, pustnic, reformator, care devine ulterior episcop și apoi cardinal, fiind declarat doctor al Bisericii de Papa Leon al XII-lea, în 1828 (a se vedea Doctor al Bisericii).
Conform tradiției, s-a născut « la cinci ani după decesul lui Otton III »la Ravenna, în anul 1007, într-o familie de nobili ajunși la sărăcie. Fiind lăsat în ocrotirea unuia dintre frații săi, ajunge îngrijitor de porci. Apoi este luat în îngrijire de un alt frate de al său, arhepiscopul de Ravenne, care îl duce la școală. În semn de mulțumire, Pierre preia alături de prenumele său de Pierre pe cel a fratelui său, adică Damien. Copilul a făcut progrese rapide, ajungând să meargă la Universitate, mai întâi la Ravenna, apoi la Faenza și în cele din urmă la Parma. Ajunge profesor de retorică.
După terminarea studiilor, a primit misiunea de a preda ca profesor, ajuns la maturitate, își descoperă vocația de eremit retrăgându-se în 1035 la mânăstirea Fonte Avellana, ridicată cu câțiva ani înainte de Romuald de Ravenne, fondatorul ordinului camaldolezilor. Pierre Damien va scrie în consecință o carte cu titlulVita Romualdi (1042). Se remarcă prin asprimea vieții pe care și-o impune. Ales superior în 1043, devene preot la mânăstire, unde a promovat cu râvnă viața călugărească, nu numai acolo, ci și în alte regiuni ale Italiei. În vremuri de restriște, i-a ajutat pe Pontifii romani, sprijinind prin scrieri și activitate diplomatică acținile de reformare a Bisericii, în special ale papilor Alexandru II și Grégoire VII. Ajunge să fie celbru pentru vitalitatea cu care rostea predicile îndreptate împotriva simoniei și nicolaismului. În 1051, scrie Cartea Gomorrei, în care denunță viciile clerului- și în special pe cele ale preoților homosexuali, care cere să fie caterisiți. Leonțiu IX refuză punerea în aplicarea a cererii sale, ceea ce îl determină pe Pierre Damien să scrie o scrisoare de protest. Deasemenea s-a împotrivit reabilitării preoților eretici. A afirmat libertatea Bisericii, alături de Hildebrand, viitorul Papă Grigore al VII-lea. În 1057, Papa Ștefan al IX-lea l-a numit cardinal și episcop de Ostia.
A participat la numeroase sinoade. În 1058, este desemnat cardinal-episcopdeOstie de Ștefan IX. După decesul acestuia din urmă, Pierre ia poziție contra antipapei Benedict X. În cele din urmă este constrâns să se retragă la mânăstirea sa. În 1059, este trimis ca legat la Arhepiscopia din Milano, unde stăpânea simonia sau unde majoritatea preoților erau căsătoriți.Cu ajutorul Patarinilor, susținători ai celibatului pentru cler, restabilește ordinea și reușește să îl facă pe arhepiscop și pe clerul local să se supună acestor reguli. participă la condamnarea lui Béranger de Tours, care s-a manifestat împotriva transubstanțierii. Cu ocazia sinodului III×10{{{1}}} Latran (?), contribuie la adoptarea canonului care interzicea credincioșilor să participe la slujbele ținute de preoții căsătorți sau concubini. Toată viața a trăit în tensiune între iubirea de singurătate și participarea la marile dispute ale timpului său.
În 1072, se îmbolnăvește, fiind cuprins de febră la întoarcerea dintr-o călătorie la Ravenna pe care o întreprindea ca legat papal. Moare în mânăstirea Sainte-Marie des Anges, unde este înmormântate de măicuțele îngrijorate să nu se piardă rămășițele sale pământești. Din păcate efortul s-a dovedit a fi inutil fiindcă trupul lui Pierre Damien va fi mutat de șase ori. Se odihnește din 1898 în capela dedicată lui din catedrala din Faenza. Chiar dacă nu a fost niciodată canonizat, după moartea sa îi este în mod formal consacrat un cult la Faenza, Mont-Cassin, Cluny și la Fonte-Avellana. Și-a pregătit singur inscripția de pe mormântul său, care sună astfel: „Ce ești tu, am fost și eu; ce sunt eu, vei fi și tu; gândește-te, te rog, la mine”. Sărbătorit în Biserica Catolică la 21 februarie. În 1823, papa Leonțiu XII extinde cinstirea sa în toată Biserica catolică universală și îl proclamă doctor al Bisericii.
Opera sa constă mai ales dintr-o corespondență impresionantă (158 scrisori) și câteva predici (75). A scris și hagiografii și tratate, dintre care amintim:
- De divina omnipotentia, despre puterea lui Dumnezeu(Scrisoare despre atotputernicia divină, Paris: Cerf, 1972 (text tradus))
- Disputatio o corespondența avută cu un evreu despre problema Sfânta Treimeși despre Messia ;
- Liber gratissimus, lucrare dedicată arhepiscopului Henri de Ravenne, scrisă împotriva simoniei ;
- De brevitate vitæ pontificum romanorum, despre scurta viață conferită papilor.
Este cinstit la data de 21 februarie. Este invocat pentru cazurile de vindecare a migrenei și a oricăror altor dureri de cap având în vedere numărul mare de studii pe care Petru Damiani le-a făcut în acest sens. A lăsat și câteva scrieri despre această, tipărite la Paris în 1642 și 1643, sub forma unor broșuri.
· 1371: David al II-lea (scoțiană: Dàibhidh Bruis; anglo-normandă: Dauid de Brus; n. 5 martie 1324 – d. 22 februarie 1371, Castelul Edinburgh) a fost rege al Scoției din 7 iunie 1329 până la moartea sa.
David al II-lea a fost fiul cel mare supraviețuitor al regelui Robert I al Scoției și a celei de-a doua soții, Elizabeth de Burgh. Mama lui a murit când el avea 3 ani.[1] Potrivit termenilorTratatului Edinburgh–Northampton,[2] David a fost căsătorit la Berwick-upon-Tweed, la 17 iulie 1328 cu Joan a Angliei, fiica regelui Eduard al II-lea al Angliei și a Isabella a Franței. Nu au avut copii
David al II-lea a fost fiul cel mare supraviețuitor al regelui Robert I al Scoției și a celei de-a doua soții, Elizabeth de Burgh. Mama lui a murit când el avea 3 ani.[1] Potrivit termenilorTratatului Edinburgh–Northampton,[2] David a fost căsătorit la Berwick-upon-Tweed, la 17 iulie 1328 cu Joan a Angliei, fiica regelui Eduard al II-lea al Angliei și a Isabella a Franței. Nu au avut copii
David a devenit rege al Scoției după decesul tatălui său, la 7 iunie 1329, la vârsta de 5 ani, 3 luni și 3 zile. David și soția sa au fost încoronați la Scone, la 24 noiembrie 1331.[4]
În timpul minoratului său, Sir Thomas Randolph, Conte de Moray a fost numit Gardian al Scoției de Act of Settlement în 1318. După decesul lui Moray la 20 iulie 1332, el a fost înlocuit de Donald, Conte de Mar, ales de adunarea magnaților Scoției la 2 august 1332, la Perth. Zece zile mai târziu, el a fost ucis în Bătălia de la Dupplin Moor. Sir Andrew Murray de Bothwell, care era căsătorit cu Christina, sora regelui Robert I, a fost ales noul Gardian. El a fost luat prizonier de englezi la Roxburgh în aprilie 1333 și a fost înlocuit în funcție de Archibald Douglas care a fost ucis în iulie același an, la Halidon Hill.[5]
Între timp, la 24 septembrie 1332 în urma înfrângerii scoțienilor la Dupplin, Edward Balliol, un protejat al regelui Eduard al III-lea al Angliei și un pretendent la tronul Scoției, a fost încoronat de englezi și de susținătorii lui scoțieni. Totuți, până în decembrie Balliol a fost forțat să fugă în Anglia; el a revenit anul următor împreună cu o forță de invazie condusă de regele englez
În urma victoriei acelei forțe în Bătălia de la Halidon Hill în iulie 1333, David și soția sa au plecat pentru siguranță în Franța la 14 mai 1334.[7] Ei au fost bine primiți de regele Filip al VI-lea al Franței. Nu se cunosc multe despre viața regelui Scoției în Franța cu excepția faptului că el a primit ca reședință Castelul Gaillard și că el a fost prezent la reuniunea fără vărsare de sânge a armatelor engleze și franceze în octombrie 1339 la Vironfosse.
Între timp, reprezentanții lui David au reușit să-l pună din nou pe tron pe David iar regele s-a putut întoarce în regatul său la 2 iunie 1341, când a preluat și puterea în mâinile sale
| David al II-lea | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 5 martie 1324 Palatul Dunfermline, Fife |
| Decedat | (46 de ani) Castelul Edinburgh |
| Înmormântat | Holyrood Abbey[*]  |
| Părinți | Robert I of Scotland[*] Elizabeth de Burgh[*] |
| Frați și surori | Marjorie Bruce[*] Margaret Bruce[*] |
| Căsătorit cu | Joan a Angliei Margaret Drummond |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Regatul Scoției |
| Religie | creștinism |
| Ocupație | monarh |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Conte |
| Familie nobiliară | Casa de Bruce |
| Rege al Scoției | |
| Domnie | 7 iunie 1329 – 22 februarie 1371 |
| Încoronare | 24 noiembrie 1331 |
| Predecesor | Robert I |
| Succesor | Robert II |
· 1512 – A murit Amerigo Vespucci, explorator italian, cel al carui nume avea sa dea denumirea continentului America. Amerigo Vespucci (n. 9 martie 1454, Florența, Italia, d. 22 februarie 1512, Spania) a fost unul dintre cei mai mari navigatori a tuturor timpurilor. La începutul secolului al XVI-dea în orasul Saint Die din Lorena a luat fiinta un cerc geografic din care faceau parte cîtiva tineri învatati. Unul dintre ei, Martin Waldseemuller, a scris o mica lucriare intitulata „Introducere în cosmografie” („Cosmographi!ae introductio”), care a fost publicata în 1507. In anexa, lucrarea cuprindea doua scrisori ale lui Amerigo Vespucci (in traducere latina). In cartea lui WaldseemuHer se întîlneste pentru prima oara numele de „America”. Dupa ce aminteste ca scriitorii din antichitate împarteau pamântul locuit în trei parti — Europa, Asia si Africa — carora „li s-a dat numele dupa niste femei”, Waildseemuller scrie: „Acum aceste continente sînt mai bine cunoscute, iar Amerigo Vespucci a descoperit un al patrulea continent. Nu vad de ce, cine si cu ce drept ar putea sa interzica numirea acestui continent Ţara lui Amerigo sau America”. Nu se poate presupune ca prin aceasta declaratie Waldseemuller ar fi vrut sa stirbeasca câtusi de putin gloria lui Columb. Pentru el, ca si pentru alti geografi de la începutul secolului al XVI-lea, Columb si Vespucci erau cei care au descoperit pamînturi noi în parti diferite ale lumii. Columb nu a facut decât sa cerceteze mai mult Asia: contemporanii sai credeau ca pamânturile descoperite de el erau insule si peninsule ale Lumii vechi — o parte din Asia de est tropicala, dupa cum teritoriile descoperite de Cabot (tatal si fiul) li se pareau a fi o parte din Asia de nord-est cu clima rece. Vespucci însa „descoperise al patrulea continent, Lumea noua”, un continent necunoscut „celor din antichitate”, care se întindea de ambele parti ale ecuatorului, ca si Africa, dar care este despartit de Africa prin oceanul Atlantic. Recapituland, trebuie mentionat ca Vespucci a fost primul european ajuns în Brazilia. A fost primul ce a călcat pe coastele Uruguayului și Argentinei. A descoperit unele dintre cele mai importante fluvii ale lumii: Amazon, Pavia, Rio de la Plata. Pe lângă acestea a explorat aproximativ 6000 de mile de coastă, mai mult decât oricine altcineva. A fost primul ce a observat existența curentului ecuatorial. Cea mai importantă piesă a sa a fost însă redescoperirea Americii. În cinstea lui, unul dintre cei mai mari navigatori ai Noii Lumi, continentul descoperit îi poartă numele, începând din anul 1507.
· 1636: Santorio Santorio, de asemenea, numit Santorio Santorii, Sanctorius din Padova, este un medic italian, celebru pentru experimentele sale asupra metabolismului (n. 1561)
· 1674: Jean Chapelain (n. 4 decembrie 1595 - d. 22 februarie 1674) a fost un poet și critic literar francez, unul dintre principalii teoreticieni ai clasicismului. A fost unul dintre fondatorii Academiei Franceze.
- 1619: Viața lui Guzman d'Alfarache, tradusă din originalul spaniol al lui Mateo Aleman ("Vie de Guzman d'Alfarache, rendue de l'original espagnol de Mateo Aleman");
- 1623: Scrisoarea sau discursul domnului Chapelain către domnul Favereau privind opinia sa asupra poemului Adonis a cavalerului Marino ("Lettre ou discours de M. Chapelain à M. Favereau, portant son opinion sur le poème d'Adonis du cavalier Marino");
- 1638: Sentimentele Academiei franceze cu privire la tragicomedia "Cidului" ("Les Sentimens de l'Académie française sur la tragi-comédie du Cid");
- 1656: Fecioara sau Franța eliberată ("La Pucelle, ou la France délivrée").
* 1746: Guillaume Coustou (n. 29 noiembrie 1677, Lyon, d. 22 februarie 1746, Paris) a fost un sculptor și academician francez.
A fost fratele mai mic al lui Nicolas Coustou, iar asemeni fratelui său a lucrat pentru Ludovic al XIV-lea și Ludovic al XV-lea.
Asemeni fratelui său a câștigat Premiul Romei (Prix de Rome), ceea ce i-a adus patru ani de studii la Academia Franceză din Roma, dar nereușind să se adapteze condițiilor de școlarizare, părăsește academia.
Întors la Paris și-a asista unchiul Antoine Coysevox în executarea sculpturilor ecvestre Faimă și Mercur pentru Castelul Marly, lucrări care aveau să fie înlocuite cu sculpturile sale din ansamblul Chevaux de Marly (Caii din Marly sau Îmblănzitorii de cai).
În anul 1704 este admis la Academia Regală de Pictură și Sculpturăpentru lucrarea sa Hercule sur le bûcher ("Hercule pe rug").
În anul 1733 avea să devină directorul academiei.
* 1797: Karl Friedrich Hieronymus von Münchhausen (n. 11 mai 1720, Bodenwerder – d. 22 februarie 1797, Bodenwerder) a fost un nobil german provenit din principatul Braunschweig-Lüneburg.Baronul mincinos este trecut pe așa-numita „listă neagră” a familiei nobiliare Münchhausen. În timpul vieții nu era considerat un reprezentant onorabil al familiei, în contrast, de exemplu, cu primul ministru Gerlach Adolph von Münchhausen. Baronul Karl Friedrich Hieronymus devine, la vârsta de 13 ani, paj la curtea prințului din Wolfenbüttel (Fürstentum Braunschweig-Wolfenbüttel). La 18 ani este însoțitorul prințului Anton-Ulrich, al cărui regiment era staționat în Riga. Între anii 1740 și 1750 va fi aici locotenent și maistru de călărie. Este invitat de mai multe ori pe moșia prietenului său baltic Georg Gustav von Dunten, unde participă la câteva vânători. Probabil baronul a început să-și povestească aventurile imaginare în vreo cârciumă.
Pe moșia prietenului său face cunoștința fiicei acestuia, cu care se va căsători la 2 februarie 1744. Între 1740 și 1741 baronul ia parte la războiul cu turcii, care va fi de asemenea un izvor de povestiri fantastice. Din anul 1750 von Münchhausen trăiește cu soția pe moșia lor vreme de 40 de ani ani fericiți, însă fără să aibă urmași. În cercul prietenilor care-l vizitau obișnuia să povestească întâmplările fabuloase care l-au făcut vestit.
După moartea soției sale, se căsătorește în anul 1794 cu Bernhardine von Brünn, care avea 20 de ani - o căsătorie nereușită, care în urma unui divorț scandalos îl va ruina.
* 1780: Francesco al III-lea d'Este (Francesco Maria; 2 iulie 1698 – 22 februarie1780) a fost Duce de Modena și Reggio din 1737 până la moartea sa.
S-a născut la Modena ca fiu al lui Rinaldo d'Este, Duce de Modena și a Ducesei Charlotte de Brunswick-Lüneburg.
În timpul domniei sale, ducatul a fost falimentat de războaiele de succesiune spaniolă, poloneză și austriacă. Ca rezultat, Francesco a fost forțat să-și vândă operele de artă cele mai prețioase ale Galeriei Estense. El a fost un administrator atent, dar cea mai mare a politicii financiare a ducatului a fost în mâinile austriacului plenipotențiar, Beltrame Cristiani.
Francesco a fost, de asemenea, guvernator interim al Ducatului Milano între 1754 și 1771. A murit în 1780 în casa sa de la Varese. Fiul său, Prințul Ercole, i-a succedat.
În 1721, s-a căsătorit cu Charlotte Aglaé d'Orléans (1700–1761), fiica lui Philippe d'Orléans, Duce de Orléans și a Françoise Marie de Bourbon(fiica nelegitimă a regelui Ludovic al XIV-lea și a Madame de Montespan). Împreună au avut zece copii.
După decesul primei soții, s-a recăsătorit de două ori morganatic cu Teresa Castelberco și Renata Teresa d'Harrach. Nepoata lui Maria Beatrice d'Este, Ducesă de Massa a fost ultima Este de Modena.
Copii:
- Alfonso d'Este (18 noiembrie 1723 – 16 iunie 1725) a murit în copilărie.
- Francesco Constantino d'Este (22 noiembrie 1724 – 16 iunie 1725) a murit în copilărie.
- Maria Teresa Felicitas d'Este (6 octombrie 1726 – 30 aprilie 1754) s-a căsătorit cu Louis Jean Marie de Bourbon; a avut copii.
- Ercole al III-lea d'Este, Duce de Modena (22 noiembrie 1727 – 14 octombrie 1803) s-a căsătorit cu Maria Teresa Cybo-Malaspina, Ducesă de Massa; a avut copii.
- Matilde d'Este (7 februarie 1729 – 14 noiembrie 1803) a murit celibatară.
- Beatrice d'Este (14 iulie 1730 – 12 iulie 1731) a murit în copilărie.
- Beatrice d'Este (24 noiembrie 1731 – 3 aprilie 1736) a murit în copilărie.
- Maria Fortunata d'Este (24 noiembrie 1731 – 21 septembrie 1803) s-a căsătorit cu Louis François de Bourbon, Prinț de Conti; nu a avut copii.
- Benedetto Filippo d'Este (30 septembrie 1736 – 16 septembrie 1751) a murit celibatar.
- Maria Elisabetta Ernestina d'Este (12 februarie 1741 – 4 august 1774) a murit celibatară.
| Francesco al III-lea | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Francesco Maria d'Este |
| Născut | 2 iulie 1698 Palatul Ducal din Modena |
| Decedat | (81 de ani) Palazzo Estense, Varese |
| Părinți | Rinaldo d'Este, Duce de Modena Duchess Charlotte of Brunswick-Lüneburg[*] |
| Frați și surori | Gianfederico d'Este[*] Benedetta d'Este[*] Amalia d'Este[*] Enrichetta d'Este |
| Căsătorit cu | Charlotte Aglaé d'Orléans |
| Copii | Maria Teresa, Ducesă de Penthièvre Ercole Rinaldo, Duce de Modena Maria Fortunata, Prințesă Conti Benedetto Filippo d'Este |
| Ocupație | aristocrat[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | duce |
| Familie nobiliară | House of Este[*] |
| Duce de Modena | |
| Domnie | 26 octombrie 1737 – 22 februarie 1780 |
| Predecesor | Rinaldo |
| Succesor | Ercole III |
* 1797: Karl Friedrich Hieronymus von Münchhausen (n. 11 mai 1720, Bodenwerder – d. 22 februarie 1797, Bodenwerder) a fost un nobil german provenit din principatul Braunschweig-Lüneburg.
Baronul mincinos este trecut pe așa-numita „listă neagră” a familiei nobiliare Münchhausen. În timpul vieții nu era considerat un reprezentant onorabil al familiei, în contrast, de exemplu, cu primul ministru Gerlach Adolph von Münchhausen. Baronul Karl Friedrich Hieronymus devine, la vârsta de 13 ani, paj la curtea prințului din Wolfenbüttel (Fürstentum Braunschweig-Wolfenbüttel). La 18 ani este însoțitorul prințului Anton-Ulrich, al cărui regiment era staționat în Riga. Între anii 1740 și 1750 va fi aici locotenent și maistru de călărie. Este invitat de mai multe ori pe moșia prietenului său baltic Georg Gustav von Dunten, unde participă la câteva vânători. Probabil baronul a început să-și povestească aventurile imaginare în vreo cârciumă.
Pe moșia prietenului său face cunoștința fiicei acestuia, cu care se va căsători la 2 februarie 1744. Între 1740 și 1741 baronul ia parte la războiul cu turcii, care va fi de asemenea un izvor de povestiri fantastice. Din anul 1750 von Münchhausen trăiește cu soția pe moșia lor vreme de 40 de ani ani fericiți, însă fără să aibă urmași. În cercul prietenilor care-l vizitau obișnuia să povestească întâmplările fabuloase care l-au făcut vestit.
După moartea soției sale, se căsătorește în anul 1794 cu Bernhardine von Brünn, care avea 20 de ani - o căsătorie nereușită, care în urma unui divorț scandalos îl va ruina.
Personajul literar a fost creat de scriitorul german Rudolf Erich Raspe, inspirat probabil de personajul real. Începând cu 1781 Raspe a publicat scurte povestiri în reviste de limba germană, apoi în 1785, aflat în Anglia, le-a publicat sub forma unei cărți în limba engleză, Baron Munchausen's Narrative of his Marvellous Travels and Campaigns in Russia .
În anul 1786 Gottfried August Bürger traduce cartea în limba germană, cu adăugări și modificări, sub titlul Wunderbare Reisen zu Wasser und zu Lande, Feldzüge und lustige Abentheuer des Freyherrn von Münchhausen.
Personajul Münchhausen relatează la persoana întâi felurite aventuri presărate cu exagerări fantastice. De exemplu Baronul povestește cum ar fi călărit pe o ghiulea în zbor, cum a călătorit pe lună, sau cum s-a ridicat dintr-o mlaștină cu tot cu cal trăgându-se în sus de păr.
| Karl Friedrich Hieronymus Freiherr von Münchhausen | |
 Baronul de Münchhausen | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 11 mai 1720 Bodenwerder, Weserbergland |
| Decedat | 22 februarie 1797 Bodenwerder, Weserbergland |
| Cetățenie |  Germania |
| Etnie | german |
| Ocupație | Baron Münchhausen |
| Activitate | |
| Alte nume | Lügenbaron |
* 1848: Karoline Amalie de Hesse-Kassel (11 iulie 1771, Hanau – 22 februarie1848, Gotha), a fost prințesă germană și membră a Casei de Hesse-Kassel. Prin căsătorie a devenit ducesă consort de Saxa-Gotha-Altenburg.
A fost fiica landgrafului (mai târziu Prinț) Wilhelm I și a soției sale, Prințesa Wilhelmina Caroline a Danemarcei și Norvegiei, fiica regelui Frederic al V-lea al Danemarcei.
La 24 aprilie 1802 s-a căsătorit cu Augustus, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg, care în 1804 a succedat la conducerea ducatului. Mariajul a rămas fără copii.
| Karoline Amalie de Hesse-Kassel | |
| Ducesă de Saxa-Gotha-Altenburg | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Karoline Amalie |
| Născută | 11 iulie 1771 Hanau |
| Decedată | (76 de ani) Gotha |
| Înmormântată | Gotha |
| Părinți | Wilhelm I Prințesa Wilhelmina Caroline a Danemarcei și Norvegiei |
| Frați și surori | Wilhelm al II-lea Marie Friederike of Hesse-Kassel[*] |
| Căsătorită cu | Augustus, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg |
| Cetățenie | Germania |
| Ocupație | aristocrat[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | duce Prințesă |
| Familie nobiliară | Casa de Hesse-Kassel (prin naștere) Casa de Saxa-Gotha-Altenburg (prin căsătorie) |
· 1875: Jean-Baptiste Camille Corot, pictor francez (n. 1796). A murit la Paris. A fost cel mai mare pictor peisagist francez al secolului al XIX–lea. Camille Corot este pictorul care eliberează peisagistica de restricțiile impuse de neoclasicism. A fost un maestru al picturii plein-air și a influențat impresionismul, curent la a cărui naștere a asistat. Corot poate fi socotit un precursor al impresionismului.
* 1890: Carl Heinrich Bloch (n. 23 mai 1834 – d. 23 februarie 1890) a fost un pictor danez.
Galerie:
* 1890: Carl Heinrich Bloch (n. 23 mai 1834 – d. 23 februarie 1890) a fost un pictor danez.
| Carl Heinrich Bloch | |
 Carl Heinrich Bloch | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [3][4][5][6] Copenhaga, Danemarca[7] |
| Decedat | (55 de ani)[3][4][6] Copenhaga, Danemarca |
| Înmormântat | Holmen Cemetery[*] |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (cancer) |
| Cetățenie |  Danemarca |
| Ocupație | pictor |
| Activitate | |
| Studii | Academia Regală Daneză de Arte Frumoase[*] |
| Pregătire | Wilhelm Marstrand[*][1] |
| Profesor pentru | Otto P. Balle[*], H.C. Koefoed[*], Viggo Langer[*] |
| Opere importante | In a Roman Osteria[*], Samson and the Philistines[*], Christian II i fængslet på Sønderborg Slot[*], Transfiguration of Jesus[*], The Sermon On the Mount[*] |
· 1905 - A murit Felix Iacob, medic. A iniţiat şi dezvoltat igiena, ca disciplină a învăţămîntului medical românesc (n.1832).
· 1913 - A murit lingvistul elveţian Ferdinand de Saussure; a avut o importantă contribuţie la întemeierea şi evoluţia lingvisticii structurale (“Curs de lingvistică generală”, publicat postum, în 1916) (n.26.11.1857).
· 1921: Ernst Günther, Duce de Schleswig-Holstein (11 august 1863–22 februarie 1921) a fost fiu al lui Frederic al VIII-lea, Duce de Schleswig-Holstein și a Prințesei Adelheid de Hohenlohe-Langenburg.
Născut la Lubsko la 11 august 1863, a fost al treilea fiu al lui Frederic al VIII-lea, Duce de Schleswig-Holstein însă frații lui mai mari au murit la vârste fragede, înainte de nașterea sa. Pe linie maternă, bunica lui, Feodora de Leiningen, a fost sora vitregă a reginei Victoria a Marii Britanii. Sora mai mare a lui Ernst Günther a fost Augusta Viktoria de Schleswig-Holstein, soția împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei.
La 2 august 1898 s-a căsătorit cu Prințesa Dorothea de Saxa-Coburg și Gotha, fiica Prințului Philipp de Saxa-Coburg și Gotha și a Prințesei Louise-Marie a Belgiei. Cuplul nu a avut copii. În 1880, după moartea tatălui său, a devenit Duce de Schleswig-Holstein. Neavând copii, a fost succedat de vărul său, Albert, Duce de Schleswig-Holstein.
| Ernst Gunther | |
| Duce de Schleswig-Holstein | |
 Ernst Günther von Schleswig-Holstein cu soția sa Dorothea în 1901 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 11 august 1863 Lubsko |
| Decedat | (57 de ani) Przemków |
| Părinți | Frederic al VIII-lea, Duce de Schleswig-Holstein Prințesa Adelheid de Hohenlohe-Langenburg |
| Frați și surori | Prințesa Louise Sophie de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg Princess Feodora Adelheid of Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg[*] Prințesa Carolina Matilda de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg Augusta Viktoria de Schleswig-Holstein |
| Căsătorit cu | Prințesa Dorothea de Saxa-Coburg și Gotha |
| Cetățenie | Germania |
| Ocupație | aristocrat[*] politician |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | duce |
| Familie nobiliară | Casa de Oldenburg |
| Duce de Schleswig-Holstein | |
| Predecesor | Frederic al VIII-lea |
| Succesor | Albert |
· 1937 - A murit Constantin N. Hurmuzaki, descendent dintr-o veche familie de intelectuali şi luptători pentru drepturile românilor din Bucovina. Entomolog, filosof, jurist, membru de onoare al Academiei Române (m.03.10.1863).
· 1943: la Munchen în Germania au fost executați prin ghilotinare, primii trei membri ai unui grup de rezistență anti-nazistă intitulat "Trandafirul Alb”. Acest grup de rezistență a fost înființat în anul 1942 de frații Hans şi Sophie Scholln şi de colegii lor Christoph Probst, Willi Graf și Alexander Schmorell, cărora li s-a adăugat și profesorul lor Kurt Huber, cel care a redactat manifestele distribuite de tineri. Grupul de rezistenţă activa în München, dar membrii grupării aveau legături cu mai multe grupuri de opozanți ai regimului fascist, ce activau la Berlin, Hamburg, Stuttgart sau Viena. La începutul lunii februarie 1943 grupul ,,Trandafirul Alb “ a lansat în zona Universității din Munchen, o masivă campanie de împărțire de manifeste prin care se cerea populației să lupte împotriva lui Hitler și împotriva continuării războiului. Pe 18 februarie 1943 Sophie Scholl a distribuit manifestele în holul universității din München, dar a fost identificată de un informator al Gestapo-ului şi a fost arestată împreună cu fratele ei, Hans Scholl. În buzunarul lui Hans a fost găsit un bileţel adresat prietenului lor Christoph Probst şi plecând de la acest bilet, în aceeași zi, a fost arestat și el. Alexander Schmorell, un alt membru al grupului aflând de arestarea prietenilor săi, încearcă să-l prevină pe Willi Graf și să fugă amândoi din fața celor ce aveau să se întâmple. N-a mai apucat însă să-l anunțe pe Willi, deoarece și acesta fusese arestat. Atunci a încercat să scape în Elveția, însă iarna grea și zăpada mare nu i-au permis să treacă munții în această țară. Astfel, Alexander Schmorell a fost nevoit să se reîntoarcă în München, iar după ce a fost publicată o fotografie de a sa, la scurt timp, a fost arestat și el, fiind prins într-un refugiu antiaerian. Primii trei conducători ai grupului – Hans Scholl, Sophie Scholl și Christoph Probst – după ce au fost arestați, au fost judecați sumar și executați prin ghilotinare în ziua de 22 februarie 1943 în Munchen. Aceeași soartă o vor avea și ceilalți membrii ai grupului de rezistență, care după ce vor fi prinși vor fi executați tot prin decapitare, în cursul anului 1943.
* 1947: Anton Keschmann (n. 12 martie 1870, Gura Humorului, Bucovina, azi în România - d. 22 februarie 1947, Waiern, Carintia) a fost un funcționar public și politician austriac.
* 1969: Eli Lotar (n. Eliazar Lotar Teodorescu, n. , Arondismentul 18 din Paris, Franța – d. ,[1][2] Paris, Franța) a fost un fotograf francez de origine română.
* 1947: Anton Keschmann (n. 12 martie 1870, Gura Humorului, Bucovina, azi în România - d. 22 februarie 1947, Waiern, Carintia) a fost un funcționar public și politician austriac.
* 1969: Eli Lotar (n. Eliazar Lotar Teodorescu, n. , Arondismentul 18 din Paris, Franța – d. ,[1][2] Paris, Franța) a fost un fotograf francez de origine română.
A fost fiul poetului român Tudor Arghezi și al Constanței Zissu. Tudor Arghezi l-a recunoscut ca fiu în data de 29 noiembrie 1905.
După ce a studiat la București, s-a întors la Paris în 29 decembrie 1924. În 1926 a devenit cetățean francez și a fost unul dintre cei mai buni fotografi ai Parisului anilor 1927-1932.[judecată de valoare]
Francezii au botezat un parc cu numele Eli Lotar în orășelul Aubervilliers situat la nord de Paris, de-alungul canalului Saint Denis.
* 1977: Marcel Anghelescu (n. 3 noiembrie 1909, Craiova - d. 22 februarie1977, București) a fost un celebru actor român de teatru și film. A interpretat roluri de compoziție, cu predilecție comice (Pristanda din O scrisoare pierdută de Caragiale, Nebunul din Regele Lear de Shakespeare) pe scena Teatrului Național din București.
* 1977: Dumitru Dron (n. 30 octombrie 1893, Cucioaia, Telenești - d. 22 februarie 1977, Simeria, Județul Hunedoara, România) a fost un deputat în Sfatul Țării. Mandat între 7 februarie 1918 și 27 noiembrie 1918. Membru al comisiei bugetare.
Actorul Marcel Anghelescu a primit titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne (prin Decretul nr. 43 din 23 ianuarie 1953 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a RPR) „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă [1] și apoi pe cel de Artist al Poporului din Republica Populară Romînă (prin Decretul nr. 514 din 18 august 1964 al Consiliului de Stat al RPR) „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii, artelor plastice și cinematografiei”.[2]
A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa I (1967) „pentru activitate îndelungată în teatru și merite deosebite în domeniul artei dramatice”.[3]De asemenea, a fost laureat al Premiului de stat
Filmografie:
- Ziua cumpătării (1942)
- Escadrila albă - (1944) - Nello
- Răsună valea (1949)
- Arendașul Român (1952)
- Lanțul slăbiciunilor (1952)
- Vizită (1952)
- O scrisoare pierdută (1953) - Ghiță Pristanda
- Cu Marincea e ceva (1954)
- Popescu 10 în control (1955)
- Pe răspunderea mea (1956)
- Două lozuri (1957) - căpitanul Pandele
- O mică întâmplare (1957)
- Pasărea furtunii (1957)
- Ciulinii Bărăganului (1958)
- Avalanșa (1959)
- Băieții noștri (1959)
- Telegrame (1959)
- Bădăranii (1960) - jupân Maurizio
- O zi pierdută (1960)
- Darclée (1961)
- Omul de lângă tine (1961)
- Pe litoral mi-a rămas inima(1961)
- Post restant (1961)
- Cinci oameni la drum (1962)
- Celebrul 702 (1962)
- Lumina de iulie (1963)
- Partea ta de vină (1963)
- Pași spre lună (1963)
- Castelanii (1964) - Mădăraș
- Mofturi 1900 (1964)
- Steaua fără nume - Șeful de gară
- Corigența domnului profesor(1966)
- Aventuri la Marea Neagră(1972)
- Ceața (1973)
- Dimitrie Cantemir (1973)
- Frații Jderi (1974) - hangiul Iohan Roșu
- Trei scrisori secrete (1974)
- Ștefan cel Mare - Vaslui 1475(1975) - George Amirutzes
- Mușchetarul român (1975)
- Tufa de Veneția (1977)
- Războiul independenței (1977)
- Severino (1978)
| Marcel Anghelescu | |
 Marcel Anghelescu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | Craiova, România |
| Decedat | (67 de ani) București, RS România |
| Cetățenie | .svg){kind=small} România |
| Ocupație | actor de teatru[*] actor de film[*] |
* 1977: Dumitru Dron (n. 30 octombrie 1893, Cucioaia, Telenești - d. 22 februarie 1977, Simeria, Județul Hunedoara, România) a fost un deputat în Sfatul Țării. Mandat între 7 februarie 1918 și 27 noiembrie 1918. Membru al comisiei bugetare.
· 1980: Oskar Kokoschka, pictor și poet englez de origine austriacă (n. 1886). Oskar Kokoschka (n. 1 martie 1886, Pöchlarn, Niederösterreich – d. 22 februarie 1980, Montreux, Elveția) a fost un pictor, grafician și scriitor austriac, exponent al expresionismului. Kokoschka a fost cel mai faimos reprezentant al Grupului de Artă din Berlin Der Sturm (în română Furtună), și cofondator Hagenbund (sau Künstlerbund Hagen). Începând cu anul 1980, s-a înființat un premiu acordat de către autoritățile austriece pentru realizări excepționale în artă, care-i poartă numele. Prima sa expoziție personală a avut loc la Galeria Paul Cassirer din Berlin în anul 1910[1]. În acest an, de asemenea, a expus la Muzeul Folkwang Essen și a început colaborarea cu revista Der Sturm. În 1915 , la scurt timp după izbucnirea primului război mondial, el a servit pe frontul de est, unde a fost grav rănit.
· 1983 - A murit Ştefan Constantinescu, pictor, autor de lucrări monumentale: picturi murale la Mangalia, Geneva, Viena, decorarea pavilionului românesc la Expoziţiile Internaţionale de la Paris (1937) şi New York (1939) (n.14.03.1898).
· 1987 – A decedat Andy Warhol, născut Andrew Warhola, la 6 august 1928, grafician, fotograf, pictor și realizator de filme american, o personalitate a curentului artistic cunoscut sub numele de Pop Art din Statele Unite.
· 1994 - A murit arhitectul Ştefan Balş (n.1902).
· 2001 - A murit Vlad Voiculescu, medic neurolog, membru al Academiei Române, membru al Societăţii Britanice Regale de Medicină (n.30.08.1913).
· 2002 - A încetat din viaţă Vlaicu Ionescu, cunoscut tălmăcitor al profeţiilor lui Nostradamus; s-a stabilit, la sfârşitul anilor 60, în SUA şi a publicat în 1976, la Paris, volumul "Mesajul lui Nostradamus către era proletară", ce l-a consacrat drept specialist în descifrarea previziunilor profetului din secolul XVI (n. 1 aprilie 1922)
· 2002 – Liderul rebel angolez Jonas Savimbi a fost ucis într-o ambuscadă. Jonas Malheiro Savimbi ( n.1934) a fost un lider politic și militar angolez care a fondat și a condus Uniunea Nationala pentru Independenta Totala a Angolei, o mișcare care a purtat un razboi de guerrila impotriva dominației coloniale portugheze intre anii 1966-1974, confruntandu-se apoi cu Mișcarea Populara pentru Eliberarea Angolei ( MPLA) rivala, sprijinita de sovietici în anii 1974-1975, și după declararea independenței în 1975 până la moartea sa într-o ciocnire cu trupele guvernamentale.
* 2011: Ion Hobana (numele la naștere Aurelian Manta Roșie; n. 25 ianuarie1931, Sânnicolau Mare, județul Timiș-Torontal – d. 22 februarie 2011, București) a fost un antologator, autor, critic literar, scriitor și teoretician literar român contemporan, specializat în analizarea literaturii științifico-fantastice. A fost licențiat în litere cu o teză de doctorat despre Science-fiction, prima de acest fel din România.
* 2011: Ion Hobana (numele la naștere Aurelian Manta Roșie; n. 25 ianuarie1931, Sânnicolau Mare, județul Timiș-Torontal – d. 22 februarie 2011, București) a fost un antologator, autor, critic literar, scriitor și teoretician literar român contemporan, specializat în analizarea literaturii științifico-fantastice. A fost licențiat în litere cu o teză de doctorat despre Science-fiction, prima de acest fel din România.
A publicat cinci volume de versuri, printre care Centru înaintaș (1954), Caleidoscop (1958) și Orar de vacanță (1962) și romanul Sfârșitul vacanței (1960), înainte de a se consacra, cu precădere, SF-ului. Debutul în gen datează din 1955, în revista Știință și Tehnică, cu povestirea Glasul mării. Au urmat nuvela Ultimul văl (1957), volumele de povestiri Oameni și stele (1963), Un fel de spațiu (1988) și Timp pentru dragoste (2009, Editura Bastion), versiunea teatrală a Omului invizibil, după H.G. Wells (1974), pusă în scenă la București (1974), Brașov (1976) și Iași (2008).
În ianuarie 2011, volumul de povestiri Timp pentru dragoste, apărut în 2009 la Editura Bastion, este preluat, ca ediție definitivă, de către integrala science fiction și fantasy Seniorii Imaginației (Editura Eagle), readucând pe copertă titlul Oameni și stele.
Ion Hobana a fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, Société Européenne de Culture, H.G. Wells Society, Centre International Jules Verne, Associazione Internazionale per gli Studi sulle Utopie.
Pentru întreaga sa activitate de creație, exegeză și promovare a SF-ului, i s-au decernat Marele Premiu al Ministerului Culturii și Artei din Polonia (1973), Premiul Special Aripile de aur ale fanteziei (1980) și Premiul World SF (Brighton, 1984).
| Ion Hobana | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 25 ianuarie 1931 Sânnicolau Mare, județul Timiș-Torontal, România |
| Decedat | 22 februarie 2011 București, România |
| Naționalitate |  România |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | antologator, eseist, romancier |
| Limbi | limba română[1] |
| Studii | International Writing Program[*] |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | Literatura română post-belică, Literatura română contemporană 1956 - 2011 |
| Operă de debut | Povestirea Glasul mării |
* 2015: Mihai Olos (n. 26 februarie 1940, Ariniș, Maramureș — d. 22 februarie2015, Amoltern, Germania) a fost un artist plastic român contemporan[1], integrând în opera sa elemente de experiment[2] (happening), desen, pictură, sculptură, artă digitală.
Al doilea fecior al în familiei, Mihai Olos s-a născut în satul Ariniș(Ardihat), Maramureș, zona (sub) Codru, zonă cu puternice tradiții etno-folclorice. Tatăl său, Mihai, căruia i se spunea în sat Mihaiu Florii Vilii, era localnic din moși-strămoși, țăran și negustor de vite (tușer). Pe linie maternă, Mihai tatăl îl avusese de unchi pe George Pop de Băsești. Avea prieteni din toate părțile țării, care îl căutau și acasă, viitorul artist fiind de față la discuțiile lor. Pentru că a refuzat să intre cu pământul în gospodăria colectivă, i se confiscă pământul din hotar și i se interzice să facă negoț pe motiv de speculă. Mama sa, Ana – „artista familiei”, din neamul Borșa, familie țărănească de origine voevodală – se trăgea din Poiana Codrului (Iegheriștea tânără), zonă renumită pentru păduri și arta cioplitului, unde copilul Mihai va petrece multe veri. De la mama sa și de la femeile cu care se întâlneau la șezătorile din sat viitorul artist s-a familiarizat, a deprins să înțeleagă și să aprecieze variatele forme ale artei populare. Copilăria fericită în cadrul familiei și a satului în care tradițiile strămoșești se păstraseră vii, este brusc curmată de moartea mamei în 1950.
Absolvind primele șapte clase la școala din Ariniș, în 1953 pleacă la Baia Mare, unde era deja elev fratele său mai mare, Vasile. Se înscrie la Liceul „Gheorghe Șincai” și neavând drept la bursă, se întreține singur din meditații, iar în vacanțe fiind curier la ziarul local și achizitor la tabăra de vară. După liceu, este învățător suplinitor în Țara Oașului – zonă etnografică ce va lăsa o adâncă amprentă asupra sa. Acolo întâlnește intelectuali ascunși la marginea țării din pricina persecuțiilor politice. În 1959 pleacă la Cluj și se înscrie la Insitutului pedagogic pentru învățători, ca apoi să se transfere la Institutul pedagogic de 3 ani, secția de pictură (absolvită în 1963), unde îl are profesor pe pictorul de artă monumentală Coriolan Munteanu. În perioada studenției, pe lângă marile personalități trăind în Cluj, ca Ion Agârbiceanu, Lucian Blaga etc., cunoaște numeroși tineri pictori sau poeți din generația sa, care îi vor fi prieteni mai apoi. La Institutul „Ion Andreescu” consultă albume de artă modernă și audiază conferințele ținute de critici de artă printre care și Petru Comarnescu, viitorul său susținător.
| Mihai Olos | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 26 februarie1940 Ariniș, România |
| Decedat | (74 de ani) Amoltern, Germania |
| Părinți | Mihai și Ana |
| Naționalitate | România |
| Cetățenie | română |
| Ocupație | sculptor[*] pictor desenator[*] |
| Activitate | |
| Domeniu artistic | pictură, sculptură, desen, happening, Fluxus, artă digitală, |
| Studii | Institut Pedagogic, Institutul de Arte Plastice Ion Andreescu din Cluj Napoca 1963 – 1968 Profesor de desen la Școala Populară de Artă din Baia Mare 1977 – 1978 Docent pentru sculptură și arhitectură în lemn la Institutul de Artă și Comunicație Vizuală al Universității Justus Liebig din Gießen, Germania |
| Mișcare artistică | expresionism abstract |
| Opere importante | Matraguna, OlosPolis, Orașul Universal |
| Influențat de | Joseph Beuys, Constantin Brâncuși |
| Premii | 1970 Premiul Tineretului al Uniunii Artiștilor Plastici din România 1984 Premium Flacăra 1985 Primul Premiu – Simpozion de Ceramică, Baia Mare 1985 Medalia de Argint – Muzeul Fuji, Tokio 2010 Marele Premiu pentru Arte Plastice 2010 - UAP Baia Mare 2012 Diploma de excelență pentru întreaga activitate desfășurată în serviciul artei. Uniunea Artiștilor Plastici din România. |
Sărbători
· * În calendarul ortodox: Aflarea moaștelor Sf Mc din Constantinopol
- Statul Santa Lucia aniversează la 22 februarie ziua națională, ce marchează proclamarea independenței față de Regatul Unit, în 1979. Santa Lucia este o țară insulară din estul Mării Caraibilor, la limita Oceanului Atlantic. Parte a Antilelor Mici, este localizată la nord-nord-est de Insula Saint Vincent, la nord-vest de Barbados și la sud de Martinica. Are o suprafață de 617 km pătrați. Capitala se află la Castries. Istoria sa începe odată cu descoperirea insulei de către exploratorul Cristofor Columb, la 13 decembrie 1502. Teritoriul a fost atunci revendicat de Spania și numit Isla de Santa Lucia. În secolul al XVII-lea, au urmat încercările englezilor de colonizare (1605, 1638-1640) și stabilirea unei colonii franceze (1643) cu numele Sainte Lucie, potrivit cronologiei prezentate de www.worldstatesmen.org. Francezii au semnat un tratat cu populația băștinașă de caraibi, dar Anglia a preluat controlul câțiva ani mai târziu, între 1663 și 1667. Între 1667 și 1674, teritoriul a intrat sub administrarea Companiei Indiilor Occidentale, conform sursei citate. În deceniile următoare, au urmat războaie cu Franța, controlul asupra insulei schimbându-se frecvent între francezi și englezi, atrași de acest teritoriu pe fondul dezvoltării industriei zahărului. În urma unei înțelegeri între Marea Britanie și Franța — ''Treaty of Choc'', între 1723 și 1744, teritoriul trebuia să devină zonă neutră, dar colonizatorii francezi nu au plecat. Odată cu izbucnirea Revoluției Franceze (1789-1799), pe insulă a fost instituit un tribunal revoluționar, condus de căpitanul La Crosse, care a adus ghilotina ca mijloc de execuție a regaliștilor. La scurt timp, britanicii au invadat insula, după izbucnirea războiului cu Franța. În cadrul acestui conflict, în 1796, orașul Castries a fost incendiat. Teritoriul a continuat să fie obiectul revendicărilor între Marea Britanie și Franța până când, în 1814, britanicii au preluat definitiv controlul asupra insulei, ca partea a Tratatului de la Paris, care a pus capăt Războaielor Napoleoniene. De la acest moment decisiv, Santa Lucia a fost considerată parte a coloniei Insulelor britanice Windward. În 1836, sclavia a fost abolită pe insulă, la fel ca în tot Imperiul Britanic. În 1840, a fost instituit un guvern reprezentativ. În 1953, a fost introdus sufragiul universal. La 22 februarie 1979, Santa Lucia a devenit stat independent în cadrul națiunilor Commonwealth. În prezent, jurisdicția statului are un caracter mixt. Premierul țării este dr. Kenny D. Anthony, membru al Partidului Laburist, ales pentru această funcție pentru a treia oară. Bagajul cultural al statului este divers, prin prisma istoriei tumultuoase a insulei. Un amestec vibrant de cultură și istorie a caraibilor, africanilor, francezilor și englezilor se reflectă în viața de zi cu zi a locuitorilor. Limba oficială este engleza, dar una din limbile secundare este creola specifică insulei (kwéyol, patwa), ce are la bază franceza și care este vorbită de aproape toți locuitorii (183.772 persoane, conform http://countrymeters.info/). Între manifestările culturale specifice zonei, se numără festivalurile La Rose, La Marquerite și Festivalul anual de Jazz din Santa Lucia (Saint Lucia Jazz Festival). Santa Lucia este țara de origine a doi laureați ai Premiului Nobel: Sir Arthur Lewis (Economie, 1979) și poetul Derek Walcott (Literatură, 1992). Raportat la numărul restrâns de locuitori, statul înregistrează cei mai mulți laureați Nobel pe cap de locuitor față de orice alt stat al lumii, conform site-ului thecommonwealth.org/our-member-countries/saint-lucia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu