8. /21 FEBRUARIE 2022 - INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET

LEO DELIBES

Date personale
Léo Delibes

Născut	21 februarie 1836^[2]^[3]^[4]^[5] Montrouge, Pays de la Loire, Franța
Decedat	16 ianuarie 1891 (54 de ani)^[2]^[3]^[4]^[5] Paris, Franța
Înmormântat	cimitirul Montmartre[*]
Cetățenie	Franța
Ocupație	compozitor profesor universitar[] muzician organist[]
Studii	Conservatorul din Paris
Gen muzical	operă
Premii	Legiunea de Onoare în grad de Ofițer[*]^[1]
Discografie
Înregistrări notabile	Lakmé Sylvia[] Le roi l'a dit[] Coppélia
orgă[*]
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Léo Delibes n. 21 februarie 1836,^[2]^[3]^[4]^[5] Montrouge, Pays de la Loire, Franța – d. 16 ianuarie 1891,^[2]^[3]^[4]^[5] Paris, Franța a fost un compozitor francez.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Léo Delibes era fiu al unei familii cu înclinații spre artă și cu o veche tradiție muzicală. Beneficiază în copilărie de o educație muzicală din partea mamei și al unui unchi (organist). După moartea tatălui în 1847 se stabilește la Paris unde studiază la Conservator. A intrat de timpuriu în contact cu scena muzicală franceză, căreia îi va dedica întreaga viață. Prima sa compoziție de balet "La source" ("Izvorul"), îi va aduce primul mare succes. În anul 1870 urmează Coppélia - baletul său cel mai popular - apoi Sylvia (în 1876). Cu opera „Le Roi l'a dit” (1873) cunoaște succes la Opéra-Comique din Paris, iar în 1881 opera Lakmé (prezentată în premieră tot la Opéra-Comique) va înregistra un triumf copleșitor.

În 1881 este numit profesor de compoziție la Conservatorul din Paris, unde îi va succeda lui Henri Reber. Delibes moare la Paris în ziua de 16 ianuarie 1891.

Acțiunea capodoperei sale, opera Lakmé, este plasată într-o lume cu totul deosebită față de cele obișnuite în lumea operei de până atunci, anume în lumea hindusă.

LAKME

Lakmé este o operă în 3 acte de Léo Delibes, după un libret de Edmond Gondinet și Philippe Gille, bazat pe romanul "Rarahu ou Le Mariage de Loti" de Pierre Loti.

Premiera operei a avut loc la “Opéra-Comique” din Paris în ziua de 14 aprilie 1883.

Durata operei: cca 2 ¼ ore.

Locul și perioada de desfășurare a acțiunii: India, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Personajele principale:

Gérald, ofițer englez (tenor)
Frédéric, alt ofițer englez (bariton)
Nilakantha, preot brahman (bas)
Lakmé, fiica lui Nilakantha (soprană)
Mallika, însoțitoarea ei (alto)
Hadji, servitorul lui Nilakantha (tenor)
Ellen, logodnica lui Gérald (soprană)
Rose, verișoara ei (mezzo-soprană)

Opera lui Leo Delibes "3 Act

Compusă în 1881 și premiată doi ani mai târziu, la 14 aprilie 1883, la Opéra Comique din Paris, opera Lakme a lui Leo Delibes a fost un mare succes.

reglaj

Delibes " Lakme are loc la sfârșitul secolului al XIX-lea în India. Datorită regimului britanic, mulți indieni practicau hinduismul în secret.

Actul I

Nilakantha, un mare preot al templului lui Brahmin, este indignat că este interzis să practice religia sa de către forțele britanice care își ocupă orașul.

În secret, un grup de hinduși se îndreaptă spre templu pentru a se închina și Nilakantha se întâlnește cu ei pentru ai conduce în rugăciune. Între timp, fiica lui, Lakme, rămâne în urmă cu servitorul ei, Mallika. Lakme și Mallika merg la râu pentru a aduna flori și pentru a se scălda. Își îndepărtează bijuteriile (pe măsură ce cântă celebrul Floare Duet ) și le așează pe o bancă din apropiere, înainte de a intra în apă. Doi ofițeri britanici, Frederic și Gerald, se află pe un picnic cu două femei britanice și guvernatorul lor. Grupul mic se oprește lângă grădina de flori din apropierea templului și fetele găsesc bijuteriile minunate pe bancă. Ele sunt atât de impresionate de frumusețea bijuteriilor, cer copii ale designului bijuteriei să fie făcute, iar Gerald este de acord să facă schițele pentru ei. Grupul mic continuă să se plimbe pe calea grădinii, în timp ce Gerald rămâne în urmă pentru a-și termina desenul. După ce Gerald își termină cu fermitate fotografiile, Lakme și Mallika se întorc.

Străjit, Gerald se ascunde într-un tufiș din apropiere. Mallika pleacă și Lakme este lăsată singură la gândurile ei. Lakme captează mișcarea din colțul ochiului ei și îl vede pe Gerald. Instinctiv, Lakme strigă pentru ajutor. Cu toate acestea, atunci când Gerald se întâlnește cu fața în față, ei sunt imediat atrase unul de celălalt.

Când sosesc ajutor, Lakme le trimite. Speră să afle mai multe despre acest străin străin. Singur cu el încă o dată, își dă seama de nebunie și îi spune să plece și să uite că a văzut-o vreodată. Gerald este prea captivat de frumusețea ei pentru a ține seama de avertismentul ei, așa că nu ia în considerare comenzile și continuă să rămână. Când Nilakantha află că un soldat britanic a încălcat și a pângărit Templul lui Brahmin, el jură răzbunare.

Actul II

Ca un talent pentru a trage necunoscutul trespasser, Nilakantha forțează Lakme să cânte " Bell Song " în mijlocul bazarului plin de viață. Lakme speră că Gerald și-a luat sfatul. În timp ce cântă aria captivantă, Gerald este entuziasmat de vocea ei și se apropie de ea. Lakme îi înfruntă aspectul, iar Gerald este înjunghiat de Nilakantha. Cu toate acestea, Gerald este doar rănit ușor. În nebunia satenilor, servitorul lui Nilakantha, Hadji, îl ajută pe Gerald și pe Lakme să scape într-o ascunzătoare secretă, adânc în inima pădurii. Lakme asistenteaza rana lui Gerald si il ajuta sa se recupereze pe deplin.

Actul III

În coliba din pădure, Lakme și Gerald aud cântând în depărtare. Gerald este înspăimântat, dar Lakme zâmbește și îl asigură de siguranța lor.

Ea îi spune că cântăreții sunt un grup de iubitori care caută apa unui izvor magic. Când beau, apa oferă iubire veșnică cuplului. Lakme sa îndrăgostit profund de Gerald și îi spune că se va întoarce cu un pahar de apă. Gerald ezită, sfâșiat între datoria față de țara sa și dragostea față de ea. Lakme, lovit de dragoste, se aruncă spre primăvara magică. Frederic a găsit locul de ascundere al lui Gerald și intră în colibă. Frederic îi amintește de îndatoririle sale și pleacă. Lakme se întoarce cu apa, dar când Gerald refuză să o bea, își dă seama că comportamentul lui sa schimbat. Mai degrabă decât să trăiască cu dezonoare, ea rupe o frunză de la un copac datura otrăvitoare și mușcă în ea. Ea îi spune lui Gerald ceea ce tocmai a făcut și beau apă împreună. Nilakantha își găsește colibă și intră când Lakme moare.

Ea îi spune tatălui că ei și Gerald au băut din primăvara magică. În acea clipă, moare.

Léo Délibes - Lakme (

Coppélia
Giuseppina Bozzachi în rolul Coppéliei (1870)
Genul	Balet clasic, romantic
Nr. acte	2 acte; actul II în 2 tablouri
Compozitor	Léo Delibes
Coregraf	Arthur Saint-Léon
Libret	Charles Nuitter și Arthur Saint-Léon
Inspirat din	Der Sandmann de E. T. A. Hoffmann
Data premierei	25 May 1870
Locul premierei	Théâtre Impérial l'Opéra, Paris 5 decembrie 1954, București
Locul acțiunii	un oraș din Silezia
Timpul acțiunii	secolul al XVIII-lea
Modifică date / text

Scenă din baletul „Coppélia”

Baletul comic Coppélia (titlul original: în franceză Coppélia ou La Fille aux yeux d'émail) a fost compus în 1870 de Léo Delibes pe baza unui libret de Charles Nuitter și Arthur Saint-Léon, acesta din urmă a creat și coregrafia originală.

Premiera baletului "Coppélia" a avut loc la “Théatre Imperial de L'Opéra” din Paris, în ziua de 25 mai 1870.
La București, premiera a avut loc la 5 decembrie 1954.

În limba greacă, κοπελιά înseamnă fată, fecioară, domnișoară.

Personaje[modificare | modificare sursă]

Swanilda – o tânără femeie
Franz – logodnicul Swanildei
Coppélia – o femeie misterioasă care atrage atenția lui Franz și Swanildei
dr. Coppélius – creatorul de păpuși
meșterul clopotar
primarul
Aurora
torcătoarea
arlechinul
un chinez
un scoțian
două păpuși
un spaniol
doi soldați
un negru
prietenele Swanildei, prietenii lui Franz

Acțiunea[modificare | modificare sursă]

Actul I[modificare | modificare sursă]

În piața unui sat

Bancherul Hoffmann este unul dintre cei mai bogați oameni din lume. Fiul său, Franz, se va căsători în curând cu tânăra Swanilda. Cu ocazia nunții, Hoffmann s-a hotărât să ofere invitaților săi o petrecere de neuitat. El i-a comandat lui Coppélius, inventator celebru, o mașinărie nemaîntâlnita, o nouă minune a lumii: o păpușă mecanică ce poate seduce orice bărbat. Lucrând zi și noapte, Coppélius își desăvârșește intenția până la perfecțiune, astfel încât se îndrăgostește de propria-i plăsmuire, pe care o numește „Coppélia”. Acum își dorește ca păpușa să rămână numai a lui și păstrează pentru el secretul prin care mecanismul capătă viață: sacrificarea unui om, pentru a-i "fura" sufletul.

Suntem în ziua nunții dintre Swanilda și Franz. Coppélius nu mai poate amâna momentul despărțirii de creația vieții sale. Hoffmann îi poruncește să o aducă pe Coppélia în fata invitaților curioși. Pentru a-l compromite pe Hoffmann și a-l aduce în pragul falimentului, unul dintre invitați se furișează în laboratorul lui Coppélius și se travestește în păpușa seducătoare. Spre deliciul asistenței, presupusa Coppélia cucerește bărbații, unul după altul. Distracția continua până când Franz cade și el "victima" păpușii, stârnind gelozia proaspetei sale soții și supărarea tatălui. La rândul său, Coppélius devine gelos. El smulge "păpușa", care tocmai îl îmbrățișa pe Franz, și dispare cu ea în mulțime, ducând-o în laboratorul său printr-o ușă secretă. Petrecerea s-a stricat. Dezamăgiți, invitații pleacă rând pe rând.

Rămași în familie, bancherul încearcă să o împace pe Swanilda, care este încă furioasă pe Franz. El îi promite că îl va pedepsi pe Coppélius și trimite doi oameni de încredere să-l caute. Apoi îi îndeamnă pe cei doi tineri căsătoriți să meargă la culcare și, amețit de băutură, este scos din încăpere. Nu după multă vreme, Franz revine în locul unde a cunoscut-o pe Coppélia, căutând-o în zadar. Preocupat, nu își da seama că Swanilda l-a urmărit până aici. Supărată, ea privește cum Franz, aflat încă în puterea vrăjii, rememorează întâlnirea cu păpușa seducătoare. Intrat pe ușa secretă, Coppélius reapare, căutând o batistă pierdută de Coppélia. Franz și Coppélius se întâlnesc. Franz îi mărturisește inventatorului că s-a îndrăgostit de Coppélia și că și-ar da chiar și viața să o mai vadă o dată. Swanilda profită de neatenția lui Coppélius și intră în laboratorul acestuia, hotărâtă să afle secretul păpușii mecanice. Coppélius își dă seama ca Franz este următoarea victimă cu ajutorul căreia păpușa ar putea să capete din nou viață și îl atrage în laborator, făgăduindu-i că o va revedea pe Coppélia.

Actul II[modificare | modificare sursă]

Tabloul I – Casa meșterului Coppélius

În timp ce o caută pe Coppélia, "rivala" sa, Swanilda pătrunde, o dată cu publicul, în laboratorul lui Coppélius. Aici, ea îl întâlnește pe invitatul-impostor care tocmai se dezbrăcase de hainele păpușii. Pentru a nu fi surprins și de către Coppélius, acesta reușește să fugă. Swanilda descoperă câteva personaje ce par a fi prizonierii lui Coppélius. Speriată de tot ceea ce vede, Swanilda vrea să fugă. Dar, deodată, o zărește pe cea pentru care venise aici, Coppélia. Swanilda se îmbracă în hainele acesteia, din dorința de a-i juca o farsă lui Coppélius. În acel moment, în laborator intră Coppélius care îl trage după el pe Franz. Acum băiatul se află în puterea magicianului, care îl adoarme, hipnotizându-l. Coppélius trebuie să se pregătească pentru întâlnirea cu femeia perfectă. "Servitorii" săi îl ajută. Îi lustruiesc pantofii, îl piaptănă, îl parfumează. Mulțumit că totul a decurs conform planului, el o aduce în centru pe Coppélia și își execută magia prin care sufletul lui Franz trece în corpul păpușii. Încetul cu încetul, păpușa "prinde viață" și începe să danseze cu Coppélius, care e cuprins de frenezie că miracolul s-a produs. Coppélia-Swanilda încearcă să se apropie de Franz pentru a-l scoate din starea de hipnoză. Disperată că nu reușește să-l trezească și luptându-se cu Coppélius care încearcă, gelos, să o îndepărteze, Swanilda o arată pe adevărata Coppélia, pe care o distruge. Coppélius înțelege acum că a fost păcălit, iar singurul lucru pe care îl mai poate face este să plângă pe ceea ce a mai rămas din iubita sa. Odată cu distrugerea Coppéliei, Franz și personajele star-uri se rup de vraja lui Coppélius.

Tabloul II – În piață

Întreaga casă a inventatorului - magician se "dezmembrează" și dispare, în timp ce lumea, atrasă de vedetele care pozează fotografilor în atitudini binecunoscute, intră în scenă și se bucură împreună cu cei doi îndrăgostiți. Bancherul Hoffmann vine să-și recupereze copiii. Disprețuitor, îi aruncă lui Coppélius un teanc de bancnote: prețul Coppéliei. Înainte de a pleca cu ceilalți, Swanilda se apropie de Coppélius, martor trist la fericirea generală. Nu îndrăznește parcă să-i ceară iertare acestui om. Abia acum știe că tot ce își dorea Coppélius era doar un suflet care să-l iubească și să-i fie mereu alături. Și mai știe că el nu va renunța decât atunci când va găsi un alt timp și un alt spațiu în care visul său va deveni realitate.

Coppélia Léo Delibes ballet en deux actes

MARGOT FONTEYN

Date personale
Margot Fonteyn

Nume la naștere	Margaret Evelyn Hookham
Născută	18 mai 1919^[2]^[3]^[4]^[5] Reigate, Anglia, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Decedată	21 februarie 1991 (71 de ani)^[2]^[3]^[4]^[5] Ciudad de Panamá, Panama
Cauza decesului	cauze naturale (cancer ovarian)
Căsătorită cu	Roberto Arias[*]
Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei Regatul Unit
Ocupație	dansatoare[] coregrafă[] balerină creator de modă[*]
Activitate
Alte nume	Margot Fontes^[1] Margot Fonteyn-Arias^[1]
Alma mater	Royal Ballet School[*]
Organizație	American Airlines The Royal Ballet[*]
Premii	Dame Commander of the Order of the British Empire[] Benjamin Franklin Medal[] (1974)
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Dame Margot Fonteyn de Arias (născută Margaret Hookham în 18 mai 1919, Reigate, Surrey, Anglia — d. 21 februarie 1991, Ciudad de Panamá) a fost o balerină britanică, una din cele mai remarcabile din secolul al XX-lea, a fost declarată „prima ballerina assoluta” a țării sale. Din partea mamei ei a avut rădăcini irlandeze și braziliene. A avut o carieră neobișnuit de lungă, de 40 de ani, câteva din culmile ei fiind legate de colaborarea cu coregraful Frederick Ashton și cu balerinul Rudolf Nurejev.

Copilăria și studiile[modificare | modificare sursă]

Margot Fonteyn s-a născut sub numele Margaret sau Peggy Hookham la Reigate, Surrey, ca fiică a unui inginer englez și soției acestuia, Hilda. Aceasta din urmă era copilul nelegitim al industriașului brazilian Antonio Gonçalves Fontes și al unei tinere dintr-o familie irlandeză protestantă, Evelyn Maud Acheson.

Devreme în cariera ei de balerină, Margaret a abandonat numele ce i se părea fără strălucire Hookham în favoarea celui, mai exotic, al bunicului Fontes, ulterior schimbându-l în Fonteyn (așa cum a procedat și fratele ei, fotograful Felix Fonteyn). Și prenumele și l-a preschimbat în Margot.

Familia a peregrinat multă vreme după necesități impuse de munca tatălui. Conștientă de talentul fetiței, mama ei a înscris-o pe Margaret (la început și pe fratele ei, Felix) la lecții de balet, încă de la vârsta de patru - cinci ani. Mai întâi la o școală din localitatea natală, apoi în timpul sejurului lor la Baling, în Malaya, vreme de 3 ani la școala de balet a lui Grace Bosustow ^[6]. ^[7] O întrerupere silită de transferul activității tatălui (inginer al unei companii de tutun) la Louisville,Kentucky în SUA a fost prilejul unor lecții de step dance, nemulțumitoare din punctul de vedere al elevei și a părinților. Mutarea familiei în China (pe rând la Tianjin, Hong Kong și Shanghai) a permis revenirea lui Margaret la studiul temeinic al baletului, vreme de alți doi ani, la studioul din Shanghai al lui George Goncharov. Într-o vacanță la Londra în această perioadă a mai fost și eleva lui Nikolai Legat și a asistat la câteva spectacole de balet la Old Vic având drept soliști pe Alicia Markova, Anton Dolin și Lopokova, care au lăsat asupra ei o impresie extraordinară. Întoarsă cu ai săi, la 14 ani, la Londra, a continuat să se perfecționeze sub supravegherea Verei Volkova și a prințesei Serafina Astafieva. După lecții urmate la Paris cu alte câteva din marile maestre ale baletului clasic din vremea aceea - Olga Prebrajenskaia și Mathilde Ksessinskaya, amândouă eleve ale lui Marius Petipa, Margot Fonteyn s-a alăturat școlii Baletului Regal, pe atunci denumit Teatrul Wells al lui Sadler (Vic-Wells) de sub conducerea lui Ninette de Valois. În anul 1934 a debutat în baletul „Spărgătorul de nuci” în rolul unuia din cei 32 de Fulgi de zăpadă. În continuare s-a perfecționat în cadrul companiei, cu Ninette de Valois, Tamara Karsavina,ș.a., și urmărind de aproape munca vedetei ansamblului, Alicia Markova.

Activitatea de balerină[modificare | modificare sursă]

În anul 1935 a primit primul ei rol de solistă, cel al tânărului aristocrat Tregennis din baletul Ninettei de Valois ,"The Haunted Ballroom" (pe muzica lui Geoffrey Toye) Apoi în acelaș an a dansat în "Le Baiser de la Fée" (Sărutul zânei) (muzica de Stravinski) în coregrafia lui Frederick Ashton. În anul 1936, urmându-i lui Alicia Markova, a devenit prima ballerina assoluta a companiei (titlu arareori folosit în afara Rusiei) și a servit drept muză inspiratoare a multora din baletele lui Sir Frederick Ashton, ca de pildă Les Patineurs(Patinatorii, 1937) (muzica: Meyerbeer),Ondine (1958) (pe muzica de Hans Werner Henze, Daphnis și Chloe(1951) de Ravel ,Variații simfonice (1946) (pe muzica de César Franck, Sylvia(1952) de Delibes, La Péri de Paul Dukas (1956), sau Scene de balet (muzica de Stravinski) (1948). Personajele pe care le întruchipa erau, adesea ființe fragile sau fantomatice, precum în vedenia artistului din „Apparitions” (Apariții) (1936), (muzica:Liszt-Lambert) sau vânzătoarea de flori din „Nocturne” (1936) (muzica:Delius) A mai lucrat și cu coregrafii Roland Petit și mai târziu, cu Martha Graham.

În urma turneului Baletului Regal în S.U.A. în anul 1949, Fonteyn a devenit dintr-o dată o mare celebritate. Aceasta în primul rând prin performanța ei renumită în rolul Aurorei din „Frumoasa din pădurea adormită”, în versiunea integrală în 4 acte și coregrafia clasică a lui Petipa din 1890, cu adăugiri de Ashton și de Valois - la 9 octombrie 1949 la Metropolitan Opera. Prin perfecțiunea tehnică, grația elegantă a mișcărilor și marea ei muzicalitate Margot Fonteyn a fost una din creatorii stilului englez în baletul clasic și a adus acestuia o recunoaștere mondială.

Partenerii masculini de dans. Nureiev[modificare | modificare sursă]

A dansat alături de principalii soliști masculini ai Baletului regal englez, inclusiv Robert Helpman, cu care a format în anii 1940 un cuplu de succes, cu Michael Somes cu care a dansat în deceniul următor,și cu David Blair. Iar în 1962, la vârsta de 42 ani, când cântărea deja perspectiva retragerii, a început prodigioasa ei colaborare cu tânărul transfug de 23 ani de la Baletul Kirov din Leningrad, Rudolf Nureiev, aceasta prin producția „Giselle” a companiei Baletului Regal (premiera la 21 februarie 1962) „Ea reprezintă pentru mine tinerețea eternă” s-a exprimat despre ea Nureiev. ^[8] Iar în altă parte: „În finalul Lacului Lebedelor, când ea părăsește scena în splendidul ei costum alb, aș urma-o până la capătul pământului". Legătura profesională dintre cei doi a continuat până la retragerea ei oficială din activitate, în 1979. În 1963 Sir Frederick Ashton a creat pentru cei doi o adaptare a „Damei cu camelii” a lui Dumas fiul, „Marguerite și Armand”. De asemenea au apărut împreună in cadrul Baletului regal într-un spectacular „Romeo și Julieta” (pe muzica lui Prokofiev(1965) în coregrafia lui Kenneth MacMillan, inițial concepută pentru cuplul Lynn Seymour și Christopher Gable. De asemenea, într-o versiune cinematografică a spectacolului cu „Lacul lebedelor”(1967) realizat cu Baletul de Stat din Viena, în „Les Sylphides” (pe muzica de Chopin, orchestrată de Glazunov) și în „Le Corsaire Pas de Deux” (din baletul lui Adolphe Adam. Fonteyn și Nureiev au rămas prieteni loiali pe tot parcursul anilor, în pofida diferențelor de vârstă, de mentalitate și de temperament. În anul 1967 cei doi au fost arestați după un spectacol la San Francisco, la o descindere a poliției în timpul unei petreceri la Heigh-Ashbury la care fuseseră invitați . Și după ce Margot Fonteyn s-a retras la ferma ei de vite din Panama a continuat să stea de vorbă cu Nureiev la telefon de mai multe ori pe săptămână, deși nu avea în casă un aparat de telefon la îndemână. Iar când ea s-a îmbolnavit de cancer Nureiev a ajutat-o la plata multora din tratamentele medicale și a vizitat-o frecvent, în ciuda programului său foarte încărcat și a propriilor sale probleme medicale (s-a îmbolnăvit el însuși de SIDA și a decedat în urma complicațiilor acestei boli în anul 1993). Într-o emisiune documentară despre Fonteyn, Nureiev a afirmat că ei doi au dansat cu "un singur corp și un singur suflet" și că Margot a fost tot ce a avut. In lumea extrem de competitivă a baletului, Margot Fonteyn a fost renumită și pentru înaltul ei profesionalism, și pentru loialitatea față de prietenii ei. Poziția ei de mare stea a ansamblului Baletului Regal nu a pus nici un fel de obstacole în fața directoarei Ninette de Valois în a cultiva și alte talente ca Nadia Nerina, Svetlana Beriosova, Lynn Seymour sau Antoinette Sibley.

Partenerii ei de viață. Ultimii ani[modificare | modificare sursă]

Margot Fonteyn a avut în anii 1940 o lunga relație intimă dar fără căsătorie, cu compozitorul și dirijorul Constant Lambert, care a jucat un rol de seamă în cariera ei și în general în activitatea ansamblului Baletului regal. În anul 1955 ea s-a căsătorit cu dr.Roberto Arias, diplomat din Panama, aflat în oficiu la Londra, și cunoscut ca playboy. În anul 1954 Margot Fonteyn a devenit președinta Academiei Regale de Dans, iar în anul 1956 regina Elisabeta a II-a i-a conferit titlul de Dame a Imperiului Britanic. . Din 1959 a devenit free-lancer până spre sfârșitul anilor, după care a interpretat roluri minore ca oaspete - ca de pildă Lady Capulet în „Romeo și Julieta”. Căsnicia a fost la început destul de problematică din cauza aventurilor extraconjugale ale soțului. Pe deasupra, Margot Fonteyn a fost o dată arestată în urma unui complot antiguvernamental în care a fost implicat dr.Arias. În anul 1965 un rival politic l-a împușcat pe Roberto Arias și l-a rănit grav, lăsându-l cvadriplegic pe tot restul vieții. Pentru a putea face față cheltuielilor de îngrijire a soțului ei, Fonteyn a continuat să lucreze până ce a împlinit 60 de ani, în 1979,. deși suferea de artrită la picior. La celebrarea retragerii ei din activitatea artistică publică i s-a acordat oficial de către Baletul Regal titlul de prima ballerina assoluta. În 1990 Baletul Regal a executat un spectacol de gală special pentru a colecta donații în favoarea lui Fonteyn, care ajunsese fără resurse suficiente din cauza cheltuielilor medicale și de asistență pentru soțul ei. La scurt timp după decesul lui, lui Margot Fonteyn i s-a decelat un cancer care s-a dovedit fatal.