2. /18 FEBRUARIE 2022 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători

Decese

·         814 – A decedat Angilbert (Sfantul Angilbert), diplomat si poet, născut aproximativ 750. Era rudă cu imparatul Carol cel Mare (Charlemagne), conte de Ponthieu si al șaptelea stareț al manastirii Sf. Riquier. Se pare ca Angilbert a dus o viață foarte lumească, departe de restrictiile monahale. Charlemagne a folosit virtuțile și talentele lui Angilbert pentru binele Bisericii și statului. El l-a trimis de trei ori la Roma ca ambasador la Papa.
Angilbert care s-a stins din viața la manastirea St. Riquier, este venerat ca un sfânt în ziua morții sale, la 18 februarie.

·         999: A murit Papa Grigore al V-lea (n. 972). Grigore al V- lea, (Bruno von Kärnten sau Bruno din Carinthia), originar din Saxonia s-a  născut în anul 973 si  a fost Papa de la 3 mai 996 pana la 18 februarie 999.  După un pontificat de 2 ani şi 9 luni si jumatate, a fost îngropat în Basilica Sf. Petru vechi.

·         1139- A murit marele cneaz al Kievului Iaropolk II Vladimirovici (1082 – 18 februarie 1139), A fost Prințul de Pereiaslav (1114-1132) si Mare Cneaz al Kievului (1132-1139), fiul lui Vladimir II Monomakh și Gytha de Wessex. A luptat împotriva cumanilor o dată în 1103 și din nou în 1116.

·         1294: A murit Kublai Khan, împărat mongol (n. 1215). A fost un Mare Han mongol care a domnit între anii (1215-1294) si unul din nepoții întemeietorului Imperiului mongol Ginghis Han. Kubilai han era fratele hanului Möngke. A fost până în 1271 împăratul Chinei si este considerat a fi fost unul dintre cei mai importanți conducători mongoli din dinastia Yuan. Pe timpul regnului său în China, a adunat în jurul său mulți demnitari chinezi destoinici, ca Lien Hsi-hsien, Liu Binzhong, care se străduiau să îmbunătățească administrația mongolă. În anul 1253, Kubilai s-a convertit la religia budistă. A luat măsuri în sprijinul ei și al mănăstirilor din Tibet, astfel ca budismul a ajuns în timpul său religie de stat.

·         1405: Timur Lenk, sultan (1388-1405), întemeietorul imperiului turco-mongol al Timurizilor (n. 1336)

·         1455 – A murit pictorul italian Fra Angelico; (n. 1395). Fra Angelico, (c. 1395 – 18 februarie 1455) pictor renascentist timpuriu, cel mai valoros reprezentant al pictorilor de inspirație sacră din quattrocento. Este menționat în lucrarea lui Giorgio Vasari Viețile artiștilor ca având un „talent rar și desăvârșit„. Acest pictor toscan al Renasterii timpurii, pe numele său adevărat Guido di Pietro, s-a născut în Toscana, lângă Florenţa si a intrat intr-o manastire dominicana în 1418. În jurul anului 1425, a devenit călugăr şi a luat numele de Fra Giovanni. A fost supranumit”Angelico”, pentru profunzimea spirituală a picturii sale. Fra Angelico a fost chemat in 1445 la Roma de papa Eugeniu al IV-lea, pentru a picta frescele din Capela Preasfântului Sacrament din Vatican.

·         1535: Heinrich Cornelius Agrippa, astrolog și alchimist german (n. 1486)

·         1546: Martin Luther (n. 10 noiembrie 1483, Eisleben, Saxonia - d. 18 februarie1546), pastor și doctor în teologie, a fost primul reformator protestant ale cărui reforme au dus la nașterea Bisericii Evanghelice-Luterane. Primele idei ale Reformei protestante au fost enunțate de Martin Luther în 1517, în calitatea sa de preot catolic și profesor de exegeză la Universitatea din Wittenberg. Excomunicarea sa din Biserica Catolică a survenit în anul 1521.

Martin Luther s-a născut în Eisleben, Saxonia, la 10 noiembrie 1483, părinții lui fiind Hans Luther, un părinte anticlerical sever, irascibil, ursuz, și Margaret Ziegler Luther, o mamă timidă, modestă, dedată la rugăciune. La scurt timp după nașterea lui Martin Luther, familia s-a mutat în Mansfeld, unde tatăl a lucrat ca miner. Tatăl fusese țăran în Möhra, apoi miner la Mansfeld și apoi mic industriaș la Eisleben. Lui Martin i-au urmat alți șase frați, iar copilăria i-a fost extrem de marcată de severitatea părinților. La școala din Mansfeld a avut parte mai mult de rigoare, severitate decât de catehism. Într-o zi, de exemplu a fost bătut de 15 ori pentru că a declinat greșit un substantiv. El își va aminti, peste ani, că într-o zi, tatăl său l-a bătut cu atâta zel încât mult timp i-a păstrat adversitatea, iar altă dată mama lui l-a bătut până la sânge pentru că furase o nucă. „Viața severă și grea pe care am dus-o cu ei, avea să spună mai târziu Luther, a fost rațiunea pentru care am căutat mai apoi refugiul în mănăstire și m-am făcut călugăr . Tabloul divinității, pe care părinții săi i l-au transmis, reflecta propriul lor caracter: un tată dur și judecător sever, cerând o virtute fără bucurie, și împreună cu soția lui crezând în vrăjitori, în îngeri și demoni de tot felul și de toate specialitățile. Și Martin a păstrat toate aceste superstiții până la sfârșitul vieții sale. „O religie a terorii într-un cămin al disciplinei riguroase a contribuit la formarea tinereții și a credinței sale”.

La 13 ani a fost promovat la o școală secundară, ținută de o confrerie religioasă la Magdeburg, iar la 14 ani a fost transferat la școala Sf. Gheorghe de la Eisenach, unde a petrecut trei ani, relativ fericit, în confortabilul cămin Frau Cotta – Ursula Cotta. În 1501, tatăl lui Luther, căruia îi mergeau afacerile, l-a trimis la Universitatea din Erfurt. Aici studiile erau axate pe teologie și filozofie, care era încă scolastică. Dar triumfase și aici nominalismul lui Occam și Luther a făcut aici cunoștință cu doctrina lui, după care papii și sinoadele puteau să greșească. Nu agrea scolastica, dar a învățat puțină greacă, puțină ebraică și a citit principalii clasici latini și în special filozofia lui Aristotel. În 1505 a obținut titlul de licențiat în litere. Tatăl său, mulțumit de el, i-a făcut cadou o scumpă ediție a colecției de legi Corpus Juris, și a fost bucuros când fiul său a început să studieze dreptul.

Deodată, după două luni de la începerea studiilor de drept, spre consternarea tatălui său, Luther care avea 22 de ani, s-a decis să se călugărească. Decizia exprima contradicțiile caracterului său. El se hotărâse să intre în mănăstire încă din 2 iulie 1505, când întorcându-se de la studii acasă, a fost surprins de o furtună, cu fulgere care brăzdau cerul. Când un copac de lângă el a fost mistuit de trăsnet, înspăimântat, Luther a crezut că este un avertisment divin și a făcut o promisiune Sf. Ana, anume, dacă va supraviețui furtunii va deveni călugăr. El s-a rugat disperat:”Sf. Ană, scapă-mă și mă voi călugări”.

La Erfurt erau 20 de mănăstiri. Luther a găsit una, cunoscută pentru fidelitatea observării regulilor monastice, aceea a ermiților augustinieni. Mai întâi și-a adunat prietenii, a băut, a cântat cu ei, declarându-le că este ultima dată când face acest lucru și a doua zi și-a început noviciatul. Era un frate model, își împlinea ascultările cele mai grele cu o mare umilință; recita rugăciunile cu o tonalitate hipnotizantă, îngheța într-o chilie fără căldură, se autoflagela, în speranța exorcizării, îndepărtării demonilor din corpul său. „Eram un călugăr pios, și observam atât de strict regulile ordinului meu, căci…dacă vreodată un călugăr mergea către cer prin spiritul monastic, eu aș fi avut dreptul să merg aici. Dacă ceva ar fi durat prea mult timp, aș fi fost torturat până la moarte prin ascultări, rugăciuni, lecturi și alte munci” . La câtva timp, după câteva zile, în care Luther nu s-a arătat, prietenii au intrat în chilia sa și l-au găsit întins, inconștient, pe jos. Au adus o lăută și unul dintre ei a început să cânte. Luther și-a revenit și a mulțumit prietenilor. În septembrie 1506, el a pronunțat votul irevocabil al sărăciei, fecioriei și ascultării.

În mai 1507 a fost hirotonit preot, dar era chinuit, încă, de gândul că, în ciuda atâtor posturi și abțineri ascetice, nu avea siguranța mântuirii. Ispitele și îndoielile îl devorau, scepticismul și chiar disperarea îi copleșeau zilele și nopțile cu viziuni cerești și îndeosebi diabolice. Colegii călugări îi dădeau sfaturi amicale. Unul dintre ei l-a asigurat că Jertfa lui Hristos a răscumpărat păcatul omului și i-a deschis, astfel, porțile raiului. Lecturarea misticilor germani, și în special a lui Tauler, i-a dat lui Luther speranța aruncării unui pod peste oribila prăpastie a unui suflet păcătos și a unui Dumnezeu Atotputernic. Apoi, un tratat al lui Jan Hus i-a căzut în mâini și îndoielile doctrinare s-au adăugat tumultului său sufletesc. El se întreba de ce „un om care a putut scrie atât de creștinește și cu atâta putere a fost ars…am închis cartea și m-am întors cu inima rănită”, spunea el. Johann von Staupitz, vicarul provincial al eremiților augustinieni, observându-i frământările, l-a sfătuit să înlocuiască ascetismul cu lectura alternativă a Sf. Scripturi și a Sf. Augustin. Călugării și-au exprimat solicitudinea și i-au oferit o Biblie latină, carte pe care un om o poseda cu mare greutate, în epocă. Într-una din zile, poate în 1508 sau 1509, Luther a fost marcat de o frază din epistola către Romani, a Sf. Ap.Pavel: „Iar dreptul prin credință va fi viu”(I,17). Încet, aceste cuvinte l-au condus la concluzia că omul poate să fie justificat, adică să se mântuiască numai prin credința totală în Hristos. De aici, sola fide sau mântuirea prin credință și sola scriptura, ideea că Scriptura este singura autoritate pentru păcătoșii care caută mântuirea, au devenit principalele puncte ale sistemului său teologic. În această viziune harul și faptele bune nu-și mai aveau locul. La Sf. Augustin, Luther a găsit o altă idee, care a reînnoit teama sa, predestinația, după care Dumnezeu, chiar înainte de creație, a destinat pentru totdeauna unele suflete la mântuire și altele la pierzare. Aleșii au fost căutați arbitrar de voia liberă a lui Dumnezeu, pentru a fi mântuiți prin jertfa lui Hristos. Această grosolană absurditate revine, la Luther și apoi la toți protestanții și neoprotestanții, în speranța fundamentării mântuirii prin credință.

În 1508, la recomandarea lui Staupitz, Luther a fost transferat la o mănăstire din Wittenberg devenind călugăr al ordinului augustinian, unde a obținut un post de instructor în logică și în fizică, apoi de profesor de teologie, la Universitate. Wittenberg-ul era capitala nordică, rareori reședința, a lui Frederic cel Înțelept. Un contemporan descrie orașul în culori destul de închise, iar la momentul declanșării Reformei nu avea mai mult de 3000 de locuitori. Luther descrie locuitorii ca „bețivi, grosolani și dedați la dezmăț, peste măsură”. De altfel, locuitorii orășelului aveau reputația de a fi cei mai mari bețivi din tot ținutul Saxei, socotit a fi provincie a Germaniei unde domnea beția cea mai nestăpânită. „La doi km spre est, spunea Luther, civilizația se sfârșea și începea barbaria”. Aici Luther a locuit până la sfârșitul vieții sale.

Credem că între timp, Luther devenise un călugăr exemplar căci, în octombrie 1510, împreună cu un alt frate de mănăstire au fost trimiși la Roma, cu o oarecare misiune pentru eremiții augustinieni. Prima reacție, la vederea cetății eterne, a fost o teamă pioasă: se prosterna, ridica mâinile și striga: Te salut, o Romă sfântă! După care a observat toate gesturile unui pelerin, înclinându-se cu venerație în fața sf. moaște, urcând scara sfântă în genunchi, vizitând aproximativ douăzeci de biserici și câștigând atât de multe indulgențe pentru el dar și pentru părinții lui, pe care, deși erau morți, el dorea să-i scoată din Purgatoriu. A rămas cu totul insensibil de realizările renascentiste din Roma. Timp de mulți ani, după acest pelerinaj la Roma, Luther nu a făcut nici un comentariu asupra mondenității clerului roman sau imoralității, la ea acasă atunci, în cetatea sfântă. Zece ani mai târziu, totuși, și chiar după aceea, el descria Roma anului 1510, ca o nelegiuire, papii ca mai răi decât împărații păgâni și curtea pontificală ca fiind servită de douăsprezece fete goale.

După întoarcerea la Wittenberg (februarie 1511), Luther a fost rapid avansat între cadrele didactice și a devenit vicar provincial al ordinului său. El ținea cursuri asupra Bibliei și predica cu regularitate în biserica parohială, și căuta să-și facă datoria cu zel și devotament. Un erudit apusean consemnează faptul că ”scrisorile sale oficiale respiră o profundă solicitudine pentru cei slabi, o nobilă simpatie pentru cei căzuți(în păcat s.n.); ele marchează profunde sensuri religioase și un rar simț practic, fără să fie tulburat de sfaturile cu tendințe eterodoxe.

A făcut studii teologice pentru a răspunde angoasei privind mântuirea, determinându-l să ajungă la concluzii personale privind rolul credinței și al faptelor în procesul îndreptățirii omului. Și-a luat doctoratul în teologie în 1512 și a devenit profesor de științe biblice la prestigioasa universitate din Wittenberg.

În 1515 a adus învinuiri clerului, că dă un rău exemplu creștinilor, care au creat, din această cauză, satiri, maxime și fabule pe seama lui. El cerea preoților să ofere oamenilor modelul divin al Scripturii și nu al pământeanului corupt de păcat.

Ciuma din 1516, l-a găsit curajos, la postul său, pe care nu a vrut să-l părăsească, în ciuda invitațiilor făcute de prietenii săi” . Totuși, lent, în cursul acestor ani (1512-1517), ideile religioase ale lui Luther s-au îndepărtat de doctrina oficială a Bisericii. A început prin a vorbi de teologia noastră, în contrast cu cea care se preda la Erfurt.

Seriozitatea cu care Luther și-a susținut vocația sa religioasă l-a condus la o criză personală profundă: se întreba cum era posibil să reconcilieze cerințele legii lui Dumnezeu cu incapacitatea omului de a le urma. El a găsit răspunsul în Noul Testament: Dumnezeu, devenind om în Isus Christos, a împăcat omenirea cu el. Ceea ce era cerut omenirii nu era o respectare strictă a legilor și a obligațiilor religioase, ci un răspuns de credință, răspuns acceptat de Dumnezeu. Această credință trebuia să se bazeze pe dragoste, nu pe frică.

Martin Luther

Luther este cunoscut ca „părintele Reformei”. Intenția lui însă nu a fost crearea unei biserici noi, alternative, ci înnoirea Bisericii Universale.

A fost o personalitate plină de contradicții interioare, clădită din extreme și exprimată în paradoxuri, o mare de puteri, de impulsuri, de cunoștințe, de nerăbdare. Emotiv și sincer, simplu și vesel, binevoitor și naiv chiar în relațiile lui intime și familiare, dar tumultos, brutal și chiar ordinar în lupta și polemicele duse nu numai cu oamenii papalității, ci și cu foștii lui colaboratori, prieteni ori țărani răsculați, sau anabaptiști răsculați, Luther a fost prezentat uneori ca un apostol sau profet prin gura căruia a grăit Spiritul Sfânt cum n-a mai făcut-o de la Sf. Ap. Pavel încoace (Joule. Kostlin), alteori ca un erou și ca o personalitate puternică, plină de calități geniale (Thomas Carlyle, Thiele), ori ca cel mai genial creator de sistem filosofic și religios (Holl), iar alteori crezut drept un rătăcit răufăcător sau un psihopat care a făcut din pasiunile lui un crez cu care a infectat omenirea întreagă (Denifle, Grisar ș.a.). La fel este prezentată și opera reformatorului: când expresie a răbufnirii vechii uri naționale a germanilor față de tutela romanică (Michelet, Imbart de Tours, H. Preuss), când adevărata sinteză spirituală și culturală a Renașterii și umanismului (Jacob Burckhardt, Ranke ș.a.), sau chiar numai încercarea de unificare sufletească a germanilor, în locul celei politice, care lipsea, prin crearea limbii naționale, în special prin traducerea Bibliei (Funk-Brentano). Dar toate aceste prezentări sunt secvențiale și incomplete, așa cum o dovedește cunoașterea conjuncturii, a contextului în care s-a derulat Reforma, precum și a biografiei și operei marelui reformator.

În 1525 Martin Luther s-a însurat cu fosta călugăriță Katharina von Bora, arătându-se astfel adversar al celibatului impus de catolicism preoțimii. Restul vieții și l-a petrecut scriind, ținând predici și organizând reforma bisericii în Saxonia. Luther a murit la 18 februarie 1546 în orașul său natal, Eisleben.

·         1564: Michelangelo Buonarroti (n. 6 martie 1475, Caprese, Provincia Arezzo - d. 18 februarie 1564, Roma) a fost, alături de Leonardo da Vinci, cel mai important artist în perioada de vârf a Renașterii Italiene. Geniul său universal este deopotrivă oglindit de pictură, desen, sculptură și arhitectură. A scris și poezii, în special în genul sonetuluiși madrigalului.

Michelangelo di Ludovico Buonarroti Simoni a fost al doilea din cei cinci fii ai lui Lodovico di Buonarroti Simoni și ai Francescăi di Neri di Miniato del Sera. După întoarcerea la Florența, de unde provenea familia lor, Michelangelo este lăsat în grija unei doici. Aceasta fiind fiică și soție de pietrar, i-a insuflat micului Michelangelo dragostea pentru marmură. Această pasiune timpurie îl determină să părăsească școala, deși părinții lui ar fi dorit ca el să studieze gramatica și să se consacre studiilor umaniste. Datorită prietenului său, pictorul Francesco Granacci, Michelangelo descoperă pictura și, în 1488 este dat la ucenicie în cel mai vestit atelier de pictură din Florența aparținând lui Domenico Ghirlandaio. În acea perioadă, acesta, împreună cu fratele său David, executa frescele din biserica Santa Maria Novella. Totuși, dorința de a lucra în marmură nu-l părăsește; are paisprezece ani când începe să studieze sculptura pe lângă Bertoldo di Giovanni, un elev al lui Donatello, pe baza statuilor antice aflate în grădina lui Lorenzo de Medici, supranumit Il Magnifico, conducătorul politic al Florenței. În palatul acestui bogat mecena, protector al artelor, are posibilitatea de a cunoaște pe artiștii care veneau la curte, devenită un centru important de cultură umanistă. Printre aceștia sa afla și poetul Angelo Poliziano, cu care Michelangelo poartă discuții despre Homer, Virgiliu, despre Dante și Petrarca.

Michelangelo va locui la familia Medicilor între anii 1489-1492. În această perioadă realizează Lupta centaurilor și Madona della Scala. După moartea lui Lorenzo Magnificul, părăsește palatul și se întoarce la casa părintească. Florența traversează în acea vreme o perioadă tulbure, în care timp Michelangelo pleacă pentru un an la Veneția, după ce s-a oprit pentru un timp în Bologna, unde are ocazia să admire operele lui Jacopo della Quercia și realizeaza trei sculpturi pentru catedrala San Petronio. Se întoarce la Florența în 1495, o dată cu restabilirea păcii, și - în timp ce Savonarola condamna în predicile sale luxul și imoralitatea - Michelangelo realizeaza sculptura „Il bambino”. În anul 1496, se duce pentru prima dată la Roma, unde primește câteva comenzi de sculptură din partea cardinalului Riario și a bancherului Jacopo Galli printre care si Bachus beat. Sculptează pentru bazilica Sfântul Petru celebra Pietà, a cărei frumusețe îi va face pe contemporanii artistului să-i recunoască geniul. În anul 1501, revenind la Florența, realizează statuia lui David, precum și alte opere de sculptură și pictură, printre care Tondo Doni și Tondo Pitti, care trezesc admirația concetățenilor săi.

Statuia lui David - Museo dell'Accademia - Florența

În anul 1505 papa Iuliu al II-lea l-a chemat la Roma, dându-i comanda realizării unui monumental mausoleu, în care arhitectura să se îmbine, după maniera clasică, cu sculptura. Stă opt luni la Carrara pentru a alege cele mai bune blocuri de marmură. La acest proiect va lucra, cu întreruperi, timp de patru decenii, desăvârșindu-l abia în anul 1545. Tot papa Iuliu al II-lea l-a însărcinat în 1508 cu pictura boltei Capelei Sixtine din Palatul Vatican, proiect gigantic la care Michelangelo va lucra timp de patru ani.

În anii următori Michelangelo s-a dedicat realizării decorațiilor pentru fațada bisericii San Lorenzo din Florența, rămase însă în stare de proiect, și construirii unei sacristii cu mormântul ducelui Lorenzo de Urbino. Cunoscut deja sub numele de Il Divino, începe în anul 1521 lucrările la cavoul familiei de Medici. Între timp Florența devine din nou republică, însă va fi curând asediată de detașamentele papale și imperiale. Michelangelo primește funcția de inspector al fortificațiilor. Florența capitulează în anul 1530 și de Medici revin la putere. Papa Clement al VII-lea, care a făcut parte din această familie, îi trece artistului cu vederea participarea activă la apărarea orașului asediat. Michelangelo revine la lucrările desfășurate în biserica San Lorenzoși la finisarea cavourilor familiei de Medici, lucrări care îl vor absorbi vreme de câțiva ani.

Michelangelo - Crearea lui Adam - Capela Sixtină, Vatican

În anul 1534 papa Clement al VII-lea l-a adus din nou la Roma, unde Michelangelo va rămâne până la sfârșitul vieții. Papa îl însărcinează cu pictarea peretelui altarului din Capela Sixtină cu tema Judecății de Apoi. Când, la 31 octombrie 1541, papa Paul al II-lea, urmașul papei Clement, a dezvelit pictura, toți cei prezenți au rămas uimiți în fața tabloului apocaliptic cu peste trei sute de personaje, dominat de figura lui Isus-Judecătorul Suprem. Nu au lipsit nici vocile de dezaprobare a celor care au fost revoltați de goliciunea personajelor, considerând opera ca pe o blasfemie.

În anul 1549 a fost numit de papă „arhitect-șef și constructor al bazilicii Sfântul Petru”, pentru a continua construirea catedralei, începută de Bramante. Până la sfârșitul vieții se ocupă mai mult de arhitectură: termină construcția palatului Farnese, execută planurile pentru sistematizarea pieții Capitoliului și pentru cupola Bazilicii Sfântul Petru. Ultimele sale sculpturi tratează din nou tema Pietà (pentru Domul din Florența și altele). Michelangelo Buonarroti moare la Roma la 18 februarie 1564, la vârsta de 89 de ani. Conform dorinței artistului, corpul său va fi dus la Florența, unde va fi depus într-o criptă a bisericii Santa Croce.

Moise, Biserica San Pietro in Vincoli, Roma

Sculptura a reprezentat totdeauna marea pasiune a lui Michelangelo. În anul 1504, grație grupurilor statuare Pietà și David, dobândise deja renumele de sculptor atât la Roma cât și la Florența.

Pietà, 1499
Bazilica San Pietro

Pietà (1499), realizată de Michelangelo la vârsta de 24 de ani, se îndepărtează cu mult de modul tradițional de prezentare a Fecioarei Maria, care apare foarte tânără, cu trăsături imaculate. Suferința ei înobilează dragostea și frumusețea, cufundată în durere, stă cu capul ușor aplecat, ținând tragic în brațe trupul inert al fiului, care pare să curgă ca o undă de pe genunchii ei. Sculptura s-a dovedit a fi o capodoperă a genului și contemporanii au recunoscut imediat geniul artistului.

Statuia lui David (1501-1504) a fost realizată din însărcinarea consiliului municipal al Florenței. David apare ca un personaj plin de energie și forță, chipul minunat finisat și privirea îndreptată către stânga îi conferă un aspect hotărât și brav. Cioplit într-un bloc de marmoră având o înălțime de patru metri, personifică forța și siguranța. A fost nevoie de trei zile pentru a transporta statuia în piața Signoria din centrul Florenței. În anul 1873, pentru a-l proteja de intemperii, originalul va fi mutat în interiorul Muzeului Academiei de Belle-Arte, locul lui din piață fiind ocupat de o copie. Alte opere sculpturale ale lui Michelangelo sunt Moise (în biserica San Pietro in Vincoli, Roma), Sclav înlănțuit și Sclav murind (prevăzuți pentru mausoleul papei Iuliu al II-lea, în prezent în Muzeul Luvru di Paris), grupul statuar Ziua și Noaptea, Amurgul și Aurora la mormântul lui Giuliano de Medici, Il Pensioroso (Gânditorul) reprezentându-l pe Lorenzo Magnificul, grupul de sclavi (așa zișii Giganți), sculpturi neterminate aflate în Muzeul Academiei din Florența. Ultimele sculpturi cu tema Pietà se deosebesc de cea din tinerețe printr-un dramatism impresionant.

Valoarea și celebritatea operei lui Michelangelo a pus în umbră viața sa personală. Cercetări mai recente au dezvăluit și aspecte obscure ale existenței sale. Deși nu era sărac, avea un mod de viață auster și solitar, asemeni unui călugăr. Adeseori lucra fără pauză chiar și în timpul nopții, uitând să mănânce sau să se odihnească.^[6]

Prezența a numeroase nuduri masculine în opera sa a făcut pe mulți comentatori să creadă că marele artist era homosexual, deși acesta nu a recunoscut niciodată. Astfel, cu Gherardo Perini, tânăr utilizat ca model în lucrările sale, maestrul a avut o relație de opt ani.^[7] Dar cea mai mare afecțiune a avut-o față de Tommaso dei Cavalieri, care avea 23 de ani pe când l-a întâlnit Michelangelo (care pe atunci avea 57 de ani) și căruia i-a dedicat peste 300 de sonete și madrigale.^[8]

Michelangelo a avut o relație platonică cu marchiza Vittoria Colonna de Pescara, care era cu 15 ani mai tânără și căreia i-a dedicat mai multe sonete. Povestea sentimentală începe pe când maestrul avea 61 de ani.^[9]

Către sfârșitul vieții, relația sa cu Biserica Catolică a fost încordată și aceasta deoarece artistul a criticat fastul și opulența instituției religioase. Mai mult, după unii autori, mesajul ascuns al operelor sale sugerează că omul poate ajunge la divinitate numai grației inteligenței sale, fără a avea nevoie de intermediari.

Michelangelo Buonarroti
Michelangelo Buonarroti
Date personale
Nume la naștere	Michelangelo di Lodovico Buonarroti Simoni
Născut	6 martie 1475[1][2]  Caprese Michelangelo, Republica Florentină[*][3]
Decedat	18 februarie 1564 (88 de ani)[4][2]  Roma, Statele Papale[5]
Înmormântat	Biserica Sfintei Cruci[*]
Cauza decesului	infecție
Cetățenie	Republica Florentină[*]
Etnie	italian
Religie	catolicism
Ocupație	sculptor[*] draftsperson[*] pictor arhitect poet inginer
Activitate
Pregătire	Domenico Ghirlandaio, Bertoldo di Giovanni[*]
Profesor pentru	Guglielmo della Porta[*]
Mișcare artistică	High Renaissance[*], Renaissance painting[*]
Opere importante	David, Pietà, Dying Slave[*], The Last Judgment[*], Doni Tondo[*], Madonna of the Stairs[*], Battle of the Centaurs[*], The Genius of Victory[*], The Deposition[*], Rondanini Pietà[*], Sistine Chapel ceiling[*], Rebellious Slave[*], St. Matthew[*], Medici Chapels[*], Bacchus[*], Brutus[*], Bazilica Sfântul Petru din Roma, Slaves[*], Biblioteca Medicea Laurenziana[*]   Crucifixul din biserica Santo Spirito, Florenţa (unica sculptură în lemn a lui Michelangelo)     "Madonna" din biserica "Onze-Lieve-Vrouwekerk" ("Notre Dame") din Bruges, Belgia (unica "Madonna" a lui Michelangelo dinafara Italiei)     "Pietà Rondanini", ultima sculptură din viaţă a lui Michelangelo, Castello Sforzesco, Milano (din seria sculpturilor neterminate ale maestrului: "Non-finito")     Mormântul lui Michelangelo din basilica "Santa Croce" (Florenţa) Autoportrete Apostolul Bartolomeu ținând în mână propria sa piele cu autoportretul lui Michelangelo pe fresca "Judecata de Apoi" din Capela Sixtină (Vatican)     Autoportret ca profetul Ieremia în Capela Sixtină (Vatican)     Autoportret ca Olofern, al cărui cap este purtat pe o tavă de Iudita (Capela Sixtină, Vatican)     Personajul cu turban albastru din tabloul „Crucificarea apostolului Petru în Roma” din “Cappella Paolina” (Vatican)     Autoportret ca Nicodim în sculptura "Pietà Bandini" din Florenţa

·         1583: Antonio Francesco Grazzini, scriitor italian (n. 1503)
* 1690: Maria Anna Victoria de Bavaria (28 noiembrie 1660, München - 20 aprilie 1690, Versailles), a fost Delfină a Franței. Era cunoscută și ca Delfina Victoria sau Marea Delfină. Numele complet era Maria Anna Christine Victoria von Wittelsbach. Este strămoașa Prințului Henri, Conte de Paris, pretendent orleanist la tronul Franței, a monarhilor: Juan Carlos I al Spaniei, Albert al II-lea al Belgiei, Henri, Mare Duce de Luxembourgși a pretendentului la tronul Italiei, Vittorio Emanuele, Prinț de Neapole.

Era fiica mai mare a lui Ferdinand Maria, Elector de Bavaria și a soției sale Adelaide Henriette de Savoia. Bunicii materni erau Victor Amadeus I, Duce de Savoia și Christine Marie a Franței. Christine Marie era a doua fiică a lui Henric al IV-lea al Franței și a Mariei de Medici.

Născută la München în Germania de astăzi, Maria Anna a fost logodită cu Delfinul Franței în 1668, la vârsta de opt ani. S-a acordat o atenție specială educației ei; știa să vorbească câteva limbi străine: franceza, italiana, latina. S-a spus că a aștepta cu nerăbdare să devină Delfină a Franței. Maria Anna a fost foarte apropiată de mama ei care a murit în 1676.

Frații Mariei Ana erau: Violante de Bavaria, viitoarea soție a lui Ferdinando de' Medici și viitorul Maximilian al II-lea Emanuel, Elector de Bavaria.

Înainte de căsătoria cu Ludovic, a avut loc o ceremonie la München la 28 ianuarie 1680; cuplul s-a întâlnit pentru prima dată la 7 martie 1680 la Châlons-sur-Marne. A fost prima Delfină a Franței de la Maria Stuartcare s-a căsătorit cu Francisc al II-lea al Franței în 1558.

Maria Anna Christina Victoria de Bavaria, Delfină a Franței, în anul căsătoriei, 1680.

S-a căsătorit cu Ludovic, Monseigneur, fiul și moștenitorul lui Ludovic al XIV-lea al Franței, la 7 martie 1680 la Chalons-sur-Marne.

După căsătorie, a luat rangul soțului ei care era Fils de France (Fiu al Franței); formula de adresare la curte era Madame la Dauphine.

Când a ajuns în Franța, a făcut o impresie excelentă cu buna ei franceză. La întâmpinarea ei la Strasbourg atunci când lumea i s-a adresat în germană, ea i-a întrerupt spunând Messieurs, parlez-moi français !. (Un secol mai târziu, în același loc, o altă Delfină, austriacă de data asta, arhiducesa Maria Antoaneta a răspuns în același fel). Totuși, impresia generală asupra înfățișării ei nu era prea bună; a fost descrisă ca fiind "teribil de urâtă". Alții au spus că poate nu este o frumusețe însă are farmec personal.

De la sosirea în Franța, rangul său o situa pe poziția a doua de la Curte, după soacra sa, regina Maria Tereza a Spaniei. Regina a murit în iulie 1683 iar Maria Ana a devenit personajul feminin cel mai important, cu rangul cel mai mare din regat și a primit apartamentele reginei. Regele se aștepta să îndeplinească funcțiile primei doamne de la Curte însă starea sa de sănătate n-a lăsat-o să-și îndeplinească datoria.
Soțul ei a avut metrese iar ea a trăit izolată în apartamentele ei unde vorbea cu prietenii ei în germană, limbă pe care soțul ei n-o înțelegea. A fost apropiată de Elizabeth Charlotte, Prințesă Palatină, care era a doua soție a lui Filip, care era fratele mai mic al regelui Ludovic al XIV-lea.

A suferit pentru că nu era frumoasă la o Curte unde frumusețea era foarte importantă, lucru care a deprimat-o. A murit în 1690 și a fost înmormântată la biserica St Denis.

Copii:

Nume	Portret	Date	Note
Ludovic al Franței Delfin al Franței		16 august1682 - 18 februarie 1712 (29 de ani)	Născut la Versailles, a deținut titlurile de Duce de Burgundia și Delfin al Franței; s-a căsătorit cu Marie-Adélaïde de Savoia iar fiul său a devenit rege al Franței sub numele Ludovic al XV-lea.
Filip al Franței Rege al Spaniei		19 decembrie1683 - 9 iulie 1746 (62 de ani)	Născut la Versailles, a deținut titlul de Duce de Anjou; s-a căsătorit prima dată cu Maria Louisa de Savoia cu care a avut patru fii; a doua oară s-a căsătorit cu Elisabeta de Parma cu care a avut șapte copii. În 1724 a devenit rege al Spaniei.
Charles al Franței		31 iulie1686 - 5 mai 1714 (27 de ani)	Născut la Versailles, a deținut titlul de Duce deBerry; s-a căsătorit cu verișoara sa primară Marie Louise Élisabeth de Orléans; au avut copii însă nu au supraviețuit vârstei de un an.

Marie Anne Victoire de Bavaria
Date personale
Nume la naștere	Maria Anna Christine Victoria
Născută	28 noiembrie 1660 München, Bavaria
Decedată	20 aprilie 1690 (29 de ani) Palatul Versailles, Franța
Înmormântată	Biserica Saint Denis, Franța
Părinți	Ferdinand Maria, Elector de Bavaria Prințesa Henriette Adelaide de Savoia
Frați și surori	Ducesa Violante Beatrice de Bavaria Maximilian al II-lea Emanuel, Elector de Bavaria Joseph Clemens of Bavaria[*]
Căsătorită cu	Ludovic, Delfin al Franței
Copii	Ludovic al Franței, Duce de Burgundia Filip al V-lea al Spaniei Charles, Duce de Berry
Cetățenie	Germania
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă de Bavaria Delfină a Franței
Familie nobiliară	Casa de Bourbon Casa de Wittelsbach
Delfină a Franței
Domnie	7 martie 1680 – 20 aprilie 1690
Predecesor	Maria Stuart
Succesor	Marie-Adélaïde de Savoia

         1712: Ludovic, Delfin al Franței și Duce de Burgundia (16 august 1682 - 18 februarie 1712) a fost fiul lui Ludovic, Marele Delfin și al Mariei Anna de Bavaria. El este, uneori, cunoscut ca Le Petit Dauphin. A devenit Delfin al Franței după decesul tatălui său în 1711.

Născut la Palatul Versailles, el a fost al doilea în linia de succesiune la tronul Franței. De la naștere a fost numit Duce de Burgundia. A fost botezat printr-o ceremonie privată în ziua nașterii, în camera mamei sale de Emmanuel-Théodose de La Tour d'Auvergne, Cardinal de Bouillon și de Nicolas Thibault, pastor la biserica Saint-Julien de Versailles, în prezența regelui Ludovic al XIV-lea și a lui Filip de Orléans.^[1].

La 18 ianuarie 1687, în aceeași zi cu cei doi frați mai mici, Filip al Franței, Duce de Anjou și Charles al Franței, Duce de Berry, Ludovic a fost botezt public în capela regală a Palatului Versailles, în prezența lui François Hébert, pastor al bisericii Notre-Dame de Versailles. Nașii lui au fost: bunicul său, regele Ludovic al XIV-lea și mătușa lui, Elisabeth Charlotte.^[2].

La vârsta de opt ani își pierde mama. Tatăl lui n-a jucat niciodată un rol politic major. După moartea tatălui său în 1711, Ludovic devine moștenitor (Delfin) al tronul Franței.

Atât el cât și soția sa Marie-Adélaïde de Savoia au contractat o boală și au murit la începutul anului 1712. Fiul lor mai mare, Ludovic, Duce de Bretania devine Delfin însă moare și el de aceeași boală. Fiul mai mic, Ducele de Anjou, care avea numai doi ani, a supraviețuit și a devenit regele Ludovic al XV-lea al Franței în 1715.

La 7 decembrie 1697 s-a căsătorit cu Marie-Adélaïde de Savoia (1685-1712). Ea era fiica cea mare a lui Victor Amadeus al II-lea al Sardiniei și a primei sale soții, Anna Maria de Orléans. Marie-Adélaïde a pierdut patru sarcini și a născut trei copii:

• Ludovic, Duce de Bretania (1704-1705)
• Ludovic, Delfin al Franței (1707-1712)
• Ludovic al XV-lea (1710-1774)

Jump to navigationJump to search

Ludovic
Duce de Burgundia Delfin al Franței
Ludovic, duce de Burgundia
Date personale
Nume la naștere	Louis de France
Născut	16 august 1682 Palatul Versailles, Franța
Decedat	18 februarie 1712 (29 de ani) Castelul Marly, Franța
Înmormântat	Biserica Saint Denis, Franța
Cauza decesului	cauze naturale[*] (rujeolă)
Părinți	Ludovic, Delfin al Franței Maria Anna Victoria de Bavaria
Frați și surori	Filip al V-lea al Spaniei Charles, Duce de Berry
Căsătorit cu	Marie-Adélaïde de Savoia
Copii	Ludovic, Duce de Bretania Ludovic al XV-lea al Franței
Cetățenie	Franța
Religie	catolicism
Ocupație	politician
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Bourbon

·        











































































*  1743: Anna Maria Luisa de' Medici (11 august 1667 – 18 februarie 1743) a fost ultima urmașă a Casei de Medici. Patroană a artelor, ea a lăsat moștenire colecția mare de artă a familiei Medici inclusiv Uffizi, Palatul Pitti și vile pe care le-a moștenit la moartea fratelui ei, Gian Gastone în 1737 și comorile palatine ale statului toscan

Anna Maria Luisa în anii 1680.

Anna Maria Luisa de' Medici, singura fiică și al doilea copil al lui Cosimo III de' Medici, Mare Duce de Toscana și a Prințesei Marguerite Louise d'Orléans, s-a născut la Florența la 11 august 1667. A fost numită după mătușa maternă, Anne Marie Louise d'Orléans, Ducesă de Montpensier.^[3]

Relația dintre părinții ei nu era foarte bună, Marguerite Louise n-a ratat nici o șansă pentru a-l umili pe Cosimo.^[4] După ce toate încercările de conciliere au eșuat, Cosimo a acceptat ca soția sa să plece la mănăstirea Montmartre din Franța. Prin contractul creat în acea zi, ea a renunțat la drepturile ca nepoată a Franței și a declarat că la moartea ei, averea va fi moștenită de copii. În compensație, Cosimo i-a garantat un venit de 80.000 de livre.^[5] Ea a abandonat Toscana în iunie 1675; Anna Maria Luisa n-a mai văzut-o niciodată.^[6] Deși Cosimo era afectuos cu fiica sa, ea a fost crescutăde bunica paternă, Vittoria della Rovere

În 1669, Anna Maria Luisa a fost considerată ca o potențială mireasă pentru Ludovic, le Grand Dauphin, moștenitorul regelui Ludovic al XIV-lea al Franței.^[8] Lui Cosimo al III-lea nu i-a plăcut ideea unei căsătorii franceze și nu s-a dedicat niciodată acestei cauze (ulterior ea a fost respinsă).^[8] În schimb, Cosimo l-a vrut pe Petru al II-lea al Portugaliei. Miniștrii lui Petru, temându-se că Prințesa Anna Maria Luisa îl va domina pe Petru al II-lea și temându-se ea ar fi putut moștenit manierele Marguerite Louise, au refuzat oferta.^[9]

Portret al Annei Maria Luisa de’ Medici, 1700.

În urma refuzurilor din Spania, Portugalia, Franța și Savoia, Leopold I, Împărat Romanl-a sugerat pe Johann Wilhelm, Elector Palatin.^[10] El și Anna Maria Luisa s-au căsătorit prin procură la 29 aprilie 1691. Ea a plecat spre Düsseldorf, capitala soțului ei, la 6 mai 1691, acompaniată de fratele ei mai mic, Gian Gastone. Johann Wilhelm a surprins-o la Innsbruck, unde s-au căsătorit oficial.

Anna Maria Luisa a rămas însărcinată în 1692 însă a avortat.^[3] Se crede că s-a îmbolnăvit de la soțul ei cu sifilis, lucru care ar explica de ce Anna Maria Luisa și Johann Wilhelm nu au avut moștenitori.^[11][12][13]

Anna Maria Luisa și Johann Wilhelm au avut o căsnicie armonioasă.^[14] Prințesa Electoare își petrecea timpul bucurându-se de baluri, spectacole muzicale și alte festivități.^[15] El a construit un teatru pentru ea, unde se jucau comediile franceze ale lui Molière.^[15] Deoarece Anna Maria Luisa a patronat mulți muzicieni, curtea era privită ca un centru internațional al muzicii.^[16]

Ea l-a invitat la curte pe Fortunato Chelleri și l-a numit maestro di cappella. Agostino Steffani a fost sponsorizat de Prințesa Electoare de la sosirea lui în Düsseldorf în 1703 până la întoarcerea ei în Toscana.

La îndemnul tatălui ei, Anna Maria Luisa a aranjat o căsătorie pentru fratele ei mai mic: la Düsseldorf, la 2 iulie 1697, Gian Gastone de' Medici s-a căsătorit cu Anna Maria Franziska, moștenitoare a ducatului de Saxa-Lauenburg Düsseldorf.^[17] Lui Gian Gastone, soția lui i-a repugnat și din acest motiv s-au despărțit în 1708

Anna Maria Luisa de' Medici
Date personale
Născută	11 august 1667 Palatul Pitti, Florența, Toscana
Decedată	18 februarie 1743 (75 de ani) Palatul Pitti, Florența, Toscana
Înmormântată	Biserica San Lorenzo, Florența
Părinți	Cosimo al III-lea de' Medici, Mare Duce de Toscana Marguerite Louise d'Orléans
Frați și surori	Ferdinando de' Medici, Mare Prinț de Toscana Gian Gastone de' Medici, Mare Duce de Toscana
Căsătorită cu	Johann Wilhelm, Elector Palatin
Cetățenie	Marele Ducat de Toscana
Religie	catolicism
Ocupație	colecționar de artă[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Electress[*]
Familie nobiliară	Casa de Medici Casa de Wittelsbach
Electoare Palaatină; Ducesă de Neuburg, Jülich și Berg; Contesă de Megen
Domnie	5 iunie 1691 – 8 iunie 1716

* 1840: Elisabeth Christine de Brunswick-Lüneburg (8 noiembrie 1746 - 18 februarie 1840), a fost prima soție a Prințului Frederic Wilhelm, vărul ei primar și viitorul rege Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei.

Elisabeth Christine a fost al șaptelea copil și a treia fiică a lui Carol I, Duce de Brunswick-Lüneburg și a soției lui, Prințesa Philippine Charlotte a Prusiei, care era sora lui Frederic cel Mare. A fost aleasă de unchiul ei, regele Prusiei, ca mireasă potrivită pentru moștenitorul tronului Prusiei. La 14 iulie 1765 Elisabeth s-a căsătorit cu Frederic Wilhelm, Prințul Moștenitor, la moșia familiei în Salzdahlum.

Curând a devenit clar: cuplul nu a fost fericit unul cu altul. Regele Frederic a sperat că mariajul ar duce la producerea unui moștenitor, însă a observat că Frederic Wilhelm își neglija soția și îi era necredincios. Când primul lor copil s-a dovedit a fi o fată, relația lor s-a deteriorat. Rănită de neglijarea soțului ei și infidelitatea sa, Elisabeth a început să aibă aventuri cu muzicieni și ofițeri din Potsdam, lucru care a condus la un scandal în 1769 când a rămas însărcinată.

Fiica Elisabetei, Prințesa Frederica Charlotte a Prusiei.

A plănuit să fugă împreună cu amantul ei însă a fost trădată și căsătoria a fost dizolvată în câteva zile. Frații Elisabetei au forțat-o să plece. Prințesei nu i s-a permis să-și păstreze titlul. Regele și-a forțat nepotul să se recăsătorească în termen de câteva luni.

În acest timp, Elisabeth a fost pusă sub arest la castelul din Stettin sub supravegherea unei rude. În cele din urmă, Frederic i-a îmbunătățit condițiile de viață. Începând cu anul 1774, reședința de vară a fost într-o mănăstire medievală din Jasenitz, acum parte a districtului Police în Pomerania. După moartea lui Frederic cel Mare în 1786, ea a fost tratată mai puțin strict. Când armata franceză a ocupat orașul în 1810, Elisabeth s-a mutat la o moșie în afara zidurilor orașului, pe care ea a numit-o Friedrichsgnade (mila lui Frederic).

Elisabeth a murit la vârsta de 93 de ani, supraviețuind tuturor fraților și surorilor sale. A avut un mausoleu separat deoarece nu a vrut să fie lângă rudele ei.

După divorț nu și-a mai văzut fiica niciodată. Frederica Charlotte a Prusiei a fost educată de bunica și mama vitregă și s-a căsătorit cu Prințul Frederic, Duce de York și Albany.

Elisabeth Christine de Brunswick-Lüneburg
Prințesă Moștenitoare a Prusiei
Elisabeth Christine de Johann Georg Ziesenis, 1965.
Date personale
Născută	8 noiembrie 1746 Wolfenbüttel, Germania[1]
Decedată	18 februarie 1840 (93 de ani) Szczecin, Regatul Prusiei[2]
Înmormântată	Ducal Castle[*]
Părinți	Karl I, Duce de Brunswick-Wolfenbüttel Prințesa Philippine Charlotte a Prusiei
Frați și surori	Auguste Dorothea von Braunschweig-Wolfenbüttel[*] Duchess Sophie Caroline Marie of Brunswick-Wolfenbüttel[*] Anna Amalia de Brunswick-Wolfenbüttel Frederick Augustus, Prince of Brunswick-Wolfenbüttel-Oels[*] Leopold of Brunswick-Wolfenbüttel[*] Albrecht Heinrich von Braunschweig[*] Wilhelm Adolf von Braunschweig-Wolfenbüttel[*] Carol al II-lea, Duce de Braunschweig-Wolfenbüttel
Căsătorită cu	Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei
Copii	Frederica Charlotte a Prusiei
Cetățenie	Germania
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Hohenzollern Casa de Brunswick-Bevern

·         1851: Carl Gustav Jacob Jacobi (n. 10 decembrie 1804 în Potsdam; d. 18 februarie 1851 în Berlin) a fost un matematician german. A fost fratele lui Hermann Jacobi.

Jacobi s-a născut într-o familie de origine evreiască. În perioada 1816 - 1821 urmează Victoria-Gymnasium. În 1825 încheie studiile la Universitatea de la Berlin cu titlul de Doctor în filozofie. În perioada 1829 - 1842 este profesor la Universitatea de la Königsberg.

Jacobi se implică politic în Revoluția de la 1848 și candidează pentru parlament din partea grupării liberale. Ca prețuire a activității sale, în 1836 este ales ca membru străin al Academiei Regale de Științe din Suedia.

În 1828, concomitent cu Abel, a creat teoria funcțiilor eliptice. În 1839 utilizează cu succes coordonatele eliptice la rezolvarea unor ecuații diferențiale.

Jacobi a introdus funcțiile theta pe care le-a reprezentat sub formă de serii trigonometrice, funcții care ulterior aveau să joace un rol important în studiul funcțiilor eliptice. Mai târziu, după modelul acestor funcții, Henri Poincaré a creat funcțiile fuchsiene.

Funcțiile eliptice l-au condus pe Jacobi la diverse teoreme despre reprezentarea numerelor sub formă de sume de pătrate.

Jacobi a studiat o anumită clasă de integrale pe care, în cinstea lui Abel, le-a denumit integrale abeliene. A studiat și determinanții stabilind diverse proprietăți ale acestora. A introdus o clasă de determinanți funcționali, care ulterior vor fi denumiți determinanți jacobieni (de ordinul n, asociat unui ansamblu de n funcții cu n argumente). Jacobi s-a ocupat și cu teoria calculului variațional, domeniu unde a adus contribuții importante.

Carl Gustav Jacob Jacobi
Carl Gustav Jacob Jacobi
Date personale
Născut	10 decembrie 1804[1][2][3][4][5][6]  Potsdam, Regatul Prusiei[7][8]
Decedat	18 februarie 1851 (46 de ani)[1][2][3][4][5][6]  Berlin, Regatul Prusiei[9][8]
Înmormântat	Berlin
Cauza decesului	cauze naturale[*] (variolă)
Frați și surori	Moritz von Jacobi[*]
Copii	Leonard Jacobi[*]
Cetățenie	Prusia
Religie	creștinism
Ocupație	matematician profesor universitar
Activitate
Cauza decesului	variolă
Alma mater	Universitatea Humboldt din Berlin Universitatea din Königsberg[*]
Organizație	Universitatea Humboldt din Berlin Universitatea din Königsberg[*]
Premii	Ordinul pentru Merit în domeniul Științei și Artelor[*] Grand prix des sciences mathématiques[*] (1830) membru străin al Royal Society[*]

·         1873 – Revoluționarul bulgar Vasil Levski este executat prin spanzurare la Sofia de către autoritatile otomane. Nascut la 18 iulie 1837 Vasil Levski a inființat in 1869 Organizatia revolutionara interna, o retea de comitete revolutionare regionale secrete care a încercat să organizeze o revoltă a poporului bulgar la nivel national.

·         1886: Constantin D. Aricescu (n. 18 martie 1823 la Câmpulung - d. 18 februarie 1886 la București) a fost un istoric și publicist român, participant la Revoluția din 1848 din Țara Românească. A fost membru din Divanurile ad-hoc, desfășurând o intensă activitate în favoarea unirii principatelor române. Ca director al Arhivelor statului din București, a sistematizat fondul arhivistic. A publicat lucrări istorice privind istoria orașului Câmpulung, revoluția din 1848 și răscoala din 1821. Ca scriitor, Aricescu a compus versuri naive și un roman neizbutit („Misterele căsătoriei”, 3 volume apărute în 1862, 1863, 1886).
Opera:

• Arpa română, 1852
• Lyra, 1858
• Sora Agapia, 1871
• Istoria revoluțiunii române de la 1821 (2 vol.), 1874
• A scris și memorialistică: Memoriile mele, Biografia mea, Procesul și exilul meu la Snagov.

În catalogul Bibliotecii Centrale Universitare București apar, între altele, următoarele lucrări, inclusiv cu ortografia specifică:

• C.D.Aricescu, Acte justificative la istoria revoluțiunii române de la 1821, Craiova, Editura Typographiei Române, 1874;
• C.D.Aricescu, Arpa română, Bukuresci, tipografia Sfintei Mitropolii, 1852;
• C.D.Aricescu, Cantulu Lebedei (poesii), Bucuresci, Academia Română, 1884;
• C.D.Aricescu, Capii Revoluțiunii române de la 1848 judecați de propriile lor acte, Bucuresci, Typographia Stephan Rassidescu, 1866;
• C.D.Aricescu, Chestiunea proprietății desbătută de proprietari și plugari la 1848, Bucuresci, Typographia Stephan Rassidescu, 1862;
• C.D.Aricescu, Politica d-lui Ioan Gluca, ex-bey de Samosu, Bucuresci, Typographia Ioan Weiss, 1870;
• C.D.Aricescu, România sub prinçul Bibescu: 1842 - 1848, Bucuresci, Typographia C.A.Rosetti, 1862;
• C.D.Aricescu, (ed. Dan Simonescu și P.Costinescu), Scrieri alese, București, Minerva, 1982.

Constantin D. Aricescu
Constantin D. Aricescu
Date personale
Născut	18 martie 1823[1]  Câmpulung[*], România
Decedat	18 februarie 1886 (62 de ani)[1]  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	istoric poet scriitor dramaturg
Activitate
Alma mater	Colegiul Național „Sfântul Sava” din București

* 1895: Arhiducele Albrecht Friedrich Rudolf Dominik de Austria, Duce de Teschen (3 august 1817 – 18 februarie 1895) a fost membru al Casei de Habsburg și general austriac. Inspector General timp de 36 de ani, a primit rangul de feldmareșal în armata austriacă (1888) și cea germană (1893).

Arhiducele Albert
Date personale
Nume la naștere	Albrecht Friedrich Rudolf Dominik
Născut	3 august 1817 Viena
Decedat	18 februarie 1895 (77 de ani) Arco, Tirol (astăzi Trento, Italia)
Înmormântat	Cripta Capucinilor din Viena
Părinți	Arhiducele Carol, duce de Teschen Prințesa Henrietta de Nassau-Weilburg
Frați și surori	Archduchess Maria Karoline of Austria[*] Maria Tereza de Austria Arhiducele Wilhelm Franz de Austria Arhiducele Frederic Ferdinand de Austria Arhiducele Karl Ferdinand de Austria
Căsătorit cu	Prințesa Hildegard a Bavariei
Copii	Maria Theresa, Ducesă de Württemberg Arhiducele Karl Arhiducesa Mathilde
Cetățenie	Austria
Religie	catolicism
Ocupație	ofițer
Apartenență nobiliară
Titluri	Arhiduce
Familie nobiliară	Casa de Habsburg-Lorena
Duce de Teschen
Predecesor	Arhiducele Karl
Succesor	Arhiducele Friedrich

* 1899: Prințesa Maria Immaculata de Bourbon-Două Sicilii^[1] (14 aprilie 1844- 18 februarie 1899) a fost al cincilea copil și a doua fiică a regelui Ferdinand al II-lea al Celor Două Sicilii și a soției lui, Maria Tereza de Austria.^[1] Prin căsătoria cu Arhiducele Karl Salvator de Austria, Prinț de Toscana, Maria Immaculata a devenit Arhiducesă de Austria, Prințesă a Austriei, Ungariei, Croației și Boemiei.

S-a căsătorit la Roma, la 19 septembrie 1861 cu vărul ei primar, Arhiducele Karl Salvator, Prinț de Toscana, fiu al lui Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana și a celei de-a doua soții, Prințesa Maria Antonia a celor Două Sicilii

Cuplul a avut zece copii:

1. Arhiducesa Maria Theresia Antoinette Immakulata Josepha Ferdinanda Leopoldine Franziska Caroline Isabella Januaria Aloysia Christine Anna (18 septembrie 1862 - 10 mai 1933); s-a căsătorit la Viena, la 28 februarie 1886 cu Arhiducele Karl Stephen de Austria; au avut copii
2. Arhiducele Leopold Salvator Maria Joseph Ferdinand Franz von Assisi Karl Anton von Padua Johann Baptist Januarius Aloys Gonzaga Ranier Wenzel Gallus (15 octombrie 1863 - 4 septembrie 1931); s-a căsătorit la Frohsdorf la 24 octombrie 1889 cu Blanca, Infantă a Spaniei; au avut copii
3. Arhiducele Franz Salvator Maria Joseph Ferdinand Karl Leopold Anton von Padua Johann Baptist Januarius Aloys Gonzaga Rainer Benedikt Bernhard (21 august 1866 - 20 aprilie 1939); s-a căsătorit la Ischl la 31 iulie 1890 cu Arhiducesa Marie Valerie de Austria (22 aprilie 1868 - 6 septembrie 1924), au avut copii; s-a căsătorit a doua oară morganatic la Viena la 28 aprilie 1934 cu Melanie Freiin von Riesenfels (20 septembrie 1898 - 10 noiembrie 1984), fără copii
4. Arhiducesa Carolina Maria Immakulata Josepha Ferdinanda Therese Leopoldine Antoinette Franziska Isabella Luise Januaria Christine Benedikta Laurencia Justiniana (5 septembrie 1869 - 12 mai 1945), s-a căsătorit la Viena la 30 mai 1894 cu Prințul August Leopold de Saxa-Coburg-Kohary (6 decembrie 1867 - 11 octombrie 1922)
5. Arhiducele Albrecht Salvator Marie Joseph Ferdinand Karl Anton Johannes Xaver Aloys Rainer Klemens Roman (22 noiembrie 1871 - 27 februarie 1896), necăsătorit și fără copii
6. Arhiducesa Marie Antoinette Immakulata Josepha Ferdinanda Theresia Leopoldine Franziska Karoline Isabella Januaria Luise Christine Appolonie (18 aprilie 1874 - 14 ianuarie 1891)
7. Arhiducesa Maria Immakulata Rainera Josepha Ferdinande Theresia Leopoldine Antoinette Henriette Franziska Karoline Aloysia Januaria Christine Philomena Rosalia (3 septembrie 1878 - 25 noiembrie 1968), s-a căsătorit la Viena la 29 octombrie 1900 cu Ducele Robert de Württemberg (14 ianuarie 1873 - 12 aprilie 1947)
8. Arhiducele Rainier Salvator Maria Joseph Ferdinand Leopold Karl Anton von Padua Franz von Assisi Johann Baptist Xaver Aloys Gonzaga Stephan Protomartyr Alexander (27 februarie 1880 - 4 mai 1889)
9. Arhiducesa Henriette Maria Immakulata Adelgunde Josepha Ferdinande Theresia Leopoldine Franziska Karoline Isabella Januaria Luise Christine Eleonore (20 februarie 1884 - 13 august 1886)
10. Arhiducele Ferdinand Salvator Franz von Assisi Anton von Padua Johann Baptist Xaver Aloys Gonzaga Rainer Erasmus (2 iunie 1888 - 28 iulie 1891)

Maria Immaculata de Bourbon-Două Sicilii
Arhiducesă de Austria; Prințesă a Ungariei, Boemiei și Toscanei
Date personale
Nume la naștere	Maria Immacolata Clementina
Născută	14 aprilie 1844 Neapole, Două Sicilii
Decedată	18 februarie 1899 (54 de ani) Viena, Austria
Înmormântată	Cripta Capucinilor din Viena
Părinți	Ferdinand al II-lea al Celor Două Sicilii Maria Tereza de Austria
Frați și surori	Prințesa Maria Annunciata de Bourbon-Două Sicilii Maria Luisa Immaculata de Bourbon-Două Sicilii Prințesa Maria Pia de Bourbon-Două Sicilii Prince Louis, Count of Trani[*] Francisc al II-lea al Celor Două Sicilii Prințul Gaetan, Conte de Girgenti Prince Januarius, Count of Caltagirone[*] Pasquale Prințul Alfonso, Conte de Caserta
Căsătorită cu	Arhiducele Karl Salvator de Austria
Copii	Arhiducesa Maria Theresia Arhiducele Leopold Salvator Arhiducele Franz Salvator Arhiducesa Karoline Marie Arhiducesa Isabelle Arhiducele Albrecht Salvator Arhiducesa Maria Antoinette Arhiducesa Maria Immakulata Arhiducele Rainier Salvator Arhiducesa Henriette Arhiducele Ferdinand Salvator
Cetățenie	Regatul Italiei
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Bourbon-Două Sicilii Casa de Habsburg-Lorena

·         1916: Elisabeta a României, pseudonim literar Carmen Sylva (lat. „cântecul pădurii”), nume complet Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied, n. 29 decembrie 1843, Neuwied, Germania - d. 18 februarie 1916 (S.N. 2 martie), Curtea de Argeș, Regatul României) a fost regina României în timpul domniei soțului său, Carol I al României. Patroană a artelor, fondatoare a unor instituții caritabile, poetă, eseistă și scriitoare.

Elisabeta era fiica lui Hermann, principe de Wied. În 1869 principesa Elisabeta de Wied s-a căsătorit cu domnitorul Carol I al României, devenind în 1881 prima regină a României, în urma recunoașterii țării drept regat atât de Poarta Otomană cât și de marile Puteri Europene după Războiul de Independență a României de la 1877.

S-a născut pe 29 decembrie 1843 în castelul Monrepos din Neuwied(astăzi în unul din cele 16 state federale ale Germaniei, Renania-Palatinat) pe Rin. Prințesa Elisabeta von Wied a venit în România în 1869, la vârsta de 26 de ani, pentru a se căsători cu Prințul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care a guvernat sub numele regal de Carol Ial României. În acea vreme Principatul era sub tutela Imperiului Otoman. După Războiul de Independență din 1877 și Tratatul de la Berlin (1878), România a fost recunoscută ca regat în 1881 și Elisabeta a devenit prima Regină a României.

Articol principal: Ceremonia de încoronare a regelui Carol I al României‎.

În timpul războiului din 1877, Elisabeta a înființat spitale, servicii de ambulanță și îngrijire și a procurat medicamente pentru răniți. Regina Elisabeta s-a implicat energic în sprijinirea artelor și a societății filantropice, prin intermediul cărora a încurajat doamnele din înalta societate să aibă un rol activ în strângerea de fonduri și în gestionarea actelor caritabile. În absența unui sistem de caritate, Societatea Regina Elisabeta a reginei, fondată în 1893, a tratat benevol circa 17.000 de pacienți pe an, a distribuit medicamente gratuite și a monitorizat starea familiilor nevoiașe.

Mormântul reginei Elisabeta a României de la Curtea de Argeș

Regina a avut și inițiativa de a identifica potențialul meșteșugurilor românești. Ea însăși se înveșmânta adesea în portul național românesc, socotit până atunci strai al țăranilor, și a încurajat doamnele din suita ei să facă la fel, dându-i astfel o valoare socială deosebită. Regina a organizat la castelul regal de la Sinaia un centru de meșteșuguri naționale.

Și-a făcut o datorie din a încuraja tinerii talentați să studieze prin intermediul unui program de burse. Regina s-a înconjurat cu artiști în devenire cum ar fi George Enescu sau Elena Văcărescuși a sprijinit financiar pictorul Nicolae Grigorescu și poetul Vasile Alecsandri.

Elisabeta a fost conștientă de beneficiul major al turismului într-o țară care nu era încă în circuitul turistic internațional. A inițiat în acest domeniu o campanie susținută de publicitate pentru a-și face cunoscută în străinătate țara sa adoptivă. Trenul Orient Express făcea o haltă la Sinaia și călătorii erau găzduiți la castelul regal.

Ca parte a aceleiași campanii, România a participat la Expoziția Universală de la Paris în anii 1867, 1889 și 1900 cu multe articole lucrate tradițional de femei, cum ar fi broderii și tapițerii, iar în 1912, regina a organizat la Berlin expoziția Die Frau im Kunst und Beruf (Femeia în artă și meșteșuguri).

Talentul său lingvistic desăvârșit a ajutat-o să publice diverse opere în limbile franceză, germană și engleză sub pseudonimul Carmen Sylva, prin lucrările sale făcând cunoscută în străinătate România; astfel a atras atenția lui Pierre Loti și Mark Twain, care evocând-o a spus despre ea: „Acea prințesă și poetă germană încântătoare, adorabilă, își aduce aminte că florile codrului și câmpiile «i-au vorbit»”.

Regina a ales pseudonimul Carmen Sylva, latinescul pentru „cântecul pădurii”, chiar la îndemnul lui Carol, pentru a delimita poeta de regină.^[1]

Regina Elisabeta a murit cu puțin timp înainte ca România să declare război Germaniei și a fost îngropată la mănăstirea de la Curtea de Argeș.

Opera literară:

A scris enorm, peste o mie de poezii, nouăzeci de nuvele strânse în patru volume antologice, treizeci de opere dramatice și patru romane. A scris în limba germană, uneori chiar cu caractere gotice. Opera ei a fost transpusă în limba română de Mihai Eminescu, George Coșbuc, Mite Kremnitz sau Adrian Maniu. Se poate menționa ca un fapt divers că s-a afirmat adesea că poemul Peste vârfuri al lui Mihai Eminescu ar fi doar versiunea modificată în limba română a unui poem scris în limba germană de poeta Carmen Sylva.

• Poezii românești
• Pelerinajul Dunării (1882)
• Cugetările unei regine (1882)
• O rugăciune (1883)
• Din două lumi (1884)
• Schițe (1882)
• Printre veacuri (1885), dedicat lui Vasile Alecsandri
• Astra (1882), roman scris în colaborare cu Mite Kremnitz
• Bate la ușă (1887)
• Poșta militară (1887), în colaborare cu Mite Kremnitz, Bonn, 1887
• La voia întâmplării (1888), în colaborare cu Mite Kremnitz
• Poveștile Peleșului (1882)
• Robia Peleșului (1888)
• Răzbunarea și alte novele (1888)
• Deficit (1890), Bonn
• Rinul meu (1894)
• Vârful cu dor, dramă lirică scrisă în colaborare cu poetul Mihai Eminescu
• Cuibul meu
• Cântece din valea Dâmboviței
• Cugetările unei regine
• Cântecele mării

A tradus în limba germană multe din operele lui Vasile Alecsandri, de care era legată printr-o puternică prietenie literară.

Elisabeta a României
Date personale
Nume la naștere	Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied
Născută	29 decembrie 1843 Schloss Monrepos, Neuwied, Germania
Decedată	18 februarie/2 martie 1916 (72 de ani) Curtea de Argeș, Regatul României
Înmormântată	Mănăstirea de la Curtea de Argeș.
Părinți	Hermann, Prinț de Wied Prințesa Maria de Nassau
Frați și surori	Wilhelm, Prinț de Wied
Căsătorită cu	Carol I al României
Copii	Maria, Principesă de Hohenzollern
Cetățenie	Germania  România
Religie	luteranism
Ocupație	poetă scriitoare traducătoare romancieră[*] dramaturgă povestitor[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	regină consoartă[*]
Familie nobiliară	Casa Regală de Hohenzollern-Sigmaringen
Imn regal	Trăiască Regele
Regină consort a României
Domnie	3 noiembrie 1869 – 10 octombrie 1914 (44 ani)
Încoronare	10 mai 1881
Predecesor	Elena Cuza
Succesor	Regina Maria

* 1932: Frederic August al III-lea (în germană Friedrich August III.) (n. 25 mai1865, Dresda – d. 18 februarie 1932) a fost ultimul rege al Saxoniei (1904–1918) și membru al Casei de Wettin.

Născut la Dresda, Frederic August a fost fiu al regelui George al Saxoniei (1832–1904) și al soției acestuia, Maria Anna, infantă a Portugaliei (1843–1884).

A fost fratele mai mare al Prințesei Maria Josepha a Saxoniei. Printre verișorii primari materni s-au inclus printre alții: Carlos I al Portugaliei, Infantele Afonso, Duce de Porto, Prințul Wilhelm de Hohenzollern-Sigmaringen și Ferdinand I al României.

Frederic August a servit în armata regală saxonă înainte de a deveni rege și mai târziu a fost înaintat la grad de Generalfeldmarschall. Ca rege a abdicat la 13 noiembrie 1918 după înfrângerea Imperiului German în Primul Război Mondial. A murit la Sibyllenort (în prezent în Silezia Inferioară) și a fost înmormântat la Dresda.

Frederic August în 1902

Frederic August a intrat în armata regală saxonă în 1877 ca locotenent secund, în ciuda celor numai 12 ani pe care îi avea. Având în vedere statutul său regal, el a avansat rapid în grad. Inițial a servit în regimentul 100 de grenadieri. A fost promovat prin locotenent în 1883, căpitan în 1887, maior în 1889 și locotenent-colonel în 1891.

La 20 septembrie 1894, la 29 de ani, prințul a fot promovat la rangul de general maior și a primit comanda brigăzii 1 infanterie. La 22 mai 1898 a fost promovat Generalleutnant și a primit comanda diviziei 1 infanterie. A comandat divizia până la 26 august 1902 când a preluat comanda corpului XII. A fost promovat la rang de general de infanterie o lună mai târziu, la 24 septembrie. A rămas la comanda corpului până în octombrie 1904 când a devenit rege.

Frederic Augustus s-a căsătorit cu Arhiducesa Luise de Austria, Prințesă de Toscana la Viena la 21 noiembrie 1891. Cei doi au divorțat în 1903 printr-un decret regal al regelui după ce ea a fugit în timp ce era însărcinată cu ultimul ei copil. Luise a părăsit Dresa după ce socrul ei a amenințat-o că o va închide într-un sanatoriu de boli mentale pe viață. Fratele ei a susținut-o și a ajutat-o să plece din Saxonia. Împăratul Franz-Josef al Austro-Ungariei nu a recunoscut divorțul lor.

Împreună au avut șapte copii:

• Georg, Prinț Moștenitor al Saxoniei (1893–1943). După ce a devenit preot iezuit, a renunțat la drepturile sale în 1923.
• Friedrich Christian, Margraf de Meissen (1893–1968). Căsătorit cu Prințesa Elisabeta Elena de Thurn și Taxis (1903–1976) și au avut copii.
• Prințul Ernst Heinrich (1896–1971). Căsătorit prima dată cu Prințesa Sofia de Luxemburg (1902–1941), fiica lui William al IV-lea, Mare Duce de Luxemburg, în 1921 și a doua oară cu Virginia Dulon (1910–2002) în 1947 (morganatic). A avut copii cu Sofia.
• Prințesa Maria Alix Karola (n. și d. la 22 august 1898)
• Prințesa Margarete Karola (1900–1962). Căsătorită cu Prințul Friedrich de Hohenzollern (1891–1965).
• Prințesa Maria Alix Luitpolda (1901–1990). Căsătorită cu Franz Joseph, Prinț de Hohenzollern-Emden (1891–1964).
• Prințesa Ana Monica Pia (1903–1976). Căsătorită prima dată cu Arhiducele Joseph Franz de Austria (1895–1957) și a doua oară cu Reginald Kazanjian (1905–1990).

Fiii cei mari, Friedrich August și Friedrich Christian s-au născut în același an, 1893, însă nu au fost gemeni. Friedrich August s-a născut în ianuarie, în timp ce Friedrich Christian s-a născut în decembrie.

Frederic August al III-lea
Rege al Saxoniei
Date personale
Nume la naștere	Friedrich August Johann Ludwig Karl Gustav Gregor Philipp
Născut	25 mai 1865 Dresda
Decedat	18 februarie 1932 (66 de ani) Sibyllenort
Înmormântat	Catedrala Sfânta Treime din Dresda
Părinți	George de Saxonia Maria Ana a Portugaliei
Frați și surori	Prințul Johann Georg al Saxoniei Prince Maximilian of Saxony[*] Prințul Albert de Saxonia Prințesa Maria Josepha a Saxoniei Prințesa Matilda a Saxoniei
Căsătorit cu	Arhiducesa Luise de Austria, Prințesă de Toscana
Copii	Georg, Prinț Moștenitor al Saxoniei Friedrich Christian, Margraf de Meissen Prințul Ernst Heinrich Prințesa Maria Alix Karola Prințesa Margarete Karola Prințesa Maria Alix Luitpolda Prințesa Ana
Cetățenie	Germania
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	monarh
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Wettin
Rege al Saxoniei
Domnie	15 octombrie 1904 – 13 noiembrie 1918
Predecesor	George al Saxoniei
Succesor	Monarhie abolită

* 1938: Louis de La Vallée Poussin sau Louis Etienne Joseph Marie de la Vallée Poussin (n. 1 ianuarie 1869, Liège, Belgia - d. 18 februarie 1938, Uccle, Bruxelles) a fost un renumit indolog și specialist în budismulsanscrit.

Își face studiile la Universitatea din Liege (1884-1888), unde obține titlul de Docteur en philosophie et lettres (iulie 1888), urmează apoi Universitatea Catolică din Louvain (1888-1891), unde obține titlul de Docteur en langues orientales (iulie 1891), cu teza La doctrine du salut dans le bouddhisme posterieur ("Doctrina salutului in buddhismul tarziu"). Preia catreda de sanscrită de la Universitatea din Liege în perioada 1891-1892. Din 1892 până în 1930 este profesor de "Gramatică comparată a limbii grecești și latine" și este numit pentru a preda sanscrită în cadrul cursului "Langue et litterature sanscrites" la Universitatea Ghent (Belgia). Este membru al Academiei Regale a Belgiei din 1910, membru de onoare al Royal Asiatic Society, membru de onoare Ecole francaise d'Extreme-Orient, Doctor honoris causa al Oxford University.

* 1943: Emanoil Catelli (n. 25 ianuarie 1883, Zgărdești, Imperiul Rus - d. 18 februarie 1943, Sverdlovsk, URSS) a fost un politician român originar din Basarabia.

·         1956 - A murit compozitorul francez Gustave Charpentier (n.25.06.1860).

·         1959 – A decedat compozitorul, pianistul și dirijorul român Alfred Alessandrescu (n.1893).

* 1962: Philippe Cattiau (n. 28 iulie 1892, Saint-Malo – d. 17 februarie 1962 în același oraș) a fost un scrimer francez care a practicat floreta și spada. Din cinci participări a cucerit opt medalie olimpice, inclusiv trei de aur. A fost și de patru ori campion mondial la spadă, inclusiv de două ori la individual.

·         1964: Fredrik Ljungström, inginer, constructor și industriaș suedez (n. 1875)

·         1964: A murit  George Lövendal, pictor de origine danezo-norvegiană, care a activat în România (n. 1897). George Lövendal (cunoscut și ca George Baron de Lövendal) (n. 10 mai 1897, Sankt Petersburg – d. 18 februarie 1964, București), a fost un pictor care a lucrat în România. S-a născut în Sankt Petersburg, fiind un descendent al regelui Frederic al III-lea al Danemarcei și Norvegiei. În 1752, familia Lövendal a plecat din Suedia și a ajuns în Rusia. George baron de Lövendal a fost a noua generație după Frederick al III-lea. Între 1914 și 1917, George a urmat școala de Belle Arte la Sankt Petersburg dovedind un mare talent de portretist. După absolvire, a profesat la Soroca și Chișinău, în Basarabia. Revoluția bolșevică din 7 noiembrie 1917 a avut un impact trist asupta familiei sale. Tatăl său, Lorentius Löwendal, ofițer de marină în armata țaristă, aflat la comada fortăreței Kronstadt, a fost ucis de bolșevici, George fiind obligat să-și câștige singur existența, ca actor și balerin. În 1918, când Basarabia s-a unit cu România, Lövendal a continuat să profeseze în noua sa patrie, inițal ca scenograf la teatrul din Chișinău. În 1928, la Cernăuți, George Lӧwendal a fondat primul teatru cult de păpuși și marionete din România. George Lovendal a creat la București Academia liberă de arte plastice (1938), fiind totodată unul dintre membrii fondatori ai Fondului Artiștilor Plastici din România (1945). George Lovendal, care a fost directorul tehnic al Teatrului Național din Cernăuți (1926-1935), al Teatrului Național din Craiova (1942-1943), dar a desfășurat și o bogată activitate la teatrele „Lucia Sturdza Bulandra” și „Constantin Tănase” din capitală. Apoi s-a mutat la București, unde, între 1950–1964, a fost profesor la Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu”. A avut ca elevi personalități remarcabile ale artei românești, între care Grigore Vasiliu-Birlic, Radu Beligan, Nineta Gusti și Oleg Danovschi. A fost un artist multilateral, afirmându-se în multe domenii ale artei, între care designer, creator de cosume, a lucrat în teatru, operetă, gazetărie, actorie, balet, regie artistică și a fost și arhitect. Tot el a creat primul teatru de păpuși din țară. A devenit cunoscut în special ca pictor portretist, care a avut ca subiect principal țăranul român, pictând în special țărani bucovineni.

·         1966 - A murit Egizio Massini, dirijor român de origine italiană (n.26.07.1894).

·         1967 – A incetat din viata fizicianul Iacob Robert Oppenheimer; impreuna cu un grup de cercetatori a construit prima bomba atomica;( n. 22 aprilie 1904). J. Robert Oppenheimer (n. 22 aprilie 1904, d. 18 februarie 1967) a fost un fizician teoretician evreu-american, cunoscut pentru rolul său ca director al Proiectului Manhattan, efortul din timpul celui de-al doilea război mondial de a dezvolta primele arme nucleare, la laboratorul secret din Los Alamos în New Mexico. Cunoscut ca „părintele bombei atomice,” Oppenheimer a fost șocat de puterea criminală a bombei după ce aceasta a fost folosită pentru a distruge orașele japoneze Hiroshima și Nagasaki. Citând din Bhagavad Gita, el a spus: „Dacă lumina a o mie de sori ar exploda odată pe cer, ar fi ca frumusețea celui puternic. Sunt prefăcut în Moarte, distrugătorul lumilor.”
* 1979: Viorica Agarici, numele la naștere Viorica Maria Ecaterina Ana Văsescu (n. 24 februarie 1886, București - d. 18 februarie 1979, București) a fost o activistă pe tărâm social, feministă, filantrop, descendentă a familiei de boieri patrioți liberali Văsescu, a îndeplinit funcția de președintă a filialei locale a Societății Naționale de Cruce Roșie din orașul Roman în timpul celui de-al doilea război mondial. A fost omagiată, post mortem, de către Statul Israel cu titlul și diploma de „Drepți între popoare” ( חסיד אומות העולם Hasid Umot HaOlam) pentru salvarea, în iulie 1941, a mii de evrei, urcați în zilele pogromului de la Iași în „trenurile morții”, sub pretextul deportării spre lagărul de la Călărași (Ialomița).

Potrivit unor biografi, Viorica Maria Ecaterina Ana Văsescu s-ar fi născut la Dămienești^[1], lângă Roman, în familia soților Ortansa Văsescu, născută Morțun, și a lui Gheorghe Văsescu, fiul boierului Alexandru Văsescu din Coțușca Botoșani, fost deputat și ministru liberal în guvernul Crețulescu.^[2] Copilăria și-o petrece la București sau la moșia bunicilor de la Coțușca. O dată cu numirea tatălui său Gheorghe Văsescu ca atașat militar la Legația României de la Paris, cu gradul de căpitan, Viorica va trăi în Franța definitivându-și studiile la Institutul ”Les Ruches”. Aceasta era o școală particulară care dădea o educație feministă, elevată, tinerelor care aspirau la o carieră de lider. Printre elevele Institutului s-a numarat și Eleanor Roosevelt, viitoarea activistă feministă și primă doamnă a Americii.

O nouă etapă din viața Vioricăi Văsescu este povestea de dragostea trăită cu tânărul, mai mare cu cinci ani decât ea, Ion C. Agarici, proaspăt inginer agronom, licențiat al Universității berlineze de la Charlottenburg. Primii fiori ai iubirii între cei doi s-au întrezărit încă din anii copilăriei Vioricăi petrecuți la moșia Morțunilor, bunicii dinspre mamă, de la Dămienești, regiunea în care își avea proprietățile și familia boierilor Agarici.^[3] Tânărul inginer agronom, instruit la Berlin, Ion Agarici a format pe moșiile sale de la Călugăreni și Drăgești o adevărată școală de cercetare agricolă, realizând noi soiuri de grâu și ovăz rezistente la dăunători și boli. Urmând exemplul bunicului său, va fi predispus și el spre fapte caritabile^[4]. A înființat Școala primară din satul Călugăreni, în anul 1919. Viorica și Ion Agarici au avut trei copii: Gheorghe (George) născut la 28 martie, anul 1911, Constantin (Costăchel) născut la 27 iulie, anul 1912 și Vasile născut în 1913(?) În anul 1927 ing. Ion Agarici s-a stins fulgerător din viață, la nici 47 de ani, după o apendicită acută gangrenoasă, în ciuda operației și îngrijirilor faimosului profesor dr. N. Hortolomei.

La 30 septembrie 1927, cernită de moartea soțului, Viorica Agarici donează Școlii primare “Costache Morțun” Nr. 2 din satul Drăgești, suma de 500 de lei pentru unele reparații și dotări. Din anul următor, 1928, Viorica Agarici se va dărui cu pasiune și cu toată energia activităților sociale și caritative din urbea Roman, preluând de la înaintașa sa, Cornelia Morțun președinția Filialei Societății Naționale de Cruce Roșie.

Activitatea Vioricăi Agarici în sprijinul celor defavorizați a fost mult mai amplă. A început prin a face parte din Comitetul de sprijin al Orfelinatului din Roman, a fost și președintă, timp de 23 de ani a Comitetului de sprijin al Școlii nr. 1 de fete din același oraș.

Viorica Agarici contribuise cu bani pentru construcția de școli în mai multe sate, fapt pentru care, în anul 1937 i s-a acordat medalia „Răsplata Muncii pentru construcții școlare”, clasa I. Ca președintă a Crucii Roșii, filiala Roman a fost răsplătită, în anii interbelici, cu Crucea „Meritul Sanitar” clasa I sau cu “Brevetul pentru Semnul de Distincție la Contribuția adusă Operelor Societății Naționale de Cruce Roșie”.^[1]

Doamna Viorica Agarici va rămâne însă în conștiința umanității prin atitudinea ei în calitatea de șef al Filialei orașului Roman a Societății Naționale de Cruce Roșie când, în ziua de 3 iulie 1941 trecând peste teamă, prejudecăți și reținerea celor care o înconjurau, a dat dovadă de curaj, înalt umanism, oferind ajutor în numele organizației căreia îi era devotată și în ale cărei principii credea

La trecerea prin gara Roman a “trenului morții” care transporta, în condiții îngrozitoare, sute de cetățeni români, evrei din Iași, deportați spre lagărul de la Călărași, Viorica Agarici cu autoritate și cu o dârzenie care au impresionat pe toți cei prezenți, a făcut ceea ce trebuia să facă Crucea Roșie în astfel de situații, salvând de la moarte multe persoane nevinovate, în ciuda opoziției autorităților de atunci.

Gestul Vioricăi Agarici nu a fost în zadar. După igienizarea corespunzătoare a vagoanelor și primul ajutor, alte filiale de Cruce Roșie de pe traseul trenului spre Călărași i-au luat exemplul, prinzând curaj să ofere tot sprijinul sărmanilor călători. După această eroică și dreptcreștinească faptă, Viorica Agarici a primit emoționante manifestări de recunoștință dar și reproșuri, gesturi reprobabile, mai puțin cavalerești din partea unor cetățeni ai urbei Roman^[6]. Cu amărăciune în suflet, începând cu anul 1943 renunță la șefia filialei Roman a Societății Naționale de Cruce Roșie, slujire pe care a onorat-o timp de 15 ani și se mută la București, la fiul ei Gheorghe.

O dată cu sfârșitul războiului și cu venirea comuniștilor la putere avea să se reîntoarcă la Roman, de astă dată forțată. Cu “domiciliul obligatoriu”, cu toată averea confiscată, a trebuit să trăiască printre străini, din mila cunoscuților, în timp ce doi din cei trei fii ai săi vor fi încarcerați pentru ani buni, în temnițele comuniste.

Alungată din propria casă, doamna Agarici a fost nevoită să-și câștige pâinea dând lecții de franceză și engleză la domiciliul copiilor noii protipendade comuniste.

Fapta Doamnei Agarici din acel început de iulie 1941 nu avea cum să fie uitată. În perioada sa de domiciliu obligatoriu la Roman a fost ajutată, discret, de medicul dr. Iozef Abraham și de fotograful Jack Reinstein, membri ai obștii evreiești din Roman.

După eliberarea băieților din închisoare a plecat din nou la București, pentru a locui la fiul ei cel mare, Georgel. Doamna Agarici a primit o rentă viageră din partea Federației Comunităților Evreiești de la București. Comuniștii nu au permis ca fapta sa de mare eroism și înalt umanism să fie evocată în public, cu excepția unor articole din “Revista cultului mozaic”. Doar în această publicație a apărut, în anul 1971, când Doamna Agarici era o “bunicuță de 85 de ani”, un amplu articol semnat de publicistul Marius Mircu^[7]. Viorica Agarici s-a stins din viață la 18 februarie 1979, la vârsta de 93 de ani. A fost înmormântată, două zile mai târziu, la Cimitirul Bellu, în cavoul unor rude îndepărtate, cavoul familiei Pillidi. La ceremonia înhumării a fost prezentă și o delegație a Federației Comunităților Evreiești condusă de ing Theodor Blumenfeld, președintele Comunității evreilor din București care, “în numele Eminenței Sale d. Șef rabin dr. Moses Rosen, a depus o coroană, ca omagiu celei care în plină beznă a urii hitleriste a știut să păstreze și să afirme în mod demn dragostea de om.” Numărul din 1 martie 1979 al Revistei Cultului Mozaic a anunțat moartea Doamnei Agarici, într-un scurt necrolog însoțit de portretul acesteia.^[8]

La 8 iunie 1983 Institutul Yad Vashem din Ierusalim i-a acordat, post mortem, Doamnei Viorica Agarici diploma și titlul de “Drept între popoare”, un arbore fiind plantat în memoria ei pe “Aleea Celor Drepți”^[9].

Statuia Vioricăi Agarici din gara Roman

După 1989 din ce în ce mai multe dovezi de cinstire a memoriei Vioricăi Agarici s-au făcut remarcate. Printre acestea: atribuirea numelui său unei străzi din orașul Roman, ridicarea unui bust în Gara Roman, operă a sculptorului nemțean Florin-Mircea Zaharescu, comemorarea specială de la Roman din anul 2005, atribuirea titlului de “cetățean de onoare al orașului Roman” în 2011, fixarea unei plăci comemorative pe locul unde odihnește eroina, la Cimitirul Bellu

În ziua de joi, 3 iulie 1941, “Trenul morții” a intrat în stația Roman la ora 11, înainte de amiază. Între orele 11 și 14,30, în timp ce trenul a fost remorcat spre peronul companiei sanitare din gară, s-a petrecut drama în centrul căreia s-a aflat Viorica Agarici. Jandarmii au împiedicat personalul Crucii Roșii să dea apă evreilor atârnați pe zăbrelele vagoanelor care țipau “Crucea Roșie, apă!”. Timp de trei ore președinta Crucii Roșii a alergat în oraș după o aprobare pentru “a-și îndeplini misiunea”^[11].

Iată un fragment din Declarația Vioricăi Agarici dată la Tribunalul Poporului din București, 26 iulie 1945: “M-am dus la gară; am vorbit cu comandantul militar al gării despre acest lucru, mi-a spus că nu este voie sa dăm apă la oamenii [aceia]. Atunci m-am adresat d-lui colonel Graur, comandantul garnizoanei [din Roman], i-am spus că Crucea Roșie este împiedicată a-și îndeplini misiunea. D-sa mi-a spus că nu poate dispune singur ci trebuie să întrebe [pe] un superior al dlui. M-am dus cu dânsul la mașină, ne-am dus la Cercul Militar unde la acea dată lua masa dl General Tătăranu, care a autorizat să se dea apă la oameni. M-am întors la locul unde trenul [era] oprit și am spus că avem ordin [care permite] să dăm apă la oameni.”^[12]

La toate acțiunile care au urmat, de spălarea și dezinfecție a vagoanelor, a fost de față și Viorica Agarici, cea care a adus vestea apei, iar jandarmii din Roman i-au respectat dispoziția: “De jandarmi nu am fost împiedicată să dau asistență, de asemenea nici doctorii nu au fost împiedicați să dea ajutoare”^[13]

Reprezentanta Crucii Roșii locale, Dna Viorica Agarici s-a cutremurat de ce a văzut: “Într-un strat gros de murdărie de om și de sânge [zăceau] zeci și zeci de oameni în fiecare vagon, goi, înnebuniți, lipiți între ei ca sardelele, morți, muribunzi și vii [împreună]…Duhnea îngrozitor….”^[14] Primii care au coborât au primit o ceașcă cu apă și un cub de zahăr de la medici evrei (primii care au intrat în contact cu evreii din tren), după care au fost îndreptați spre alt capăt al curții, unde au fost tunși, au aruncat hainele într-o groapă plină cu var și au urcat în vagonul de baie.^[11]

“Joi, dimineața, trenul s-a oprit în gara Roman. Toate vagoanele au fost deschise și din ele au început să coboare oamenii, complet dezbrăcați și, mai ales înspăimântați. Spre marea noastră surpriză o doamnă, împărțea căni de apă și bucățele de zahăr, a patra parte dintr-o felie de zahăr. Doamna se numea Agarici și reprezenta Crucea Roșie.”^[15]

“După foarte puțin timp, trenul s-a oprit în gara Roman. Ajutat de alții, m-am dat jos din tren. Eram gol pușcă. Tot ajutat de alții am fost pus să fac un duș cald. Mi-a făcut bine, foarte bine. După aceea o doamnă de la Crucea Roșie ne-a adus bucăți de zahăr și căni cu apă curată, am revenit la viață. Mai târziu am aflat că numele ei era doamna Agarici. O femeie simplă, dar autoritară. Un nume care merită să fie binecuvântat mereu și mereu. Un om de bine! O femeie cu suflet mare!”^[16]

Din declarația prefectului județului interbelic Roman, generalul Romulus Stănescu: “Cînd trenul cu deportați evrei din Iași a sosit în gara Roman, eu eram prefectul județului Roman ... Primele ajutoare în alimente, ceai, apă au fost procurate întâi prin Crucea Roșie, apoi prin Comunitatea Evreiască din Roman”

* 1996: Ioan Jak Rene Juvara (n. 2 ianuarie 1913, București - d. 18 februarie1996, București) a fost un medic chirurg român, profesor universitar la Facultatea de Medicină din București, membru de onoare (1992) al Academiei Române.

Despre familia Juvara aflăm că la sfârșitul secolului al XVIII-lea, conducători ai revoluției macedonene contra dominației turcești fiind, s-au refugiat în România. O ramură în Moldova care se iscăleau Juvara, alta în Muntenia, care se iscăleau Djuvara.

La 1812 Ion Dumitrache Juvara era stolnic la Huși, iar fiul lui, Iorgu Juvara, căsătorit cu Maria Docan, a avut cinci copii, o fetiță Clemansa și patru feciori – Ernest, Nicu, Emil și Iorgu. Emil Juvara s-a căsătorit cu Maria Botez, descendentă din Mihalache Cantacuzino-Pașcanu. Familia Juvara a avut moșii și conace în zona târgului Murgeni și a satului Sărățeni. Școala care a existat în anii 1908-2000 în satul Sărățenieste legată de familia Juvara, Emil Juvara fiind cel care a construit, pe cheltuiala sa, școala. Clădirea avea inițial două săli de clasă și o cancelarie, făcută din cărămidă, fiecare cărămidă purta inițialele E.J. și anul construcției 1908, cu o arhitectură impunătoare. În anul 2000 cea mai mare parte a localului școlii vechi a fost demolat iar pe amplasament, cu fonduri de la Banca Mondială, a fost construit un nou local de școală, rămânând regretul că nu s-a păstrat originalul în întregime.
Despre Ion Juvara, în 1973, ca „un fierbinte omagiu” cu prilejul împlinirii vârstei de 60 ani, Ghenuță Coman în lucrarea „Murgeni – contribuții la istoria unei străvechi așezări”, referindu-se la fii ai Murgenilor scria într-un medalion: „…Privire caldă și pătrunzătoare, gânditor și spirit vast, creat anume pentru înțelegerea profundă a realităților românești, suflet optimist și radiant, Cuti Juvară este un „răsfățat” al murgenenilor. Îl „revendicăm” în – virtutea și tăria unei adânci etici, impusă de marea personalitate a omului, a medicului și savantului chirurg, în virtutea unei opinii de masă a localnicilor, pentru că aici se vorbește de „profesorul nostru”, „de marele și bunul doctor Cuti Juvară”. Aceasta înseamnă că și Cuti Juvară i-a „răsfățat” pe murgeneni (în anii 1935-1938 dr. Ion Juvară a pus bazele secției de Chirurgie a spitalului din localitate). …Putere de muncă pilduitoare, Ion Juvară, ajunge în 1969 profesor universitar, după ce în 1964 primise titlul de doctor docent. Este un distins și apreciat membru, titular, al mai multor societati si academii nationale si internationale. Prin labirintul examenelor și concursurilor pe care le trece totdeauna primul, prin clinici și laboratoare, prin observații și experimente, cu vocația lui firească, Ion Juvară se avântă într-o prodigioasă operă științifică, materializată în aproximativ 250 lucrări comunicate și publicate, atât în țară cât și peste hotare. Pe lângă cele trei certificate de inovator, lucrările sale cu privire la „Tratamentul chirurgical al hipertireozelor”, „Chirurgia pancreasului”, „Chistul hidatic pulmonar” etc., se bucură de multă apreciere în lumea specialiștilor”.
A fost decorat în 8 aprilie 1970 cu Ordinul Meritul Sanitar clasa a II-a „pentru merite deosebite în domeniul ocrotirii sănătății populației din țara noastră”^[3] și în 16 decembrie 1972 cu Ordinul Muncii clasa a II-a „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului”

Ioan Jak Rene Juvara
Date personale
Născut	2 ianuarie 1913
Decedat	18 februarie 1996 (83 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	medic
Modifică date / text

Membru de onoare al Academiei Române

Ion Juvara

·         2001: Balthus (Balthasar Klossowsky), pictor francez (n. 1908)

·         2001 - A murit cîntăreţul francez Charles Trenet (n.18.05.1913).
* 2001: Dale Earnhardt (n. 29 aprilie 1951 — d. 18 februarie 2001) a fost un pilot din campionatul NASCAR, considerat de mulți cel mai bun pilot din istoria acestui campionat. Humphy Wheeler, proprietarul circuitului de la Charlotte a spus despre el că "a fost Michael Jordan al acestui sport", în timp ce Bill France Jr. îl considera pe Dale "cel mai mare pilot care a existat vreodată". Dale Earnhardt a câștigat de 7 ori NASCAR Winston Cup (1980, 1986, 1987, 1990, 1991, 1993, 1994) fiind alături de Richard Petty singurul pilot cu 7 titluri în acest campionat. Dale Earnhardt este și deținătorul recordului de victorii pe circuitul de la Daytona, nu mai puțin de 34 de victorii pe celebrul circuit. Însă ghinionul a făcut ca Dale Earnhardt să nu câștige decât o singură dată celebra Daytona 500, în 1998. În ciuda faptului că Richard Petty are tot 7 titluri de campion, nu mai puțin de 200 de victorii (față de 76 ale lui Dale) și 7 victorii la Daytona 500 (față de una singura a lui Dale), epocile în care au concurat cei doi nu pot fi comparate, Petty de multe ori concurând aproape singur într-o epocă în care avea cea mai bună mașină, era singurul pilot care lua startul în absolut toate cursele.

* 2008: Mihaela Mitrache (n. 8 iulie 1955, București - d. 18 februarie 2008) a fost o actriță română de teatru și film.

A absolvit Institutul de Teatru și Film București în 1978 la clasa profesorului Marin Moraru.

Teatrul Național din București Merula - „Coada" de Paul Everac, regia Paul Everac, 2004 Victoria - „Crimă pentru pământ" după Dinu Săraru, dramatizarea și regia Grigore Gonța, 2002 Fanelly - „Mofturi la Union" după I.L. Caragiale, regia Gelu Colceag, 2002 Hangița - „Omul din la Mancha" de Dale Wasserman, regia Ion Cojar, 2001 Felicia - „Generația de sacrificiu" de I. Valjan, regia Dinu Cernescu, 1999 Pina - „Satana cel bun și drept" de Tudor Popescu, regia Gelu Colceag și Puiu Ștefan, 1998 Chiralina - „Năluca" după Panait Istrati, regia Dan Micu, 1998 Teatrul Ion Creangă din București Vidra - „Răzvan și Vidra" de Bogdan Petriceicu Hasdeu Jurjea - „Bogdan Dragoș" de Mihai Eminescu Oana - „Terra II" de Tudor Popescu Magda - „Un tânăr printre alții" de Mihai Constantinescu Mrs. Murdstone - „David Copperfield" după Charles Dickens Henriette - „Romanțioșii" de Edmond Rostand Janine - „Ce nemaipomenită harababură" de Eugene Ionesco Corcodușa - „Țiganiada" după Ion Budai Deleanu Martafița - „Țara lui Goofi" de Matei Vișniec Prietena - „Dragonul" de Evgheni Svartz Filmografie: Filme românești „Prea tineri pentru riduri", regia Aurel Miheleș, 1982 Pădurea de fagi (1987) „Moartea unui artist", regia Horea Popescu, 1989 „Balanța", regia Lucian Pintilie, 1992 „Excursia", regia Mircea Moldovan „Filantropica", regia Nae Caranfil, 2002 Coproducții româno-israeliene „Vremea singurătății", regia Peter Vogel „Baby-sitter", regia Ali Nasser „Milky way", regia Ali Nasser Mihaela Mitrache Date personale Născută 8 iulie 1955  Decedată 18 februarie 2008 (52 de ani)[1]  București, România  Cetățenie  România  Ocupație actriță actriță de film[*]

Teatrul Alexandru Davila din Pitești Magda - „Întâmplări din capitală" de Tudor Mușatescu Julieta - „Măsură pentru măsură" de William Shakespeare Neda - „Ospățul lui Trimalchio" de Cristian Munteanu Miza - „Titanic vals" de Tudor Mușatescu Prințesa Henrietta - „Regele gol" de Evegeny Svartz Magda Minu - „Ultima oră" de Mihail Sebastian Mița Baston - „D'ale carnavalului" de I.L. Caragiale Dora - „Profesorul de franceză" de Tudor Mușatescu Beatrice Rasponi - „Slugă la doi stăpâni" de Carlo Goldoni Honey - „Cui i-e frică de Virginia Woolf" de Edward Albee Sofica - „Ordinatorul și zaibărul" de Paul Everac Margareta - „Gaițele" de Alexandru Kirițescu Florica - „Fantomiada" de Ion Băieșu Leria - „Regăsire" de Gheorghe Dumbrăvescu Zamfirița - „Gaițele" de Alexandru Kirițescu, regia Lia Niculescu - debut

* 2008: Gheorghe Pantelie (n. 25 decembrie 1941, Pitești - d. 18 februarie 2008, Pitești) a fost un pictor român și a fost fratele pictorului piteștean Ion Pantilie.^[1][2] Gheorghe Pantelie a fost membru fondator al Galeriei de Artă Metopa din Pitești, membru fondator al Filialei piteștene a Uniunii Artiștilor Plastici din România (1976) și inițiatorul Cenaclului „Ioan Andreescu” (1976). Se poate spune ca Gheorghe Pantelie a fost formator de opinie și a fost beneficiarul unor importante recunoașteri comunitare autume și postume. Gheorghe Pantelie deține Premiul Național pentru Pictură din anul 1974.

Gheorghe Pantelie s-a născut la Pitești în data de 25 decembrie 1941. A urmat cursurile Școlii Medii nr.3 din Pitești după care a absolvit în anul 1963 Colegiul „Alexandru Odobescu” din aceeași localitate. În anul 1971 termină cursurile Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, la Clasa Octav Angheluță^[3], avându-l ca profesor Gheorghe Vrăneanțu. În anul 1975 devine membru Uniunii Artiștilor Plastici. Începând din anul 1971 are o mulțime de expoziții personale și de grup, peste 30,^[4] organizate de către Uniunea Artiștilor Plastici în Pitești, Râmnicu Vâlcea, București, Cluj precum și în Germania și Polonia.

Pictorul Gheorghe Pantelie este prezent în Dicționarul Who's Who din România ediția 2003^[4], în „Istoria picturii românești” al căror autori sunt Marin Mihalache și Vasile Florea și este prezent în Enciclopedia artiștilor plastici români (vol. V). Picturile sale se regăsesc într-o mulțime de colecții particulare și de stat în Germania, Rusia, Ucraina, Polonia, SUA și România. Face călătorii de studii în Grecia, Bulgaria, URSS, Germania, Polonia, Ungaria, apare la emisiuni culturale la Radio și TV și face cronici în Revista Arta.^[4]

Ca artist plastic și grafician, Gheorghe Pantelie a fost funcționar de stat, profesor gradul I la desen la Liceul Pedagogic din Câmpulung (1971), Școala de Artă / Liceul Dinu Lipatti (1971 - 2008). Începând din anul 1990 a ocupat funcția de titular al catedrei de pictură din Liceul de Artă Pitești. În perioada 1997 - 2000 a fost inspector școlar la Inspectoratul Școlar Argeș.

De-a lungul timpului, Gheorghe Pantelie a ocupat funcția de muzeograf (1972 - 1975) al Muzeului Județean Argeș precum și cea de metodist la Casa Creației Argeș (1977 - 1990). Cu aceaste ocazii s-a ocupat de arta veche, arta populară și naivă precum și de cea profesionistă. A fost inspector - șef la Direcția pentru Cultură (1990) și inspector la Inspectoratul Școlar (1997 - 2000).^[3]

Gheorghe Pantelie a fost membru fondator al Galeriei de Artă Metopa din Pitești, membru fondator al Filialei piteștene a Uniunii Artiștilor Plastici din România (1976) și inițiatorul Cenaclului „Ioan Andreescu” (1976). Se poate spune ca Gheorghe Pantelie a fost formator de opinie și a fost beneficiarul de importante recunoașteri comunitare autume și postume. Gheorghe Pantelie deține Premiul Național pentru Pictură din anul 1974.^[3]

În data de 18 februarie 2008 maestrul Gheorghe Pantelie se stinge din viață ca urmare a unor mai vechi probleme cardiace.

Expoziții:

• 1971 - Expoziția Cenaclului de Artă Plastică din Pitești - Muzeul de Artă, Pitești
• 1972 - Seminificația stilului - Simpozion Muzeul de Artă, Pitești
• 1972 - Expoziție de grup - „Tehnic - Club”, Pitești
• 1973 - Expoziție de grup - „Sala Amfora”, București
• 1973 - Expoziție Plener '73 - Bydgoscz, Polonia
• 1974 - Expoziția națională a tineretului - Muzeul de Artă, Pitești
• 1975 - Expoziție personală - „Galeria de Artă” a Muzeului Județean Argeș
• 1978 - Expoziție de grup - „Galeria de Artă”, Cluj
• 1979 - 1980 - 1981 - Expoziție personală - Galeria de Artă „Metopa” din Pitești
• 1981 - Expoziție de grup - „Căminul Artei”, București
• 1982 - 1984 - 1986 - Bienala de pictură și sculptură - „Sala Dalles”, București
• 1986 - Expoziție de grup - „Sala Dalles”, București
• 1987 - Expoziție personală - Galeria de Artă „Metopa” din Pitești
• 1987 - Expoziție de grup - Râmnicu Vâlcea
• 1989 - Expoziție personală - Galeria de Artă „Metopa” din Pitești
• 1990 - Expoziție de grup - Galeria „Orizont”, București
• 1991 - Expoziție de grup - Erlangen, Germania
• 1992 - Salonul de iarnă - Erlangen, Germania
• 1992 - Târgul anual din Frankfurt, Germania
• 1995 - Expoziție personală - Casa Americii Latine, București
• 1996 - 1997 - Expoziție de grup - „Salonul de Sud”, Muzeul de Artă, Râmnicu Vâlcea
• 1998 - Expoziție personală - Galeria de Artă „Metopa” din Pitești
• 1999 - Expoziție de grup - Galeria de Artă „Metopa” din Pitești
• 1999 - 2000 - 2001 - 2002 - 2003 - 2004 - Salonul Județean, Centrul Cultural Pitești
• 2004 - Expoziție de grup - Galeria de Artă „Metopa” din Pitești
• 2004 - Expoziție de grup - Sala „Artă”, Câmpulung Muscel
• 2004 - Dialog între generații - Filiala U.A.P. Pitești - Muzeul Județean Argeș
• 2005 - Expoziție de grup - Galeria de Artă „Metopa” din Pitești
• 2005 - Expoziție de pictură - Sala „Artis”, București
• 2007 - Regal de pictură la „Metopa”

Gheorghe Pantelie
Gheorghe Pantelie
Date personale
Născut	25 decembrie 1941   Pitești, România
Decedat	2008 (66 de ani)   Pitești, România
Frați și surori	Ion Pantilie
Cetățenie	România
Ocupație	pictor
Activitate
Domeniu artistic	Pictură
Studii	Universitatea Națională de Arte București
Pregătire	Octavian Angheluță, Gheorghe Vrăneanțu
Mișcare artistică	artă conceptuală, minimalism
Influențat de	Horea Mihai
A influențat pe	Valeriu Pantazi
Modifică date / text

Gheorghe Pantelie / Portret realizat de către Valeriu Pantazi

·      
































































































â













*    2013: Damon Harris, cântăreț american (The Temptations) (n. 1950)

·         2013: Kevin Ayers, cântăreț, compozitor și muzician englez (n. 1944)
* 2014: Ruxandra Sireteanu (n. 20 decembrie 1943, Craiova - 18 februarie 2014) a fost o importantă actriță română.^[1][2]

A debutat la vârsta de 9 ani pe scena Teatrului Național din București, cu rolul Maia din „Platon Krecet”, în regia lui Alexandru Finți.

A susținut multe recitaluri de poezie atât în România cât și în Suedia (Malmö și Göteborg) și Grecia (Atena și Salonic). În anul 1968 a primit o bursă de două luni la Paris, la „Maison des jeunes”, condusă de Jean-Louis Barrault și Tania Balachova.

În perioada 1992–1995 a fost profesoară la Facultatea de Teatru a Universității Hyperion din București.

Din 1996 face dublaje la filmele de desene animate, Studiourile „AGER FILM”. Între 1998–1999, dublaj la serialul de televiziune „Suflet de femeie

Ruxandra Sireteanu s-a născut la Craiova, pe data de 20 decembrie 1943 și a debutat la vârsta de 9 ani pe scena Teatrului Național din București, cu rolul Maia din „Platon Krecet”, în regia lui Alexandru Finți. După absolvirea Liceului „Sf. Sava” din București, în 1961, a intrat la IATC Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București, la clasa profesorului Ion Finteșteanu, lector Sanda Manu. În 1965, la examenul de absolvire, a jucat rolurile Tofana din „Patima Roșie” de Mihail Sorbul și Fata, Iubita, Nevasta din „Omul care s-a transformat în câine” de O. Dragun, regia Andrei Șerban. Între anii 1965–1969, Ruxandra Sireteanu a fost angajată la Teatrul Național Marin Sorescu Craiova. Pe scena Naționalului craiovean a interpretat: Catarina din „Femeia îndărătnică” de William Shakespeare, regia Miron Niculescu; Dorina din „Tartuffe” de Moličre, regia Miron Niculescu; Șura din „ Egor Bulîciov” de Maxim Gorki, regia Petre Sava Băleanu; Elena din „Suflete tari” de Camil Petrescu, regia Geta Tomescu.

Între 1971–1972 Ruxandra Sireteanu a fost angajată la Teatrul de Stat din Oradea, unde a jucat rolurile Nina Zarecinaia din „Pescărușul” de Cehov (regia Alexandru Colpacci) și Maria din „Omul care ...” de Horia Lovinescu. Din anul 1972, este angajată a Teatrului Nottara din București. Timp de 36 de ani petrecuți pe scena acestui teatru, actrița Ruxandra Sireteanu a întruchipat o serie lungă de personaje, printre care: Jennifer din „ Adio Charlie” de G. Alexod, regia George Rafael (1972); Ghizi din „Familia Tott” de Orkeny, regia Val Paraschiv (1977); Nina din „N-am încredere în bărbați” de Anatoli Sofronov, regia Dan Micu (1975); Senia din „Calandria” de D. Babiena (1982); Agripina din „5 romane de amor” de Teodor Mazilu, regia George Rafael (1978); Veta din „O noapte furtunoasă” de I. L. Caragiale, regia Dan Micu (1986); Doamna Vintilă din „Jocul de-a vacanța” de Mihail Sebastian, regia Alexandru Dabija (1984); Charlotta din „ Livada de vișini” de A. P. Cehov, regia Dominic Dembinschi (1987); și Pin din „Taifun” de Ca O Yu, regia Alexandru Dabija (1988); Margareta din „ Simeyașul” de Gherman, regia Horațiu Mălăele (1990); Elena Sergheevna din „Șantaj” de Ludmila Ruzumovskaia, regia D. Dembinschi (1992); Frosina din „Avarul” de Moličre, regia Mircea Cornișteanu (1994); Doamna Pearce și Doamna Higgins din „Misterele Londrei”, muzical după „Pygmalion” de G. B. Shaw, regia D. Dembinschi (1995); Fiokla din „Căsătoria” de Gogol, regia Gavriil Pinte (1998); Nanny din „Nanny” de Fenwik, regia Tom Ferriter (1999); Judy din „Moștenirea lui Cadâr”, muzical de Eugen Rotaru, regia Tania Filip (1999; Teatrul Nottara a făcut un turneu cu acest spectacol în SUA și Canada, în 2001); Dragna, Boiana și Olivera în „Larry Thomson” de Kovacevici (2001); Mama din „Minciuna din mine” de Sam Sheppard, regia Ada Lupu (2002); Tița din „Prăpăstiile Bucureștilor” de Matei Millo, regia Ada Lupu (2003); Chiriachița din „Titanic Vals” de Tudor Mușatescu, regia Dinu Cernescu (2003); Crapart din „Jocul dragostei și al morții” de Romain Rolland, regia Lucian Giurchescu (2003); Raisa Pavlova și Ulita din „Pădurea” de A. N. Ostrovski, regia Tudor Mărăscu (2005); Eileen din „Billy Șchiopul” de Martin McDonagh, regia Vlad Masacci (2005); Nina Ivanovna din piesa „Un pensionar fatal” de Al. Galin, regia Tudor Țepeneag (2008).

Roluri la Teatrul „George Ciprian” din Buzău: Luiza din „Fierarii” de M. Nicolici, regia Răzvan Săvescu (2000); Lady Bracknell din „Ce înseamnă să fii onest” de Oscar Wilde, regia Răzvan Dincă.

Filmografie:

• O lumină la etajul zece (1984)
• Divorț... din dragoste (1992)
• Păcală se întoarce (2006)

Dublaj:

• Dna. Cap de Cartof - Toy Story (Povestea Jucăriilor)
• Tanana - Brother Bear (Fratele Urs)
• Vrăjitoarea - Albă-ca-Zăpada și cei șapte pitici

Ruxandra Sireteanu
Date personale
Nume la naștere	Ruxandra Sireteanu
Născută	20 decembrie 1943  Craiova
Decedată	18 februarie 2014 (70 de ani)
Ocupație	actriță
Activitate
Ani de activitate	1952–2014

* 2017: Vasile Ilucă (n. n. 3 octombrie 1936, comuna Pomârla, județul Botoșani – d. 18 februarie 2017) a fost un scriitor și pictor ieșean. A absolvit în 1976 Școala de Arte Iași, specialitatea pictură. Picturile sale au fost expuse în țară și în străinătate. La Casa Pogor din Iași a expus o serie de picturi cu tematică religioasă sub titlul „Athosul văzut din cer”. Ca scriitor de proză s-a remarcat prin publicarea a peste 30 de lucrări centrate pe orașul său mult iubit, Iași, și pe împrejurimile sale. Este autorul ilustrațiilor din cărțile sale dar și a unor ilustrații prezente în lucrările altor scriitori precum Constantin Ostap.^[1]

Printre realizările sale se mai remarcă titlul de președinte al Cenaclului de Arte Plastice Theodor Pallady din Iași timp de 25 de ani și apartenența la Fundația Ștefan Luchian din Botoșani ca membru de onoare. În radiodifuziune s-a remarcat prin colaborarea cu Radio Iași și realizarea serialelor radio „Prin Iașii din suflet” și „Țăranii lui Ilucă”.

• 2020: Flavio Bucci, actor italian (n. 1947)
• 2020: José F. Bonaparte, paleontolog argentinian (n. 1928)

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Sf Ier Leon cel Mare, episcopul Romei (Harți)

• Gambia : Ziua națională - Aniversarea proclamării independenței (1965)