2. /7 FEBRUARIE 2022 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători
Decese
· 590 - A luat sfarsit pontificatul Papei Pelagius al II-lea.
Papa Pelagius al II-lea - foto: ro.wikipedia.org
Papa Pelagius al II-lea a fost Papă al Romei din 26 Noiembrie, 579 până în data de 7 februarie, 590. Pelagius II, s-a născut în Roma în anul 520 si a fost descendentul unui got (ostrogot), tatăl său numindu-se Winigild. Din cauza asediului Romei de către lombarzi și a controlului lor asupra vieții din oraș, Pelagius al II-lea a putut fi consacrat abia după patru luni Papă al Romei, in 26 Noiembrie 579 .
În timpul pontificatului său, s-a preocupat mult de îngrijirea bolnavilor şi persoanelor în vârstă si a promovat reguli aspre de celibat în rândul clerului. În timpul iernii anului 589, ciuma a lovit puternic Roma, iar Papa Pelagius al II, afectat la rândul sau, a murit pe 7 februarie 590.
· 999: A decedat ducele Boemiei, Boleslaus al II-lea II Cuviosul (n.cca. 932), un membru al dinastiei Premysl care a condus Boemia din 972 până la moartea sa. Domnia sa a ramas in istorie mai ales datorita întemeierii Episcopiei de la Praga in 973, aflata la acel moment în jurisdicția arhiepiscopului de Mainz. În 982 la conducerea episcopiei a fost numit Adalbert de Praga (mai târziu cunoscut sub numele de Sfântul Adalbert).
· 1045: A murit impăratul Go-Suzaku (n.14 decembrie 1009). A fost al 69-lea imparat al Japoniei in conformitate cu ordinea tradițională de succesiune. Domnia lui Go-Suzaku a durat din 1036, pana in 1045.
* 1520: Alfonsina Orsini (1472 – 7 februarie 1520) a fost soția lui Piero di Lorenzo de' Medici și mama lui Lonrezo al II-lea de Medici, Duce de Urbino. A fost fiica lui Roberto Orsini, Conte de Tagliacozzo și a Caterinei San Severino.
Ea a avut o mare influență asupra afacerilor de stat. A guvernat Republica Firenze în timpul absenței fiului ei în perioada 1515 - 1519. A fost implicată în planurile privind războiul dintre Florența și Franța.
· 1626: Wilhelm al V-lea, Duce de Bavaria (29 septembrie 1548 – 7 februarie1626), numit cel Pios, (germană Wilhelm V., der Fromme, Herzog von Bayern) a fost Duce de Bavaria din 1579 până în 1597.
Wilhelm V s-a născut la Landshut ca fiu al Ducelui Albert V de Bavaria și a soției acestuia, Anna of Austria (1528-1590).
El a primit o educație iezuită și a arătat un atașament profund față de principiile Contrareformei iezuite. Titlul său "Piosul" i-a fost dat pentru că și-a dedicat rutina zilnică massei (când era posibil, de câteva ori pe zi), rugăciunii, contemplației și lecturii devoționale. El a luat parte la procesiuni și pelerinaje publice.
Reședința lui Wilhelm al V-lea în calitate de prinț moștenitor a fost vechiul loc fortificat Castelul Trausnitz din Landshut. Modernizarea sa de la o fortificație gotică într-un complex renascentist, inclusiv construirea unei curți interioare, a fost realizată în perioada 1568-1578.
| Wilhelm al V-lea | |
 Wilhelm al V-lea, Duce de Bavaria (portret de Hans von Aachen) | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 29 septembrie 1548 Landshut |
| Decedat | 7 februarie 1626 (78 de ani) Palatul Schleissheim |
| Înmormântat | Biserica St. Michael, Munchen |
| Părinți | Albert V, Duke of Bavaria[*] Anna de Austria  |
| Frați și surori | Maria Anna de Bavaria Maximiliana Maria von Bayern[*] Ferdinand of Bavaria[*] Ernest of Bavaria[*] |
| Căsătorit cu | Renata de Lorena |
| Copii | Maximilian I, Elector de Bavaria Maria Anna de Bavaria Philipp William, episcop de Regensburg Ferdinand de Bavaria Eleonore Magdalena de Bavaria Karl de Bavaria Albert al VI-lea de Bavaria Magdalena de Bavaria |
| Cetățenie |  Germania |
| Etnie | german |
| Religie | catolicism |
| Ocupație | aristocrat[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | duce |
| Familie nobiliară | Casa de Wittelsbach |
| Duce de Bavaria | |
| Domnie | 24 octombrie 1579 – 15 octombrie 1597 (abdicare) |
| Predecesor | Albert V |
| Succesor | Maximilian I |
· 1837: Gustav IV Adolf (n. 1 noiembrie 1778 în Stockholm; d. 7 februarie 1837 în St. Gallen) a fost rege al Suediei din 1792 până în 1809. A fost ultimul rege al Suediei care a fost și conducător al Finlandei.
Gustav Adolf s-a născut la Stockholm. Au existat zvonuri potrivit cărora Gustav Adolf ar fi fost fiul biologic al unui nobil suedez, Baronul și mai târziu Contele Adolf Fredrik Munck af Fulkila, totuși acestea n-au fost dovedite ca adevărate niciodată. A crescut sub tutela tatălui său și a unei minți liberale, Nils von Rosenstein. După asasinarea lui Gustav al III-lea în martie 1792, Gustav Adolf a urcat pe tronul Suediei la vârsta de 14 ani sub regența unchiului său, Carol, Duce de Södermanland.
În august 1796, unchiul său i-a aranjat o vizită la Sankt Petersburg pentru a se logodi cu nepoata Ecaterinei a II-a a Rusiei, Marea Ducesă Alexandra Pavlovna. Totuși întregul aranjament a eșuat din cauza încăpățânării lui Gustav de a permite ca tânăra lui mireasă să-și păstreze religia ortodoxă.
Domnia sa a fost de rău augur și urma să se încheie brusc. În 1805, el s-a alăturat celei de-a Treia Coaliție împotriva lui Napoleon. Campania sa a mers prost și francezii au ocupat Pomerania suedeză. Când aliatul său, Rusia, a făcut pace și a încheiat o alianță cu Franța, la Tilsit, în 1807, Suedia și Portugalia au rămas ca aliații europeni ai Marii Britanii. La 21 februarie 1808 Rusia a invadat Finlanda, care era condusă de Suedia, sub pretextul de a-i convinge pe suedezi să adere la Sistemul Continental al lui Napoleon. Danemarca a declarat, de asemenea, război Suediei. În doar câteva luni după aceea, aproape toată Finlanda a fost pierdută și preluată de Rusia. Ca urmare a războiului, la 17 septembrie 1809, în Tratatul de la Hamina, Suedia a predat o treime din partea estică în Rusia.
La 29 martie, pentru a salva coroana de fiul său, Gustav a abdicat în mod voluntar, însă pe 10 mai, Parlamentul suedez, dominat de armată, a declarat că nu numai Gustav pierdea tronul ci toată familia, probabil fiind o scuză pentru a exclude familia de la succesiune pe baza zvonurilor de ilegitimitate. O cauză mai probabilă este că revoluționarii se temeau că fiul lui Gustav, dacă avea să moștenească tronul, ar fi răzbunat detronarea tatălui său. La 5 iunie, Ducele Carol a fost proclamat rege sub numele de Carol al XIII-lea al Suediei, după ce a acceptat o nouă constituție liberală, care a fost ratificată a doua zi. În decembrie, Gustav și familia sa au fost transportați în Germania. În 1812, el a divorțat de soția lui.
| Gustav IV | |
| Rege al Suediei | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 1 noiembrie 1778 Palatul Stockholm, Suedia |
| Decedat | (58 de ani) Elveția |
| Înmormântat | Biserica Riddarholmen, Suedia |
| Cauza decesului | Accident vascular cerebral |
| Părinți | Gustav al III-lea al Suediei[1] Sophia Magdalena a Danemarcei[1] |
| Frați și surori | Karl Gustav av Sverige[*] |
| Căsătorit cu | Frederica de Baden |
| Copii | Gustav, Prinț de Vasa Prințesa Sophie Prințesa Cecilia |
| Cetățenie |  Suedia |
| Religie | luteranism |
| Ocupație | monarh |
| Apartenență nobiliară | |
| Familie nobiliară | Casa de Holstein-Gottorp |
| Rege al Suediei | |
| Domnie | 29 martie 1792 – 29 martie 1809 |
| Încoronare | 3 aprilie 1800 |
| Predecesor | Gustav III |
| Succesor | Carol al XIII-lea al Suediei |
* 1871: Prințesa Leopoldina a Braziliei (13 iulie 1847 – 7 februarie 1871) a fost membră a familiei imperiale braziliene, al treilea copil și a doua fiică a împăratului Pedro al II-lea al Braziliei și a soției lui, Teresa Cristina a celor Două Sicilii. Prin căsătorie a devenit Prințesă de Saxa-Coburg și Gotha și Ducesă de Saxonia. După ce a avut patru fii, a murit la vârsta de 23 de ani de febră tifoidă.
| Prințesa Leopoldina | |
| Prințesă de Saxa-Coburg-Gotha-Koháry Ducesă de Saxonia | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Leopoldina Teresa Francisca Carolina Micaela Gabriela Rafaela Gonzaga |
| Născută | 13 iulie 1847 Rio de Janeiro, Brazilia |
| Decedată | (23 de ani) Viena, Austro-Ungaria |
| Înmormântată | St. Augustin, Coburg[*] |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (febră tifoidă) |
| Părinți | Pedro al II-lea al Braziliei Teresa a celor Două Sicilii |
| Frați și surori | Isabel, Prințesă Imperială a Braziliei Pedro, Prince Imperial of Brazil[*] Afonso, Prince Imperial of Brazil[*] |
| Căsătorită cu | Ludwig August de Saxa-Coburg-Kohary |
| Copii | Prințul Petru Prințul August Leopold Prințul Joseph Prințul Ludwig |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Brazilia |
| Ocupație | politiciană |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Prințesă empress consort[*] |
| Familie nobiliară | Casa de Bragança |
· 1878 - A murit Papa Pius al IX-lea (n. 1792)
Papa Pius al IX-lea – foto: ro.wikipedia.org
Papa Pius al IX-lea, născut Giovanni Maria Mastai-Ferretti, (n. 13 mai 1792, Senigallia, Italia – d. 7 februarie 1878, Roma) a fost Papă timp de 31 de ani din 16 iunie 1846 până la moartea sa. Este cel mai prelungit pontificat din istoria Bisericii. A convocat Conciliul Vatican I în 1869, care a declarat dogma infailibilității papale.
Papa Pius al IX-lea a definit și conceptul a Neprihănitei Zămisliri a Feciorei Maria, care înseamnă că Maria a fost concepută în afara păcatului primordial. A fost beatificat (declarat fericit). Papa Pius al IX-lea a refuzat să elibereze copilul evreu Edgardo Mortara, care fusese răpit, la vârsta de 6 ani, din familia lui de poliția papală, ca să fie educat ca creștin catolic. Acest scandal a otrăvit relațiile Papei cu comunitățile evreiești și cu cercurile liberale contemporane.
Elisabeth a fost Prințesă de Thurn și Taxis prin naștere și pretendentă la titlul de regină consort a Portugaliei prin căsătoria cu Miguel Januário de Bragança, pretendent miguelist la tronul Portugaliei din 1866 până în 1920.
Elisabeth a fost al doilea copil[1][2] a lui Maximilian Anton Lamoral, Prinț Ereditar de Thurn și Taxis și a soției acestuia, Ducesa Helene de Bavaria
La 17 octombrie 1877 la Regensburg, Bavaria, Elisabeth s-a căsătorit cu Miguel al II-lea, Duce de Braganza, al doilea copil și singurul fiu al lui Miguel I al Portugaliei, regele detronat al Portugaliei. Împreună au avut trei copii:
- Miguel Maria Maximiliano de Bragança (1878–1923), căsătorit cu Anita Stewart; a avut copii
- Francisco José de Bragança (1879–1919), a murit necăsătorit; fără copii
- Maria Teresa de Bragança (1881–1945) căsătorită cu Prințul Karl Ludwig de Thurn și Taxis; a avut copii
Cuplul s-a mutat în Austria, unde la 22 septembrie 1878 în Reichenau an der Rax, s-a născut primul lor fiu, Miguel Maria Maximiliano. După naștere, sănătatea Elisabetei a început să se deterioreze. Elisabeta a murit la vârsta de 20 de ani, la Ödenburg, la scurtă vreme după nașterea celui de-al treilea copil, Maria Teresa.
Soțul ei s-a recăsătorit după 12 ani, la 8 noiembrie 1893, la Kleinheubach, cu Maria Theresa de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg cu care a avut opt copii.
| Elisabeta de Thurn și Taxis | |
| Prințesa de Thurn și Taxis | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Elisabeth Maria Maximiliana |
| Născută | 28 mai 1860 Dresda, Regatul Saxoniei |
| Decedată | (20 de ani) Ödenburg, Imperiul Austriac |
| Cauza decesului | sindrom puerperal[*] |
| Părinți | Maximilian Anton Lamoral, Prinț de Thurn și Taxis Ducesa Elena de Bavaria |
| Frați și surori | Princess Louise of Thurn and Taxis[*] Albert de Thurn și Taxis Maximilian Maria, Prinț de Thurn și Taxis |
| Căsătorită cu | Miguel Januário de Bragança |
| Copii | Miguel Maria Maximiliano Francisco José Maria Teresa |
| Cetățenie |  Germania |
| Ocupație | politiciană |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Prințesă |
| Familie nobiliară | Casa de Thurn și Taxis Casa de Bragança |
· 1894 - A murit la Paris, Antoine-Joseph Adolphe Sax, inventatorul belgian al saxofonului.
Adolphe Sax – foto: ro.wikipedia.org
Adolphe Sax, pe numele său Antoine Joseph Sax, (n. 6 noiembrie 1814 în Dinant; d. 7 februarie 1894 în Paris) a fost un inventator de instrumente muzicale, belgian, care în 1846 a inventat saxofonul.
· 1907: A murit generalul Iacob Lahovary (16 ianuarie 1846- 7 februarie 1907), rapus de un cancer de intestin gros . Ziarele din toată Europa publicau ferpare lungi cu cel care fusese în ultimii trei ani, în calitate de ministru de Externe, unul dintre cei mai abili diplomaţi de pe continent. Din anul 1891, conduce Ministerul de Război nu mai puţin de patru mandate, fiind cel care a făcut cea mai importantă reformă a armatei până în preajma Primului Război Mondial. Generalul a fost un vizionar şi, în ciuda relaţiilor strânse pe care le avea România cu Austro- Ungaria în acea vreme, a avut curajul să elaboreze, în secret, un plan de război pentru eliberarea Transilvaniei.
| Iacob N. Lahovari | |
.jpg) Iacob N. Lahovari | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | București, Țara Românească |
| Decedat | (61 de ani) Paris, Franța |
| Părinți | Q18538430[*] |
| Frați și surori | Ion N. Lahovari Constantin Lahovary[*] Alexandru N. Lahovari |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | politician diplomat |
| Activitate | |
| Studii | ParisTech[*] |
| Gradul | general |
| Modifică date / text | |
* 1908: Ernst I Frederic Paul George Nikolaus, Duce de Saxa-Altenburg(germană Ernst I. Friedrich Paul Georg Nikolaus von Sachsen-Altenburg; 16 septembrie 1826 – 7 februarie 1908), a fost Duce de Saxa-Altenburg.
A fost fiul cel mare al lui Georg, Duce de Saxa-Altenburg și a soției acestuia, Ducesa Marie Louise de Mecklenburg-Schwerin. Ernst i-a succedat tatălui său ca Duce de Saxa-Altenburg după decesul acestuia în 1853.
În 1845 el a început cariera militară la Breslau și apoi a intrat în serviciul prusac. În timp ce își vizita verișoara Alexandra, s-a întâlnit cu țarul Alexandru al II-lea, cu care s-a împrietenit. După finalizarea studiilor la Universitatea din Leipzig, a fost promovat la gradul de locotenent al Regimentului 1 prusac din Potsdam.
La 28 aprilie 1853, la Dessau, s-a căsătorit cu Agnes de Anhalt-Dessau(1824–1897). Agnes a fost sora lui Frederic I, Duce de Anhalt.[1]
Ei au avut doi copii:
- Marie (n. 2 august 1854, Eisenberg – d. 8 octombrie 1898, Camenz), căsătorită la 19 aprilie 1873 cu Prințul Albert al Prusiei .
- Georg (n. 1 februarie 1856, Altenburg – d. 29 februarie 1856, Altenburg).
Tatăl său a murit la 3 august 1853, iar Ernst a devenit Duce de Saxa-Altenburg. El a simplificat administrația de stat și Altenburg a devenit, sub guvernarea lui, un mare oraș industrial. La izbucnirea războiului german între Prusia și Austria, el s-a aliat cu Prusia.
După o domnie care a durat 55 de ani, a murit fără să lase moștenitori direcți masculini; a fost succedat de nepotul său de frate, Ernst al II-lea.
| Ernst I | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Ernst Frederick Paul Georg Nikolaus |
| Născut | 16 septembrie 1826 Hildburghausen |
| Decedat | (81 de ani) Altenburg |
| Părinți | Georg, Duce de Saxa-Altenburg Ducesa Marie Louise de Mecklenburg-Schwerin |
| Frați și surori | Moritz de Saxa-Altenburg |
| Căsătorit cu | Agnes de Anhalt-Dessau |
| Copii | Prințul Georg, Prinț Ereditar de Saxa-Altenburg Marie, Prințesă Albert de Prusia |
| Cetățenie | Germania |
| Religie | Luteranism |
| Ocupație | aristocrat[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | duce |
| Familie nobiliară | Casa de Wettin |
| Duce de Saxa-Altenburg | |
| Domnie | 1853–1908 |
| Predecesor | George |
| Succesor | Ernst II |
* 1911: Panait Warthiadi (n. 16 martie 1846, București - d. 7 februarie 1911, București) a fost un general de divizie român, șeful Statului Major Regal, comandant al Școlii de Ofițeri de Artilerie și Geniu, al Corpurilor nr. 3 Armată la Galați, apoi și nr. 2 Armată la București precum diplomat militar.
Familia generalului a fost de origine română din Macedonia. Tatăl său Dimitrie (n. 11 iulie 1807, Macedonia – d. 30 august 1862, București)[1] a făcut studiile la Pesta, unde a dobândit diploma de doctor în filosofie la 1828. Apoi a trecut la Viena, unde a obținut la 1831 diploma de doctor în medicină. De la 1834 până la 1847 a fost medic al Spitalului Colțea. În anul 1849 a fost numit medic șef al armatei și al spitalului ostășesc, iar doi ani mai târziu i s-a adăogat și însărcinarea de medic al școlii militare. La 1853 a trecut inspector al spitalelor județene. A publicat: Mica chirurgie (1850).
Fiul lui Dimitrie, Panait, s-a cäsätorit cu Elena Filipescu-Kretzulescu (n. 11 iunie 1857 – d. 24 ianuarie 1930) - după divorțul ei de generalul Iacob N. Lahovari - cu care a avut un fiu, Dumitru (Puiu) Warthiadi-Kretzulescu, moșier și inginer agronom.
Tânărul Warthiadi a fost absolvent al Școlii de ofițeri din 1859-1864 (Promoția Unirii) și făcut sublocotenent în Regimentul 1 Artilerie. În acest regiment a devenit locotenent (1868) și căpitan (1871).[2]
În anul 1877 a fost trecut la rangul de maior și comandant de divizion în Regimentul 2 Artilerie. În această funcție a luptat în Războiul de Independență al României, conducând divizionul său în luptele de la Plevna, Opanez, Vidin și Smârdan. A comandat bombardamentele de la Smârdan.[3] La 30 august 1877, din divizionul său a căzut la datorie primul ofițer artilerist, sublocotenentul Ion Elefterescu.
În anul 1881 a fost avansat la gradul de locotenent-colonel fiind numit atașat militar la Viena împotriva voinței sale, prin un decret al regelui Carol I al României (1884-1885).[4] Acolo a locuit la renumitul „Hotel Sacher”.[5] În ziua de 11 septembrie 1884, a fost invitat la marele dineu al țarului Alexandru al III-lea cu prilejul zilei sale de nume, care a avut loc la sala de ceremonii în Palatul Hofburg la Viena.[6] La vizita întreprinderii „Ernst Braun & Söhne” din Schöndorf (azi un cartier al orașului Vöcklabruck), pe 22 februarie 1885, locotenent-colonelul a comandat un mare număr de șei de cavalerie în numele Ministerului de Război al României.[7] După terminarea funcției sale la Viena a comandat Regimentul 2 Artilerie. [8]
La 10 iulie 1888 a fost numit colonel precum comandant al artileriei Corpului 1 (1888-1891), apoi al corpului 2 Armată (1891-1896) și în sfârșit comandant al Școlii de Ofițeri de Artilerie și Geniu din capitală (1896-1897). Numit general la 8 aprilie 1897, ofițerul a preluat comandatura Regiunii Întărite Focșani-Nămoloasa-Galați (1897-1900), apoi, din 1900-1906, a fost făcut șef al Statului Major Regal. După acea, trecut la rangul de general de divizie, a servit ca comandant al Corpului 3 Armată Galați (1906-1910), și 2 Armată București (1910-1911)
Încă în luna noiembrie 1909, cu un an înaintea morții sale la vârsta de abia 64 de ani, generalul Warthiadi a fost sărbătorit de camarazii din Corpul 3 Armată la împlinirea a 50 de ani de serviciu militar, iar la 8 noiembrie, la restaurantul Capșa, a avut loc întâlnirea promoției sale, mai fiind în viață 8 din 15 absolvenți, dintre care generalul de divizie Constantin Brătianu și generalii artileriști Alexandru Tell și Nicolae Stoika.[2]
La înmormântarea lui, corpul neînsuflețit al generalului a fost transportat la Cimitirul Bellu pe un tun tras de șase cai. În jurul sicriului și pe două platforme erau așezate mulțime de coroane din partea Regelui Carol I, fiului regal Ferdinand, Corpurilor 2 și 3 Armată, Regimentului 2 Artilerie, Școlilor militare, Revistei Artileriei, Revistei Armatei, camarazilor de arme, prietenilor și rudelor. Afetul mortuar a fost urmat de un foarte mare număr de generali și ofițeri superiori, rude și prieteni, trăsura Regelui Carol I (ca o distincție acordată generalului - doar consilierii familiei regale și generalii Alexandru Cernat și Eracle Arion mai beneficiaseră de această distincție), trăsurile rudelor, toate trupele garnizoanei București.[9]
În discursul de omagiere, generalul Leon Mavrocordat (pe atunci șeful Statului Major Regal) a spus: ,,Generalul Warthiadi a consacrat întreaga sa activitate carierei militare, a servit țara cu credință și a apărat-o cu vitejie, a iubit armata cu pasiune, a câștigat dragostea și stima tuturor acelora care l-au cunoscut și au putut aprecia acest caracter leal și neșovăitor
Tânărul Warthiadi a fost absolvent al Școlii de ofițeri din 1859-1864 (Promoția Unirii) și făcut sublocotenent în Regimentul 1 Artilerie. În acest regiment a devenit locotenent (1868) și căpitan (1871).[2]
În anul 1877 a fost trecut la rangul de maior și comandant de divizion în Regimentul 2 Artilerie. În această funcție a luptat în Războiul de Independență al României, conducând divizionul său în luptele de la Plevna, Opanez, Vidin și Smârdan. A comandat bombardamentele de la Smârdan.[3] La 30 august 1877, din divizionul său a căzut la datorie primul ofițer artilerist, sublocotenentul Ion Elefterescu.
În anul 1881 a fost avansat la gradul de locotenent-colonel fiind numit atașat militar la Viena împotriva voinței sale, prin un decret al regelui Carol I al României (1884-1885).[4] Acolo a locuit la renumitul „Hotel Sacher”.[5] În ziua de 11 septembrie 1884, a fost invitat la marele dineu al țarului Alexandru al III-lea cu prilejul zilei sale de nume, care a avut loc la sala de ceremonii în Palatul Hofburg la Viena.[6] La vizita întreprinderii „Ernst Braun & Söhne” din Schöndorf (azi un cartier al orașului Vöcklabruck), pe 22 februarie 1885, locotenent-colonelul a comandat un mare număr de șei de cavalerie în numele Ministerului de Război al României.[7] După terminarea funcției sale la Viena a comandat Regimentul 2 Artilerie. [8]
La 10 iulie 1888 a fost numit colonel precum comandant al artileriei Corpului 1 (1888-1891), apoi al corpului 2 Armată (1891-1896) și în sfârșit comandant al Școlii de Ofițeri de Artilerie și Geniu din capitală (1896-1897). Numit general la 8 aprilie 1897, ofițerul a preluat comandatura Regiunii Întărite Focșani-Nămoloasa-Galați (1897-1900), apoi, din 1900-1906, a fost făcut șef al Statului Major Regal. După acea, trecut la rangul de general de divizie, a servit ca comandant al Corpului 3 Armată Galați (1906-1910), și 2 Armată București (1910-1911).
Încă în luna noiembrie 1909, cu un an înaintea morții sale la vârsta de abia 64 de ani, generalul Warthiadi a fost sărbătorit de camarazii din Corpul 3 Armată la împlinirea a 50 de ani de serviciu militar, iar la 8 noiembrie, la restaurantul Capșa, a avut loc întâlnirea promoției sale, mai fiind în viață 8 din 15 absolvenți, dintre care generalul de divizie Constantin Brătianu și generalii artileriști Alexandru Tell și Nicolae Stoika.[2]
La înmormântarea lui, corpul neînsuflețit al generalului a fost transportat la Cimitirul Bellu pe un tun tras de șase cai. În jurul sicriului și pe două platforme erau așezate mulțime de coroane din partea Regelui Carol I, fiului regal Ferdinand, Corpurilor 2 și 3 Armată, Regimentului 2 Artilerie, Școlilor militare, Revistei Artileriei, Revistei Armatei, camarazilor de arme, prietenilor și rudelor. Afetul mortuar a fost urmat de un foarte mare număr de generali și ofițeri superiori, rude și prieteni, trăsura Regelui Carol I (ca o distincție acordată generalului - doar consilierii familiei regale și generalii Alexandru Cernat și Eracle Arion mai beneficiaseră de această distincție), trăsurile rudelor, toate trupele garnizoanei București.[9]
În discursul de omagiere, generalul Leon Mavrocordat (pe atunci șeful Statului Major Regal) a spus: ,,Generalul Warthiadi a consacrat întreaga sa activitate carierei militare, a servit țara cu credință și a apărat-o cu vitejie, a iubit armata cu pasiune, a câștigat dragostea și stima tuturor acelora care l-au cunoscut și au putut aprecia acest caracter leal și neșovăitor”
| Panait Warthiadi | |
 Panait Warthiadi | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | |
| Decedat | (64 de ani) |
| Înmormântat | Cimitirul Bellu |
| Ocupație | diplomat |
| Gradul | general |
| Decorații și distincții | |
| Decorații | Medalia Apărătorii Independenței Ordinul Coroana României Crucea Trecerea Dunării Ordinul național „Steaua României” |
* 1920: Aleksandr Vasilievici Kolceak (în rusă Александр Васильевич Колчак(n. 16 noiembrie 1874 — d. 7 februarie 1920) a fost un amiral rus, explorator polar și, în timpul Războiului Civil din Rusia, comandant al unei părți a Armatei Albe.
Amiralul Kolceak era un descendent al lui Iliaș Colceag, supranumit Kolceak-Pașa, militar moldovean din secolul al XVIII-lea, care a luptat ca mercenar în armata otomană.
În 1994, autoritățile Federației Ruse au pus o placă comemorativă pe clădirea Corpului de cadeți de marină din Sankt Petersburg în memoria lui Kolceak. Inaugurarea a coincis cu împlinirea a 300 ani de la înființarea flotei Rusiei și cu aniversarea a 125 de ani de la nașterea amiralului.
* 1953: Alexandru Glatz (n. 14 aprilie 1882, Craiova - d. 7 februarie 1953, Sighet) a fost un militar de carieră (general de divizie) și diplomat român, din 1933 secretar general la Ministerul Apărării Naționale. El a fost descendent (nepot) din familia baronului Julius von Glatz (se pare că acesta s-a stabilit în România odată cu venirea regelui Carol I în țară).
După absolvirea Liceului “Carol I” din Craiova, urmează cursurile Școlii de Ofițeri de Artilerie și Geniu (1901-1903) și pe cele ale Școlii de Aplicație de Artilerie și Geniu.[1]
Își începe activitatea ca sublocotenet (1903) în cadrul Regimentului 9 Artilerie. În anul 1909 este ridicat la rangul de locotenet și transferat în cadrul Regimentului 1 Cetate. Urmează cursurile Școlii de Tragere a Artileriei de la Constanța (11 iulie - 18 august 1911) și activează în mai multe unități militare: Brigada 1 Artilerie, Regimentul 1 Artilerie “Regele Carol”. La data de 1 aprilie 1913 este numit căpitan și transferat în cadrul Brigăzii 2 Artilerie cu care participă la Campania din Bulgaria din timpul Celui de al Doilea Război Balcanic. În același an a început studiile la Școala Superioară de Război.
La începutul Primului Război Mondial participă alături de Regimentul 21 Artilerie la luptele duse de armata română. În anul 1917 este ridicat la gradul de maior și transferat în cadrul Biroului de Informații de pe lângă Comandamentul Armatei a II-a. În perioada 1918-1920 lucrează la Marele Stat Major și la Școala Superioară de Război. La 1 aprilie 1919 este avansat la gradul de locotenet-colonel. În anul 1920 este numit atașat militar al României în Turcia, unde desfășoară o importantă activitate de culegere de date pe toată perioada conflictului greco-turc, dar și a unor informații legate de politica noului stat bolșevic.
Glatz este ridicat la gradul de colonel prin Înaltul Decret Regal nr. 1525 din iunie 1921, numit șef al serviciului de informații al armatei, mai târziu Diviziunea II (cu secția informații și contrainformații).[2]. O altă activitate importantă care a revenit lui Alexandru Glatz a fost recuperarea bunurilor aparținând statului român care au fost scoase din țară de către turci în timpul ocupației din timpul Primului Razboi Mondial.
La întoarcerea în țară (1 ianuarie 1922) primește comanda Regimentului 34 Obuziere. După o perioadă de un an (1924-1925), în care ocupă funcția de Șef al Statului Major al Diviziei 17 Infanterie, Alexandru Glatz este rechemat în structurile Marelui Stat Major al Armatei Române. În anul 1930 este numit comandant al Brigăzii 2 Artilerie. La data de 15 aprilie 1933 este ridicat la gradul de general de brigadă, iar câteva luni mai târziu pe 16 noiembrie, este numit secretar general al Ministerului Apărării, funcție pe care o ocupă patru ani. Datorită calităților excepționale dovedite pe parcursul activității desfășurate de-a lungul întregii cariere militare Glatz este numit la 7 aprilie 1937 subsecretar de stat în Ministerul Apărării Naționale, funcție, care o deține până la 12 octombrie 1938.[3] Pe acest post este avansat la data de 1 iunie 1938 la gradul de general de divizie. La cererea sa, la data de 1 iulie 1940, este pensionat.[4]
Odată cu venirea la putere a autorităților comuniste generalul a fost încarcerat: La 1 august 1950, în cadrul celui de-al treilea lot de demnitari, Glatz a fost arestat împreună cu, între alții, fostul subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe, Zamfir Brătescu, Dimitrie Burileanu dar și alți înalți ofițeri ai armatei române. El a fost condamnat la 2 ani muncă silnică în lagăr printr-o decizie a M.A.I. Căpitanul de securitate Eugen Dascăl, de la Direcția Regională a Securității Statului Baia Mare, a confirmat D.G.S.P., la 20 martie 1951, depunerea generalului Alexandru Glatz la locul ordonat [penitenciarul Sighet]. Glatz a murit acolo în urma unor schingiuiri prelungite
· 1960: Igor Vasilievici Kurceatov (n. 12 ianuarie 1903 - d. 7 februarie 1960) a fost un fizician și savant rus, academician, de trei ori Erou al Muncii Socialiste, laureat al Premiului Lenin, organizator și conducător științific al lucrărilor în domeniul tehnicii atomice.
S-a născut la data de 12 aprilie 1903 într-o familie de pădurari din satul Sim, nu departe de orașul Ufa. Igor a absolvit cu medalie de aur gimnaziul din Simferopol și tot aici intră la Universitate. Viața studențească a lui Kurceatov a decurs în condițiile dificile de după război, în vremuri de grea cumpănă, foamete. Studentul la facultatea de fizică și matematică Igor Kurceatov era nevoit să-și câștige existența, lucrând ca educator la grădinița de copii, ca paznic sau ca tăietor de lemne. A terminat Universitatea înainte de termen și, plecând la Petrograd, reuși să se înscrie în anul al 3-lea al Institutului politehnic. După absolvirea Institutului politehnic este îndreptat la lucru la Institutul fizico-tehnic din Petrograd.
* 1965: Lee Hoi-Chuen (4 februarie 1901 – 7 februarie 1965) a fost un cântăreț de operă cantoneză și actor de film din Hong Kong. El a fost tatăl lui Bruce Lee.
Lee Hoi-chuen și soția sa, Grace Ho, se aflau în San Francisco în 1940 când s-a născut Bruce Lee, cei doi fiind în timpul unei călătorii prin Statele Unite ale Americii cu Compania Operei Cantoneze(en). Celălalt fiu al cuplului, Robert Lee, fratele mai mic al lui Bruce Lee, a fost faimos în Hong Kong în anii 1960, acesta fiind fondatorul și vocalistul trupei „The Thunderbirds”.[1][2]
Lee Hoi-chuen a murit la doar câteva zile după ce a împlinit 64 de ani, și la o săptămână după ce s-a născut nepotul său, Brandon Lee. În filmul Bruce Lee, My Brother, Lee Hoi-chuen a fost interpretat de actorul Tony Leung Ka-fai.
· 1979 - A murit Josef Mengele, criminal nazist, supranumit “Îngerul Morții” datorită experimentelor sale pe oameni din lagărul de concentrare de la Auschwitz;(n. 1911).
Josef Mengele at Auschwitz in 1944 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Josef Mengele (n. 16 martie 1911, Günzburg, Imperiul German – d. 7 februarie 1979, Bertioga, Brazilia) supranumit „Îngerul morții” a fost un medic german care, în calitate de căpitan SS, a inițiat și condus odioasele „selecții” ale evreilor deportați din toată Europa pentru exterminarea (Endlösung der Judenfrage) lor de la Auschwitz-Birkenau. A efectuat experimente inumane pe deportați, mai ales pe cupluri de gemeni.
Între 1943 şi 1945, Josef Mengele a luat parte la selecţia de prizonieri care urmau să fie trimisi la camerele de gazare, şi a efectuat experimente pentru studiile sale rasiale. La sfârşitul războiului, el a reuşit să scape de aliaţi şi a trăit în ascuns în Bavaria înainte de a găsi refugiu în America de Sud, în primul rând în Paraguay, unde a primit cetăţenia, apoi în Brazilia. În 1985, o echipa de cercetare formată din criminalisti brazilieni, americani şi germani au ajuns la concluzia că Mengele a uzurpat identitatea unui alt nazist si ca a murit in urma unui atac de cord în 1979 fiind îngropat sub numele de Wolfgang Gerhard.
* 1982: Mihail Drumeș (pseudonim pentru Mihail V. Dumitrescu, n. , Ohrida, Imperiul Otoman – d. , București, RS România) a fost un dramaturg, nuvelist, realizator de proză scurtă și romancier român, foarte popular in perioada interbelică.
Fiul lui Vasilie Dimitrie (devenit Dumitrescu) și al Despinei (n. Gero). Familia sa, la origine aromână, se stabilește în Oltenia.
Liceul l-a urmat la Caracal și Craiova, bacalaureatul l-a obținut în 1925. Urmează Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din București, absolvită în 1928. O vreme funcționează ca profesor de liceu, va trece mai apoi în învățământul superior.
Debut la revista Flamura în 1922, debut editorial cu volumul de nuvele și schițe Capcana in 1927. Între anii 1922 și 1924 Teatrul Național din Craiova îi înscrie în repertoriu piesa Rămășagul, dar nu vede lumina rampei. Este cronicar dramatic la ziarul Rampa din București pentru Teatrul Național din Craiova. În 1925 susține bacalaureatul la Colegiul Carol I din Craiova, unde a urmat ultimele două clase după ce întrerupsese studiile din cauza stagiului militar și a războiului. Între anii 1924 și 1928 este student la Facultatea de Filosofie și Litere a Universității din București.
În anul 1927 devine membru al Societății Scriitorilor Români, ulterior și al Societății Autorilor Dramatici. Mai înainte publicase prima sa carte de proză, Capcana. Nuvele și schițe, primită bine de critica literară. În 1930 publică, în foileton, în ziarul Dimineața, primul său roman, Sfântul Părere, apărut în același an și la Editura Cartea românească. În 1932 tipărește, la invitația lui Nicolae Iorga, în cadrul Editurii Datina românească din Vălenii de Munte, prima sa piesă, Ioana d'Arc, înscrisă mai târziu în repertoriul Naționalului clujean. În anul 1936 apare, în Editura Vremea, romanul Invitația la vals, care înregistrează, de-a lungul timpului, 35 de ediții, obținând un record unic în materie de tiraj.
Autorul devine unul dintre cei mai citiți scriitori din perioada interbelică. În anul 1938 apare romanul Scrisoarea de dragoste în colecția Universul literar al ziarului Universul. Autorul reia tema nuvelei Capcana, pe care o amplifică, dându-i și unele sensuri sociale, încât se poate spune că romanul dezbate tema carierismului. 1940, piesa Năluca este publicată în colecția "Universul literar", împreună cu volumul Trei comedii: Școala nevestelor, Calul de curse, Liniștea soțului - difuzate anterior și de Radio București. În 1941, O crimă pasională, care fusese interzisă din repertoriul Naționalului clujean în 1935, după a doua reprezentație, caz unic în perioada interbelică, vede lumina tiparului în aceeași colecție a "Universului literar", cu o prezentare de Teodor Scarlat.În 1942, romanul Sfântul Părere, publicat În 1930, în foileton, în coloanele cotidianului "Dimineața" și imediat în Ed. Cartea românească, reapare cu titlul schimbat în Cazul Magheru, în Ed. Bucur Ciobanul și este recenzat pozitiv de "Viața românească:, "Gândirea", "Rampa". Apare volumul Teatrul, ediție bibliofilă. În 1946, romanul Elevul Dima dintr-a șaptea, frescă a adolescenței din literatura noastră, alături de Medelenii lui Ionel Teodoreanu, îl aduce pe autor din nou în atenția cititorilor. În anul 1961 Editura militară îi publică romanul Se revarsă apele, cu subtitlul "Cronică împletită dintr-o seamă de povestiri despre oameni și fapte întămplate în cei dintâi ani ai veacului nostru și despre răscoalele țăranilor din acea vreme".
În 1967 Mihail Drumeș devine membru al Uniunii Scriitorilor și pensionar al acesteia. În 1969, povestirea istorică Iancu Jianuapare, în foileton, în ziarul "Oltul" din Slatina. 1972, îi apare în Editura Ion Creangă volumul Edison, reluat un an mai târziu cu titlul Mari invenții. Povestiri adevărate, ed. a II-a, 1977, semnată cu pseudonimul Barbu Apelevianu. În 1974 Editura Albatros îi publică romanul Arde Prahova. La editura Ion Creangă vede lumina tiparului, in 1977, volumul Povestiri despre cutezători. Între anii 1978 și 1979 continuă activitatea de prozator prin publicarea volumului Povestea neamului românesc. De la început și până în zilele noastre. Pagini din trecut. vol. I, 1978, vol. II-III,1979, în Editura didactică și Pedagigică. În 1980 Ed. Dacia din Cluj-Napoca îi publică volumul 10 cărți celebre repovestite de Mihail Drumeș. 1982, 27 februarie, scriitorul încetează din viață la București, lăsând în manuscris numeroase volume de proză, piese de teatru, scenarii de filme, prelucrări etc.
Lucrări:
- Capcana, 1927
- Invitație la vals, 1936
- Ioana d'Arc, 1937
- Scrisoarea de dragoste, 1938
- Elevul Dima dintr-a șaptea, 1946
- Se revarsă apele, 1961.
- Sfântul Părere, 1930, ediție definitivă Cazul Magheru, 1970
- Arde Prahova, 1974
| Mihail Drumeș | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | Ohrida, Imperiul Otoman |
| Decedat | (80 de ani) București, RS România |
| Cetățenie | .svg){kind=small} România |
| Ocupație | scriitor |
| Activitate | |
| Limbi | limba română[1] |
| Studii | Facultatea de Filosofie a Universității din București |
· 1985 - A murit Florin Comişel, compozitor, dirijor, folclorist (n.10.04.1922).
* 1990: Alan Jay Perlis (n. 1 aprilie 1922, Pittsburgh, Pennsylvania, SUA — d. 7 februarie 1990) a fost un informatician american, pionier în domeniul limbajelor de programare. În 1966, a devenit primul laureat al Premiului Turing.
· 1999 - A murit regele Hussein al Iordaniei.
Hussein bin Talal- foto: ro.wikipedia.org
Hussein bin Talal (n. 14 noiembrie 1935 – d. 7 februarie 1999) a fost al treilea rege al Iordaniei de la abdicarea tatălui său, regele Talal, în 1952, și până la moarte. Domnia lui Hussein s-a suprapus peste Războiul Rece și peste patru decenii de conflict arabo-israelian. A fost al doilea șef de stat arab care a recunoscut statul Israel, în 1994.
S-a născut la 14 noiembrie 1935 în capitala tarii, Amman si a fost proclamat rege al Iordaniei la 11 august 1952 la vârsta de 16 ani, fiind încoronat pe 2 mai 1953. A fost unul dintre sustinatorii ferventi ai reglementarii pasnice a conflictului din Orientul Mijlociu. În 1994 el a încheiat un tratat de pace cu Israelul. I-a succedat la tron fiul său mai mare, Abdullah.
* 2007: Arhimandritul Grigorie Băbuș (n. 3 iunie 1915, Teișani, Prahova - d. 7 februarie 2007, Mănăstirea Cheia) a fost un duhovnic ortodox român și membru al organizației culturale „Rugul Aprins”.
Părintele Grigorie Băbuș a urmat cursurile seminariale ale Mănăstirii Cernica, unde a fost călugărit de către unchiul său Arhimandritul Grigorie Georgescu, stareț al Mânăstirii Cheia. S-a înscris apoi la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității din București. A absolvit cursurile împreună cu Teoctist Arăpașu și Sofian Boghiu care i-au fost colegi de facultate. De-a lungul întregii sale vieți a legat o strânsă prietenie cu Teoctist Arăpașu care l-a denumit „Patriarhul Cărții”. Grigorie Băbuș a fost slujitor al Catedralei Patriarhale din București ca ierodiacon, cântăreț și ieromonah. Ulterior, a fost directorul fondator al Bibliotecii Sfântului Sinod din București din cadrul Mănăstirii Antim la inițiativa Patriarhului Justinian. Aici a lucrat împreună cu prietenul său, Arhimandritul Bartolomeu Anania. În anul 1950 a fost hirotesit protosinghel de către episcopul-vicar patriarhal Teoctist Botoșăneanul. Patriarhul Justinian l-a hirotesit pe Grigorie Băbuș ca arhimandrit la data de 25 martie 1956
Ca urmare a apartenenței sale la Organizația culturală „Rugul Aprins”,[2] alături de mari duhovnici și intelectuali ai României (Dumitru Stăniloae, Radu Gyr, Teodor M. Popescu și mulți alții), Grigorie Băbuș a fost arestat de către securitatea comunistăîmpreună cu principalii lideri ai grupării și a îndurat ani de temniță grea la Închisoarea Aiud și Jilava. După eliberarea sa, în anul 1964, Grigorie Băbuș se stabilește la Mănăstirea Antim. În 2006 se retrage la Mănăstirea Cheia unde moare la vârsta de 93 de ani, la data de 7 februarie 2007.
* 2016: Konstantin Despotopoulos (în greacă Κωνσταντίνος Δεσποτόπουλος; n. 8 februarie 1913 – d. 7 februarie 2016) a fost un filosof grec, membru de onoare al Academiei Române (din 1993).
Sărbători
· Sf. Ier. Partenie, episcopul Lampsacului; Sf. Cuv. Luca din Elada; (calendar creștin-ortodox)
Sfântul Ierarh Partenie, Episcopul Lampsacului, Sfântul Cuvios Luca din Elada - Icoană sec. XX, Mănăstirea Panahrantou, Megara (Grecia) – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto: doxologia.ro
* Grenada – Ziua națională - Aniversarea proclamării independenței (1974)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu