Materialele prezentate reprezintă un colaj realizat din publicații diferite și au drept scop informarea publică cuprinzând sinteza evenimentelor zilei în timp.
sâmbătă, 5 februarie 2022
1./7 FEBRUARIE 2022 - ISTORIE PE ZILE - Evenimente; Nașteri
Evenimente
·457 - A fost incoronat imparatul Leo I (in latina Flavius Valerius Leo Augustus);(n. 401 – 18 ianuarie 474).
Leo I (Latin: Flavius Valerius Leo Augustus; 401 – 18 January 474) - foto: en.wikipedia.org
A fost imparat in Bizant intre anii 457-474 si era nascut in Dacia Aureliana. Cunoscut sub numele de Leon I Tracul, a fost întemeietorul dinastiei leonide/trace. In cei aproape 20 de ani de domnie ai sai, s-a dovedit a fi un conducător capabil . De notat este si faptul ca a fost primul imparat roman de Est care a legiferat în greaca, limba latina nefiind vorbita de popor. Este praznuit ca sfant in 20 ianuarie de Biserica Ortodoxă.
·1301 - Edward de Caernarvon (mai târziu regele Eduard al II-lea al Angliei) a devenit primul Prinț de Wales al Angliei.
Eduard al II-lea Din grația lui Dumnezeu, Rege al Angliei Lord al Irlandei și Duce de Aquitaine – foto: ro.wikipedia.org
Eduard al II-lea (n. 25 aprilie 1284 – d. 21 septembrie 1327), a fost rege al Angliei din 1307 pâna în ianuarie 1327. Eduard al II-lea a fost primul monarch care a fondat colegiile universităților din Oxford și Cambridge; el a fondat Cambridge’s King’s Hall în 1317 și a dat statut regal Colegiului Oriel din Oxford în 1326.
Edward II al Angliei, fiul regelui Edward I şi al Eleanorei de Castilia, a devenit astfel primul Prinţ de Wales si incepând cu 1301, fiul cel mare al regelui Angliei a primit în mod tradiţional acest titlu. Galezii sunt una dintre cele şase naţiuni celtice,iar tara galilor este parte a Regatului Unit.
Este numita, in limba velsa Cymru (pronunţat Kum-ri). Pana la cucerirea sa în 1282 de către Edward I al Angliei, Ţara Galilor era divizata în numeroase principate independente.În prezent, prinţul mostenitor al coroanei Marii Britanii, Charles, este si Prince of Wales.
·1510: S-a încheiat, la Iași, tratatul de pace între domnul Moldovei, Bogdan al III-lea și regele Poloniei, Sigismund I cel Bătrân.
·1522 - S-a încheiat Tratatul de la Bruxelles, în urma căruia Habsburgii s-au împărţit în ramurile austriacă şi spaniolă
·1550 - Giovanni Maria del Monte a fost ales Papa sub numele de Papa Iulius al III-lea.
După moartea Papei Paul al III-lea la 10 noiembrie 1549 si dupa 10 săptămâni de discutii este ales Papa, sub numele de Iulius al III- lea. S-a îndrǎgostit de un cerșetor de 17 ani, pe care l-a fǎcut cardinal, fapt ce a inspirat poezia “În cinstea sodomiei”
·1613: Mihail Romanov devine țar al Rusiei. Mihail s-a nascut in anul 1596 si a decedat in anul 1645, fiind primul tar din dinastia Romanovilor. A fost fiul lui Fiodor Nikitici Romanov (devenit apoi patriarhul Filaret) și al Kseniei. Domnia lui a marcat finalul asa numitor Timpuri Tulburi din istoria acestei tari. Mihail a fost ales în unanimitate țar al Rusiei de adunarea națională la 21 februarie 1613, dar delegații consiliului i-au găsit pe tânărul țar și pe mama lui la mănăstirea Ipatiev de lângă Kostroma abia pe 24 martie. La început, Marta a protestat, spunând că fiul ei este prea tânăr pentru o funcție atât de grea, în vremuri atât de dificile. În cele din urmă, Mihail a acceptat tronul. Alegerea lui Mihail și urcarea lui pe tron stau la baza legendei lui Ivan Susanin, dramatizată de compozitorul rus Mihail Glinka în opera „O viață pentru țar”.
·1741: A apărut "Marele Hrisov al lui Constantin Mavrocordat" ce stabilește o serie de reforme fiscale și administrative în Țara Românească. Textul a fost publicat în ziarul "Mercure de France", în iulie 1742. Constantin Mavrocordat (n. 27 februarie 1711, Constantinopol – d. 23 noiembrie 1769, Iași) domn al țărilor române.
Constantin Mavrocordat – foto preluat de pe en.wikipedia.org
·1812: În New Madrid, din Missouri a avut loc unul dintre cele mai puternice cutremure de pămînt din Statele Unite
·1831 - A fost promulgată Constituția Belgiei, considerată a fi cea mai democratică din Europa acelei vremi.
Stema Belgiei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Prima constituție belgiană datează din anul 1831, fiind inspirată din principiile Revoluției Franceze și din Constituția britanică. De-a lungul timpului a suferit mai multe revizuiri, dintre care primele (1893, 1920) au privit sistemul electoral iar celelalte (1970, 1988, 1993) s-au referit mai ales la transformarea statului unitar într-unul federal. A fost integral promulgată de către rege la 17 februarie 1994.
·1869: La Timişoara, fruntaşii politici ai românilor din Banat s-au strâns în cartierul Fabric, pentru a înfiinţa primul partid românesc de pe teritoriul de azi al României, Partidul Naţional Român din Banat şi Ungaria, cu şase ani înaintea constituirii Partidului Naţional Liberal in vechiul Regat. Membrii noului partid l-au ales în funcţia de preşedinte pe Alexandru Mocioni, deputat în Camera Ungară a Parlamentului de la Budapesta şi au decis participarea la următoarele alegeri. La conducerea lui s-au aflat fraţii Alexandru şi Anton Mocioni, apoi Vincenţiu Babeş. După mai bine de 12 ani de funcţionare, la conferinţa naţională de la Sibiu din 12 – 14 mai 1881, partidul bănăţean a fuzionat cu Partidul Naţional al Românilor din Transilvania (înfiinţat la scurt timp după partidul bănăţenilor, la 7-8 martie 1869) pentru a forma Partidul Naţional Român din Transilvania. Programul partidului susţinea apărarea principiilor de libertate şi democraţie, lupta împotriva legilor nedrepte ale compromisului dualist, sprijinirea acţiunii pentru autonomia Transilvaniei. Se remarcă faptul că preocupările bănăţenilor nu se rezumau doar la chestiunile locale ci şi asupra tuturor românilor din Imperiul Habsburgic. După acordul dualist austro-ungar din 1867, a fost promulgată legea naţionalităţilor, care a deschis calea pentru românii bănăţeni să se organizeze politic. La conferinţa de la Timişoara din 26 ianuarie/2 februarie 1869, s-a decis înfiinţarea Partidului Naţional Român din Banat şi Ungaria, avându-l în frunte pe Alexandru Mocioni. Partidul s-a constituit legal 5 zile mai târziu, la 7 februarie. La doar o lună după acest eveniment, la Sibiu, se înfiinţa Partidul Naţional Român din Transilvania, condus de Ilie Măcelariu, fără a avea ca scop participarea la lupta electorală din Austro-Ungaria. După încă o lună, în 3 aprilie 1969, autorităţile interziceau activitatea celor două grupări, pe motiv că „nu există partide naţionale”. Vincențiu Babeș (n. 21 ianuarie 1821, Hodoni – d. 3 februarie 1907, Budapesta) a fost un avocat, profesor, ziarist, și om politic român din Banat, unul din membrii fondatori ai Academiei Române. Alexandru Mocioni (Alexandru de Mocioni sau Alexandru Mocsonyi, în forma maghiarizată) (n. 4 noiembrie 1841 la Budapesta; d. 1 aprilie 1909 la Birchiș, Arad) a fost un om politic român, deputat în mai multe legislaturi în Camera Ungară a Parlamentul de la Budapesta, unde a intrat pentru prima dată la vârsta de 24 de ani. A propus și a sprijinit înființarea unui Partid Național al românilor din Banat și Crișana, al cărui președinte a fost timp de patru luni; a militat pentru drepturile românilor din Banat și din Transilvania.
·1873: În ședința parlamentului de la Budapesta, deputatul Gheorghe Pop de Băsești arăta necesitatea construirii unui drum de fier în ținutul Sălajului. Pe 23 decembrie 1887 va avea loc deschiderea liniei de cale ferată Carei - Zalău. Gheorghe Pop de Băsești (n. 1 august 1835, Băsești, Comitatul Sălaj – d. 23 februarie 1919) a fost un politician român din Transilvania, între 1881-1902 vicepreședinte, iar între 1902-1918 președinte al Partidului Național Român din Transilvania.
·1895: În România, comitetul de conducere al asociaţiei “Astra” decide elaborarea şi publicarea “Enciclopediei române”, sub îndrumarea lui Cornel Diaconovici, primul secretar al Asociatiei.Lucrarea a aparut in trei volume intre 1898 si 1904.
·1904: Dezastru in orasul Baltimore din SUA. Un incendiu catastrofal s-a declansat in orasul american Baltimore. Incendiul a distrus 1500 clădiri în 30 de ore şi practic întregul oraş ar trebuit să fie reconstruit.
Marie Curie, născută Maria Salomea Skłodowska (n. 7 noiembrie 1867, Varșovia; d. 4 iulie 1934, Sancellemoz, Franța) a fost o savantă poloneză stabilită în Franța, dublu laureată a Premiului Nobel. A fost singurul savant care a primit două premii Nobel în două domenii științifice diferite (fizică și chimie). A introdus în fizică termenul de radioactivitate.
Este cunoscută pentru cercetările sale în domeniul elementelor radioactive, al radioactivității naturale și al aplicațiilor acestora în medicină. A fost soția unui laureat al Premiului Nobel, fizicianul Pierre Curie, și mama unei laureate a Premiului Nobel (Irène Joliot-Curie). Cu excepția fiicei sale Ève Curie (scriitoare), toți descendenții săi vor urma cariere științifice. Publicația Time a considerat-o una dintre cele mai influente savante ale secolului al XX-lea
·1929: Este promulgată legea pentru stabilizarea monetară privind devalorizarea leului în România. Se realizeaza convertbilitatea leului la bursa libera a devizelor pe baza cererii si a ofertei (care fusese suspendata oficial la 14 iulie 1917), iar Bancii Nationale a Romaniei i se reconfirma privilegiul de emisiune monetara.
Pactul Kellogg-Briand (27 august 1928): Calvin Coolidge, Herbert Hoover și Frank B. Kellogg, (în picioare), alături de reprezentanții guvernelor care au ratificat “Tratatul pentru renunțare la război” (Pactul Kellogg-Briand), în “Camera de răsărit” a Casei Albe – foto: ro.wikipedia.org
Pactul Kellogg-Briand, cunoscut și ca Pactul de la Paris, după orașul în care a fost semnată această înțelegere pe 27 august 1928, a fost un tratat internațional „care milita pentru renunțarea la război ca instrument al politicii naționale”. Scopurile sale nu au fost atinse, dar a fost un pas înainte pentru dezvoltarea doctrinelor dreptului internațional. Pactul a fost botezat cu numele secretarului de stat american Frank B. Kellogg și al ministrului de externe francez Aristide Briand, inițiatorii tratatului.
·1935: Stroe și Vasilache, celebrul cuplu de comici, prezintă în premieră "Bing Bang" – primul film sonor realizat la București cu o aparatură construită de inginerul român Argani. Vasile Vasilache (n. 26 octombrie 1907, orașul Huși, județul Vaslui; d. 4 aprilie 1944, București), regizor și actor roman. Stroe și Vasilache a fost un cuplu de umoriști români, format din artistul evreu Nicolae Stroe (1905-1990) și artistul român Vasile Vasilache (1907-1944). Prima emisiune „Ora veselă” a fost difuzată de Radio București pe data de 9 ianuarie 1929. După decesul prematur al lui Vasile Vasilache în bombardamentul Bucureștiului din 4 aprilie 1944, Nicolae Stroe a continuat singur transmiterea în direct, ani în șir, a popularei emisiuni „Ora veselă”, care începea totdeauna cu refrenul:
Alo, alo, aici e Stroe (și Vasilache),
Și roagă să-i dați voie,
O clipă să vă-nveselească,
Să glumească,
Iar cu Voi…
* 1949 -A fost adoptatDecretul nr. 163/1949privind înființareaTrupelor de Securitate.
Decretul nr. 163 din 7 februarie 1949 – înființarea Trupelor de Securitate – foto preluat de pe www.iiccr.ro
(…) După înființarea Securității venise momentul ca și trupele de jandarmi să-și schimbe denumirea, şi, mai ales, menirea. Deși noua sintagmă – trupe de securitate – circula în cadrul MI încă din a doua jumătate a anului 1948, aceasta s-a impus în nomenclatorul trupelor prin două acte normative ulterioare: Ordinului nr. 10052 din 23.01.1949 şi Decretul nr. 163 din 7 februarie 1949, care statuau înființarea noii structuri.
Printr-o ședință de lucru care a avut loc la Ministerul Afacerilor Interne la 9 februarie 1949 s-a analizat raportul Secretariatului General pentru Trupe cu privire la înființarea trupelor de securitate. Problemele privind analiza activității, organizarea, dotarea și încadrarea au stat pe ordinea de zi. La punctul privind perspectivele de viitor, Teohari Georgescu, ministrul de interne, afirma că lupta cu „dușmanii de clasă” era încă la început şi va „crește în intensitate, căci dușmanul turbează şi el va căuta şi poate încă să lovească”.
O reorganizare a trupelor Ministerului de Interne s-a făcut prin Decizia ministerială nr. 84 din 24 martie 1949, când Secretariatul General pentru Trupe a fost transformat în Comandamentul Trupelor MAI. În interiorul noii structuri a fost creat Comandamentul Trupelor de Securitate (CTS) sub conducerea generalului Eremia Popescu, fost comandant al trupelor de grăniceri. În componența CTS au intrat: un regiment și un batalion în garnizoana București, 11 batalioane de intervenție cantonate în întreaga ţară şi 17 centre de instrucție. Începând din octombrie 1949 au fost înființate mai multe brigăzi teritoriale de securitate.
De-a lungul perioadei comuniste trupele de securitate au fost implicate în reprimarea revoltelor țărănești, lichidarea rezistenţei din munţi, dar şi în asigurarea pazei în penitenciare şi colonii de muncă. Ulterior, misiunile de bază au fost cele de “luptă antiteroristă”, paza de obiective industriale strategice, aeroporturi, paza ambasadelor etc. (…)
·1953 - S-a autodizolvat Frontul Plugarilor, formatiune politica de stanga aliata a comunistilor, infiintata de Petru Groza.
Ploughmen’s Front Congress, ANEF Stadium, Bucharest. From right: Romulus Zăroni, Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu-Dej (speaking), Mihai Ralea, Miron Bele (24 June 1945) – sursa – Fototeca online a comunismului românesc, Photo no: #HA200 – foto preluat de pe commons.wikimedia.org
Frontul Plugarilor a fost o organizație politică de stânga a țăranilor români, înființată în ianuarie 1933 la Deva, sub conducerea lui Petru Groza, cu scopul de a mobiliza la luptă masele țărănești pentru apărarea drepturilor și libertăților lor. Inițiată în județul Hunedoara, (după plecarea lui Petru Groza din Partidul Poporului, al generalului Alexandru Averescu, comandantul de la Mărăști), mișcarea s-a răspândit curând în Banat, iar apoi și în celelalte zone ale României.
În septembrie 1935, Frontul Plugarilor a semnat un acord cu Uniunea oamenilor muncii maghiari din România (MADOSZ), iar la 6 decembrie 1935, la Țebea, sub gorunul lui Horea, a încheiat o înțelegere cu Blocul Democratic (organizație aflată sub influența Partidului Comunist Român, pe atunci în ilegalitate) și Partidul Socialist.
Membri marcanți ai organizației au fost, alături de Petru Groza: Miron Belea, Ion Moga Fileriu, Romulus Zăroni, Octav Livezeanu. După încheierea celui de-al doilea război mondial, la 12 octombrie 1944, organizația a participat la constituirea Frontului Național Democrat (F.N.D.), împreună cu P.C.R. și alte partide de stânga.
A contribuit la guvernare și la instaurarea comunismului în România, alături de Partidul Comunist Român (respectiv Partidul Muncitoresc Român). La alegerile din 1946 a fost aliat al comuniștilor în cadrul Blocului Partidelor Democrate A sfârșit prin a se autodizolva în 1953.
* 1964 - Celebra trupă britanicaThe Beatles a efectuat primul sau turneu în SUA.
Mania pentru Beatles a început în Anglia pe 13 octombrie 1963 cu o apariție televizată la London Palladium (Sâmbătă seara la Palladium). Turneul în Suedia s-a soldat cu un imens succes. În noiembrie 1963 – Beatles cântă la Royal Command Performance, în același program cu Marlene Dietrich și Maurice Chevalier. La sfârsitul anului 1963, apare albumul With The Beatles (precomandă 1.000.000 de cereri).
Un critic de la ziarul Sunday Times scria: “sunt cei mai mari compozitori după Beethoven“. În ianuarie 1964, susțin concertul “Olympia“, alături de Trini Lopez și Sylvie Vartan. Single-ul I Want to Hold Your Hand va ocupa locul I în top-urile americane. Beatlemania a explodat apoi în SUA, în urma a 3 apariții a trupei în show-ul T.V. al lui Ed Sullivan – “The Ed Sullivan Show“, pe 9 februarie (73 milioane de telespectactori), 16 februarie și 23 februarie 1964.
A urmat concertul de la “Coliseum“, Washington, care a reușit să strângă 20.000 mii de spectatori. Această trupă, ce cânta muzică pop pe atunci, a devenit în scurt timp un fenomen mondial cu fani care-i adorau pe membrii trupei, cu adulații isterice din partea fanilor și condamnări din partea comentatorilor culturali și alții, printre care și Frank Sinatra.
O parte a criticii adresate trupei își avea originea în confuzia asupra surselor muzicii lor (o confuzie asemănătoare a planat și asupra lui Elvis Presley în 1956, criticile provenind de la persoane care nu cunoșteau tradiția muzicii blues, R&B și gospel din care răzbătea Elvis) iar o parte era cauzată de reacția neîncrezătoare cu privire la lungimea părului membrilor The Beatles. În 1964, ei au ocupat primele 5 poziții ale Hot 100 din revista Billboard, o realizare care nu a mai fost repetată.
·
·1969: Yasser Arafat devine liderul Organizatiei de Eliberare a Palestinei. Yasser Arafat (pe numele său adevărat Muhamed Abdel Rauf Arafat al-Qudwa al-Husseini, zis și Abu Amar (n. 24 august 1929, Cairo- d. 11 noiembrie 2004, Paris) a fost un lider palestinian.
Yasser Arafat vorbind la Forumul Economic Mondial, în 2001 – foto – ro.wikipedia.org
·1971 - Femeile și-au câștigat dreptul de vot în Elveția.
Grenada este o ţară insulară în partea sud-estică a Mării Caraibelor, ce are capitala la Saint George’s. Grenada este a doua dintre cele mai mici ţări din emisfera vestică (după Saint Kitts şi Nevis). Se află la 200 km nord de Venezuela, între Trinidad-Tobago (la sud) şi Saint Vincent şi Grenadines (la nord).
În 1967, Grenada a obţinut statutul de “stat asociat Regatului Unit”, ce însemna independenţă în afacerile interne; Regatul Unit rămânea responsabil cu afacerile externe şi cu apărarea. În 1974, Grenada a obţinut independenţa, avându-l pe Eric Gairy drept primul prim ministru. Guvernul lui Eric Gairy a devenit din ce în ce mai autoritar şi dictatorial, până la lovitura de stat din 1979 a liderului carismatic de stânga, Maurice Bishop.
·1987: Un nou decret al Consiliului de Stat impune măsuri pentru raționalizarea consumului de gaze naturale și energie electrică, însoțite de tarife punitive pentru depășirea consumurilor insuficiente stabilite pentru populație.
·1992 - A avut loc semnareaTratatului de la Maastricht, care a tranformatComunitatea Economică Europeană, înUniunea Europeanâ. Cele 12 ţări din CEE au semnatTratatul de la Maastricht,în Olanda, tratat care a angajatComunitatea Economică Europeanăpe calea istorică a unei uniuni politice, economice şi monetare.
Group photo of the Maastricht European Council (Maastricht, 9 and 10 December 1991) – foto: twitter.com
Tratatul privind Uniunea Europeană (numit și Tratatul de la Maastricht) a fost semnat de Consiliul European la 7 februarie 1992 în localitatea olandeză Maastricht, reprezentând până atunci cea mai profundă schimbare a tratatelor de la înființarea Comunității Europene. Acest tratat a pus bazele Uniunii Europene.
·1998: Se deschide a XVII-a editie a Jocurilor Olimpice de iarna de la Nagano, in Japonia.
·1999: Prințul Moștenitor Abdullah devine rege al Iordaniei după decesul tatălui său, regele Hussein. Abdullah II bin al-Hussein (n. 30 ianuarie 1962) este actualul rege al Regatului Hașemit al Iordaniei. Se află la conducerea țării de la decesul tatălui său, regele Hussein, pe 7 februarie 1999.
·2001: A avut loc cea de-a 51-a ediție a Festivalului internațional de film de la Berlin - Berlinala.
·2001 - Jean-Bertrand Aristide și-a preluat prerogativele președinției în Haiti. El a fost ales în cadrul scrutinului din 26 noiembrie 2000.
Prințul Shōtoku (n. 07 februarie 574 – m. 08 aprilie 622) a fost un conducător japonez (593 – 622) semi-legendar și regentul împărătesei Suiko. A fost fiul împăratului Yōmei și al prințesei Anahobe nu Hashihito din vestitul clan Soga, și este considerat creatorul civilizației japoneze.
Domnia sa ca regent a fost una extrem de prosperă, deoarece Shōtoku Taishi a stabilit legături foarte bune cu dinastia Sui din China și cu Regatele Coreene și a introdus o constituție stabilă formată din 17 articole, formulate după exemplul legislației confuciene chineze. Prințul Shōtoku este considerat a fi întemeietorul budismului japonez.
Pe durata vieții sale și-a câștigat reputația de important erudit, ocupând mai multe posturi publice, incluzându-l pe acela de Lord Cancelar, din 1529până în 1532. Morus a introdus termenul de „utopie” (greacă „niciun loc”, dar similar cu eu topos - „loc fericit”), numele dat de el unei națiuni insulare ideale, imaginare, a cărui sistem politic a fost descris în cartea lui, publicată în 1516. Este cunoscut în special pentru refuzul său de a-l recunoaște pe Henric al VIII-lea drept cap al Bisericii Angliei, nefiind dispus să renunțe la principiile sale și la religia sa catolică, acel refuz având drept consecințe terminarea carierei sale politice, închiderea sa în Turnul Londrei, și apoi executarea lui pentru înaltă trădare
Din 1510 până în 1518, Morus a fost unul din cei doi subșerifi ai orașului Cardiff, o poziție ce presupunea multă responsabilitate, și în care și-a câștigat reputația de funcționar public onest și eficient. În 1517 Morus a intrat în serviciul regelui ca și consilier și „ajutor personal”. În urma unei misiuni diplomatice la Împăratul Roman Carol Quintul, Morus a fost numit cavaler și a primit postul de subtrezorier în 1521. Ca secretar și consilier personal al regelui Henric al VIII-lea, Morus a dobândit din ce în ce mai multă influență în guvern, întâmpinând diplomați, redactând documente oficiale, și servind drept legătură între rege și Lordul Cancelar, cardinalul Thomas Wolsey, arhiepiscop de York.
În 1523 Morus a devenit orator al Camerei Comunelor. A fost apoi numit înalt protector al universităților Oxford și Cambridge. În 1525 a devenit cancelar al Ducatului Lancaster, o funcție care îi conferea control judiciar și administrativ asupra unei mari părți a Angliei de nord.
În 1505, la vârsta de douăzeci și șapte de ani, Morus s-a căsătorit pentru prima dată, cu Jane Colt, mai mică decât el cu zece ani. Conform ginerelui și primului său biograf, William Roper, Morus ar fi vrut să se însoare cu a doua fiică a lui John Colt, dar a crezut că Jane s-ar fi simțit umilită dacă una dintre surorile sale mai mici s-ar fi căsătorit înaintea ei. Mariajul a fost unul fericit, și au avut patru copii; trei fiice - Margaret (copilul preferat al lui Morus), Elizabeth, Cicely - și un fiu, John. Pe lângă asta, Morus a adoptat o fetiță orfană, Margaret Giggs. A fost un tată foarte devotat, spunându-le copiilor să îi scrie când era plecat, chiar dacă nu aveau nimic deosebit de spus, și i-a lovit doar cu o pană de păun. Lucru neobișnuit în epocă, a depus la fel de mult efort în educarea fiicelor sale, precum în educarea fiului său, declarând că femeile sunt la fel de inteligente ca și bărbații.
Jane a murit în 1511, și Morus s-a recăsătorit în scurt timp, pentru a nu îi lipsi pe copii de o mamă. A doua lui soție, Alice Middleton, era o văduvă, cu șapte ani mai mare decât el. Cei doi nu au avut copii, deși Morus a adoptat-o pe fiica ei, pe nume tot Alice. A spus despre soția lui că nu era nec bella nec puella - literalmente, „nici o perlă, nici o fată”, vrând să spună că nu era nici tânără, nici frumoasă. Erasmus i-a descris cu cruzime nasul ca fiind „ciocul în formă de cârlig al harpiei”. Deși aveau caractere diferite, se pare că Thomas Morus și soția sa s-au apropiat foarte mult unul de celălalt, chiar dacă nu a putut s-o educe precum o educase pe Jane. În epitaful său, scris de el însuși, Morus a elogiat-o pe Jane pentru cei patru copii, și pe Alice pentru că a fost o mamă vitregă iubitoare. A declarat că nu își poate da seama pe cine iubește mai mult, și și-a exprimat dorința ca toți să fie reuniți după moarte.
În 1935, la patru sute de ani de la moartea sa, Morus a fost canonizat de Biserica Catolică, prin papa Pius al XI-lea, și a fost apoi declarat protectorul politicienilor și oamenilor de stat, de către papa Ioan Paul al II-lea. Ziua în care este serbat în calendarul catolic, 22 iunie, este aceeași cu ziua sfântului John Fisher, singurul episcop din perioada Reformării Engleze care și-a păstrat fidelitatea față de papă. John Fisher și Thomas Morus au fost închiși, în aprilie1535, în Turnul Londrei, în același timp și din aceleași motive. Fisher a fost executat înaintea lui Thomas Morus, pe 22 iunie1535. Morus a fost canonizat și de Biserica Anglicană în 1980.
Thomas Morus, portret de Hans Holbein cel Tânăr 1527 – foto: ro.wikipedia.org
Evenimentele din spatele logodnei lor a început după ce Johan Willem a fost aproape ucis de un foc tun. Mama lui, Henriëtte Amalia, realizând cât de vulnerabil era fiul ei a început rapid să caute o mireasă potrivită pentru a asigura un moștenitor. În cele din urmă, alegerea ei s-a oprit la două prințese germane. Johan a călătorit în Hesse-Kassel și în mai puțin de o săptămână s-a logodit la 20 de ani cu Marie Louise. El nici măcar nu s-a deranjat să se întâlnească și cu cealaltă candidată. Principalul factor în această decizie a fost, probabil, că tatăl Mariei Louise era un general de încredere al foarte respectatului Duce de Marlborough.[2] În plus, căsătoria cu o fiică a Landgrafului de Hesse-Kassel ar fi putut servit la consolidarea poziției lui Johan Willem printre celelalte case regale.[3]
Marie Louise nu era considerată atrăgătoare, fața ei fiind dominată de un nas mare. Avea însă farmec și saluta pe toată lumea, indiferent de rang, cu o atitudine prietenoasă și sincer preocupată de binele lor.[4] Ei au avut doi copii înainte de moartea prematură (prin înec), la 23 de ani a lui Johan Willem; ultimul lor copil s-a născut la o lună și jumătate după moartea Prințului de Orania.
După naștere, fiul ei a devenit imediat Prinț de Orania.[5] Marie Louise a servit ca regentă pentru fiul ei din 1711 până când acesta a devenit major, în 1731. Regența i-a fost acordată în ciuda lipsei de experiență în treburile țării sale adoptive. Deși neexperimentată, Marie Louise a făcut față cu succes la o serie de dezastre naturale, care au inclus o serie de recolte proaste și ierni severe în perioada 1712-1716.[6] La momentul căsătoriei ei, Marie Louise a câștigat rapid afecțiunea populației olandeze. Ea a fost cunoscută ca o femeie inteligentă și sensibilă și a fost de multe ori numită cu drag Marijke Meu.[7][8]
După o vizită în 1736, Marie Louise a menținut o corespondență, în "abominabila franceză", cu reformatorul religios și social Nicolaus Ludwig Zinzendorf.[9] O femeie profund religioasă, ea a oferit sanctuar pentru protestanți persecutați care au fugit de habsburgii catolici.
Din 1759 până la moartea ei în 1765, Marie Louise a servit ca regentă și pentru tânărul ei nepot, Willem al V-lea, Prinț de Orania, după ce regentul anterior (mama lui și nora Mariei Louise) a murit. Marie Louise a fost succedată ca regentă de ducele Louis Ernest de Brunswick-Lüneburg.
După ce țarul Petru al II-lea a murit fără moștenitori, Consiliul Suprem Regal, dominat de facțiunile Golițin și Dolgoruky, i-au eliminat de la succesiune pe Elisabeta, fiica lui Petru cel Mare, și pe nepotul acesteia, Karl Peter Ulrich, pe motiv că atât Elisabeta cât și Ana (mama lui Karl Peter Ulrich), se născuseră în afara căsătoriei.
Consiliul a examinat descendenții lui Ivan al V-lea. Ecaterina, fiica cea mare, nu a fost acceptată din cauza soțului ei, Ducele de Mecklenburg, care nu prezenta încredere. Sora ei, Ana, văduva Ducelui de Courland, a fost considerată ușor de manevrat politic.
Consiliul Suprem Regal i-a oferit Anei tronul cu anumite condiții. Ea nu avea voie să se recăsătorească, nici să numească un succesor iar Consiliul va continua să conducă afacerile guvernului.
La 25 februarie 1730 ea a semnat condițiile, apoi a rupt documentul și și-a anunțat intenția de a domni autocratic. Mai mulți adepți ai lui Dolgorukyau au fost exilați sau executați. Dmitri Golițin a fost în cele din urmă condamnat la închisoare pe viață.
Mulți istorici au caracterizat domnia Anei drept Bironovscina (era Biron), o perioadă de guvernare represivă și rapace, dominată de germani. Istoricul rus Kliucevski din secolul XIX a scris că "...Rusia a fost năpădită de nemți la fel cum se împrăștie gunoiul dintr-un sac cu găuri, au infestat curtea, s-au îngrămădit în jurul tronului și au înșfăcat posturile cele mai bine plătite din administrație." Cercetările recente ruse relevă însă că de fapt procentul de generali străini din armata rusă a scăzut în timpul domniei Anei.
Deși Biron era iubitul Anei și Mare Șambelan, el nu a depus nici un efort să învețe limba rusă sau să se informeze despre afacerile guvernului. Politica represivă a guvernului a fost condusă de ruși iar obiectivele politicii externe au fost în mare parte aceleași ca în vremea domniei lui Petru I.
În 1732 Sankt Petersburg a devenit din nou capitală. Primii ani de domnie ai Anei au fost marcați de pierderi de recolte și epidemii, care au dus la un declin al veniturilor din taxe.
Domnia nu a fost lipsită de reforme constructive. Marina a fost reabilitată. În 1736 s-au înființat brigăzi de pompieri la Moscova și Sankt Petresburg iar în 1740 s-a creat serviciul de poștă. Începând cu 1736, nobililor li s-a permis să-și dividă din nou moșiile între moștenitori. S-au luat măsuri de încurajare a creșterii economice.
Ana a patronat artele într-o manieră oarecum selectivă. A recrutat prima trupă de teatru permanentă, un grup de actori italieni de elită din care făcea parte și mama lui Casanova și i-a dat permisiunea lui Jean-Baptiste Lande să întemeieze prima școală de balet din Rusia.
Biron care a devenit Duce de Courland în 1737, spera să-și consolideze poziția căsătorindu-și fiul cu nepoata Anei, Ana Leopoldovna. În 1731 împărăteasa a decretat că tronul va fi moștenit de copilul Anei Leopoldovna, indiferent de sexul copilului. Ea l-a ales pe Anton Ulrich, Duce de Brunswick-Wolfenbuteel drept soț al nepoatei sale și cei doi s-au căsătorit în 1739. Țarina a fost încântată în 1740 când Ana a născut un fiu, Ivan. Ea l-a desemnat pe Ivan moștenitorul ei, pe Biron regent iar Elisabeta a fost obligată să-i jure credință lui Ivan.
Împărăteasa care fusese diagnosticată ca având un ulcer al rinichilor a murit la 17 octombrie 1740 la vârsta de 47 de ani.
Tatăl său a fost Radu (Răducanu) Golescu, mare ban. Mama sa, Zoița Florescu era fiica lui Constantin Florescu. Dinicu (Constantin) Golescu a fost cel mai mic din patru frați, trei fii și o fiică: Nicolae, Gheorghe, Ana căsătorită cu banul Mihai Racoviță, Constantin (Dinicu). Un arbore genealogic al Goleștilor a fost publicat de Anastasie Iordache (1982).[1]
Dinicu Golescu s-a căsătorit cu Zoe Farfara în 1804, fiica lui Alexandru Farfara. Din această căsătorie s-au născut Ana Golescu (1805-1878) căsătorită cu Alexandru Racoviță, Ștefan (1809-1874), Nicolae (1810-1877), Radu Golescu (1814-1882) și Alexandru (1818-1873), după cum rezultă din datele însemnate pe pietrele funerare de la Golești.
Prima pagină din "Însemnare a călătoriei mele", 1826
Împreună cu fratele său mai mare, Iordache, a studiat la Academia grecească din București, cu Lambros Fotiadis, Constantin Vardalah (director al școlii din 1803) și Ștefan Commitas, profesori eleniști iluștri. A participat, de asemenea alături de fratele său Iordache, la înființarea în 1822 a unei societăți literare secrete la Brașov, "Societatea de la Brașov -în același timp politică și literară"[2], se pare de inspirație masonică[3]. La conducerea societății mai erau: Nicolae Văcărescu, Gr. Băleanu, Emanoil Băleanu, Constantin Câmpineanu, Em. Florescu, episcopul de Argeș Ilarion. Statutele societății s-au pierdut. Scopul societății era de a elabora un program de reforme. Societatea de la Brașov a avut o existență de scurtă durată; a fost prima societate literară românească.
În anul 1823, marele logofăt Dinicu Golescu a fost trimis în Rusia, însoțit de alți boieri, într-o misiune secretă, pentru a înainta țarului un memoriu din partea boierilor. În 1825 în timpul călătoriei sale prin Europa a fost inițiat în francmasonerie într-o lojă masonică din Elveția; în același an, revenit din călătorie, începe să participe la lucrările unei loji bucureștene.[4]
A fost ispravnic, hatman și mare logofăt în Muntenia. A înființat în primăvara anului 1826, la conacul moșiei sale din Golești, o școală-internat de băieți, cu două tipuri de cursuri: ghimnasticesc (în primii cinci ani de învățământ) și filosoficesc (în anul VI); în această școală puteau învăța gratuit (i.e. pe cheltuiala lui) tineri, indiferent de categoria socială din care făceau parte. Școala era deschisă tuturor: „școală slobodă obștească, unde pot merge fiii nobleții, ai norodului, și măcar și robi, pământeni și streini, pentru limba românească, nemțească, grecească, latinească și italienească”, după cum scrie Dinicu în Insemnare a călătoriei...(op. cit.). Școala și-a început cursurile la 1 mai 1826, sub conducerea profesorului transilvănean Florian Aaron, care a elaborat și programele școlii, și a funcționat până la moartea lui Dinicu Golescu, survenită în anul 1830.
Dinicu Golescu a fost în Occident de două sau de trei ori în anii 1824, 1825, 1826. În ultima sa călătorie i-a înscris pe fiii săi Radu, Alexandru, Ștefan și Nicolae la școli occidentale: pe Radu și Alexandru într-un institut din München, spre a primi o educație germană, iar Ștefan și Nicolae - într-o școală superioară din Geneva, pensionul Töpffer, pentru a căpăta o educație franceză. Profesorul Rodolphe Töpffer a fost unul dintre discipolii lui Jean-Jacques Rousseau. Cercetând arhivele din Geneva ale pensionului Töpffer, N. Iorga a afirmat că cei doi frați Golescu apar în 1827 între studenții în filozofie.[5] În caietele lui Töpffer sunt trecuți și ceilalți doi fii, Radu C. Golescu și Alexandru C. Golescu încă de la 1830. „Din note se vede că se făceau versiuni latine și grecești, se învăța geografia, retorica, istoria, se făcea clasă de arme, de balet în salon, de desen, se recita...Elevii erau trimiși la concerte, la teatru.” (N.Iorga, op. cit. pp. 5-6). În septembrie 1833, cei doi frați Golescu au plecat din pensionul lui Töpffer, iar în 1834 li s-au eliberat diplome.
În anul 1826, după o călătorie în Occident, Dinicu Golescu a luat legătura cu Ion Heliade Rădulescu. În numele lui Heliade, Dinicu Golescu a solicitat , în anul 1828, o aprobare pentru editarea unei gazete cu titlul Curierul român, care s-a numit în cele din urmă Curierul românesc. În același an, 1828, s-a primit aviz favorabil de la Kiseleff, în 3 decembrie1828, pe baza raportului întocmit de contele rus Pahlen, Feodor Petrovici, președinte al Divanurilor Principatelor, ca urmare a instaurării administrației militare ruse în timpul războiului ruso-turc (1828-1829). Avizul favorabil a fost dat cu avertismentul „de a nu supăra niciodată religia, morala și buna cuviință.” Noul ziar în limba română a început să apară la 8/20 aprilie 1829, în București. În prima serie a Curierului românesc, cu 1-4 numere pe săptămână, Ion Heliade este menționat ca fondator, editor și proprietar, un timp fiind ajutat de Constantin Moroiu.[6]
Dinicu Golescu a intenționat să întemeieze o școală de fete în București, școli primare în alte localități din țară, un teatru național, să inițieze luarea de măsuri pentru îmbunătățirea situației țărănimii, dar a murit de holeră la 5 octombrie 1830.
În 1827, Dinicu Golescu, împreună cu Ion Heliade Rădulescu, a pus bazele „Societății Literare” din București, societate cu un pronunțat caracter politic. Stanciu Căpățîneanu a fost inițiat ca al treilea membru al societății secrete. În toamna anului 1827, fiind ciumă în București, Ion Heliade Rădulescu și Stanciu Căpățîneanu au plecat la Golești, unde se afla C. Golescu: „Acolo, în altarul bisericii -scria I.H. Rădulescu -, Constantin Golescul [Dinicu] , Heliade și Căpățîneanu susemnară jurămîntul secret de a propaga și împlini condițiunile sau articolii programului...Jurăm, în cele după urmă, că nici o pată de sînge, nici o violare nu va întina împlinirea datoriilor noastre.” După moartea lui Dinicu, programul Societății Literare ,adoptat în 1827, a rămas să fie îndeplinit numai de către Heliade, întrucât cel de-al treilea membru al Societății secrete a plecat la Craiova.
Ședințele Societății aveau loc în casele luxoase ale lui Dinicu Golescu, pe Podul Mogoșoaiei.[7] Stolnicul Dinicu Golescu a comandat, între 1812 și 1815, zidirea unei locuințe particulare, lângă biserica Krețulescu din București, o casă mare cu etaj, cuprinzând peste 25 de încăperi, între care și un salon foarte încăpător, pentru acele vremuri[8] În anul 1832, aceste case trec în proprietatea statului, care instalează în ele „Sfatul Administrativ”. În 1837, Alexandru D. Ghica-Vodă face din această casă locuința sa personală, dându-i numele de Curte Domnească., iar urmașii acestuia Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbeypăstrează casa domnească, numai ca „palat de țeremonie”. Tot în acest palat a locuit Alexandru Ioan Cuza , de la 1859 până în seara zilei de 10 spre 11 februarie 1866, când a fost silit să abdice.
Din anul 1833, Societatea literară se va numi Societatea filarmonică,[9] de asemenea cu scop politic, mascat de preocupările literare. Societatea filarmonică milita pentru dezvoltarea literaturii, a artelor și a teatrului românesc, în care scop a înființat și o școală, denumită Școala filarmonică, unde director și profesor de literatură era Heliade iar Costache Aristia profesor de declamație. Statutele Societății filarmonice au fost publicate apoi în gazeta Curierul românesc din 1835.
Din inițiativa și cu sprijinul financiar al unui grup de boieri luminați, în frunte cu Dinicu Golescu, la Leipzig în Germania s-a înființat prima revistă în limba română „Fama Lipschii” , tipărită în perioada iunie-decembrie 1827, cu apariție săptămânală. Redactorii săptămânalului au fost doi studenți români, aflați la studii în Leipzig : I. Mihail C. Rosetti și Anastasie Lascăr. Începând cu numărul al doilea, publicația s-a numit Fama Lipschii pentru Dația.[10]Unicul număr păstrat de la această publicație este nr. 7 din noiembrie 1827, care se află în Biblioteca Brukenthal din Sibiu.
Dintre scrierile sale, cea mai importantă este Însemnare a călătoriei mele, Constantin Radovici din Golești, făcută în anul 1824, 1825, 1826, în Austria, Italia, Bavaria, Elveția și tipărită la Buda în 1826. Este primul jurnal de călătorie tipărit din literatura română.[11][7] Notele sale de drum cuprind referiri critice la starea de înapoiere socială și culturală a Țării Românești. Sub raportul limbii literare, lucrarea lui Golescu oglindește trecerea de la limba română literară veche la limba română literară modernă. Insemnările de călătorie au fost scrise mai întâi în greacă, apoi în limba română.
În însemnările sale de călătorie, Dinicu Golescu a încercat să pătrundă atât esența lucrurilor, cât și sufletele oamenilor, spre a le desprinde semnificațiile și a le oferi drept pildă boierilor. El considera necesar ca boierii să renunțe la aproape toate plăcerile lor, la lux, pentru a nu mai fi vanitoși. Dintre toate comparațiile pe care le face Dinicu Golescu între cele văzute în țările avansate și cele văzute în țara sa, cea mai semnificativă, cea mai elocventă pentru atitudinea sa de patriot luminat este comparația pe care o face între situația țărănimii române, aflată în relații feudale, înapoiate, de muncă și cea a țărănimii din occidentul european.
În călătoria sa, Golescu vrea să vadă totul și, cu toate că poartă îmbrăcăminte orientală, intră pretutindeni, în cabina motorului de pe vapor ca să-i prindă „meșteșugul”, sau în spitalul de nebuni. El are sperietura primitivului de tot ce e „cu meșteșug” și măsoară valorile estetice cu „stânjenul”.[12] La Veneția îl atrage mașinăria celor doi „draci” care bat orele în turnul ceasornicului. Încolo, orașul i se pare fără meșteșug „arhitectonicesc”. Cadrele din Palatul Dogilor le măsoară cu stânjenul, Domul din Milano e evaluat la „240 stînjini”. Cu incapacitatea lui de a se analiza, el cade în extaze profunde la cele mai neînsemnate lucruri (apud G. Călinescu, op. cit.). „Au noao clopote- scrie el despre catedrala din Berna- pe care trăgându-le cu meșteșug, nu fac numai sunete de clopote mari sau mici, ci fac o armonie foarte plăcută urechilor, dimpreună jalnică și grozavnică.”
În a sa Însemnare...[13] Dinicu Golescu scrie astfel despre Brașov: „Kronștatd, ce-i zic Româneaște Brașov. Acest oraș este în ținutul Sibenbirgen [Sibenbürgen, Transilvania] în județul Bârsi(i) mic și cetățuit, dar îndestul lăcuit, având peste douaăzeci de mii lăcuitori, căci este aproape de hotarăle Prințipatului Valahii și negoțul să află în mare lucrare. Acesta să otcârmueaște cu ale sale de osibite pravile și obiceiuri, supt stăpânirea austriecească.”
Dinicu Golescu a înzestrat prin contribuția sa directă învățământul, scriind și tipărind o carte începătoare de studii, tipărind o culegere de tratate între Rusia și Turcia, referitoare la Principatele române, traducând și tipărind lucrări din limba greacă, o traducere a unei colecții de pilde în 1826, intitulată Adunare de pilde bisericești și filosoficești. Tălmăcite de pre limba grecească în cea românească deConstantin din Golești, Buda, 1826; de asemenea a publicat și un tratat de filozofie morală în 1827.
Epitaful scris de Ion Heliade la moartea lui Dinicu (Constantin) Golescu, publicat înCurierul românescdin 9 octombrie 1830[14], glăsuește: „Te înalți, pieri dintre noi, dar pomenirea ta nu va pieri, scrisurile tale vor sta de față și aici, și înaintea judecății cei înfricoșate! numele tău va fi drag învățăturii și celor ce se adapă de dînsa.”
Scrieri:
Însemnare a călătoriei mele făcută în anul 1824, 1825, 1826 [de] Constantin (Dinicu) Golescu. Tipărită din nou și însoțită de o introducere de Nerva Hodoș, Bibliotecar-ajutor al Academiei Române. București, (Tip. "Cooperativa"), 1910, 148 p.
~ Idem. Editura populară. București, Editura Librăriei Socec & Co, 1911, 246 p. (Biblioteca Populară "Socec", nr. 108-110). Prefață de Nerva Hodoș
~ Idem. Cu o prefață, indice de lucruri, și cuvinte de Petre V. Haneș, Profesor secundar. București, "Minerva", Inst. de Arte Grafice și Editură - 1915, 238 p.
Charles Dickens a fost un scriitor englez reprezentativ pentru realismul secolului al XIX-lea, cunoscut prin opere precum Marile speranțe, Aventurile lui Oliver Twist, David Copperfield, Martin Chuzzlewit, Dombey și fiul, Timpuri grele, Dugheana cu vechituri (Pravalia cu antichități), Documentele postume ale clubului Pickwich, Nicholas Nickeby, Barnaby Rudge, Poveste despre două orașe (ultimele două, romane istorice). Se naște la 7 februarie 1812, în Portsmouth, Hampshire, ca fiu al lui John și al Elizabethei Dickens. În 1817, familia sa se mută în Chatham, Kent, în 1822mutându-se din nou, în cartierul Camden Town, Londra. Primii ani ai vieții au fost unii foarte fericiți, petrecându-și timpul liber în compania romanelor de aventuri ale lui Tobias Smollett și Henry Fielding. Familia sa făcea parte din nobilimea de mijloc și i-a asigurat educația la o școală privată, dar totul avea să se schimbe după ce tatăl său a pierdut o sumă mare de bani în distracții și străduindu-se să-și mențină poziția socială, familia fiind trimisă la închisoarea datornicilor.
La vârsta de 12 ani, Dickens este destul de matur ca să muncească zece ore pe zi în fabrica de cremă de ghete a lui Warren (aflată în apropiere de stația de cale ferată Charing Cross), pentru șase șilingi pe săptămână. Cu acești bani trebuie să-și achite cazarea și să încerce să-și ajute familia. După o perioadă de timp, situația familiei se îmbunătățește în urma unei moșteniri venite din partea familiei tatălui.
Familia Dickens iese din închisoarea săracilor, dar mama îl lasă pe Charles să lucreze în continuare la fabrica de cremă de ghete. Dickens n-o va ierta niciodată și acest resentiment, precum și situația grea a clasei în mijlocul căreia și-a trăit o parte din copilărie vor deveni teme majore ale operei sale. Avea să-i spună mai târziu biografului său: „Niciun sfat, nicio aprobare, nicio încurajare, nicio consolare, niciun sprijin din partea nimănui de care să-mi amintesc, așa că, ajută-mă, Doamne!”.
Din 1827 a început să lucreze ca funcționar într-un birou de avocatură, având șansa să ajungă avocat. Nu i-a plăcut însă această profesie și după o scurtă perioadă de timp, în care a lucrat ca stenograf la tribunal, a devenit ziarist, relatând dezbaterile parlamentare și călătorind prin Anglia cu poștalionul, ca să scrie despre campaniile electorale. Reportajele sale vor fi publicate sub titlul „Schițe de Boz” (în englezăSketches by Boz), Boz fiind pseudonimul său literar. Va continua să publice în ziare cea mai mare parte a vieții. În acești ani publică primul său roman, The Pickwick Papers.
Prima sa povestire a fost publicată în Monthly Magazine, în anul 1833, cu pseudonimul Boz. Cu același pseudonim a publicat și în Morning Chronicle și London Evening Chronicle. Povestirile au devenit foarte populare și în 1836 au fost reunite în volumul Sketches by Boz. Tot în anul 1836, Dickens a acceptat postul de editor la revista Bentley's Miscellany, o poziție pe care a detinut-o timp de trei ani, perioada în care editorul William Hall se angaja să îi publice The Pickwick Papers în 20 de numere lunare, apoi Oliver Twist în 1838 și The Life and Adventures of Nicholas Nickleby în 1839, de asemenea, publicate lunar în Bentley's Miscellany.
Pe 2 aprilie1836 se căsătorește cu Catherine Hogarth, împreună cu care va avea zece copii. În acest an acceptă un post de editor la Bentley's Miscellany, unde va rămâne până în 1839. Alte două ziare la care a publicat foarte mult au fost Household Words și All the Year Round.
În 1842, în timp ce vizita Statele Unite, a incriminat sclavia. A investit o parte a drepturilor sale de autor într-un ziar radical nou, Daily News. A devenit astfel editor și în primul număr, în ianuarie 1846, a scris un articol în care pleda pentru educație, libertate religioasă, egalitate în fața legii. Ziarul n-a avut succes și a demisionat din funcția de editor iar în 1850 începea să editeze revista săptămânală Household Words. Tot în 1850 a apărut celebrul roman David Copperfield. A publicat în Household Words, sub formă de foileton, romanul său social Hard Times (1854). În 1859 a scos o altă revistă, All the Year Round, în care a publicat romane ale unor scriitori britanici ai momentului, precum și propriile scrieri: A Tale of Two Cities (1859) și Great Expectations (1860-1861). A continuat să publice în această revistă până la moartea sa.
În 1868 divorțeaza de soția sa, dar aceasta va locui la Gad’s Hill până la moarte.Dickens continuă să lucreze și să facă turnee de promovare a romanelor sale, iar în 1868 face a doua călătorie în SUA, unde remarcă schimbările survenite în urma Războiului Revenit în Anglia, de asemenea își continuă turneele în Scoția și Irlanda. În timpul unui astfel de turneu suferă un prim infarct în anul 1869 după care urmează o perioadă de odihnă. Deși la început au fost fericiți, Catherine era acum obosită și nu-i mai putea oferi lui Dickens energia de care avea nevoie. Primele semne de insatisfacție apăruseră în 1855, când mersese să se întâlnească cu prima lui iubire, Maria Beadnell, care era de asemenea căsătorită.
Pe 9 iunie1865, în timp ce se întorcea din Franța, unde fusese să o vadă pe Ellen Ternan (o actriță pe care o cunoscuse în 1857), Dickens este implicat într-un accident de cale ferată în care șase vagoane ale trenului în care se afla alunecă de pe podul peste care acesta trecea. Singurul vagon de clasa întâi care rămâne pe șine este cel în care se află Dickens, împreună cu Ellen și mama acesteia. Petrece un timp între viață și moarte, până când vin ajutoare și când pleacă în sfârșit, își amintește de manuscrisul neterminat al romanului Our Mutual Friend (Prietenul nostru comun) și se întoarce la vagon. Reușește să evite un posibil scandal, cauzat de prezența Ellenei și a mamei acesteia, dar incidentul lasă urmări grave în starea lui de spirit. Ellen va continua să-i fie prietenă și, probabil, amantă, tot restul vieții.
Petrece mult timp în întâlniri cu publicul cititor, unde citește din cele mai bune romane ale sale. Fascinația sa pentru teatru ca mijloc de evadare din real este reflectată în romanul Nicholas Nickleby. Fără îndoială, cel mai cunoscut roman al lui Charles Dickens este “Marile speranțe” (1860), care urmărește destinul orfanului Pip, nepot al unui fierar, care vine la Londra cu visul de a deveni gentleman. Averea, care îl ajută să acceadă în înalta societate, îi este dăruită lui Pip, fără ca acesta să știe adevărul, de către un fost ocnaș, pe care tânărul îl ajutase odată. Banii îi parvin printr-un avocat, Jaggers, care îi comunica faptul ca dorința protectorului bogat este ca “băiatul (Pip) să fie scos din viața pe care o duce și să fie educat pentru a deveni un gentleman. Într-un cuvânt, să fie educat ca un tânăr cu mari speranțe”. De la acest moment încolo, Pip își ignora prietenii săraci, iar comportamentul său este tot mai mult falsificat de prejudecățile timpului. La momentul adevărului, întâlnirea cu fostul ocnaș, Magwich, care îi dăruise banii, Pip este debusolat: “Sila pe care o simțeam – spune el – față de omul acesta, teama pe care mi-o trezea, scârba cu care mă chirceam de frica lui n-ar fi putut să fie mai mari dacă ar fi fost cea mai crudă fiară”. Consecințele sunt dezastruoase pentru tânărul care considera că banii ocnașului sunt “murdari”, renunță la avere și la “marile speranțe”. Până la urmă va găsi resursele interioare ca să depășească acest moment și să-și reconstruiască o situație onorabilă.
Pe 2 decembrie1867 are prima întâlnire cu cititorii în Statele Unite, la New York. Aceste întâlniri cer însă mult efort și vor contribui la deteriorarea stării lui de sănătate. Se stinge din viață la 9 iunie 1870, în urma unui atac de cord. Este înmormântat în Colțul poeților din Catedrala Westminster.
* 1819: Contesa Sidonija Rubido Erdődy (n. 7 februarie 1819, Zagreb, Croația - d. 17 februarie 1884, Gornja Rijeka, Croația) a fost prima prima donna de operă din Croația și o membră importantă a Mișcării Iliriene
Familia Rubido de Madrid provenea din Regatul Castiliei, unde a fost înnobilată în secolul al XII-lea. Ramura croată a familiei a ajuns în Croația în prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Sidonija Rubido Erdődy s-a născut pe 7 februarie 1819, în reședința Razor, lângă un loc numit Sf. Petru, pe muntele Sveta Gora (Muntele Sfânt) în Capela Doamnei Noastre din Ierusalim. La acel moment nu exista nicio maternitate în Zagreb, dar numele ei a fost trecut în registrul nașterilor în Parohia Sfântului Mark.[3] Sidonija a început o școală primară înGornja Rijekaprin începerea construcției unei școli noi. Astăzi, școala primară din Gornja Rijeka îi poartă numele.[4]
Sidonija Rubido a răspuns idealurilor Mișcării Iliriene din tinerețe prin educația ei muzicală remarcabilă. Ea exersa foarte mult pentru a juca rolul principal în spectacolul de operă Ljubav i zloba (Dragoste și răutate) de Vatroslav Lisinski, care a avut premiera pe 28 martie 1846.
Ivan Peklic a scris o carte despre viața ei - Sidonija Rubido Erdody: Prva Hrvatska Primadona.
În 1858 a fost prima care a cântat Imnul Croației din castelul ei din Gornja Rijeka, Zagorje, deși nu există nicio dovadă istorică care să confirme legenda
·1834 - S-a născut chimistul rus Dimitri Ivanovici Mendeleev, care a descoperit legea periodicităţii şi a conceput clasificarea periodică a elementelor chimice (m.20.01.1907).
Harry Sinclair Lewis (n. 7 februarie , 1885, în Sauk Centre, Minnesota – d. 10 ianuarie, 1951, Roma, Italia) a fost prozator american. A fost primul american care a luat Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1930.
Opera sa, cronică satirică a vieții provinciale americane, se înscrie, prin precizia și obiectivitatea cvasidocumentară a descrierii mediilor și măiestria portretizării, reductibile la tipul individului mediocru, apăsat de grotescul și banalitatea vieții cotidiene, în descendența realismului dickensian.
Motivația Juriului Nobel: “Pentru forța și plasticitatea artei lui descriptive, precum și pentru darul de a crea cu ascuțime și umor personaje reprezentând tipologii noi”.
Născut într-o familie catolică în Kabylie, Algeria, Amrouche a emigrat împreună cu familia în Tunisia, pe când acesta era încă tânăr. Mai târziu s-a mutat la Paris pentru a studia.
A fost cunoscut ca împărat sub numele de Împăratul Xuantong (宣統皇帝) între 1908 și 1911, și ca împărat, dar fără să conducă efectiv, între 1911 și 1924, iar între anii 1932 și 1945 a domnit în statul marionetă cunoscut sub numele de Manciukuo.
Puyi (dreapta), în vârstă de trei ani stând lângă tatăl său, Zaifeng, Prinț Chun și fratele său mai mic, Pujie.
Străbunicul lui Puyi a fost Împăratul Daoguang (domnie: 1820–1850), care a fost succedat de cel de-al patrulea fiu al său, Împăratul Xianfeng (domnie: 1850–1861).[2][3]
Bunicul patern al lui Puyi a fost Yixuan, Prinț Chun (1840–1891), al șaptelea fiu al Împăratului Daoguang și fratele mai mic al Împăratului Xianfeng. Împăratul Xianfeng a fost succedat de singurul său fiu, care a devenit Împăratul Tongzhi (domnie: 1861–1875).[4] Împăratul Tongzhi a murit la vârsta de 18 ani fără un fiu și a fost succedat de Împăratul Guangxu (domnie: 1875–1908), fiu al primului Prinț Chun și a Yehenara Wanzhen (sora mai mică a Împărăteasei văduve Cixi). Împăratul Guangxu a murit fără un moștenitor.[5]
Puyi, care i-a succedat Împăratului Guangxu Emperor, a fost fiul cel mare al lui Zaifeng, Prinț Chun și a concubinei Lingiya (1866–1925). Zaifeng era fratele mai mic al Împăratului Guangxu și primul în linia de succesiune.[6]
Puyi a avut un frate mai mic, Pujie (1907–1994), care s-a căsătorit cu o verișoară a Împăratului Hirohito, Lady Hiro Saga. Regula de succesiune a fost modificată pentru a+i permite lui Pujie să-i succeadă lui Puyi, care nu a avut copii.[7][8]
Fratele vitreg al lui Puyi, Puren (n. 1918) a adoptat numele chinez Jin Youzhi și în prezent trăiește în China. În 2006 Jin Youzhi a intentat un proces în ceea ce privește drepturile de imagine și a vieții private ale lui Puyi. Procesul a susținut că aceste drepturi au fost încălcate de către lucrarea "Ultimul monarh al Chinei și familia sa"
Puyi în 1922
Ales de Împărăteasa văduvă Cixi pe patul de moarte,[5] Puyi a devenit împărat la vârsta de 2 ani și 10 luni, în decembrie 1908 după ce Împăratul Guangxu a murit la 14 noiembrie. Intitulat Împăratul Xuantong, inițierea lui Puyi pentru viața de împărat a început când oficiali ai palatului au venit la reședința familiei să-l ia. Micul Puyi a țipat și s-a opus atunci când oficialii au ordonat unui eunuc să-l ridice.[10] Tatăl lui, Prințul Chun, a devenit Prinț-Regent (摄政王). În timpul încoronării lui Puyi, micul împărat a fost purtat în brațe spre tron de tatăl său. Puyi a fost atât de speriat de scena din fața lui și de sunetele asurzitoare de la tobele ceremoniale și muzică, încât a început să plângă. Tatăl său i-a spus încercând să-l liniștească "Nu plânge, se va termina curând."
Doica lui Puyi, Wen-Chao Wang, a fost singura care a putut să-l liniștească și l-a însoțit în Orașul Interzis. Puyi nu și-a mai văzut mama biologică, prințesa Chun, timp de șapte ani. El a dezvoltat o legătură specială cu Wen-Chao Wang și era singura persoană care îl putea controla. Atunci când împăratul a împlinit opt ani, ea a fost trimisă departe. După ce Puyi s-a căsătorit, el ar fi adus-o din când în când în Orașul Interzis, și mai târziu la Manchukuo, să-l viziteze. După grațierea lui de către guvern în 1959, el l-a vizitat pe fiul ei adoptiv și a aflat abia atunci de sacrificiile ei personale pentru a fi doica lui.[11]
Creșterea lui Puyi a fost greu să conducă la creșterea unui copil sănătos și bine echilibrat. Peste noapte, a fost tratat ca un zeu și în imposibilitatea de a se comporta ca un copil. Adulții din viața lui, cu excepția doicei lui, Wen-Chao Wang, au fost toți străinii, îndepărtați, și incapabili să-l disciplineze. Oriunde mergea, oamenii maturi îngenuncheau într-un ritual de ploconire, ferindu-și privirea până când el trecea. Curând, tânărul Puyi a descoperit puterea absolută pe care o deținea peste eunuci și frecvent i-a bătut pentru greșeli mici.[10]
După căsătorie, Puyi a început să preia controlul asupra palatului. El a descris că "o orgie de jafuri" a avut loc, care a implicat "toată lumea de la cel mai mare la cel mai mic". Potrivit lui Puyi, până la sfârșitul ceremoniei de nuntă, perlele și coroana de jad ale împărătesei au fost furate.[12] Încuietorile au fost rupte, zonele au fost percheziționate și la 27 iunie 1923 un incendiu a distrus zona din jurul Palatului. Puyi a suspectat că a fost un incendiu intenționat pentru a acoperi furtul. I-a izgonit pe eunuci de la palat și existau zvonuri că fratele său a furat comori și colecții de artă pentru a le vinde colecționarilor bogați pe piața neagră. Următorul pas de acțiune a fost să reformeze administrația Palatului. În această perioadă, el a adus în mai multe persoane din exterior pentru a-i înlocui pe ofițerii tradițional aristocratici în scopul de a îmbunătăți responsabilitatea. El l-a numit pe Zheng Xiaoxu ca ministru al Administrației și Zheng Xiaoxu l-a angajat pe Tong Jixu, un fost ofițer al Forțelor Aeriene de la Beiyang Military, ca șeful său de personal. Cu toate acestea, reforma nu a durat mult înainte ca Puyi să fie forțat să iasă din Orașul Interzis de Feng Yuxiang.
Puyi (dreapta) și un ofițer sovietic
La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Puyi a fost capturat de Armata Roșie sovietică la 16 august 1945 în timp ce voia să fugă cu un avion în Japonia.[13]Sovieticii l-au dus într-un oraș din Siberia, Chita. A trăit într-un sanatoriu, apoi mai târziu a fost dus la Khabarovsk în apropiere de granița chineză.
În 1946, a depus mărturie la Tokyo, la Tribunalul militar internațional pentru Extremul Orient,[14] detaliind resentimentele sale despre cum a fost tratat de japonezi.
Când Partidul Comunist Chinez sub Mao Zedong a venit la putere în 1949, Puyi a fost repatriat în China după negocieri între Uniunea Sovietică și China.[15][16] Exceptând perioada din timpul războiului coreean, când a fost mutat la Harbin, Puyi și-a petrecut zece ani la Centre de detenție pentru criminali de război de la Fushun în provincia Liaoning, până când a fost declarat reformat.
Puyi a ajuns la Peking în 1959 cu permisiunea specială de la Mao Zedong și a trăit următorii șase ani ca cetățean obișnuit la o reședință împreună cu sora lui, înainte să fie transferat la un hotel sponsorizat de guvern. El și-a exprimat sprijinul pentru comuniști și a lucrat ca asistent grădinar la Grădina Botanică din Peking. La vârsta de 56 de ani, la 30 aprilie 1962, s-a căsătorit cu Li Shuxian, o asistentă medicală, în cadrul unei ceremonii care a avut loc la Conferința Consultativă. Din 1964 până la moartea sa, el a lucrat ca redactor la departamentul literar al Conferinței Consultative Politice a Poporului Chinez, unde salariul său lunar a fost în jur de 100 de yuani.[17]
Cu încurajarea lui Mao Zedong și a premierului Zhou Enlai, Puyi și-a scris autobiografia Wo De Qian Ban Sheng (chineză: 我的前半生Prima jumătate a vieții mele în anii 1960 împreună cu Li Wenda, un editor de la Biroul de Presă din Peking.
·1906: S-a nascut Oleg Konstantinovici Antonov, constructor de avioane, renumit pentru constructia avioanelor de tip AN-10, AN-24, AN-22, AN-12 (m. 4 aprilie 1984).
În cel de-al Doilea Război Mondial, Capesius a fost mobilizat în armata română ca farmacist la un spital militar apoi, fiind de etnie germană s-a încadrat în Wehrmacht (1943) de unde a fost cooptat în SS. În același an a fost trimis la specializare la lagărul central sanitar din Varșovia, apoi a fost trimis ca farmacist în Lagărul de concentrare Dachau.
În februarie 1944 a fost transferat la lagărul din Auschwitz, unde a ajuns farmacist-șef, post pe care l-a deținut până la evacuarea lagărului în ianuarie 1945. Între timp ajunsese Sturmbannführer (grad echivalent cu cel de maior în armată). Pe lângă participarea la selecții umane la Auschwitz, Capesius a colaborat cu Mengele și la experiențele sale genetice pe cobai uman
După terminarea războiului a fost arestat de britanici în Schleswig-Holstein și internat în lagărul de denazificare de la Neuengamme. În 1947 un tribunal l-a declarat nevinovat și a fost eliberat. A plecat la Stuttgart, unde a studiat electrotehnica la Universitatea Tehnică. În timpul unei vizite la München a fost recunoscut de către Leon Czekalski, un fost prizonier de la Auschwitz. Denunțat, a fost arestat de poliția militară americană și deținut la lagărele din Dachau și Ludwigsburg. Deoarece nu i s-a putut dovedi nici o crimă, a fost eliberat în august 1947. S-a întors la Stuttgart unde a găsit serviciu ca farmacist într-o farmacie, iar în 1950 a cumpărat o farmacie la Göppingen. Se crede că Victor Capesius s-a îmbogățit de pe urma jefuirii efectelor personale și a dinților de aur de la deportații uciși, iar aurul obținut pe această cale i-a fost capitalul de investiție pentru viața de după război. [6]
La începutul lui 1959, pe baza unor dovezi asupra activității sale ca membru al SS, Capesius a fost arestat din nou, fiind deținut în arest preventiv timp de 8 ani. Procesul a avut loc între anii 1963-1965 la Frankfurt pe Main. Principala acuzație contra sa a fost uciderea în chinuri a 8.000 de deținuți în lagărul de exterminare de la Auschwitz și participarea la uciderea altor 8 000[7][8]. Încă înainte ca sentința procesului din 1965 să devină definitivă (în februarie 1969), a fost eliberat în ianuarie 1968. Conform unor informații, în ziua în care a fost eliberat din detenție s-a dus la un spectacol în orașul Göppingen, unde a fost primit de spectatori cu aplauze.[9].
Capesius nu a mai fost deranjat pentru crimele comise și a decedat la 20 martie 1985, ca un cetățean onorabil al Göppingen-ului.
* 1908: Clarence Linden "Buster" Crabbe II (n. 7 februarie1908 – d. 23 aprilie1983) a fost un atletamerican și actor. În 1932, a câștigat medalia de aur olimpică la 400 m înot liber. Ca actor, a jucat într-o serie de filme populare din anii 1930 și 1940.[1] De asemenea, a jucat rolul principal în serialele Flash Gordon și Buck Rogers.
* 1912: Henri Charles Louis Romagnesi (n. 7 februarie1912, Paris – d. 18 ianuarie1999, Draveil) a fost un profesor de gramatică și studii clasice precum un renumit micologfrancez cu rădăcini italiene. El a fost secretar general și președinte al Société mycologique de France (Societății Micologice a Franței) care distribuie anual, din 1999, „Premiul Romagnesi” în onoarea lui. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Romagnesi
Patriarhul Teoctist Arăpașu (din botez Toader Arăpașu) s-a născut la data de 7 februarie 1915 în satul Tocileni, Botoșani, din părinții Dumitru și Marghioala Arăpașu, ca al zecelea din cei unsprezece copii ai acestora. A urmat școala primară din satul natal. A intrat de tânăr ca frate, la Schitul Sihăstria Voronei (jud. Botoșani), aparținând de Mănăstirea Vorona, aflată în apropierea ținuturilor natale în anul 1928. A urmat vreme de un an cursurile Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamț, pe care le-a continuat apoi la Mănăstirea Cernica.
A fost tuns în monahism la 6 august 1935 la Mănăstirea Bistrița (jud. Neamț), sub numele de Teoctist. La 4 ianuarie 1937, Mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei aprobă hirotonia monahului Teoctist în treapta de ierodiacon. A fost hirotonit de către arhiereul Ilarion Băcăoanul, în biserica Precista din Roman, pe seama Mănăstirii Bistrița. În anul 1940 s-a înscris la Facultatea de Teologie din București, pe care a absolvit-o în anul 1945, primind calificativul Magna cum laude pentru lucrarea susținută în cadrul Catedrei de Liturgică, sub conducerea Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu. În acest timp a îndeplinit diferite funcții în cadrul Arhiepiscopiei București și diacon la Patriarhia Română.
La 1 martie 1945 a fost transferat, la cererea sa, la centrul eparhial Iași. Este hirotonit ieromonah la 25 martie 1945 de către PS Valeriu Moglan Botoșăneanul, arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei. Este hirotesit arhimandrit în anul 1946. Între anii a studiat la Facultatea de Litere și Filosofie din cadrul Universității din Iași. La Iași, activează în calitate de preot slujitor (1945), apoi Mare Eclesiarh la Catedrala Mitropolitană din Iași și Exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iașilor.
La începutul anului 1947Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a retras rangul de arhimandrit, din cauza poziției sale procomuniste. Decizia Sfântului Sinod este publicată în periodicul oficial al Patriarhiei Române, revista "Biserica Ortodoxă Română", nr. 1-3 din ianuarie-martie 1947. Raportul spune că Teoctist Arăpașu s-a asociat cu arhiereul-vicar Justinian Marina, prelat perceput de asemenea ca procomunist, care-și submina superiorul, mitropolitul Irineu Mihălcescu al Moldovei, prin atacuri în presa cotidiană. Autoritățile comuniste au organizat în paralel scoaterea lui Irineu Mihălcescu din scaunul de mitropolit și înlocuirea sa cu Justinian Marina, fapt care a facilitat ascensiunea lui Teoctist Arăpașu, apropiatului său.
n anul 1948 Justinian Marina avea să fie instalat în scaunul de patriarh al României. În perioada 1948-1950 arhimandritul Teoctist Arăpașu a deținut funcția de vicar administrativ al Arhiepiscopiei Iașilor. La scurt timp după aceasta, la 28 februarie1950, arhimandritul Teoctist Arăpașu a fost ales de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la propunerea Patriarhului Justinian, în rangul de episcop-vicar patriarhal, cu titlul de "Botoșăneanul". A fost hirotonit în treapta arhieriei la 5 martie1950, în Biserica Sfântul Spiridon Nou din București, de către patriarhul Justinian, mitropolitul Firmilian Marin al Olteniei și episcopul Chesarie Păunescu al Dunării de Jos.
În anii 1950-1954 episcopul vicar patriarhal Teoctist a fost secretar al Sfântului Sinod, rector al Institutului Teologic Universitar din București și a condus diferite sectoare din cadrul administrației patriarhale. În perioada 1954-1962 a condus cancelaria Arhiepiscopiei Bucureștilor. În această calitate i-a vizitat periodic pe episcopii Alexandru Rusu, Iuliu Hossu și Ioan Bălan, ținuți cu domiciliu obligatoriu la Mănăstirea Curtea de Argeș și la Mănăstirea Căldărușani. Episcopul Teoctist a fost cel care în data de 14 august1956 a comunicat episcopilor Hossu și Bălan faptul că mitropolitul Alexandru Rusu nu se va mai întoarce la Căldărușani, fiind mutat la Mănăstirea Cocoșu.[2]
În aprilie 1963 congresul Episcopiei Ortodoxe Române din America l-a ales în postul de episcop de Detroit (S.U.A.), iar Sfântul Sinod a aprobat alegerea și i-a acordat rangul de arhiepiscop. Din cauza neacordării vizei, nu a putut lua în primire conducerea efectivă a Episcopiei Ortodoxe Române din Statele Unite ale Americii și Canada. De asemenea, în perioada decembrie 1969-decembrie 1970, arhiepiscopul Teoctist a îndeplinit funcția de locțiitor de episcop al Oradiei.
La 28 ianuarie 1973 a fost ales în rangul de arhiepiscop al Craiovei și mitropolit al Olteniei, fiind înscăunat la 25 februarie 1973 de către patriarhul Justinian în Catedrala Mitropolitană din Craiova. La 25 septembrie 1977 a fost ales în rangul de arhiepiscop al Iașilor și mitropolit al Moldovei și Sucevei. În data de 4 octombrie1977 președintele Nicolae Ceaușescu a semnat decretul de recunoaștere în funcție, după care, la 9 octombrie 1977, a fost înscăunat în Catedrala Mitropolitană din Iași. În perioada iulie 1980-ianuarie 1982, de la pensionarea forțată a mitropolitului Nicolae Mladin și până la alegerea lui Antonie Plămădeală, a îndeplinit și funcția de locțiitor de mitropolit al Ardealului.
După moartea Patriarhului Iustin Moisescu la 31 iulie 1986, IPS Mitropolit Teoctist a devenit locțiitor de patriarh. La 9 noiembrie 1986 este ales în urma votului Colegiului Electoral Bisericesc ca arhiepiscop al Bucureștilor, mitropolit al Ungrovlahiei și patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind întronizat la 16 noiembrie 1986 în Catedrala Patriarhală din București de către mitropoliții țării, Antonie al Transilvaniei, Nestor al Olteniei și Nicolae al Banatului, în prezența membrilor Sfântului Sinod, a patriarhilor Ierusalimului și Bulgariei, a reprezentanților tuturor Bisericilor Ortodoxe, ai Bisericii Romano-Catolice, ai Bisericilor Protestante și a reprezentanților forurilor de Stat.
În perioada noiembrie 1986-iunie 1990, PF Teoctist a suplinit postul vacant de mitropolit al Moldovei și Sucevei, ca locțiitor de mitropolit, întrucât nu se obținuse aprobarea de ocupare a scaunului rămas vacant.
În cei 45 de ani de activitate ca ierarh, s-a preocupat nu numai de probleme administrative și economice, ci și de restaurarea unor monumente de artă bisericească din cele patru eparhii pe care le-a condus (îndeosebi Putna, Bistrița, Slatina, Râșca, Gorovei, Vorona, Mitropolia Veche, Bărboi, toate în Arhiepiscopia Iașilor) și de organizarea unor muzee bisericești și a ctitorit o biserică în localitatea Victoria (jud. Botoșani). A îndrumat revistele "Mitropolia Olteniei", "Mitropolia Moldovei și Sucevei" și "Glasul Bisericii" și a încurajat apariția mai multor lucrări teologice.
Reprezentant de seamă al ecumenismului românesc, a făcut parte din mai multe delegații sinodale care au vizitat alte Biserici și a condus delegații în vizitele de peste hotare: Biserica Ortodoxă din Finlanda (1971), Biscrica Ortodoxă Siriană a Răsăritului din Malabar-India (1976), Biserica Ortodoxă Rusă (1978), Biserica Bulgară (1983) Biserica Armeană (1983), Arhiepiscopia misionară din America (1978). Ca patriarh, a condus delegații sinodale române care au vizitat Patriarhia Ecumenică, Patriarhia Bulgară, Austria, Suedia (toate în 1987), Patriarhia Rusă (1988) etc.
A participat la Conferința mondială a Comisiei "Credință și Constituție" a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, la Montreal (1963), vizitând atunci o serie de parohii românesti din Canada, la întâlnirea ecumenică de la Chantilly-Franța (1978), a opta Adunare Generală a Conferinței Bisericilor Europene din Chania-Creta (1979), când a fost ales membru în Comitetul consultativ, a doua Conferință panortodoxă presinodală (Chambesy, 1982), la lucrările Prezidiului și Comitetului Consultativ de la Oxford (1993) etc.
Episcop-vicar patriarhal (1950-1962) Episcop al Aradului (1962-1973) Arhiepiscop, Episcop al SUA și Canada (1963) Arhiepiscop al Craiovei și Mitropolit al Olteniei (1973-1977) Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolit al Moldovei (1977-1986)
Alte funcții
Arhiepiscop al Bucureștilor Mitropolit al Munteniei și Dobrogei Locțiitor al Scaunului Cezareii Capadociei
S-a născut în Lednických Rovne pe 7 februarie 1920. A studiat la Facultatea de Filosofie a Universității Comenius din Bratislava, apoi a lucrat ca profesor de liceu în orașele Trenčín și Martin. A fost preocupat mai ales de literatura secolelor al XIX-lea și al XX-lea, de relația dintre literatura slovacă și literatura străină și, sporadic, de critica literară. A lucrat la Matica slovenská și mai târziu la Academia Slovacă de Științe de la Bratislava. A predat, de asemenea, la Universitatea Carolină din Praga. Între anii 1973 și 1990 a deținut funcția de vicepreședinte al instituției culturale Matica slovenská. A contribuit semnificativ la alcătuirea cărții Enciclopedia scriitorilor slovaci (1984), care a fost publicată în două volume.
Grigore Nagacevschi s-a născut la 7 februarie 1929 în Republica Moldova. A absolvit IATC-ul în anul 1947. În prezent este actor la Teatrul Național din București
În teatru:
Postelnicul Șteful - „Apus de soare" de Barbu Ștefănescu Delavrancea, regia Dan Pița, 2004
Niță - „Ultima oră" de Mihail Sebastian, regia Anca Ovanez Doroșenco, din 2004
Fotograful - „Crimă pentru pământ" după Dinu Săraru, scenariul și regia Grigore Gonța, din 2004
Este fiul lui Mihail Acsan, negustor, și al Elenei (n. Sütö). În perioada 1939 - 1948 a urmat clasele primare, secundare și liceale la Liceul „Sfântul Iosif” și la Liceul Clasic Mixt din București, între 1948 - 1951. A urma simultan Facultatea de Filologie, secția limbi clasice, a Universității din București și Școala de Literatură „Mihai Eminescu”, ambele absolvite în 1955.
A fost redactor la secția de scenarii a Centrului de Producție Cinematografică București în perioada 1955 - 1956, apoi, între 1956 și 1969, la Editura de Stat pentru literatură și artă, și lector (din 1970) la Editura Albatros (pensionat în 1990).
A debutat cu versuri în Scânteia tineretului în 1953, iar editorial, cu volumul de poezii Primăvara cosmică în 1962; ulterior, s-a dedicat activității de traducător, tălmăcind (uneori integral și pentru prima dată în românește) din Homer, Hesiod, Seneca, Terențiu, Apollonios din Rhodos, din lirica japoneză, a Egiptului faraonic, ca și din literaturile europene moderne. A colaborat la Antologia literaturii maghiare (volumul I, 1965) și la Antologia de poezie rusă. Perioada clasică (volumele I-III, 1987). Din activitatea de traducător a rezultat o culegere de studii erudite (Constelația corifeilor, 1984) și una de povestiri pentru copii (Porumbeii Semiramidei, 1988). A realizat, singur sau în colaborare, antologii de literatură universală (antică, orientală, modernă), adesea cu substanțiale traduceri proprii (Legende mitologice din opera poeților greci și latini, 1972; Prometeu, erou al literaturii universale, 1977; Orfeu și Euridice în literatura universală, 1981; Poezia de dragoste a lumii, 1997).
Primăvara cosmică, versuri, prefață de E. Camilar, București, 1962;
Constelația corifeilor (Orfeu – Amfion – Homer – Arhiloh – Sappho – Simonides – Empedocle), București, 1984;
Povestirile unui șoarece de bibliotecă, București, 1985;
Porumbeii Semiramidei. Isprăvile unui școlar din anticul Tomis, povestite de el însuși, București, 1988.
Traduceri
Terențiu, Seneca, Teatru, în colab. cu N. Teică, pref. și note de E. Cizek, București, 1966;
Viteazul Jumătate. Basme populare din insulele malaieze Roti, Celebes, Borneo de Nord, București, 1966;
Povești nemuritoare, alese și prelucrate de Ion Acsan, București, 1967 (ed. II, 1974);
Din lirica japoneză, în colab. cu D. Constantinescu, I. Olteanu etc., cuvânt înainte de V. Nicolescu, antologie și note de Ion Acsan, București, 1970;
Homer, Imnuri. Războiul șoarecilor cu broaștele. Poeme apocrife, pref. și note de Ion Acsan, București, 1971;
Legende mitologice din opera poeților greci și latini, antologie, pref. și note de Ion Acsan, București, 1972;
Orfeu, Imnuri, cuvânt înainte de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, București, 1972;
Seneca, Medeea, tragedie în cinci acte, București, 1973;
Goethe, Poezii, antologie, cuvânt înainte și note de Ion Acsan, București, 1974;
Poezia Egiptului faraonic, în colab. cu I. Larian Postolache, cuvânt înainte și note de C. Daniel, București, 1974;
Apollonios din Rhodos, Argonauticele (Epopeea argonauților), pref. și note de Ion Acsan, București, 1976;
Faraonul Kheops și vrăjitorii. Povestirile Egiptului antic, pref. și note în colab. cu C. Daniel, București, 1977;
Prometeu, erou al literaturii universale, antologie, pref. și note de Ion Acsan, București, 1977;
Tanka – Haiku. Antologie de poezie clasică japoneză, în colab. cu D. Constantinescu, București, 1981 (altă ediție, 2002)
Orfeu și Euridice în literatura universală, antologie, studiu introductiv și note de Ion Acsan, București, 1981;
Tăblițele de argilă. Scrieri din Orientul antic, pref., cuvânt înainte și note în colab. cu C. Daniel, București. 1981;
Hesiod, Poeme, pref., prezentări și note de Ion Acsan, București, 1987;
Apollonios din Rhodos, Peripețiile corabiei Argo, trad., pref., tabel cronologic și note de Ion Acsan, București, 1992;
Țara cireșilor în floare. Poezia Japoniei, antologie și note de Ion Acsan, București, 1995;
Vrăjitorii faraonilor. Povești orientale și precolumbiene prelucrate de Ion Acsan, București, 1995;
Poezia de dragoste a lumii, antologie de Ion Acsan, București, 1997;
Flavius Josephus, Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, trad. de G. Wolf și Ion Acsan, București, 1997;
Homer, Imnuri, trad., pref. și note de Ion Acsan, București, 1998;
Flavius Josephus, Antichități iudaice, trad. și note de Ion Acsan, I-II, București, 2000-2001 (altă ed., 2002-2003);
Al. Philo, Viața lui Moise, trad. și note de Ion Acsan, București, 2003.
·1934 - S-a născut omul de cultură Florin Mugur. A scris versuri ("Visele de dimineaţă", "Mituri", "Piatra palidă" - Premiul Uniunii Scriitorilor), proză, eseistică şi publicistică literară ("Aproape noiembrie", "Convorbiri cu Marin Preda", "Profesiunea de scriitor") (m.09.02.1991).
·1934 - S-a născut Earl King (Earl Silas Johnson), cântăreţ, chiatrist şi compozitor R&B american.
* 1942: Gabriela Pană Dindelegan (n. 7 februarie1942) este un lingvist român, membru corespondent al Academiei Române. Profesor doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universității din București. Prin lucrarea Sintaxa transformațională a grupului verbal în limba română pune bazele gramaticii românești moderne de orientare generativă.
Titluri:
1964: diplomat universitar (absolventă, cu diplomă de merit, a Facultății de Limba și Literatura Română, Universitatea din București
1970: doctorat în filologie (conducător științific: Al. Rosetti); teza Sintaxa transformațională a grupului verbal în limba română (publicată la Editura Academiei, 1974)
1976: premiul Academiei “Timotei Cipariu” pentru cartea Sintaxa transformațională a grupului verbal în limba română
1985 până în prezent: membru în Consiliul Științific al Facultății de Litere din București
1996-2000, 2004-2007, membru în Senatul Universității Bucuresti
din 1996-: conducător de doctorat la Universitatea din București; specialitatea Filologie
2000-2004, 2004-2007, șef al Catedrei de limba română, Facultatea de Litere, Universitatea București
2001, expert evaluator CNCSIS
dec. 2004: membru corespondent al Academiei Române
2004 – membru în comisia superioară a MEC de acordare a doctoratelor și a titlurilor academice
·1943 - S-a născut Harvey Herskowitz, vocalist american (The Quotations).
·1944 - S-a născut inginerul Emanuel Diaconescu, membru corespondent al Academiei Române.
Actor-cascador, regizor de filme documentare născut la data de 07.02.1949 în satul Mălădia (jud.Sălaj). Provenit dintr-o familie de țărani, care a cunoscut necazurile și greutățile cotelor plătite la ruși din vremea CAP-urilor, Ioan Lucaci are o descendență multi-etnică: bunicul matern: maghiar, bunica maternă: nemțoaică (idis); bunicul patern (Lucaci Pall de la Cehall): ceh; bunica paternă (țărani–iobagi de pe pămanturile grofilor unguri din Transilvania.
In 1967, a absolvit Liceul “Mihail Sadoveanu” (seral), București, respectiv 1970–1972 - Cursuri I. A. T. C. (Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică). În 1985, el a înființat “Bynder–Shari–Albac. FILM VON TRANSILVANIA, studioul de creație de film IOAN LUCACI”. S-a căsătorit (1981), în București, cu Maria (decedată în 2006), crescută de o familie de evrei din București.
1966–2005: Dupa terminarea cursurilor liceale, Ioan Lucaci vine la București să facă filme. Aici, a urmat cursuri de specialitate și a fost, frecvent, pe platourile de filmare din Buftea, unde a fost distribuit, in calitate de cascador, in peste 80 filme naționale și internaționale. De asemenea, Ioan Lucaci a fost asistemt regie film și zgomotist, totalizînd până în prezent 10 filme. Ioan Lucaci este membru în Uniunea Cineaștilor din România (UCIN).
* 1952: Dan Podeanu (n. 7 februarie1952, Poroina Mare, județul Mehedinți) este un profesor român de scrimă. Pregătește lotul olimpic de spadă a României, care sub conducerea sa a fost dublă campioană mondiale în 2010 și în 2011, și de cinci ori campioană europeană (2006, 2008, 2009, 2011 și 2015).
Podeanu s-a născut în județul Mehedinți, dar părintii lui s-au mutat la Craiova când avea șapte ani.[1] După ce s-a jucat cu săbii împreuna cu alți copii, a început scrima la vârsta de 12 ani cu antrenorul Paul Ghinju. A fost dublu campion național la juniori, campion național la seniori și campion balcanic.[1]
A devenit profesor de scrimă la Craiova după ce s-a retras din competiție. În anul 1997, a fost numit antrenorul echipei feminine de spada a României, la două ani după ce Centrul Olimpic de spadă a fost înființat la Craiova. Le-a selectat pe Ana Maria Brânză, Loredana Iordăchioiu-Dinu, Iuliana Măceșeanu și Anca Măroiu când erau doar copii. Sub conducerea sa, echipa acesta, la care ulterior s-a adăugat și bucureșteanca Simona Alexandru-Gherman, s-a crescut și a câștigat cam 24 de medalii la Campionatele Mondiale și Europene la toate categoriile de vârstă, inclusiv argintul olimpic Anei Brânză la Beijing 2008 și două titluri mondiale pe echipe la seniori.[2]
După eșecul spadasinelor la Londra 2012, care nu au câștigat nici o medalie în ciuda faptului că erau mari favorite, Podeanu și-a dat demisie, declarând: „Îi las pe cei tineri să facă treabă mai bună”.[3] A fost înlocuit ca antrenor principal cu Octavian Zidaru, care în doi ani a obținut patru medalii europene și o medalie mondială de bronz. Totuși, Campionatul Mondial din 2014 de la Kazan a fost o dezamăgirea, fiindcă România nu a urcat pe podium, atât la individual, cât și la echipe. Federația Română de Scrimă și a constatat că relația dintre Zidaru și Brânză nu era cea mai bună posibilă, cu privire la faptul că Brânză îl considera pe Podeanu ca un al doilea tată.[4] În consecință, Podeanu a fost numit din nou ca antrenor principal, misiunile sale fiind calificarea echipei la Jocurile Olimpice de la Rio și medalii la Campionatele Europene și Mondiale.
Fiul său Radu este și el antrenor de scrimă la LPS „Petrache Trișcu”, în cadrul căruia funcționează Centrul Olimpic de spadă.
* 1958: Giuseppe Baresi (pronunție în italiană: /dʒuˈzɛppe baˈreːzi/; născut 7 februarie 1958) este un antrenor italian de fotbal și fost fotbalist, care a jucat pe postul de mijlocaș. În prezent lucrează ca asistent tehnic la Internazionale. Baresi a petrecut cea mai mare parte a carierei sale de 18 ani la clubul italian Internazionale, înainte de a se retrage în 1994 pentru două sezoane la Modena.
* 1962: Edward John "Eddie" Izzard (n. 7 februarie, 1962) este un scriitor, actor și comediant britanic. Născut și crescut în Colony of Aden, a fost starul The Riches.
În 2000 a primit două nominalizări la premiile Grammy ca producător, la categoriile cel mai bun câtec R&B și cea mai bună interpretare Rap.[5] În februarie 2007 a primit două premii PLUG, la categoriile Artistul Anului și Producătorul Anului
·1975 - S-a născut scriitorul francez Martin Page („M-am hotărât să devin prost”, „O perfectă zi perfectă”, „Libelula”, „Diletantul”).
* 1978: Christopher Ashton Kutcher[1] (n. 7 februarie1978) este un actor american, comediant, producător, fost model, care a intrat în atenția publicului odată cu sitcomul That '70s Show, unde interpreta rolul personajului Michael Kelso.
În perioada 1999-2003 a făcut parte din formația N&D, alături de care a scos 4 albume, astfel cunoscând succesul la nivel național. După 2003, în cariera solo, Delia a mai lansat alte 3 albume. În prezent este jurat în cadrul "X Factor", emisiune difuzată de postul de televiziune Antena 1.
În anul 2015 aceasta a lansat ultimul album, Pe aripi de vânt, album ce poartă numele hit-ului care a fost #1 pentru 21 de săptămâni in topul "Media Forest". În martie 2015, Delia susține primul concert la Sala Palatului, înregistrând un real succes cu un concert sold out. În cadrul X Factor, artista este cel mai longeviv jurat, patru ani consecutivi, dar și singurul jurat cu studii muzicale.[2] Mai multe din piesele sale devin hituri în 2015, Delia fiind printre cele mai importante femei din industria muzicală și showbiz-ul românesc
Delia s-a născut pe data de 7 februarie 1982, în București. A absolvit Liceul de Muzică „Dinu Lipatti” după cinci ani de studiu al pianului și lecții particulare pentru flaut. Delia alege a-și continua studiile, urmând cursuri la Universitatea Națională de Muzică București. Artista a fost încurajată și susținută pentru a-și urma visul de a deveni un star de către mama sa, Gina, solistă de muzică populară. Delia mai are un frate, Eduard, și o soră Oana.
Delia a debutat în industria muzicală în anul 1999, la vârsta de 17 ani, fiind încă la liceu, în clasa a XI-a. Alături de Nicolae Marin, cunoscut sub numele de scenă Nick, cei doi au format trupa N&D, acesta fiind principalul compozitor al trupei. Cu N&D, Delia a cunoscut succesul la nivel național. Cei doi au lansat trei albume împreună, între 1999 și 2003, denumite "Altfel", "Face ce vreau" și "Nu e vina mea". Acestea au conținut single-uri care au rămas în topurile muzicale pentru mai mulți ani, incluzând hitul "Vino la mine".
* 1990: Bogdan Păun (n. 7 februarie 1990, Ploiești) este un regizor român. Fondator al NGM Creative și regizor a peste 150 de videoclipuri pentru cei mai cunoscuți artiști din industria autohtonă.
Totul a început la 13 ani, lucrând ca vânzător alături de tatăl lui la un eveniment de aniversare a orașului Slănic Prahova, strânge primii bani pe care îi investește în cumpărarea unei camere video. De aici începe să descopere lumea altfel, o lume privită prin lentila aparatului de filmat, o lume fantastică în care el era unicul arbitru. La început explorează diverse domenii afiliate aceste pasiuni, bunti, botezuri, evenimente și proiecte educative.
În anul doi de facultate, îl descoperă pe Alexandru Mureșan, nu la mult timp vine și prima lor colaboare, unde Bogdan Păunregizează primul lui documentar, despre viața unor balerine din Olanda.
* 1992: TinKode (sau Tinkode) este pseudonimul sub care Răzvan Manole Cernăianu (n. 7 februarie 1992), un consultant și hacker român, era cunoscut pentru obținerea accesului neautorizat la sistemele informatice ale unor organizații și, de asemenea, utilizat pentru postarea dovezilor spargerilor sale on-line, pe rețelele de socializare. Țintele preferate ale acestuia erau site-urile de profil înalt, în care urmărea identificarea vulnerabilităților (de ex. NASA) [1] , folosind metode necunoscute în atacurile sale cele mai recente. Alt pseudonim utilizat de acesta mai era "sysgh0st
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu