4. /16 FEBRUARIE 2022 - POEZIE
Emil Dorian (n. Emil Lustig ; 16 februarie 1893–1956) a fost un poet și prozator român , precum și un medic.
Născut într-o familie de evrei din București , părinții săi au fost Herman Lustig și soția sa Ernestina ( născută Picher). A urmat liceul în orașul natal, urmat de Facultatea de Medicină a Universității București . [1] Deși, ca evreu, nu era încă cetățean român, a fost trimis pe front în primul război mondial ca medic. După război, a petrecut doi ani în Franța pentru specializare medicală. [2] Apoi a lucrat ca medic la București și a fost activ și în comunitatea evreiască, de exemplu, redactând Raportul general asupra situației comunității din 1946.. O parte semnificativă a lucrării sale jurnalistice este semnată cu pseudonimele Dr. Knox, Dr. Otorin, Dr. M. Prunk și Dr. Urzică; Publicațiile în care a apărut includ Cotidianul , Ziua , Adevărul literar și artistic , Adam , Gândirea , Năzuința , Omul liber , Puntea de fildeș , Sburătorul și Șantier . [1]
Primele sale versuri, semnate Castor și Pollux, au apărut în Noua Revistă Română în 1912; prima sa carte a fost colecția de poezie Cântece pentru Lelioara (1923), urmată de În pragul seria (1924). Poeziile din Primăvară nouă (1948) și Steagurile inimii (1949), scrise la începutul regimului comunist , sunt în stil realist socialist ; a scris ulterior o altă carte de poezie, pentru copii Bună dimineața (1953). Romanele sale s-au ocupat de probleme sociale extrase din mediul evreiesc local: Profeți și paiațe (1931), Vagabonzii (1935) și Otrava(1947). A scris și cărți care au popularizat și vulgarizat medicina: Misterele și tehnica sexuală , 1932; Adevărurile sexualității , 1932; Femei și doctori , 1932. A alcătuit o colecție de texte despre istoria medicinei ( Din trecutul nostru științific , 1955) și a scris un roman de observație socială plasat în lumea insectelor ( Memoriile greierului , 1937). Printre autorii pe care i-a tradus se numără Heinrich Heine , Edmond Haraucourt și Hanns Heinz Ewers . [1] A ținut un jurnal din 1937 încoace, relatând atât luptele sale ca scriitor, cât și creșterea activității de extremă dreapta în jurul său. [1]Regimul Ion Antonescu din perioada celui de-al Doilea Război Mondial ia interzis oficial întreaga sa lucrare ca „evreu”. [3] A dezvoltat un interes pentru poezia idiș la mijlocul anilor 1930, traducând și adunând peste 400 de poezii; acestea au fost gata de publicare în 1944, dar nu au fost publicate până în 1996. [2]
Baia
Mi te zbaţi în albioară,
Dai din aripi supărată
Şi-ai voi să zbori afară.
Dar măicuţa, când te scaldă
Te'nveleşte'n scutec moale
Şi prin apa lină, caldă,
Poartă mâinile domoale.
De la cap până'n câlcâie
Bujorei de carne proaspeţi
Vin pe rând ca să râmâie
Câte-o clipă'n mână-i oaspeţi.
Şi-apoi iarăşi scapă moale
De subt mângâierea mânii,
Pe când tu, cu braţe goale,
Îţi acoperi, pudic, sânii.
*Preluată din revista Gândirea, I, nr. 9, 1 septembrie 1921
| Ilie Constantin | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1]  |
| Decedat | 2020 (80 de ani) |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | traducător |
| Activitate | |
| Limbi | limba română |
Modifică date / text  | |
Ilie Constantin (n. [1] – d. 2020) a fost un poet român, prozator, eseist și traducător, reprezentant al generației anilor '60.
Viața și opera[modificare | modificare sursă]
Ilie Constantin a fost fiu al textilistului Stan Constantin și al taxatoarei de tramvai Ralița Constantin (n. Constantinescu). Între anii 1953 și 1956, a studiat la Liceul Sfântul Sava din București, apoi la Facultatea de Filologie – Universitatea din București (1956 – 1961). O dată cu debutul în studenție a avut loc și debutul cu versuri în revista Tânărul scriitor. Debutul editorial s-a produs în penultimul său an de studenție, 1960, alături de Nichita Stănescu și de Cezar Baltag, cu placheta Vântul cutreieră apele, prefațată de Al. Philippide. După absolvirea cursurilor universitar-filologice, a funcționat ca redactor la ziarul Scânteia, din 1962 și până în 1965; pentru o scurtă vreme, din 1965 și până în 1967, s-a angajat la Studioul Cinematografic București; a avut apoi un post de redactor, dar de data asta la o revistă de literatură, Luceafărul, din 1967 și până în 1973, an în care a luat hotărârea autoexilării la Paris. În Franța anului 1991, lui Ilie Constantin, în urma susținerii tezei Complicitatea fertilă – poeți români, 1951 – 1973 (La Complicité fertile – poètes roumains. 1951 – 1973), la Institutul Național de Civilizații și Limbi Orientale din Paris, i s-a acordat titlul de doctor în filologie.
Debutului editorial – cu Vântul cutreieră apele – i-a urmat o serie de volume care surprind receptorul cu o lirică modernistă, trecută pe la înaltele curți poetice[formulare evazivă] ale lui Quasimodo, Ungaretti, Montale, Umberto Saba (poeți pe care i-a tradus în română și Ilie Constantin):
- Desprinderea de țărm (1964; 1995),
- Clepsidra (1966),
- Bunavestire (1968),
- Coline cu demoni (1971),
- Celălalt (1972),
- Neguțătorul de săbii / Le marchand de sabres (1997),
- Plata luntrașului (1998),
- Limba imperiului/La langue de l'empire (2000)
- Entuziasmul melancolic, Editura EuroPress · Ideea Europeană, 2007 etc.
Ca prozator, Ilie Constantin s-a remarcat prin romanul Tinerii noștri bunici (1967), prin volumul de povestiri Câinele înlăcrimat (1970) etc.
Ilie Constantin a fost și un recenzent / cronicar literar, eseist, ca în volumele: Despre poeți (1971), A doua carte despre poeți (1972) etc.
Din limba italiană Ilie Constantin a tradus o antologie de poeme din volumele lui Eugenio Montale, apărută în 1967, la Editura Tineretului (din București), în colecția „Cele mai frumoase poezii“, apoi una din poemele lui Umberto Saba, apărută în 1970.
Distincții[modificare | modificare sursă]
- Premiul Uniunii Scriitorilor din România (pentru poezie, în 1971).
- Grand Prix de la Jeunesse de la Société des Gens des Lettres de France (pentru proză, La chute dans le zénith, în 1989).
Referințe critice[modificare | modificare sursă]
Criticul literar Ion Pop a atras atenția asupra unei „unduiri resurecțional-paradoxiste” în creația lui Ilie Constantin, îndeosebi, în volumul apărut în anul 1971, Coline cu demoni, unde «însăși imaginea „colinelor cu demoni” asociază doi termeni în semnificativă opoziție: Fiul amurgului sunt și mă bate / lungul vacarm de singurătate, / în care toate urlă spre mine / și tac doar demonii de pe coline. // Trupul lor însă nu-i spre vedere, / suflul lor arde lumea de sfere / și-i contemplarea pieire lină / a nenumiților de pe colină. (...); traducând prozaic, avem în față o metaforă a însuși actului de creație înțeles ca „domesticire” în formele perfecte, a obscurelor impulsuri sufletești, ordonare prin contemplație a haosului interior.»[2]
În volumele de versuri publicate de Ilie Constantin, în România, înainte de 1973, anul autoexilului său francez, se revela «un eu liric profund-paradoxist, elansându-se în „sondarea” spațiilor memoriei și a „spațiilor” dintre semnificanți și semnificați, cultivând mai rar „stările de grație” și tot mai frecvent stările rezultate din izbirea acestui Eu de limitele tragic-existențiale, de la angoasă și stres, la alienare, la reificare etc.»[3]: Din pământ un strigăt m-a ajuns, / mâinile-mi umblă pe chip / înstrăinate de lacrimi / și cine mă va crede ? // Ce noapte mă duce în jos, / ce ninsoare zadarnică ? / și sufletul meu vinovat, nu e nici o scăpare, / iată pământul rupt de un glas, / și nimeni pe lume. // Plânge cu insule marea, cerul cu patrii, / steaua plânge cu vreme, / viața mea – torță de vinovăție – / șovăind în ninsoarea zadarnică. // Zile puține și fără iertare / când din pământ mă ajunge / necunoscutul meu strigăt / și când eu sunt aidoma / stropilor roșii de vin aruncați spre cei morți. («Din pământ, un strigăt»).
de prin memorie,
Doamne, din amintire, şi-mi gâlgâia
inima în piept şi de o năprasnică
trecere mă istoveam.
Cine se află în lume de-a binelea?
Cui îi răspunde
bolta profundă a norilor încuviinţând?
De peste lacrimi, de prin memorie
viaţa mea vine, viaţa mea, viaţa.
CINE SE AFLĂ ÎN LUME DE-A BINELEA?
(preluată din "Înaltăparte" ed.Vinea/2000)
Valuri spre Lună
che fai...”
Leopardi
Ce faci tu, Lună,-n păduri,
spune-mi ce faci,
nesfârşită linişte, Lună?
Treci printre gratii de fagi
Care se-ndreaptă şi sună.
Ce faci tu, Lună,-n adânc,
În apele mărilor toate?
Treci printre valuri ce frâng
Arcul luminii brumate.
Din înălţimi, din afară,
Iar în adânc te cuprinzi,
Noaptea întreagă să-mi pară
joc nesfârşit de oglinzi.
Ce faci tu, Lună,-n abis
Departe de lume şi stele?
Singură treci printre ele
Cufundată în vis.
Logodită
Cu al pământului nimb
Pluteşti în cerc adormită,
Înaintând în timp.
...Ce faci tu, Lună, în noi?
Chipul tău de aromă
Către al stelele roi
Ca pe-o maree ne cheamă!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu