5. /22 FEBRUARIE 2022 - POEZIE

Tudor Muşatescu

Biografie Tudor Mușatescu

Tudor Mușatescu (n. 22 februarie 1903, Câmpulung-Muscel - d. 4 noiembrie 1970, București) a fost un poet, prozator, dramaturg și umorist român.

A absolvit facultatea de litere și filozofie și facultatea de drept. Provenind din familia unui avocat, "contaminat" de înclinațiile artistice ale mamei sale, Tudor Mușatescu este cuprins de patima scrisului încă din anii de școală.

Scrie epigrame, compune de unul singur o revistă scrisă de mână, "Ghiocelul", cu versuri, schițe și chiar cu o piesă de teatru, intitulată "Ardealul". A scris schițe, romane, piese de teatru dar succesul i-a fost adus de teatru.

La maturitate, atât ca vârstă, cât și ca formație artistică, Tudor Mușatescu se dedică trup și suflet teatrului, în calitate de dramaturg, traducător, director de scenă, de conducător și proprietar de teatru. Criticii l-au considerat un fidel continuator, în perioada interbelică, al comediei caragialene de moravuri, prin tipologie, situații și dialoguri spirituale. Debutul scenic l-a avut la Paris, în 1923, în piesa Focurile de pe comori.

Piesele de teatru ale lui Mușatescu, cu deosebire comediile "Titanic-Vals", "...escu" și melodrama "Visul unei nopți de iarnă", au avut succes și în străinătate. Titanic-Vals și „...escu” au fost ecranizate.

Multe dintre ele au fost traduse în limbile franceză, engleză, germană, italiană, greacă, poloneză, cehă etc.

A fost căsătorit cu actrița Kitty Stroescu. Fiul lui Bogdan (Bobiță) Mușatescu, a fost actor la TNB.

Opera

Teatru

·         Focurile de pe comori (1923)

·         Panțarola (1928)

·         Sosesc deseară (1931)

·         Titanic-Vals (1932)

·         ...escu (1933)

·         Visul unei nopți de iarnă (1937)

·         Țara fericirii (1946)

·         Madona (1947)

·         Profesorul de franceză (1948)

·         A murit Bubi (1948)^[1]

·         Geamandura (1950)

·         Burtă Verde (1952)

·         Trenurile mele

Scenete umoristice

·         Titanic vals(1974)

Romane

·         Mica publicitate (1935)

Schițe umoristice

·         Nudul lui Gogu (1928)

·         Ale vieții valuri (1932)

Aforisme

·         Fiecare cu părerea lui (1970)

Versuri

·         Vitrinele toamnei (1926)

și cinci volume de Scrieri (1969) - postum 1978.

POEZII:

* * *

Ce faci, inimă pustie,
cu pereţi de igrasie,
când, în timp,
tic-tacu-ţi scurmă
ca un ceas rămas în urmă.

Ce vrei, inimă a mea,
părăsită şi bătrână
ca o apă de fântână
de unde nimeni nu bea!

Fostă "inimă albastră",
anii ţi-i socoţi în gând
stând ca proasta la fereastră
ca s-o vezi măcar trecând.

O! şi ce n-ai da odată
s-o cuprinzi tu cu putere
şi s-o legeni ca pe-o fată
şi s-o frângi ca pe-o muiere!...

Cântec de chef

Mai adu-mi vin. Singurătatea-mi îneacă gâtul ca un praf.
Şi să-mi aduci pe cel mai oacheş ţigan, de colo, din taraf,
Să beau cu el şi-apoi să-mi cânte.
Să-mi cânte mult, cu ochii-nchişi
Romanţe de pe vremea-n care fecioare anemice, blânde,
Plângeau iubiri aeriene sub floarea albilor caişi.

Ce negru eşti, ţigane, şi ce vioară veche...
Să nu-mi cânţi după note, să-mi cânţi după ureche
Şi să te-nalţi pe vârfuri cu fiecare notă
Şi ochii-nchişi tot timpul. Am bani  străvechi, de aur...
Şi-s vesel, măi ţigane, căci semeni a balaur
Cu labele în ghete şi coada-n redingotă.

Tu ai iubit vreodată? de ce-ai iubit ţigane?
Avea ochi albi şi umezi ca miezul de castane
Şi buze ca măceaşa şi sânii tari ca piatra?
Şofran avea pe pielea întinsă pe obraji
Şi bani  de fier cu toartă, în salbe, pe grumaji
Şi-n sânge focul aprig cu care creşte şatra?

Te-ai îmbătat ţigane, dacă începi să plângi,
Îţi tremură vioara căci simte cum o strângi
Şi-arcuşul ţi se-ndoaie, în mână, că-l frămânţi
De ce-ai iubit, ţigane? De ce nu vrei să mori?
Eu nu plâng. Bea ca mine şi spânzurăte-n zori...
Dar nu. Tu ai vioara şi tot mai poţi să cânţi.

Interior

Nedesluşit, amurgul jilav şi stins, de toamnă
Pătrunde în odaie greoi şi obosit
Asemeni unui schimnic cu rasa mucezită
Intrând, adus de spete, în golul unui schit.

Pe mobile, în umbră, se-anină grav, tăcerea...
În falduri de-ntuneric tot sufletu-mi se-ngroapă
Şi-ascult cum trece udă, de-a lungul străzii, vremea
Bătându-mi în ferestre cu clipe moi de apă.

Să biruie amurgul, cu braţele livide
Lumina, spre ferestre, se strânge ca un val
Şi-nvinsă, istovită, se clatină şi cade
Ca o tragediană în strigătul final.

S-au tapetat pereţii cu pânze lungi de doliu,
Ca un gropar, amurgul mormântu-a prins să-i sape
Şi-n colţul lui de cinic, pianul îşi arată
Gingii de palisandru şi-un rânjet alb de clape.

În fund, oglinda albă, sub draperii, se-mbracă
Cu aripi mari, căzute şi grele de-ntuneric
Şi-aşa cum mă priveşte, opac şi fix, îmi pare
O pasăre de noapte c-un ochi holbat şi sferic.

Ca o fantomă – alături – deschiolate braţe
Fotoliul, înspre mine, întinde să mă cheme.
Şi pare, în tăcere, ceasornicul pe masă
Un şoarece domestic ce ronţăie în vreme.

Portretele pudrate din ramele ovale
Zâmbesc postum prin bezna ce vine să le-ngroape
Şi-n ultima lumină, bunica mă priveşte
Cu nostalgii albastre de sub amurg de pleoape.

Grigore Alexandrescu, poet și prozator român

Biografie Grigore Alexandrescu

Grigore Alexandrescu (n. 22 februarie 1810, Târgoviște - d. 25 noiembrie 1885, București) a fost un poet și fabulist român.

S-a născut la Târgoviște, pe data de 22 februarie în anul 1810, în mahalaua Lemnului, fiind al patrulea copil al vistiernicului M. Lixandrescu. Rămâne orfan și sărac, dar de mic dovedește o inteligență deosebită și o memorie extraordinară. Învață greaca și franceza. A devenit elev la Colegiul Național „Sfântul Sava” din București, fiind coleg cu Ion Ghica. Face cunoștință cu Ion Heliade Rădulescu. Îi uimește pe toți prin talentul său poetic. Un timp va locui acasă la Heliade, care-i va publica prima poezie, Miezul nopții, în Curierul Românesc, urmată de elegia Adio. La Târgoviște.

O vreme a fost ofițer, dar a demisionat (1837). Din pricina unor scrieri (Anul 1840 și Lebăda și puii corbului) este întemnițat. A ocupat funcții mărunte. În 1848 e redactor al ziarului Poporul suveran. În ultimii 25 de ani de viață a fost marcat de alienare mintală.

A murit sărac la București în anul 1885. Vasile Alecsandri, într-o scrisoare trimisă din Paris lui Alexandru Papadopol-Calimah, deplângea nepăsarea față de cel mai de seamă fabulist român: „Moartea bietului Alexandrescu nu m-a mîhnit atît de mult (căci el era mort de mai mulți ani), cît m-a mîhnit nepăsarea generației actuale în privirea lui și uitarea în care căzuse renumele lui, odinioară strălucit.

A debutat cu poezii publicate în Curierul Românesc condus de Ion Heliade Rădulescu. Poezia sa a fost influențată de ideile care au pregătit Revoluția din 1848.

Poet liric, scrie mai întâi meditații romantice, sub influența lui Lamartine. Tonul este extraordinar de fantastic și umoristic. Cea mai reușită este Umbra lui Mircea. La Cozia (făcuse o călătorie în Oltenia, cu prietenul Ion Ghica).

E ultimul fabulist autentic din literatura română, lăsându-ne vreo 40 de fabule, în care adevărul e mascat, din cauza cenzurii autorităților (Câinele și cățelul, Boul și vițelul, Dreptatea leului, Vulpea liberală, ș.a.).

Lui Alexandrescu îi revine meritul de a fi consacrat în literatura română ca specii literare autonome epistola, meditația și satira. A tradus din Lamartine și Byron.

Opere (volume publicate în timpul vieții)

·         Poezii (1832)

·         Fabule (1832)

·         Meditații (1835)

·         Poezii (1838)

·         Fabule (1838)

·         Poezii (1839)

·         Memorial (1842)

·         Poezii (1842)

·         Suvenire și impresii, epistole și fabule (1847)

·         Meditații, elegii, epistole, satire și fabule (1863)

Poezii mai importante

·         Adio. La Târgoviște ·         Anul 1840 ·         Așteptarea ·         Boul și vițelul ·         Bursucul și vulpea ·         Câinele soldatului ·         Câinele și cățelul ·         Candela

·         Cântece de peste Olt ·         Catîrul cu clopoței ·         Cimitirul ·         Corbii și barza ·         Dreptatea leului ·         Eliza ·         Epistolă către Voltaire ·         Încă o zi

·         Lupul moralist ·         Mormintele. La Drăgășani ·         Miezul nopții ·         Meditație ·         Răzbunarea șoarecilor sau moartea lui Sion ·         Șarlatanul și bolnavul ·         Unirea Principatelor ·         Vulpoiul predicător

Candela

Tacerea e adânca si noaptea-ntunecoasa;
Norii ascund vederea înaltelor tarii,
S-a stelelor de aur multime luminoasa
Ce smaltuiau seninul cerestilor câmpii.

Numai religioasa a candelei lumina
Aprinsa de credinta, si limpede si lina,
Lua citit într-o singura silaba.
Luceste înaintea icoanei ce slavesc.
Emblema-a bunatatii, mângâitoare raza,
Ea parca priimeste si parca-nfatiseaza,
Rugaciunile noastre stapânului obstesc!

În minutele-acelea când sufletul gândeste,
Când omul se coboara în constiinta lui,
Ca unei inimi care cu noi compatimeste
Fratestei ei lumine durerea mea supui.

Câte chinuri ascunse, câte lacrimi varsate
Au avut-o de martor, si i-am încredintat!
Câte dorinti smerite si neînfiintate
Am tainuit de lume si ei am aratat!

Dumnezeu ce de fata pe cruce se arata,
El care-a nedreptatii e pilda de-ngrozit,
Îmi spune ca-nainte-i se va vedea odata
Cel ce nedreptateste cu cel nedreptatit.

Atunci crestinu-acela, cu fruntea în tarâna,
Dar cu otrava-n buze, si cu fierul în mâna,
Umilit ca sa-nsale si blând ucigator,
Tronul dumnezeirii cum va putea sa-l vaza,
Când la un semn puternic se vor clati cu groaza
Cerurile-asezate pe polurile lor?
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Dar adânca odihna în lume înceteaza:
Religiosul clopot se leagana în vânt
Chemând pe credinciosii ce somnu-mpovareaza,
Din ale lor locasuri în locasul cel sfânt.

Întunecimea noptii care înca domneste,
Ca un om ce cu viata se mai lupta murind,
Se-mprastie cu-ncetul, treptat se risipeste
Si-n umbra diminetii se pierde-ngalbenind.

Se desfasor în ochi-mi minunile zidirii;
Credinta se desteapta în omul ratacit;
Si-nalta a ei ruga cu imnul multumirii,
La cel ce dupa noapte si zi ne-a daruit.

Iar tu, candela sfânta, a careia vedere
Îmi aduce aminte atâtea naluciri,
Îmi vei fi totdeauna raza de mângâiere,
Vei sti deopotriva si fapte si gândiri.

Voi alerga la tine în dureri si necazuri,
De oameni si de soarta când voi fi apasat:
Astfel corabierul, când marea e-n talazuri,
Alearga la limanul ce-adesea l-a scapat. 

Umbra lui Mircea...la Cozia

Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate:
Catre tarmul dimpotriva se întind, se prelungesc,
S-ale valurilor mîndre generatii spumegate
Zidul vechi al manastirei în cadenta îl izbesc.

Dintr-o pestera, din rîpa, noaptea iese, ma-mpresoara:
De pe muche, de pe stînca, chipuri negre se cobor;
Muschiul zidului se misca… pîntre iarba sa strecoara
O suflare, care trece ca prin vine un fior.

Este ceasul nalucirei; un mormînt se desvaleste,
O fantoma-ncoronata din el iese… o zaresc…
Iese… vine catre tarmuri… sta… în preajma ei priveste…
Rîul înapoi se trage… muntii vîrful îsi clatesc.

Ascultati!… marea fantoma face semn… da o porunca…
Ostiri, taberi fara numar împrejuru-i înviez…
Glasul ei se-ntinde, creste, repetat din stînca-n stînca,
Transilvania l-aude, ungurii se înarmez.

Oltule, care-ai fost martur vitejiilor trecute,
Si puternici legioane p-a ta margine-ai privit,
Virtuti mari, fapte cumplite îti sînt tie cunoscute,
Cine oar’ poate sa fie omul care te-a-ngrozit?

Este el, cum îl arata sabia lui si armura,
Cavaler de ai credintei, sau al Tibrului stapîn,
Traian, cinste a Romei ce se lupta cu natura,
Urias e al Daciei, sau e Mircea cel Batrîn?

Mircea! îmi raspunde dealul; Mircea! Oltul repeteaza.
Acest sunet, acest nume valurile-l priimesc,
Unul altuia îl spune; Dunarea se-nstiinteaza,
S-ale ei spumate unde catre mare îl pornesc.

Sarutare, umbra veche! priimeste-nchinaciune
De la fiii României care tu o ai cinstit:
Noi venim mirare noastra la mormîntu-ti a depune;
Veacurile ce-nghit neamuri al tau nume l-au hranit.

Rîvna-ti fu neobosita, îndelung-a ta silinta:
Pîna l-adînci batrînete pe români îmbarbatasi;
Însa, vai! n-a iertat soarta sa-ncununi a ta dorinta,
S-al tau nume mostenire libertatii sa îl lasi.

Dar cu slabele-ti mijloace faptele-ti sînt de mirare:
Pricina, nu rezultatul, laude ti-a cîstigat:
Întreprinderea-ti fu dreapta, a fost nobila si mare,
De aceea al tau nume va fi scump si nepatat.

În acel locas de piatra, drum ce duce la vecie,
Unde tu te gîndesti poate la norodul ce-ai iubit,
Cîta ai simtit placere cînd a lui Mihai sotie
A venit sa-ti povesteasca fapte ce l-a stralucit!

Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armura
Ce un urias odata în razboaie a purtat;
Greutatea ei ne-apasa, trece slaba-ne masura,
Ne-ndoim dac-asa oameni întru adevar au stat.

Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte stralucite,
Însa triste si amare; legi, naravuri se-ndulcesc:
Prin stiinte si prin arte natiile înfratite
În gîndire si în pace drumul slavei îl gasesc.

Caci razboiul e bici groaznec, care moartea îl iubeste,
Si ai lui sîngerati dafini natiile îi platesc;
E a cerului urgie, este foc care topeste
Crîngurile înflorite, si padurile ce-l hranesc.

Dar a noaptei neagra manta peste dealuri se lateste,
La apus se adun norii, se întind ca un vesmînt;
Peste unde si-n tarie întunerecul domneste;
Tot e groaza si tacere… umbra intra în mormînt.

Lumea e în asteptare… turnurile cele-nalte
Ca fantome de mari veacuri pe eroii lor jalesc;
Si-ale valurilor mîndre generatii spumegate
Zidul vechi al manastirei în cadenta îl izbesc. 

Rasaritul lunii. La Tismana

Decât în frumoasa noapte când plapânda-i lina raza
A iubitei mele frunte cu vii umbre colora,
O priveliste c-aceea ochii-mi n-au putut sa vaza,
Lun-asa încântatoare n-am avut a admira.

Si întâi, ca o steluta, ca faclie departata,
Ce drumetul o aprinde în pustiuri ratacind,
În a brazilor desime, în padurea-ntunecata,
Printre frunze clatinate, am zarit-o licurind.

Apoi tainicele-i raze dând piezis pe o zidire,
Ce pe muche se ridica, locas trist, nelocuit,
Mângâie a ei ruina cu o palida zâmbire,
Ca un vis ce se strecoara într-un suflet pustiit.

Apoi glob rubinos, noptii dând miscare si viata,
Se-nalta si, dimprejuru-i dese umbre departând,
Pe-ale stejarilor vârfuri, piramide de verdeata,
Se opri; apoi privirea-i peste lume aruncând,

Lumina adânci prapastii, manastirea învechita,
Feudala cetatuie, ce de turnuri ocolita,
Ce de luna colorata si privita de departe
Parea unul din acele osianice palate

Unde geniuri, fantome cu urgie se izbesc:
Si pustiul fara margini, si cararea ratacita,
Stânca, pestera adânca, în vechime locuita
De al muntelui sfânt pustnic ce sarmanii îl iubesc

Erau dulci acele ceasuri de extaz si de gândire:
Soaptele, adânci murmůre ce iau viata în pustii,
A mormintelor tacere ce domnea în manastire,
Loc de zgomot altadata, de politici vijelii.

Noaptea, totul astei scene colosala de marire,
Doua nobile instincte cu putere destepta;
Unu, -a cerului credinta, altu, -a patriei iubire,
Ce odata-n aste locuri pe stramosi îi însufla.

Muntii nostri-au fost adesea scump azil de libertate,
Si din vârful lor românii, torent iute, furios,
S-aruncau; multimi barbare pentru prada adunate,
Lei sosind, era la fuga ca un cerb ranit, fricos.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Cu trufie craiul ungur catre tara-nainteaza [1]
Sunt plini muntii de ostire, suna zalele de fier;
Pintenii lucesc; la luna sabiile scânteiaza;
Basarab încheia pacea cum vrajmasii lui o cer [2]

Dar românii nu vor pacea, nu vor trista umilinta
Ce asupra-le aduce un necinstitor tractat:
Ura lor e nempacata; în a lor cruda dorinta
Cuprind muntii, închid drumul ungurului spaimântat.

Astfel e atunci omorul, cât ostasul înceteaza
Obosit, si riga singur cu putini scapa fugind;
Stralucitele-i vesminte le arunca el de groaza,
Plânge si în a sa tara se întoarce blestemând.

Niciodata asta luna ce înoata în tarie,
Ca fanal purtat de valuri pe a marilor câmpie,
Mai mult numar de cadavre de atunci n-a luminat,
Niciodata mândru vultur ce-n vazduh se cumpaneste,
Acel domn al atmosferei ce un veac întreg traieste,
De o prada-asa bogata înca nu s-a-ndestulat.

Se gasesc s-acum pe râpe bucati de armuri zdrobite;
Am vazut întinse pinteni de rugina putreziti,
Si pe-al razboiului munte==monstruoasele morminte
Unde sefii ungurimii zac cu totii gramaditi.

Dar românii, fii ai celor ce-n vechime se luptara,
Cu sudori adap pamântul, câstig hrana în dureri;
Sunt plugari; si alte nume, oameni noi se înaltara,
Oameni nensemnati si mândri de vechimea lor de ieri.

Straini printi ce ne-apasara au dat lor drept mângâiere
Averi, cinsti, care odata se-mparteau drept rasplatiri,
Monopol fac azi de drepturi; în a lor scurta vedere
Propasirii neînvinse pun ei dese-mpotriviri.

Nu e-asa legea naturii, nu e-asa a tarii lege;
Ca tot ce nu e la locu-i va cadea trufia lor:
Al sudorilor straine rod ei nu-l vor mai culege;
Va fi mare tot românul, tarii lui folositor.

Cugetari adânc ascunse, idei drepte si înalte,
Ce în inimile-alese ura lor le apasa,
Vor vedea lumina zilei; si în forma de mari fapte,
Sub privirea provedintei, lumii se vor arata.