marți, 8 februarie 2022

 5. /10 FEBRUARIE 2022 - TEATRU/FILM


VICTOR REBENGIUC


Victor Rebengiuc
Victor Rebengiuc (cropped).jpg
Date personale
Născut (88 de ani)[1][2] Modificați la Wikidata
București, România Modificați la Wikidata
Căsătorit cuAnca Verești (1960-1965)
Mariana Mihuț (1965-prezent)
CopiiTudor
CetățenieFlag of Romania.svg România Modificați la Wikidata
ReligieBiserica Ortodoxă Română Modificați la Wikidata
Ocupațieactor
actor de teatru[*]
actor de film Modificați la Wikidata
Alma materUniversitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București
Ani de activitate1955-prezent
Roluri importanteApostol Bologa
(în Pădurea spânzuraților)
Ilie Moromete
(în Moromeții)
primarul satului
(în Balanța)
Alte premii
Ordinul Național „Steaua României” în grad de cavaler[*] (2017)
Premiul UNITER pentru cel mai bun actor[*] (2006) pentru Inimă de câine Modificați la Wikidata
Premii Gopo
Cel mai bun actor
2011 Medalia de onoare
Prezență online
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Victor George Rebengiuc (n. ,[1][2] București, România) este un actor român de film, teatru, radio, televiziune și voce, care a adus o contribuție importantă la dezvoltarea teatrului și cinematografiei românești. Este cunoscut și ca activist al societății civile.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Generalități[modificare | modificare sursă]

Din 1957, a fost membru al Teatrului Bulandra, jucând în peste 200 de roluri numai pe această scenă. După performanța sa în Pădurea spânzuraților în regia lui Liviu Ciulei, Rebengiuc a devenit o figură majoră în cinematografia românească și a devenit cunoscut mai ales pentru apariția sa în 1986 în Moromeții lui Stere Gulea. De asemenea, el a jucat în filmele lui Dan Pița (Tănase Scatiu, Dreptate în lanțuri, Faleze de nisip, Omul zilei) și Lucian Pintilie (De ce trag clopotele, Mitică?, Balanța, Prea târziu, Paradisul ultimelor opriri, Niki și Flo, Tertium non datur). Pe scenă Rebengiuc a jucat în piesele regizate de: Liviu Ciulei, Radu Penciulescu, Andrei Șerban, Cătălina Buzoianu, Yuri Kordonsky, Gábor Tompa, Alexandru Dabija și alții. Fost soț al actriței Anca Verești, este căsătorit cu actrița Mariana Mihuț, colega sa de la Bulandra.

Viața lui Rebengiuc în regimul comunist i-a oferit o perspectivă anticomunistă, iar unele dintre filmele sale din anii 80 au fost cenzurate sau interzise de oficialii țării. În 1989 a participat la Revoluția Română, făcând parte din cei care au intrat în clădirea Televiziunii Române. Ulterior, Rebengiuc a vorbit împotriva forțelor politice despre care a crezut că reprezintă moștenirea regimului comunist în societatea modernă și a cerut condamnarea retrospectivă a comunismului. A avut o scurtă carieră în politică și, de la mijlocul anilor 1990, a susținut organizații non-guvernamentale.

A fost rector al Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București și director al Teatrului Bulandra. Descris drept unul dintre „monștrii sacri ai teatrului și filmului românesc”, în 2008 i-a fost acordat un doctorat onorific din partea UNATC.[3] Pentru popularitatea sa în România, el a primit o ofertă de la Pixar și a asigurat vocea personajului Charles Muntz în 2009 pentru versiunea românească a filmului Up.[4]

Primii ani[modificare | modificare sursă]

Născut în București, Rebengiuc a crescut într-o familie modestă. După ce părinții lui s-au separat când Rebengiuc avea trei ani, el și fratele său mai mic au fost crescuți de bunicii lor materni. A crescut în perimetrul orașului, în cartierele oamenilor cu venituri mici și, așa cum își amintește, familia sa fiind nevoită să schimbe mai multe locuințe din motive financiare.[5][6][7] Ei au locuit în Dristor, apoi în Chiajna, Rahova, Dealul Spirii și, în cele din urmă, în nordul Bucureștiului. Tatăl său, Gheorghe, pe care cei doi fii l-au întâlnit rar, a fost ucis în al Doilea Război Mondial, murind în Bătălia de la Stalingrad, în 1942.[7][8] Victor și fratele său au primit ulterior o pensie. Mama sa a lucrat ca funcționar și, chiar înainte de pensionare, era angajată a Ministerului Transporturilor.[7] Rebengiuc consideră că și-a dobîndit calitățile actoricești pe cale genetică, de la tatăl său.[6][7] El a menționat într-un interviu: „Am fost îndurerat de absența tatălui meu și, într-un fel, m-am simțit mereu ca și cum ar fi ceva lipsit, deși legătura dintre noi nu era puternică.”[7]

Victor Rebengiuc și-a terminat studiile secundare la Liceul Militar, o școală căreia îi este recunoscător pentru că a insuflat în el un sentiment de disciplină.[8] După o perioadă de colaborare cu o trupă de amatori din zona Vitan,[8] Rebengiuc a intrat la Institutul de Teatru, la clasa Aura Buzescu, actriță care, alături de Clody Bertola, i-a inspirat tehnica de actorie.[8][9] Printre artiștii care l-au modelat, Rebengiuc amintește și actorii sovietici Mihail Jarov și Ruben Simonov, ale căror interpretări în filme el le-a urmărit îndeaproape, și colegul său mai mare, actorul Radu Beligan:[10] „Când am început jucam la amatori, îl imitam pe Beligan. [...] Doar când am dat examen la Institut, mi s-a spus «mă, tu îl imiți pe Beligan!». Și atunci mi-am dat seama și am căutat să scap de chestia asta.”[10]

A absolvit în 1956, iar după un stadiu de șase luni la Teatrul Național din Craiova,[7][11] s-a întors la București, stabilindu-se în vecinătatea Grădinilor Cișmigiu și începând lucrul la Bulandra.[7] Rebengiuc era la acea vreme într-o relație cu actrița Anca Verești, cu care s-a căsătorit în 1960, divorțând cinci ani mai târziu.[7]

Primul rol de teatru al lui Rebengiuc a fost Biff în piesa Moartea unui comis voiajor de Arthur Miller în regia lui Dinu Negreanu, despre care, mai târziu, actorul își amintește că era netalentat și promovat din motive politice.[9] De asemenea, el povestește că pregătirea pentru acest rol a făcut-o cu Liviu Ciulei, acest lucru fiind unul dintre puținele aspecte pozitive ale producției.[9] În același timp, a început o colaborare cu Teatrul Mic și cu regizorul Radu Penciulescu, fiind împreună cu actorii Leopoldina Bălănuță, George Constantin și Olga Tudorache, unul dintre primii actori care au participat la proiect.[12] Rebengiuc a apărut în mai multe producții experimentale ale lui Penciulescu: Doi pe un balansoar de William Gibson, Tango de Sławomir Mrożek și Richard al II-lea de William Shakespeare.[12] Criticul de teatru Simona Chițan a văzut colaborarea ca un aspect al liberalizării după anii realismului socialist: „Penciulescu și Rebengiuc au deschis astfel [...] o perioadă fastă a teatrului românesc: repertoriul se lărgise, se jucau piese străine, nu numai sovietice, erau puși în scenă autori moderni la vremea respectivă.”[12]

Primele roluri majore[modificare | modificare sursă]

Rebengiuc a debutat în cinematografe în 1956 cu filmul Mîndrie și a continuat cu roluri minore în mai multe filme, inclusiv Furtuna din 1960, adaptată de Andrei Blaier după o lucrare a lui Titus Popovici, Poveste sentimentală a lui Iulian Mihu (după Horia Lovinescu) și Darclée, povestea biografică a cântăreței de operă Hariclea Darclée. În 1965, Victor Rebengiuc îl interpretează pe Apostol Bologa, personajul central din filmul lui Ciulei Pădurea spânzuraților (adaptare după romanul omonim a lui Liviu Rebreanu). Filmul a câștigat premiul pentru cel mai bun regizor la Festivalul de film de la Cannes,[7][10][13] și a fost primit cu ovații în picioare la Festivalul de Film de la Acapulco din Mexic.[10]

S-a îndrăgostit de actrița Mariana Mihuț, cu care s-a căsătorit în 1965.[8] Ei au un fiu, Tudor, născut în 1975, care a ajuns un arhitect cunoscut.[6][8]

De când a devenit cunoscut publicului, Rebengiuc s-a consacrat drept unul dintre principalii actori ai generației sale și a câștigat laude atât pentru tehnica sa, cât și pentru abilitățile sale naturale.[6][14] Filosoful Andrei Pleșu a scris despre el următoarele: „Victor Rebengiuc poate juca strălucit orice rol, pentru că nu joacă niciodată rolul "artistului". Singurul "semnal" al angajării sale specifice e, poate, cristalinitatea inconfundabilă a rostirii, dicția tranșantă, atenția înnăscută față de limpezimea emisiei vocale și a mesajului. Și nu e vorba de afectarea obișnuită a scenei, de grija pedantă, artificială, pentru efectul sonor, pentru impostația virilă a vocii. E vorba de respectul pentru text, pentru interlocutor și pentru limbă. Talentul lui Victor Rebengiuc decurge, înainte de toate, dintr-un anumit cult pentru adevăr [...] și dintr-o rarisimă înzestrare pentru firesc.”[14]

Actorul recunoaște că are o teamă de improvizație și povestește că s-a pregătit intens pentru fiecare dintre rolurile sale.[10] Colaborând cu importanți regizori de scenă precum Ciulei, Cătălina Buzoianu și Andrei Șerban, Rebengiuc a câștigat faimă pentru performanțele sale în adaptările pieselor de teatru shakespeariene (Orlando în Cum vă place, Brutus în Iulius Caesar, rolul principal în Richard al II-lea) ca și în cele ale lui Henrik Ibsen (Bernick în Stâlpii societății și personajul principal din Rosmersholm), Anton Cehov (Mihail Lvovici Astroff în Unchiul Vania), Oscar Wilde (Jack în Importanta de a fi onest), Eugene O'Neill (Lungul drum al zilei catre noapte, Luna pentru cei dezmoșteniți) și Tennessee Williams (Stanley Kowalski în Un tramvai numit dorință).[11] Înainte ca Penciulescu să plece în Suedia, el și Rebengiuc au lucrat și la versiunea Bulandra a piesei Vicarul de Rolf Hochhuth.[12]

După debutul său în cinematografie, Rebengiuc a devenit o prezență regulată pe ecran. Următorul său film a fost Nay-dalgata nosht din 1967, de regizorul bulgar Vulo Radev, unde a jucat alături de Nevena Kokanova ca prizonier britanic. Doi ani mai târziu, sub conducerea lui Mihai Iacob, Rebengiuc a jucat în Castelul condamnaților. La sfârșitul anilor 1960 și 1970 a fost prezent în două adaptări pe ecran după lucrările scriitorului clasic român Ion Luca Caragiale (Cadou și O scrisoare pierdută). În 1972 și 1973, el a jucat două adaptări după scrierile lui Titus Popovici: Conspirația și Departe de Tipperary. De asemenea, în 1973, a apărut în filmul Dimitrie Cantemir în regia lui Gheorghe Vitanidis și, în anul următor, a avut unul dintre rolurile principalele în Zidul lui Constantin Vaeni. Rebengiuc a avut, de asemenea, rolul pricipal în 1976 în Tănase Scatiu (o adaptare a ciclului literar "Comăneștenilor" lui Duiliu Zamfirescu), care a fost prima sa colaborare cu regizorul Dan Pița. Doi ani mai târziu, el a apărut în Cianura și picătura de ploaie a lui Manole Marcus, în Buzduganul cu trei peceți de Vaeni și Profetul, aurul și ardelenii de Dan Pița. În 1979 a fost distribuit în Un om în loden, în regia lui Nicolae Mărgineanu.

La sfârșitul anilor '70, Rebengiuc a trebuit să apară și într-o serie de producții de film pe care le recunoaște că erau de o calitate scăzută și că, în principal, erau pline de principiile ideologice noi impuse de regimul comunist și de președintele Nicolae Ceaușescu (vezi Tezele din iulie). De exemplu, el citează Buzduganul cu trei peceți, unde a portretizat personajul principal, Mihai Viteazul.[10] Din filmele comuniste bazate pe viața lui Mihai, Rebengiuc spune: "Mihai Viteazul era însuși Ceaușescu cu barbă, mustață și cușmă și ceea ce scotea pe gură erau cuvântări ale lui Ceaușescu".[10] Rebengiuc spune că nu are nici un regret că nu a fost invitat să joace în filme similare regizate de Sergiu Nicolaescu.[8]

El recunoaște că a reușit să scape de majoritatea altor forme de susținere a cultului personalității liderului comunist, dar indică faptul că, fără permisiunea lui, mai multe dintre spectacolele sale au fost luate în considerare la concursuri în cadrul festivalurilor comuniste și că i-au fost trimise o serie de diplome pentru diferitele sale roluri.[10] Își amintește că a refuzat să participe la festivalul Cântarea României, o formă cvasi-obligatorie la nivel național de competiție socialistă în domeniul artelor: „Nu am putut și am spus nu, domnule. [Au spus:] «Păi, dacă nu te duci te dăm afară.» Dă-mă afară! Ei, nu m-au dat.”[10]

Anii 1980 și Revoluția[modificare | modificare sursă]

În anii '80 a avut mai multe roluri în producțiile românești, începând cu filmul lui Pintilie din 1981 De ce trag clopotele, Mitică?, unde a jucat rolul Pampon, unul din rolurile principale, în timp ce soția lui, Mihuț, a fost distribuită ca iubita lui Pampon, Mița Baston. Pintilie, care a planificat producția de-a lungul câtorva ani, a povestit mai târziu că intenționa să-l distribuie pe Toma Caragiu în rolul lui Pampon și chiar a vorbit cu actorul înaintea de moartea acestuia în cutremurul din 1977.[15] Deși acțiunea filmului se petrecea în timpul Belle Époque, și se baza pe piesa lui Caragiale, atmosfera sumbră a filmului și tonul ireverențios făceau aluzie la realitățile României comuniste, lucru care a determinat interzicerea lui înainte de premieră.[8][16] Cooperarea dintre actor și regizor a cimentat prietenia lor: Rebengiuc îl numește pe Pintile „un mare regizor” și declară că îl iubește „ca pe un frate”.[8]

Victor Rebengiuc în 1992

În 1983, Rebengiuc a apărut în Dreptate în lanțuri în regia lui Dan Pița.[17] În același an, a colaborat cu Pița și la Faleze de nisip, bazat pe scenariul lui Bujor Nedelcovici. A jucat rolul chirurgului Theodor Hristea, care, după ce câteva dintre lucrurile sale sunt furate, se implică în anchetă și conduce interogarea unui om aparent nevinovat. Critica subtilă a autorităților a iscat un scandal: la câteva zile după ce Faleze de nisip a avut premiera, Nicolae Ceaușescu a vorbit în fața oficialilor Partidului Comunist Român din Mangalia, semalându-l ca o încălcare a cerințelor ideologice; ca rezultat, a fost interzis în cinematografe.[18]

În 1986, Rebengiuc a fost figura centrală în filmul Moromeții, în regia lui Stere Gulea, o adaptare a cărții lui Marin Preda. Performanța sa a fost apeciată, Rebengiuc a fost privit ca identificându-se cu personajul său, țăranul patriarhal și rigid, Ilie Moromete.[7][8][10] Rebengiuc a declarat în repetate rânduri că s-a simțit nesigur de participarea sa la film, indicând faptul că el era un citadin și că avea cunoștințe limitate despre lumea rurală.[10][19] El a fost inițial considerat nepotrivit, dar a reușit să-l convingă pe regizor după ce s-a pregătit pentru acest rol, petrecând o lună în județul Teleorman, unde a locuit printre țărani.[8] Rolul Moromete i-a adus lui Rebengiuc mai multe premii, printre care unul care i-a fost înmânat în timpul Festivalului de Film de la San Remo din Italia,[6][19] și a câștigat laudele lui Pintilie.[19] La scurt timp după aceea, a fost alături de Manuela Hărăbor și Adrian Pintea în Pădureanca a lui Nicolae Mărgineanu.[20]

În decembrie 1989, Rebengiuc a participat la Revoluția Română, care a reușit să răstoarne regimul Ceaușescu și să pună capăt dominației Partidului Comunist. S-a alăturat mulțimii de revoluționari care s-au îndreptat spre clădirea Televiziunii Române și a exprimat mesaje anticomuniste în fața camerelor de filmat.[7] La începutul anului 1990, el s-a raliat cu protestatarii Golani din Piața Universității, exprimându-și opoziția față de partidul de guvernământ postcomunist, Frontul Salvării Naționale.[21]

Anii 1990 și începutul anilor 2000[modificare | modificare sursă]

După sfârșitul comunismului, Rebengiuc a continuat să acționeze în producțiile cinematografice. În 1992, el a jucat ca primar al satului în filmul premiat al lui Pinilie, Balanța, rol pe care îl "mic, dar consistent".[9] Replica sa din film "americanii sunt cei mai proști oameni din lume" este amintită ca o reflecție ironică a naționalismului fiind recuperat în discursul comunist și anti-capitalist.[8]

În anul următor, el a fost în distribuția Cel mai iubit dintre pământeni, o altă adaptare după Marin Preda. Cel de-al doilea film al lui Pintilie cu Rebengiuc în rol principal, drama Prea târziu, a fost nominalizată la Palme d'Or; filmul vorbește despre nereușitele justiției din România postcomunistă iar Rebengiuc a jucat rolul lui Picior de Elefant.[22] În 1997, el a jucat în Omul zilei, bazat pe un scenariu de Radu F. Alexandru, iar în 1999, alături de actori maghiari și români, a jucat în filmul lui Gábor Tompa, Apărarea chineză. De asemenea, Rebengiuc a jucat în rolul Grigore Cafanu în filmul lui Pintilie Terminus Paradis (1998), premiat Marele Premiu al Juriului la Festivalul de Film de la Veneția.[23]

El a fost, de asemenea, sporadic prezent pe scenă la Bulandra, și a declarat că nu a fost interesat să joace în teatru experimental, indicând faptul că nu se potrivea cu gustul său.[9] Între 1990 și 1996 a fost rectorul Institutului de Teatru.[11] Vorbind în 2005, el a spus că obiectivul său final este de a fi "un mare actor", declarând că asta implică "să joc un rol și să nu am nimic să-mi reproșez după aceea. Să joc fără nici o pată, fără greșeală, asta mă face să continui".[9]

A jucat rolul Caliban în producția din 1991 de la Bulandra Furtuna de William Shakespeare, unde a apărut alături de colegul său, Ion Caramitru.[9] A jucat în mai multe roluri principale în piese clasice și, pentru rolul Nick Bottom din Visul unei nopți de vară în regia lui Ciulei, a primit premiul UNITER.[14] A avut mai multe roluri principale în piese ale unui ovaționat regizor de teatru, Silviu Purcărete: Horazio în Teatrul Comic al lui Carlo Goldoni, Pelasgus în Suplicantele a lui Eschil și rolul principal în Regele Lear al lui Shakespeare.[14] În 2001, Rebengiuc și soția lui au apărut împreună în Unchiul Vania al lui Anton Cehov, produs de Bulandra de către regizorul rus Yuri Kordonski.[9][19] În același an, a fost Fetisov în Colonelul Pasăre al lui Hristo Boicev și a apărut în Așteptându-l pe Godot a lui Samuel Beckett (regizat de Alexandru Dabija și Gábor Tompa).[19]

Rebengiuc a apărut, de asemenea, în prima sa producție majoră de televiziune, Tandrețea lăcustelor, adaptată de Dan Necșulea după un scenariu de Eugene Pretorian și difuzată de TVR1 în 2003. A ilustrat viețile oamenilor bogați și puternici după Revoluție, care își investesc energiile în subminarea pozițiilor celorlalți.[24] În acelasi an, el a colaborat din nou cu Pintilie, jucand cu Răzvan Vasilescu în Niki si Flo, jucându-l pe colonelul Niki Ardelean. Personajul său, este descris de însuși Rebengiuc, ca fiind "un om modest, dar care își cunoaște propria valoare" este exasperat de intruziunea continuă a lui Flo în viața sa și, în cele din urmă, se oprește la crimă.[8] Rebengiuc spune că lucrul cu scenaristul Cristi Puiu l-a impresionat.[8][10] În 2004, el și Puiu au colaborat la filmul de scurt metraj "Țigările și cafeaua", care a primit Ursul de Aur la Festivalul Internațional de Film de la Berlin. Rebengiuc, care a portretizat unul dintre cele trei personaje (Tatăl), se declară "mulțumit" de colaborare,[10] și că a trebuit să lucreze cu "unul dintre cele mai bune" texte.[8] Această interpretare a câștigat, de asemenea, premii la Festivalul Internațional de Film Transilvania de la Cluj-Napoca și la Festivalul de Film Anonimul în Delta Dunării.[10]

Sfârșitul anilor 2000[modificare | modificare sursă]

Cu echipa de la Bulandra, el a fost distribuit în rolul Tatăl din Șase personaje în căutarea unui autor de Luigi Pirandello, în regia lui Liviu Ciulei. Rebengiuc a fost lăudat de criticul Valentin Dumitrescu că "acoperă printr-o prestație remarcabilă gama de tragic-grotesc și mit decanonizat al unei condiții insurmontabile".[25] Rebengiuc a jucat într-o altă producție a lui Pintilie, Tertium non datur (pe baza unei povestiri a lui Vasile Voiculescu), jucând rolul Generalului.[9] A colaborat cu Kordonsky la alte trei producții de scenă: Căsătoria după Nikolai Gogol, Conu' Leonida față cu reacțiunea după Ion Luca Caragiale, care a fost prezentată doar o singură dată, în timpul unei festivități UNESCO la Bușteni, și Inimă de câine după Mihail Bulgakov, unde era Preobrazhenski.[8][9] Această ultimă piesă a fost prezentată și a avut suces la Teatrul József Katona din Budapesta în toamna anului 2007.[26] Rebengiuc și-a reluat activitatea în producțiile de televiziune, apărând în scurte seriale La Urgență (difuzat de TVR 1 în 2006-2007), și în mai multe episoade la Pro TV în Cu un pas înainte.

La începutul anului 2008, a fost Willy Loman în producția Bulandra Moartea unui comis voiajor (regia Felix Alexa)[7][8][27][28] A apărut din nou alături de Mihuț, care a interpretat-o pe Linda, în ceea ce a fost anunțat ca fiind revenirea sa în lumea teatrului.[27] În timpul acelei perioade, Rebengiuc, împreună cu Gheorghe Dinică și Marin Moraru, a primit titlul de Doctor honoris causa de la Institutul de Teatru.[29]

În perioada 2007-2008, Rebengiuc a fost distribuit în două filme: După EA[30] și Nunta mută, producția de debut a prietenului și colegului său Horațiu Mălăele.[31] De asemenea, a lansat o versiune audiobook a lui Lev Tolstoi "Moartea lui Ivan Ilici".[32] În februarie, chiar înainte ca actorul să împlinească 75 de ani, jurnaliștii Simona Chițan și Mihaela Michailov au publicat De-a dreptul Victor Rebengiuc, o carte dedicată carierei sale actoricești, editată de Humanitas.[6][8] Rebengiuc, care a discutat despre credința sa creștină în interviuri, a început să aplice măiestria sa ca actor la difuzarea religioasă, cu citiri ale Psalmilor.[12]

Performanța sa în rolul Willy Loman a fost răsplătită cu un alt premiu UNITER în aprilie 2009.[28][33] În același an, Rebengiuc a apărut în filmul lui Călin Netzer, Medalia de onoare, iar interpretarea sa ca erou de război fără voie a fost premiată la Festivalul de Film de la Torino și la Festivalul Internațional de Film de la Salonic.[34][35] Rolul i-a adus un alt premiu pentru cel mai bun actor masculin la Festivalul de Film Transilvania, ediția 2010, unde a fost invitat de onoare.[35] În octombrie 2010, a primit premiul Prometheus Opera Omnia pentru performanță artistică, acordat de Fundația Anonimul.[36]

S-a angajat într-o colaborare cu Teatrul Național București (TNB), în rolul Joe Keller în Toți fiii mei de Arthur Miller în regia lui Caramitru. Criticul de teatru Silvia Dumitrache, care a numit spectacolul "plin de viață și dinamică, tensionat și tulburător", subliniază faptul că Rebengiuc a creat un portret "destul de pozitiv" al unui rol negativ, servind pentru a arunca "o lumină și mai tragică asupra piesei".[33] Rebengiuc a fost, de asemenea, liderul unei alte producții TNB, Legenda Marelui Inchizitor, adaptată de Radu Penciulescu după parabola eponimă a lui Feodor Dostoievski.[12][37] Criticul Dan Boicea, care a menționat că producția se bazează pe monologurile lui Rebengiuc, a susținut de asemenea: "Rebengiuc nu exagerează cu nimic, e pasional prin blândețe, e ritos prin felul în care își menajează energia, arătând că are rezerve de atac și arme ascunse. Nu răbufnește la climax, deși ar fi putut să cadă în acest păcat."[37]

În 2011 a fost al doilea actor după Florin Piersic care a primit o stea pe "Walk of Fame" din București.

Politică[modificare | modificare sursă]

Primele cauze[modificare | modificare sursă]

Într-un interviu din 2005 în Dilema Veche, Victor Rebengiuc a spus: "Am o singură certitudine: societatea comunistă este rea. După o experiență nefericită de câteva zeci de ani, mi-aș pune mâna în foc asupra acestei probleme."[9] În ciuda faptului că a fost confruntat cu campanii de recrutare înainte de 1989, Rebengiuc nu s-a alăturat niciodată Partidului Comunist Român[9] și a simțit că rolul său din Inimă de câine a fost unul "reprezentativ", datorită subtilităților anticomuniste din piesa lui Mihail Bulgakov.[8]

Rebengiuc a exprimat pentru prima oară mesajul său politic în timpul Revoluției Române, când a fost prezent în clădirea Televiziunii Române. Într-un moment memorabil, el a arătat spre cameră o rolă de hârtie igienică, îndemnând privitorii și membrii personalului din televiziune care au promovat cultul personalității lui Ceaușescu să se șteargă la gură. În 2008, Rebengiuc a reamintit: "Voiam de mult să fac acest gest și cred că a fost cel mai potrivit moment. Știu că am luat multă lume prin surprindere. Le-am spus că oamenii care au mâncat rahat și care ne-au umplut ochii, viața și urechile cu Ceaușescu în sus și cu Ceaușescu în jos ar cam trebui să dispară. Hârtia aia trebuia să șteargă niște urme. Mă lupt încă cu morile de vânt".[7]

La 1 mai 1990, la începutul evenimentelor Golaniada, Rebengiuc a citit un "Protest al intelectualilor români", exprimând solidaritatea cu studenții adunați în Piața Universității în opoziție cu Frontul Salvării Naționale.[21] Protestul a fost semnat de 27 de personalități culturale, printre care militanți ai societății civile (Gabriel Andreescu, Doina Cornea, Radu Filipescu), jurnaliști (Cornel Nistorescu, Octavian Paler), eseiști (Gabriela Adameșteanu, Ana Blandiana, Petru Creția, Ștefan Augustin Doinaș, Ion Bogdan Lefter, Romulus Rusan), artiști vizuali (Horia Bernea, Sorin Dumitrescu, Mihai Stănescu), actori (Irina Petrescu, Florin Zamfirescu, Mariana Mihuț), muzicieni (Corneliu Cezar, Teodor Grigoriu, Johnny Răducanu), oameni de știință (Edmond Nicolau) și regizori (Lucian Pintilie).[21] Documentul a lăudat Proclamația de la Timișoara, prin care atât revoluționarii din 1989, cât și Golaniada au cerut o aplicare a lustrației în politica românească și au subliniat continuitatea dintre cele două forme de protest stradal.

După 1990, Rebengiuc a rămas un critic al succesorului Frontului Salvării, Partidul Social Democrat. El a simțit că "partidului care a fost la putere imediat după Revoluție nu i s-a schimbat decât denumirea și conducerea superioară, atât. Oamenii însă erau legați de mentalitatea partidului comunist".[7] La începutul anilor 1990, Rebengiuc a simpatizat cu opoziția liberală și, fără a-și formaliza afilierea, a candidat la alegerile pentru Senat în alegerile din 1990.[7][8] Rebengiuc a reflectat mai târziu: "Din fericire, nu am fost ales".[7] Actorul a făcut public opțiunea sa față de monarhie: în aprilie 1992, a fost una din celebritățile care l-au primit pe Mihai I, regele detronat al României, în timpul vizitei sale.[38]

În octombrie 1996 Rebengiuc este înștiințat de conducerea Teatrului Bulandra, prin directorul Virgil Ogășanu, că Teatrul Bulandra încetează orice colaborare cu el pentru „comportament și etică profesională necorespunzătoare: jignirea publicului spectator”. Într-un interviu din Adevărul Rebengiuc explică motivul ruperii colaborării: în timpul unui spectacol s-a anunțat că reprezentația respectivă este oferită de PDSR pensionarilor din București. Victor Rebengiuc a ținut să adauge, de pe scenă: „Eu joc pentru Convenția Democrată”.[39]

În perioada 2003-2004, Rebengiuc a fost afiliat cu partidul minor Uniunea pentru Reconstrucția Română (URR). Mai târziu el a spus: "A fost o propunere politică în care am crezut. URR ar fi putut fi o schimbare a clasei politice." [8] El a arătat că motivele sale de a se despărți de grup a fost eșecul partidului de a câștiga popularitate, neatingând numărul necesar de voturi pentru a intra în Parlament în timpul alegerilor din 2004.[8]

Activist al societății civile[modificare | modificare sursă]

Din 2002, Rebengiuc a fost membru al organizației non-guvernamentale "Asociația Revoluționarilor fără Privilegii", alături de Ion Caramitru, Dan Pavel, Radu Filipescu și alții.[40] Referindu-se la obiectivul din spatele acestui grup, Filipescu afirmă: "Asociația a fost înființată ca o reacție la organizațiile foarte active ale revoluționarilor, care erau în mare parte activi în solicitarea câștigurilor materiale. În cele din urmă, situația a apărut atunci când aderarea la o asociație de revoluționari a avut ca scop urmărirea câștigurilor materiale, a privilegiilor".[40] De asemenea, Rebengiuc este membru al Grupului pentru Dialog Social (GDS), o platformă pentru intelectualii reformatori. Începând cu anul 2005, el a fost, împreună cu colegul său revoluționar Mircea Diaconu, unul dintre cei doi actori din cei 48 de membri ai săi.[41]

El a ales să se retragă din politica românească, declarând în 2008: "Nu mai văd sensul implicării mele de vreme ce nu pot merge până la capăt cu opțiunea mea pentru cineva. Nu cred în nici unul dintre cei pe care aș putea să-i aleg în acest moment și atunci prefer să stau deoparte".[7] Mărturisind că nu mai citește ziarele și nu se mai uită la talk show-uri el se declară "dezgustat" de clasa politică.[8] În ciuda retragerii sale, el și-a pus numele pe un set de inițiative care presupun un rol politic. În martie 2006, actorul a exprimat un apel public semnat de 30 de organizații non-guvernamentale și peste 230 de persoane publice, prin care a cerut președintelui Traian Băsescu să condamne regimul comunist în spiritul Proclamației de la Timișoara.[42]

Parțial ca urmare a acestui apel, șeful statului a instituit Comisia prezidențială pentru studiul dictaturii comuniste din România, condusă de istoricul Vladimir Tismăneanu, care a produs un raport citit de președinte în Parlament. Criticile față de raport au fost exprimate în mod deosebit de către grupurile de opoziție: social-democrații, Partidul Conservator și Partidul România Mare. În februarie 2007, când forțele parlamentare au votat în favoarea unui referendum împotriva lui Băsescu, Rebengiuc s-a alăturat lui Tismăneanu și altor 48 de intelectuali, semnând o scrisoare deschisă care condamnă această mișcare. Ei au susținut că o astfel de reacție a fost posibilă prin "atacurile concertate ale celor care și-au simțit clătinate afacerile, impunitatea, posibilitatea perpetuării statului oligarhic postcomunist".[43] Atenționând că, odată cu destrămarea Alianței pentru Justiție și Adevăr, acest tip de reacție a fermentat "o criză politică", ei au sprijinit, de asemenea, obiectivele declarate ale lui Băsescu de a elimina corupția și de a acorda publicului deschiderea arhivelor poliției secrete comuniste, Securitatea.[43] Alți semnatari ai scrisorii au inclus pe: Gabriel Liiceanu, Sorin Ilieșiu, Mircea Mihăieș, Dan C. Mihăilescu, Mircea Cărtărescu, Magda Cârneci, Horia-Roman Patapievici, Șerban Rădulescu-Zoner, Andrei Oișteanu, Ruxandra Cesereanu, Dan Perjovschi, Alexandru Zub, Virgil Nemoianu, Adriana Babeți, Livius Ciocârlie, Andrei Cornea, Sabina Fati, Florin Gabrea, Andrei Pippidi, Dan Tapalagă, Sever Voinescu, Florin Țurcanu, Hannelore Baier și Traian Ungureanu.[43]

În ianuarie 2007, Rebengiuc și Perjovschi au discutat despre problemele politicii culturale, protestând împotriva Centrului de producție a cinematografiei: împreună cu actorul Florin Piersic Jr, regizorul Radu Afrim și criticii Mihai Chirilov, Alex Leo Șerban, Marius Chivu și Daniel Cristea-Enache, au susținut o petiție online care a condamnat instituția pentru decizia de a acorda finanțare proiectelor controversatului regizor Sergiu Nicolaescu și pentru faptul că nu a finanțat tinerii regizori apreciați internațional precum Cristi Puiu și Thomas Ciulei.[44] Trei ani mai târziu, în cadrul Festivalului de Film Transilvania, Rebengiuc a fost vocea care a exprimat un protest public al profesioniștilor din domeniul cinematografiei împotriva proiectului de lege al lui Nicolaescu, care viza modificarea criteriilor de finanțare publică pentru filme.[34] Protestul lor, denumit "Proclamatia de la Cluj", a obținut sprijinul regizorului german Wim Wenders.[34]

Rebengiuc a fost, de asemenea, purtătorul de cuvânt al unei campanii lansate de Realitatea TV în 2009 și intitulată "Noi vrem respect". Scopul acesteia era schimbarea moralei și atitudinilor românilor.[45] Într-un film promoțional care stă la baza campaniei, Rebengiuc a afirmat că a simțit solidaritatea cu viziunea Realitatea TV, fiind motivat în această privință de ceea ce a văzut ca o scădere generală a standardelor în societatea românească.[45] Participarea sa la proiect a fost subiectul criticilor: unii comentatorii au susținut că postul folosea sloganul în bătălia politică care a condus la alegerile din 2009, reflectând astfel opțiunea patronului televiziunii, Sorin Ovidiu Vântu pentru partidele și sindicatele anti-Băsescu.[46][47][48]

Jurnalistul și academicianul Bogdan Iancu, care a intrat într-o polemică cu Realitatea cu privire la chestiunea sprijinului politic ascuns, a sugerat că a existat un contrast între poziția lui Rebengiuc din timpul Revoluției (episodul hârtiei igienice) și credibilitatea lui împrumutată pentru "manipularea inteligent ambalată în discursul suav al responsabilității sociale".[46] În contrast, scriitorul Cezar Paul-Bădescu a găsit campania "laudabilă", descriind-o ca începutul unei "revoluții morale" și crezând că rolul lui Rebengiuc a fost "ca de obicei, extraordinar", dar observând că Realitatea nu a reușit să mențină jurnalistic standardul pe care îl promovează implicit.[49]

În 2017, actorul în vârstă de 84 de ani a transmis mesaje de susținere manifestanților care au protestat față de proiectul PSD-ALDE de modificare a Codului penal și grațierea unor pedepse: "Vreau să le spun că-i iubesc foarte tare, le admir determinarea și regret că nu pot să fiu alături de ei, vârsta nu-mi permite, nu pot să stau multă vreme în picioare și din cauza asta nu sunt prezent și eu acolo, pentru că altfel aș fi fost acolo, așa cum am mai fost de-atâtea ori, în alte ocazii. Îi iubesc din suflet și le urez tărie, forță și determinare. Până la capăt"."[50] La 86 de ani, în iunie 2019, a protestat în Piața Victoriei împreună cu alți actori, nemulțumiți de tăierile bugetare și de concedierile de la instituțiile de cultură.[51]

Premii[modificare | modificare sursă]

  • 1976: Premiul ACIN pentru interpretare masculină în Tănase Scatiu
  • 1987: Premiul ACIN pentru interpretare masculină în Moromeții și Pădureanca
  • 1988: Premiul Costinești pentru interpretare masculină în Moromeții
  • 1992: Premiul UCIN pentru interpretare masculină în rol secundar în Balanța
  • 2003: Premiul UNITER pentru întreaga activitate
  • 2004: Premiul de Excelență acordat de TIFF
  • 2004: Premiul special al juriului de scurtmetraj Anonimul pentru Un cartuș de Kent și un pachet de cafea și Boborul
  • 2009: Premiul UNITER pentru Cel mai bun actor în spectacolul Moartea unui comis voiajor
  • 2010: Premiul TIFF pentru cea mai buna interpretare în Medalia de onoare
  • 2010: Premiul UCIN pentru interpretare masculină în Medalia de onoare
  • 2011: Premiul Gopo Cel mai bun actor în rol principal pentru Medalia de onoare
  • 2013: Trofeul UCIN 50 de ani
  • 2014: Premiul de Excelență acordat de UNITER, 2014
  • 2014: Premiul Gopo Cel mai bun actor în rol principal pentru Câinele Japonez
  • 2014: Trofeul de excelență la Festivalul Internațional de Film Comedy Cluj
  • 2015: Premiul Academic acordat de UCIN
  • 2017: Premiat pentru ”Talent și verticalitate”, la Gala News.ro
  • 2018: Premiul UNITER pentru Cel mai bun actor în spectacolul Regele moare

Distincții[modificare | modificare sursă]

Roluri în teatru[modificare | modificare sursă]

Filmografie[modificare | modificare sursă]



Mariana Mihuţ şi Victor Rebengiuc - fabula „Corbul şi vulpea” de Gheorghe Asachi (@Arhiva TVR)






SONIA CLUCERU

Sonia Cluceru
Sonia Cluceru.jpg
Date personale
Născută1892
Cuciulata, Hoghiz, Brașov, România Modificați la Wikidata
Decedată1955
București, România Modificați la Wikidata
Ocupațieactriță Modificați la Wikidata
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Sonia Cluceru (n. 1892, Cuciulata, județul Brașov – d. 10 februarie 1955[1][2]) a fost o actriță română de film, radio, teatru și voce din prima jumătate a secolului XX.

Note biografice[modificare | modificare sursă]

Sonia Cluceru s-a format la școala realistă a Aristizzei Romanescu. După 23 august 1944 s-a remarcat în rolurile comediei românești de moravuri (în piesele lui Ion Luca Caragiale, Alexandru Kirițescu, Tudor Mușatescu), dar și în cele ale comediei clasice (doamna Jourdain din „Burghezul gentilom”, doamna Pernelle din „Tartuffe”, de Molière), prin puterea de identificare cu personajele create, prin simplitatea umană și emoțională a jocului.

Apreciere[modificare | modificare sursă]

Prin Decretul nr. 43 din 23 ianuarie 1953 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne, actriței Sonia Cluceru i s-a acordat titlul de Artist al Poporului din Republica Populară Romînă „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă”.[3]

Filmografie[modificare | modificare sursă]



Titanic vals (1953) - Tudor Musatescu





DUMITRU SOLOMON
Imagini pentru dumitru solomon


Dumitru Solomon
Date personale
Născut[2] Modificați la Wikidata
Decedat (70 de ani) Modificați la Wikidata
CetățenieFlag of Romania.svg România Modificați la Wikidata
Ocupațiescriitor Modificați la Wikidata
Activitate
Limbilimba română[1]  Modificați la Wikidata
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Dumitru Solomon (n. 14 decembrie 1932, Galați – d. 10 februarie 2003, București) a fost un dramaturg român, de asemenea eseist, cronicar dramatic, profesor de dramaturgie la ATF, de origine evreiască. Prietenii săi îl alintau Dolfi Solomon. A scris eseuri, romane, și cronici teatrale.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Dumitru Solomon s-a născut în Galați in 1932. A urmat liceul la secția umanistă în Bârlad. În anul 1955, a obținut licența în filologie română la Facultatea de Limbă și Literatură Română a Universității din București cu o teză despre teatrul lui Camil Petrescu. Între 1955-1962, devine redactor al Gazetei literare apoi șef de departament la Luceafărul, și ulterior director al revistei teatrale Teatrul, devenită după 1989 Teatrul, azi, unde rămâne până la desființarea publicației în anul 1998, când Ministerul Culturii și-a retras sprijinul financiar. A devenit apoi director al revistei Scena, publicată între anii 1998-2001 de trustul Media Pro. A deținut o rubrică săptamânală în revista Dilema în care a radiografiat cu ironie și luciditate peisajul mass-mediei românești.

Cariera literară[modificare | modificare sursă]

Dumitru Solomon a debutat în revista Viața Românească, în 1953. Primele sale piese sunt puternic marcate de influența teatrului de idei a lui Camil Petrescu sau a lui Henrik Ibsen. A scris de asemenea schițe și sketchuri umoristice pentru teatrul de televiziune. După 1990 se deschide influențelor teatrului de avangardă, teatrul lui devine mai experimentalist, mai apropiat de teatrul postmodern. Piesele sale sunt traduse în principalele limbi de circulație europeană și se joacă în teatre din România și din întreaga Europă.

Selecție din opera sa literară[modificare | modificare sursă]

Volume

  • Problema intelectualului în opera lui Camil Petrescu, eseu, ESPLA, 1958;
  • Dispariția (schiță dramatică), EPL, 1967;
  • Socrate, măști contemporane, schițe dramatice, Editura Eminescu, 1970;
  • Socrate, Platon, Diogene câinele, trei piese de teatru, Editura Eminescu, 1974,
  • Teatrul ca metaforă , eseuri si cronici teatrale, Editura Eminescu, 1976,
  • Fata morgana. Scene din viața unui bădăran, teatru, Editura Eminescu, 1978,
  • Scurtcircuit la creier, proză, Editura Albatros, 1978,
  • In unghi ascuțit, proza și teatru scurt, Editura Albatros, 1983
  • Beția de cucută, teatru, Editura Eminescu, 1984,
  • Iluzia optică, teatru, Editura Cartea Românească, 1985,
  • Dialog interior, eseuri, Editura Eminescu, 1987,
  • Desene rupestre, proză, teatru scurt, Editura Albatros, 1985,
  • Transfer de personalitate, Editura Cartea Românească, 1990
  • Oglindă, Editura Expansion, 1995
  • Repetabila scenă a balconului, Editura Unitext, 1996
  • Teatru. Antologie, Editura Unitext, 1997
  • Miriam și nisipurile mișcătoare, Editura Hasefer, 2002
  • Mihail Sebastian - Anii jurnalului. O sinteză scenică, Editura Hasefer, 2007

Piese de teatru

  • Țara lui Abuliu, teatru
  • Noțiunea de fericire, teatru
  • Arma secretă a lui Arhimede, 2003
  • Zăpezile de altă dată, 2003
  • Repetabila scenă a balconului, 1996, a primit premiul UNITER in 1995. Piesa a fost publicată in 1996 la Editura Unitext

Filmografie[modificare | modificare sursă]

Producător[modificare | modificare sursă]

Scenarist[modificare | modificare sursă]

Afilieri și premii[modificare | modificare sursă]

A fost laureat al Premiului Academiei Române în 1978, al premiului Uniunii Scriitorilor și al Uniunii scriitorilor din București în 1973, a primit premiul Uniter pentru cea mai bună piesă românească, Repetabila scenă a balconului (1995), și un premiu al Ministerului Culturii.



Cele doua privighetori (1990) - Dumitru Solomon



Dumitru Solomon - Ricoseu (1998)





VASILE TĂBÂRȚĂ

Vasile Tăbârță
Vasile Tăbârță.jpg
Vasile Tăbârță
Date personale
Născut Modificați la Wikidata
Decedat (64 de ani) Modificați la Wikidata
Ocupațieactor Modificați la Wikidata
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Vasile Tăbârță (n. 1 ianuarie 1949, Zăicani, raionul Rîșcani, RSS Moldovenească, URSS – d. 10 februarie 2004, Chișinău, Republica Moldova) a fost un actor de teatru și film din Republica Moldova.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Vasile Tăbârță s-a născut la data de 1 ianuarie 1949 în satul Zăicani. A urmat cursuri de regie de teatru la Institutul de Arte „Gavriil Musicescu” din Chișinău (1967-1970).

După absolvirea facultății și până în anul 1998 a jucat ca actor pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din orașul Bălți. A interpretat peste 50 de roluri în spectacolele „Dragoste din mai” de A.Marinat, „Oameni energici” de V.Suksin, „Doi morți vii”, „Iorgu de la Sadagura” și „Despot Vodă” de Vasile Alecsandri, „Osânda” de I. Puiu, „D-ale carnavalului” de I.L.Caragiale, „Frunza de la urmă” de A.Cibotaru, „Angajare de clovni” de Matei Vișniec etc.

Apoi, între anii 1998-2004, a fost actor la Teatrul municipal „Satiricus” (I.L. Caragiale) din Chișinău. Printre rolurile care l-au făcut celebru aici au fost rolul central în „SRL Moldovanul” de Nicolae Esinencu, Levi Matei în „Maestrul și Margareta” de Mihail Bulgakov, părintele din „Jertfe patriotice” după I.L.Caragiale și Vasile Alecsandri, Pampon în „D-ale carnavalului” de I.L.Caragiale.

De asemenea, a făcut parte din trupa de actori ai Asociației de creație „Buciumul”, din echipa de creație a emisiunii TV „Peștisorul de aur”, în calitate de regizor, autor de texte de estradă și scenarii cinematografice. A primit titlul de Maestru în artă, fiind decorat în anul 1999 cu medalia „Meritul Civic”.

Rolurile interpretate de el atât în piese de teatru, cât și în filme au fost preponderent roluri de comedie. Și-a făcut debutul pe marele ecran la "Moldova-film" în anul 1976 în filmul lui Iacob Burghiu Nu crede țipătului păsării de noapte. Cele mai celebre roluri de film interpretate au fost rolul țăranului din Cea mai bună dintre lumi sau o simplă zi de toamnă (1990), moș Ion în Moș Ion în Cosmos (1993) și bătrânul în Tunul de lemn (1986).

Vasile Tăbârță a încetat din viață în urma unei boli cronice la data de 10 februarie 2004 în orașul Chișinău.

Filmografie[modificare | modificare sursă]





la

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 12 IULIE 2024 ISTORIE PE ZILE 12 Iulie Evenimente ·           1153: Anastase IV (Corrado del Suburra), este i...

  • (niciun titlu)
      7. /14 IULIE 2021 - MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT MARIA TRIPON Maria Tripon Date personale Născută 14 iulie 1962  (58 de ani)  orașul  Negreș...
  • (niciun titlu)
    INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ ȘI BALET 15 Iulie Dorin Teodorescu Dedic acest material drei Dr Andreea Teodorescu! Câteva cuvinte de...
  • (niciun titlu)
    MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 15 IULIE 2020   PARTEA A TREIA - ARTE; GÂNDURI PESTE TIMP; GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR...