7. /15 FEBRUARIE 2022 - INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET
EUGENIA MOLDOVEANU
| Eugenia Moldoveanu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | (77 de ani)[1]  |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | cântăreață de operă |
| Activitate | |
| Tipul de voce | soprană |
| Instrument(e) | voce[*] |
| Premii | Ordinul național „Steaua României” |
Modifică date / text  | |
Eugenia Moldoveanu (n. 19 martie 1944, Bușteni) este o soprană română.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Eugenia Moldoveanu a copilărit la Azuga. De la vârsta de 7 ani studiază pianul cu Aurel Bobescu, cel mai mare dintre frații Bobescu. Între anii 1963-1968 a studiat canto la Conservatorul de Muzică "C. Porumbescu" din București cu Arta Florescu iar la clasa de operă l-a avut ca profesor pe Hero Lupescu. În anul 1968 câștigă premiul I la concursul de la Sofia cu Traviata de Giuseppe Verdi. Imediat este angajată la Opera Națională din București unde debutează în rolul Donna Anna din Don Giovanni de Mozart. În anul 1970 câștigă premiul I la Concursurile Internaționale "G. Enescu" din București și la Toulouse în Franța. În anul 1973 obține marele premiu la concursul Madama Butterfly din Tokyo, premiu pe care îl primește de la Maria Callas, președinta juriului. Apoi începe o frumoasă carieră, ce o poartă pe toate marile scene ale lumii.
Printre scenele pe care a cântat se numără Metropolitan Opera din New York, Scala din Milano, Opera din Hamburg, Covent Garden din Londra, Arenele din Verona, Teatro Colon din Buenos Aires, Opera de Stat din Viena; alături de artiști precum Placido Domingo, Jose Carreras, Carlo Bergonzi, Alfredo Kraus, Renato Bruson, Giuseppe Taddei, Ruggiero Raimondi, Katia Ricciarelli, Nicolai Ghiaurov, sub baghetele unor dirijori ca Riccardo Muti, Claudio Abbado, Giusepe Patane, George Pretre sau Wolfgang Savallish. În repertoriul ei s-au regăsit titluri de operă ca: Don Giovanni, Idomeneo, Flautul fermecat, Nunta lui Figaro, Traviata, Luiza Miller, Simon Boccanegra, Ernani, Otello, Boema, Madama Butterfly, Turandot, Gianni Schicchi, Manon Lescaut, Freischutz, Carmen, Manon, Năpasta, Oedip; iar din repertoriul vocal-simfonic: Simfonia a IX de Beethoven, Recviemul de Verdi, Brahms, Mozart, "Stabat Mater" de Dvorak, "Missa Solemnis" de Beethoven.
S-a retras de pe scenă la vârsta de 49 de ani. A predat canto la Universitatea națională de muzică din București. A fost secretar de stat la Ministerul Culturii (1994-1996), director general al Operei Române (1993-1995) și parlamentar din partea PDSR (1996-2001), respectiv PSD (2001-2004). A deținut funcția de vicepreședinte al delegației Permanente a BEx. Central al PDSR.
Înregistrări[modificare | modificare sursă]
- Madama Butterfly - cu Emil Gherman, Eduard Tumagian, Mihaela Agachi; corul filarmonicii din Cluj și orchestra filarmonicii din Satu Mare, dirijor Paul Popescu (1979), Electrecord 2CD
- Boema - cu Ludovic Spiess, David Ohanesian, Pompei Hărășteanu; corul si orchestra Operei Naționale din București, dirijor Constantin Petrovici (1982), Electrecord 2CD
- Eugenia Moldoveanu - Arii din opere (2000) - Electrecord 1CD
Distincții și premii[modificare | modificare sursă]
- Premiul I la concursul de la Sofia 1968
- Marele premiu la concursul Madama Butterfly, Tokyo 1973
- Cetățean de onoare al municipiului Ploiești
- Ordinul național „Steaua României” în grad de Ofițer (1 decembrie 2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, de Ziua Națională a României”[2]
VISSI D'ARTE ALL OPERA - PORTRET EUGENIA MOLDOVEANU
CONCERT EUGENIA MOLDOVEANU SI INVITATII SAI - SALA RADIO 1987
TRAIAN GROZĂVESCU
| Traian Grozăvescu | |
.jpg) Traian Grozăvescu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1] Lugoj, Comitatul Caraș-Severin, Austro-Ungaria |
| Decedat | (31 de ani)[1] Viena, Republica Austriacă |
| Cauza decesului | omor |
| Cetățenie |  Austro-Ungaria România |
| Etnie | români |
| Ocupație | cântăreț cântăreț de operă |
| Activitate | |
| Tipul de voce | tenor |
| Instrument(e) | voce[*] |
| Ani de activitate | 1919–1927 |
| Monument istoric | |
| Poziționare | |
| Coordonate | 45°41′40″N 21°55′4.1″E |
| Localitate | Lugoj |
| Țara |  România |
| Adresa | Str. Făgetului, în cimitirul ortodox, sector 3, parcela A[2] |
| Edificare | |
| Tip | Monument funerar |
| Data finalizării | 1928[2] |
| Stare de conservare | mediocră |
| Materiale | zidărie, beton |
| Clasificare | |
| cod LMI | TM-IV-m-B-06336.04 |
| Modifică date / text | |
| Casa din Lugoj a lui Traian Grozăvescu | |
 | |
| Poziționare | |
|---|---|
| Coordonate | 45°40′58.4″N 21°53′44.6″E |
| Localitate | Lugoj |
| Țara | România |
| Adresa | Str. Traian Grozvescu nr. 8[3] |
| Edificare | |
| Data finalizării | 1843[3] |
| Stare de conservare | bună |
| Materiale | cărămidă |
| Clasificare | |
| cod LMI | TM-IV-m-B-06337 |
| Modifică date / text | |
Traian Grozăvescu (n. ,[1] Lugoj, Comitatul Caraș-Severin, Austro-Ungaria – d. ,[1] Viena, Republica Austriacă) a fost un tenor român.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Acesta s-a născut la Lugoj, comitatul Caraș-Severin, Austro-Ungaria (actual: județul Timiș, România). A urmat Facultatea de Drept la Budapesta unde începe în 1914 și cursurile Academiei de Muzică. Debutează la Cluj în 1919 unde obține succes după succes. Pleacă la Viena în martie 1923 și cu vocea sa excepțională este pe rând angajat de Operele din Viena, Budapesta, Berlin. Câștigă stima unor muzicieni celebri precum Richard Strauss, Arturo Toscanini, Pietro Mascagni, Franz Schalk. Pe 14 februarie 1927 tenorul cântă pentru ultima dată pe scena operei din Viena, în Rigoletto. Peste numai 5 zile, pe 19 februarie, într-un acces de gelozie, este ucis cu un glonte de revolver de către soția sa, Nelly. Grozăvescu urma să cânte peste o lună la Metropolitan Opera din New York. Este înmormântat în cimitirul ortodox din Lugoj.
Teatrul Municipal din Lugoj poartă numele tenorului, aici organizându-se și Concursul Internațional de canto „Traian Grozăvescu”.
Cel ce avea să devină unul din succesele româneşti pe plan internaţional s-a născut la Lugoj, pe data de 21 noiembrie 1895. Înclinaţiile sale muzicale i-au îndreptat paşii spre o carieră muzicală de succes, peste care, însă, s-a aşternut praful, la nici un secol de la moartea sa.
Traian Grozavescu şi-a petrecut copilăria, primii ani de şcoală şi liceul în Lugoj, unde de altfel, i-a fost apreciat talentul deosebit, chiar din fragedă vârstă. Tatăl său, nelipsit din corurile lugojene, obişnuia să-l aducă pe Traian la repetiţii cu el, unde, o dată ce l-a întâlnit pe maestrul Ion Vidu, l-a introdus în corul său faimos, “corul lui Vidu”, acesta reprezentând începutul modest al progresului exceptional al lui Traian Grozăvescu.
Dupa ce şi-a finalizat studiile gimnaziale şi liceale în Lugoj, în anul 1914, a decis să se îndrepte spre Budapesta, unde s-a înscris la Facultatea de Drept şi totodata, pentru a-şi asculta chemarea, a urmat cursurile Academiei de Muzică, unde îl avea profesor pe marele Schick.
Vocea deosebită i-a fost remarcată nu numai de familie dar şi de prieteni, însă în scurt timp, o dată cu venirea războiului, Traian Grozăvescu a fost nevoit să plece pe front, ca ofiţer de artilerie în armata austro-ungară, lăsând la o parte cariera muzicală. Pasiunea pentru muzică nu a încetat însă nici în acele vremuri tulburi, de unde a rămas faimoasa poveste când acesta, „într-un moment de linişte a tunurilor, a început să cânte Ave Maria”, acolo pe frontul de lupta, unde orice speranţă de viaţă se risipeşte. Gestul lui Grozăvescu i-a înduioşat atât de mult pe cei din jur, încât camarazii l-au răsplătit cu ropote de aplauze, iar dinspre inamici a răsunat puternic „Vivat austriaci!”. Un moment de glorie pentru Grozăvescu şi un pas important în debutul carierei sale muzicale.
O dată întors de pe front, s-a îndreptat spre Cluj- România, unde a jucat şi primul său rol, cel al lui Pinkerton din opera „Madame Butterfly”. Cu talentul său a reuşit să impresioneze în scurt timp profesorii şi cu atât mai mult Opera Clujeană, unde a devenit tenorul preferat. De asemenea, la Opera din Cluj, se găsesc astăzi unele costume ale cântăreţului, cu care şi-a jucat rolurile inegalabile pe scenele europene.
Clujul a marcat încă un eveniment important din viaţa lui şi anume întâlnirea cu Aca de Barbu, femeia cu care, dacă ar fi ales să-şi petreaca viaţa, poate nu ar fi avut parte de un destin atât de tragic. Deşi au petrecut mult timp împreună, Grozăvescu a pus cariera muzicală mai presus de toate şi şi-a îndreptat paşii spre Viena, unde a cunoscut-o pe Nelly Kovesdy, cea care avea să-i pună capăt zilelor, într-o criză de gelozie.
Astfel că în anul 1923 a plecat la Viena, unde a avut şansa de a studia cu Frans Steiner. A continuat să ia lecţii de canto şi de pian, şi-a perfecţionat stilul iar într-un final, la doar o lună de la sosirea în Viena, a fost angajat la Opera Populară(Volksopera) de pe Währingergürtel, acolo unde publicul avea sa devină tot mai numeros la reprezentaţiile sale. Debutul pe scena vieneză a avut loc pe 10 iulie 1923, cu opera „Paiate” de Leoncavalo.
O voce atât de deosebită a fost remarcată în scurt timp, deoarece aprecierile din partea admiratorilor nu conteneau. O dată descoperit şi de Franz Schalk, directorul de atunci al Staatsoper, primeşte rolul lui Rudolf din Boema de Puccini, un alt succes răsunător. Compozitorul lugojean Filaret Barbu menţiona despre vocea lui Grozăvescu că: „are sclipiri de diamante ca o spadă flexibilă de Toledo”, voce pentru care a fost numit „Caruso al Vienei”.
Admiraţiile au venit şi din partea unor mari muzicieni, pe lângă Franz Schalk enumerându-se şi Richard Strauss (cel care le-a admirat şi îndrăgit şi pe celelalte două românce, Viorica Ursuleac şi Maria Cebotari), Arturo Toscanini sau Pietro Mascagni.
A mai onorat şi scenele din Praga şi Berlin, unde în anul 1924, este rechemat de 12 ori pe scenă, la reprezentaţiile deosebite din Aida, Boema şi Tosca. Printre talentele alături de care a dat reprezentaţii amintim pe Selma Kurz, Lotte Lehmann, Maria Jeritza sau Viorica Ursuleac.
Revenirea în România, în anul 1926 a fost un succes răsunator pentru marele tenor. Primirea sa a fost un adevărat spectacol, iar talentul său s-a demonstrat a fi încă o dată nemărginit, ocazie cu care opera: „şi-a lăsat ferestrele deschise, pentru cei care nu au apucat să-şi cumpere bilete”, ca şi ei să poată auzi minunata voce a cântareţului.
Talentul său a depăşit chiar şi graniţele europene, astfel că Opera Metropolitană din New York i-a oferit un contract începând cu anul 1927 (contract pe care, din nefericire, nu a mai apucat să-l onoreze). Pe 14 februarie 1927, a cântat în „La Donna e Mobile”,în rolul ducelui din Rigoletto, însă nimeni nu ştia că aceea a fost ultima dată în care i-a fost putut fi ascultată vocea inegalabilă.
Sfârşitul şi l-a găsit chiar în casa în care locuia cu soţia lui, Nely Kovesdy, o femeie cu probleme psihice, care suferea de o gelozie groaznică, fapt care a şi condus-o la actul nesăbuit de a-şi ucide sotul, împusşcându-l pe la spate chiar în ceafă, pe motiv că acesta a refuzat să o ia cu el în călătoria sa la Metropolitan Opera din New York. Menţionăm ca tenorul trebuia să facă şi o oprire la Roma în călătoria respectivă, unde trebuia să se întâlnească şi să repete cu Maria Jeritza, alături de care urma să cânte pe scena americană (să fi fost oare acesta motivul care a împins-o pe Nelly la crimă?).
Moartea a fost instantanee. În data de 19 februarie 1927, scenele vieneze, cele româneşti, chiar şi cele de peste ocean au intrat în doliu, întrucat vestea morţii lui Grozăvescu s-a raspândit cu o viteză uimitoare. Nelly Kovesdy, femeia pe care şi-a ales-o camarad în viaţă, a scăpat de pedeapsă după lungi procese, întrucat la vremea aceea, legea vieneză nu considera crimele pasionale un delict.
Opera de Stat din Viena şi o dată cu ea întregul oraş şi-au luat rămas bun într-o ceremonie funerară aproape imperială. Dricul morturar, tras de şase cai, a venit de la Institutul medico-legal prin Währinger Strasse şi apoi de-a lungul Ringului, până în faţa Operei, unde s-a oprit şi unde îl aştepta întregul personal, în frunte cu directorul lor, Franz Schalk.
Corpul neînsufleţit al tenorului a fost vegheat în drumul spre meleagurile româneşti de către mama sa şi de câinele lui credincios Rex, iar trenul în care acesta se afla a oprit în fiecare oraş pe care îl străbătea, pentru ca cei care l-au iubit să îşi poată lua rămas bun de la el. Trenul cu corpul neînsufleţit al celui mai indragit tenor al Europei a poposit în Lugoj, unde a fost primit de toată suflarea oraşului, care l-a şi condus pe ultimul drum.
În memoria sa, teatrul şi strada pe care a copilărit îi poartă numele, iar în Lugoj se organizează anual un concurs de tenori ce poartă numele de „Grozăvescu”.
Şi în Viena, pe strada Lerchenfelderstrasse numărul 62-64, se găseşte o placă comemorativă, care-l aminteşte pe Traian Grozăvescu, ucis pasional pe 14 februarie 1927, de către soţia sa, Nelly. Placa este opera sculptorului Ludovic Lichtfuss din Jimbolia, efigia fiind identică cu cea de pe casa din Lugoj, unde s-a născut tenorul.
Lucrarea din Viena a fost sponsorizată de familia Dorel Usvad din Austria şi de dr. Dan Traian Demeter, nepotul lui Grozăvescu.
Traian Grozavescu
Traian Grozăvescu - E lucevan le stelle
Traian Grozăvescu - Flower Song
Traian Grozăvescu - Ella mi fu rapita
MIHAIL IVANOVICI GLINKA
| Mihail Glinka | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1] Novospasskoe(d), Novospasskoe selskoe poselenie(d), Regiunea Smolensk, Rusia |
| Decedat | (52 de ani)[1] Berlin, Regatul Prusiei |
| Înmormântat | cimitirul Tihvin[*] |
| Părinți | Q110015851[*] Q110015856[*] |
| Frați și surori | Liudmila Ivanovna Șestakova[*] |
| Căsătorit cu | Maria Petrovna Ivanova[*] |
| Cetățenie |  Imperiul Rus |
| Ocupație | compozitor muzician |
| Activitate | |
| Studii | Lițeiski Blagorodnîi pansion[*] |
| Prezență online | |
| Internet Movie Database VGMdb | |
| Modifică date / text | |
Mihail Ivanovici Glinka (în rusă Михаил Иванович Глинка, n. 1 iunie 1804 – d. 15 februarie 1857) a fost un compozitor rus. Compozitor genial rus, numit părintele muzicii clasice ruse. El a pus baza operei naționale ruse și a muzicii simfonice.
Glinka credea că muzica secolului al XIX-lea trebuia să fie una cu caracter predominant național, și a fost adeptul operei cu influențe folclorice, folosind melodii cu caracter modal, orchestrația fiind inspirată din sonoritățile timbrale populare, iar subiectele alese, din legendele, miturile și istoria poporului rus. De asemenea, textul utiliza limba rusă.
Glinka a scris prima operă rusă, intitulată „Ivan Susanin”, despre un țăran care salvează viața viitorului țar al Rusiei, prin sacrificiul propriei sale vieți. În opera „Ruslan și Ludmila”, compozitorul propune un bard cu numele Ruslan, în costumație populară, care cântă și se acompaniază.
În urma călătoriei sale în Spania, Glinka compune „O noapte la Madrid”, care îi va servi drept model la întoarcerea în Rusia, când compune fantezia pentru orchestră „Kamarinskaia”, cu elemente modale orientale.
:format(jpeg):blur(1):quality(80)/http://www.bzi.ro/wp-content/uploads/3/142/Mihail_Glinka.jpg)
Mihail Ivanovici Glinka (in rusa Михаил Иванович Глинка, n. 1 iunie 1804 – d. 15 februarie 1857) a fost un compozitor rus. Compozitor genial rus, numit parintele muzicii clasice ruse.El a pus baza operei nationale ruse si a muzicii simfonice.A scris prima Opera rusa,,Ivan Susanin” si ,,Viata pentru Tara” avind un succes desosebit.Compune ,,Romanta”,Cintaretul sarac”,,Albumul de piese pentru pian”este opera fantastica,Ruslan si Ludmila„. Face cunostinta cu Berlioz. Compune si creeaza creatii simfonice. Uvertura, Camarinskaia, Valsul-fantezie. Muzica secolului XIX trebuia sa fie una cu caracter predominant national.
Acest lucru l-a inteles si Mihail Ivanovici Glinka, care a fost adeptul operei cu influente folclorice, folosind melodii cu caracter modal, orchestratia fiind inspirata din sonoritatile timbrale populare, iar subiectele alese, din legendele, miturile si istoria poporului rus. De asemenea, textul utiliza limba rusa.
Glinka a scris prima opera rusa, intitulata „Ivan Susanin”, despre un taran care salveaza viata viitorului tar al Rusiei, prin sacrificiul propriei sale vieti. In „Ruslan si Ludmila”, compozitorul propune un bard cu numele Ruslan, in costumatie populara, care canta si se acompaniaza.
In urma calatoriei sale in Spania, Glinka compune „O noapte la Madrid”, care ii va servi drept model la intoarcerea in Rusia, cand compune fantezia pentru orchestra „Kamarinskaia”, cu elemente modale orientale.
Ivan Susanin
Ivan Susanin (în rusă: Ива́н Суса́нин , IPA: [ɪˈvan sʊˈsanʲɪn] ; a murit în 1613) a fost un erou național rus și martir al timpului necazurilor de la începutul secolului al XVII-lea . Potrivit legendei populare, trupele poloneze care încercau să-l omoare pe țarul Mihail l-au angajat pe Susanin ca ghid. Susanin i-a convins să urmeze o potecă secretă prin pădurile rusești și nici ei, nici Susanin nu s-au mai auzit vreodată.
Dovezi
În 1619, un Bogdan Sobinin din satul Domnino, lângă Kostroma , a primit de la țarul Mihail jumătate din satul Derevischi. Conform chartei regale existente, pământurile i-au fost acordate pentru a-l recompensa pe socrul său, Ivan Susanin, care a refuzat să dezvăluie polonezilor locația familiei țarului.
Chartele ulterioare (din 1641, 1691 și 1837) au repetat cu sârguință frazele din 1619 despre Ivan Susanin „investigat de poporul polonez și lituanian și supus unor torturi incredibile și mari pentru a afla unde se află marele țar, dar, deși conștient de asta și suferință. dureri incredibile, fără a spune nimic și pentru a se răzbuna pentru aceasta fiind torturată până la moarte de poporul polonez și lituanian”.
Legenda vieții și morții lui Susanin a evoluat în timp. [ citare necesară ] La începutul secolului al XIX-lea, cartele au atras atenția istoriografiei ruse în curs de dezvoltare, iar Susanin a fost proclamat erou național rus și simbol al devotamentului țăranilor ruși față de țar. Susanin a fost promovat oficial [ de cine? ] ca erou național și comemorat în poezii și opere, cum ar fi opera lui Mihail Glinka din 1836 O viață pentru țar . [1]
Legendă
Satul Domnino a fost deținut de Xenia Shestova , soția lui Fiodor Romanov și mama lui Mihail Romanov . La alegerea lui Mihail pe tronul Rusiei în 1613, Zemsky Sobor l-a trimis pe prințul Vorotinski și alți câțiva boieri să-l informeze pe Mihail, care locuia în Domnino, despre alegerea sa.
Multe detașamente poloneze încă cutreierau Rusia, însă. Ei l-au susținut pe Sigismund al III-lea Vasa , care a refuzat să-și accepte înfrângerea și a pretins totuși tronul Rusiei. Unul dintre ei a descoperit vestea și a trimis trupe la Kostroma pentru a-l găsi și a-l ucide pe tânărul țar.
Se spune că nu erau siguri de drumul spre Domnino și așa că au început să ceară localnicilor indicații. În pădurea din apropierea satului, s-au întâlnit cu un tăietor de lemne, Ivan Susanin, care a promis să-i ducă printr-o „comandă rapidă” printr-o pădure, direct la Mănăstirea Hypatian , unde se pare că se ascundea Mihail. Dușmanii săi l-au urmat pe Susanin și nu s-au mai auzit niciodată de el. Se presupune că Susanin i-a condus atât de adânc în pădure, încât nu au putut găsi o cale de ieșire și astfel au pierit în noaptea rece de februarie.
Ginerele lui Susanin, pe care Susanin îl trimisese în secret pe o altă cale, l-a avertizat pe Mihail, iar călugării l-au ascuns de alte raiduri poloneze. Mihail a fost încoronat ca țar, a condus Rusia timp de 32 de ani și a fondat dinastia Romanov .
Moştenire
Poveștile și imaginile lui Ivan Susanin ca patriot emblematic rus au inspirat mulți artiști, compozitori și scriitori, în special în Imperiul Rus. Kondraty Ryleyev a glorificat isprăvile lui Susanin într-o poezie, iar Mihail Glinka a scris una dintre primele opere rusești de renume internațional, „ Ivan Susanin ” sau „O viață pentru țar”. Titlul original al operei urma să fie „Ivan Susanin”, după erou, dar când Nicolae I a asistat la o repetiție, Glinka și-a schimbat titlul în „O viață pentru țar”, ca un gest încurajator. Acest titlu a fost păstrat în Imperiul Rus până la Revoluția Rusă , când a revenit la „Ivan Susanin”. Opera'libretul a fost editat pentru a se conforma ideologiei sovietice . Melodia imnului țarului din finala din 1812 a lui Ceaikovski a fost, la rândul său, înlocuită cu corul „Slavă, slavă ție, Sfântă Rus!” ( Славься, славься, святая Русь! ), din opera lui Glinka. [2]
În 1838, Nicolae I a ordonat să se construiască un monument lui Susanin în Kostroma, dar acesta a fost distrus de bolșevici , care au fost jigniți de statuia țarului pe care o încorporează monumentul. Mai târziu, au ridicat un alt monument eroului.
Nikolay Kostomarov , un istoric opus regimului lui Nicolae, a fost primul care a ridicat problema istoricității îndoielnice a legendei, deoarece în Mănăstirea Ipatiev , nu Domnino, a trăit Mihail Romanov în 1612. Argumentele sale au fost respinse de mai mulți savanți ortodocși, cum ar fi ca Mihail Pogodin și Serghei Solovyov .
Numele „Susanin” a devenit un clișeu ironic în limba rusă pentru o persoană care duce undeva pretinzând că știe calea, dar în cele din urmă se dovedește că nu o face. Un celebru limerick popular este citat pentru a invoca clișeul în astfel de situații, care poate fi tradus grosier prin: „Ivan Susanin, în ce capcană uitată de Dumnezeu am aterizat? "
Opera lui Glinka, O viață pentru țar, a fost prezentată în mod intens pe parcursul sărbătorilor tricentenarului Romanov . A fost interpretat într-un spectacol de gală la Teatrul Mariinsky , [3] [1] Spectacole au fost organizate în toată Rusia de școli, regimente și companii de amatori. Pamflete și penny press au tipărit povestea lui Susanin ad nauseam , iar un ziar a povestit cum Susanin le-a arătat tuturor soldaților cum să-și îndeplinească jurământul față de suveran. În partea de jos a Monumentului Romanov din Kostroma, o personificare feminină a Rusiei îi dă binecuvântări unui Susanin îngenuncheat. În Kostroma, Nicolae al II-lea a fost prezentat chiar și cu un grup de țărani Potemkin, care pretindeau că sunt descendenți ai lui Susanin. [4]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu