1. /14 MARTIE 2022 - ISTORIE PE ZILE - Evenimente; Nașteri

 Evenimente

·         1489:  Regina Ciprului, Catherina Cornaro, vinde regatul sau Veneției. Catherine Cornaro (25 noiembrie 1454 – 10  iulie 1510), a fost ultima regina a Ciprului. Nobila venețiana a devenit regină a Ciprului, dupa căsătoria cu James al II-lea, rege al Ciprului, Ierusalimului și Armeniei. Căsătoria s-a incheiat în 1468, dar în următorii patru ani, James a urmarit alte alianțe posibile prin căsătorie, în special cu regatul Napoli. În 1472, Caterina a plecat în cele din urmă in Cipru, unde a avut loc ceremonia oficială de casatorie, dar James a murit în 1473, lăsând-o cu un copil nenăscut mostenitor al  regatului, viitorul  James al III- lea; (n. august 1473). Conducerea Ciprului a fost confiscata de către arhiepiscopul de Nicosia și aliații săi napolitani, insa la scurt timp, Caterina a fost repusa pe tron la  intervenția Veneției. Moartea timpurie a fiului Caterinei (1474) a precipitat conspirațiile, dar toate au fost dejucate de catre venetieni, care au acaparat  puterea treptat. Caterina, a domnit in Cipru din 1474 pana la  14 martie 1489, cand a fost silita să abdice și să vândă administrarea țării, Republicii  Veneția. Potrivit lui George Boustronios, “La 14 februarie, regina îmbrăcat în negru și însoțita de baroni și doamnele lor, a pornit călare. In momentul în care  a parasit Nicosia, cu ochii in lacrimi, întreaga populație s-a lamentat. “ Ea a fost primita cu onoruri la Veneția, care i-a dat in posesie  castelul și orașul Asolo. A murit după ce a fugit din Asolo, atunci  când castelul ei a fost ocupat de trupele imperiale.

Portrait of Catherine Cornaro by Gentile Bellini, at the Magyar Szépmüvészeti Múzeum, Budapest – foto: en.wikipedia.org

·         1800: Cardinalul Barnaba Chiaramonti a devenit Papa Pius al VII-lea. S-a nascut la 14 august 1742 in Cesena, Italia si a fost  episcop al Romei si papa al Bisericii Catolice, până la moartea sa în 1823.

Pius al VII-lea – foto: ro.wikipedia.org

·         1837: Apare la Iaşi Alăuta românească, prima revistă literară din Moldova. Alăuta românească a fost un supliment al gazetei Albina româneascăşi a fost publicată pînă la 1 septembrie 1838.

·         1881: Parlamentul român votează legea de constituire a Regatului României, urmând ca la data de 10 mai același an, Carol I să fie încoronat ca primul rege al României. Ideea constituirii Regatului României aparținuse oamenilor politici de la Bucureşti, încă de când din țara noastră îşi cucerise cu enorme sacrificii materiale şi umane, independenţa în Războiul din 1877-1878, însă puterile europene nu se grăbeau să trateze România ca partener egal în complexul relaţiilor internaţionale datorită faptului că statul nu era o monarhie ce putea să aibă relații cu marile case regale europene. Astfel, atitudinea deseori ostilă a cercurilor politice şi diplomatice europene, făcea deosebit de dificilă cooperarea pe cale diplomatică cu marile puteri ale Europei și de aceea era necesară transformarea cât mai urgentă a statului român în Regat. Oportunitatea ridicării României la rangul de Regat avea să reprezinte subiectul unei şedinţe a Consiliului de miniştri adunaţi la data de 14 martie 1881, când corpurile legislative reunite au votat în unanimitate proiectul de lege potrivit căruia România s-a transformat în Regat, acest lucru fiind recunoscut imediat şi de marile case regale ale Europei. Răspunzând la felicitările Parlamentului şi ale membrilor Guvernului, Carol I preciza că primea titlul de Rege nu pentru sine, ci pentru „mărirea ţării”, iar acest lucru s-a văzut destul de repede, deoarece după acest important eveniment, prestigiul Regatului României pe plan internaţional a crescut simțitor și a făcut ca țara noastră să reprezinte un element de o reală stabilitate în zona sud-est europeană. Odată votată legea de proclamare a regatului, festivităţile de încoronare a Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta vor fi stabilite a avea loc la data de 10 mai 1881, iar această data nu a fost aleasă întâmplător, ci ea reprezenta o data importantă pentru viitorul rege Carol I și anume, ziua de 10 mai a anului 1866 era ziua când Carol intra pentru prima data în capitala României și era aclamat de peste 30.000 de români. 

·        1895 - Regele Carol I al României inaugurează Biblioteca Centrală Universitară din București.

Palatul “Fundaţiei Universitare Carol I” (1900) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” din București, prescurtat BCU, este cea mai veche bibliotecă universitară din București, situată în „Palatul Fundației Universitare Carol I”, sediul Fundațiilor Regale. Clădirea a fost construită pe locul cumpărat de regele Carol I și a fost proiectată de arhitectul francez Paul Gottereau.

Construcția clădirii a fost finalizată în 1893 iar în următorii doi ani așezământul, numit Fundația Universitară Carol I, a fost dotat și amenajat. Inaugurarea a fost făcută de regele Carol I la 14 martie 1895. În 1911, sub conducerea aceluiași arhitect, edificiul este extins și este dat în folosință la 9 mai 1914.

Prin Decretul nr. 136, la 12 iulie 1948, Biblioteca Fundației Universitare devine Biblioteca Centrală a Universității „C.I. Parhon” din București. În timpul Revoluției din 1989, clădirea a fost incendiată și s-a pierdut fondul bibliotecii alcătuit din cărți rare. Au fost distruse peste 500.000 de volume (dintre care 12.000 de volume de carte bibliofilă), hărți rare, aproape 3.700 de manuscrise care aparțineau unor personalități marcante ale culturii române, printre care Eminescu, Maiorescu, Caragiale, Coșbuc, Blaga, Eliade.

Începând din aprilie 1990, sub egida UNESCO, a început reconstrucția și modernizarea bibliotecii. Ca urmare a apelurilor făcute, s-au făcut donații de peste 100.000 de volume din țară și de peste 800.000 de volume din străinătate. Exteriorul clădirii a fost restaurat iar la 20 noiembrie 2001 s-a făcut redeschiderea oficială.

Pe locul în care astăzi este ridicat edificiul a fost amplasată casa lui Grigore Peucescu, redactor al ziarului Timpul. Aici, Mihai Eminescu a citit pentru prima oară poezia Scrisoarea a III-a. Mărturie a acestui fapt este placa comemorativă amplasată în 15 iunie 2001, pe unul din zidurile palatului de astăzi.

·         1912: A avut loc o tentativa de asasinat asupra regelui Vittorio Emanuelle al III-lea al Italiei.

·         1938: Adolf Hitler intră în Viena unde este aclamat de 200.000 de austrieci. Adolf Hitler (n. 20 aprilie 1889, Braunau am Inn, Austria – d. 30 aprilie 1945, Berlin) om politic, lider al Partidului Muncitoresc German Național-Socialist (NSDAP), cancelar al Germaniei din 1933, iar din 1934 conducător absolut (Führer) al Germaniei.

·         1939: Slovacia isi declară in urma presiunilor Germaniei naziste independența.

·  1950 - FBI a emis in premiera lista celor mai cautati zece raufacatori, ”Ten Most Wanted”.

FBI Ten Most Wanted Fugitives by year, 1950 – foto: crimemagazine.com

Divizia de Investigatii Criminale (CID) a FBI a facut o selectie a dosarelor celor mai cautati infractori, in acest sens fiind mobilizati numerosi ofiteri. Ideea a fost preluata de catre directorul FBI, la acea vreme J. Edgar Hoover, de la un jurnalist, William Kinsey – redactor-sef la International News Service, predecesor al United Press International.

Discutand despre posibilitatea de a-i identifica mai usor pe ”baietii rai”, jurnalistul a propus publicarea unui articol. Lista ”Ten Most Wanted Fugitives” a fost realizata de agentii speciali ai CID si de functionari ai Departamentului de Afaceri Interne din SUA. Acestia au propus criteriile dupa care sa fie selectati ”candidatii”, iar ultimul cuvant l-a avut directorul general al FBI.

Persoana care s-a aflat pentru cea mai indelungata perioada in ”Ten Most Wanted Fugitives” a fost Donald Eugene Webb, care a fost inclus in lista in 1981, unde a ramas 25 de ani, 10 luni si 27 de zile. Acesta a fost acuzat de uciderea unui politist intr-o mica localitate din Pennsylvania si a fost a 375-a persoana inclusa in lista.

In 31 martie 2007 a fost eliminat din randul celor mai cautati raufacatori, fara sa fi fost prins. Pe lista Ten Most Wanted s-a aflat si Osama Bin Laden (seful al-Qaida, urmarit pentru atentatele asupra Ambasadei SUA din Tanzania si din Kenya din 7 august 1988, cand au murit peste 200 de persoane, dar si pentru alte atacuri teroriste pe tot cuprinsul globului.

Pe capul lui s-a pus o recompensa de 25 de milioane de dolari, la care s-au mai adaugat alte 2 milioane de dolari provenite dintr-un alt fond decat al Departamentului american de Justitie).

Sunt doua criterii importante dupa care marii infractori sunt inclusi in ”Ten Most Wanted Fugitives”: in primul rand trebuie sa fi comis infractiuni extrem de grave care sa fie considerate periculoase pentru un numar mare de persoane, iar includerea in lista scurta sa fie necesara pentru a stimula capturarea sa, stiut fiind ca se ofera recompense importante pentru orice informatie.

·         1962: Au început lucrările Comitetului pentru dezarmare de la Geneva, creat la 20 decembrie1961, ca urmare a Rezoluției celei de-a XVI-a sesiuni a Adunării Generale aONU (din 1983, Conferința pentru dezarmare). La lucrări a participat și România.

·         1964: Jack Ruby a fost găsit vinovat pentru uciderea lui Lee Harvey Oswald, asasinul președintelui american John Fitzgerald Kennedy.

·         1966: A avut loc premiera filmului Răscoala, după romanul omonim al lui Liviu Rebreanu, în regia lui Mircea Mureșan. Filmul a obținut premiul Opera prima, la Festivalul de Film de la Cannes.

·         1990: Mihail Gorbaciov este ales președinte al Uniunii Sovietice de Congresul deputaților. Mihail Sergheevici Gorbaciov (născut pe 2 martie 1931), conducătorul Uniunii Sovietice din 1985 până în 1991. Încercările sale de reformă au dus la încheierea războiului rece, la încetarea monopolului politic al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și la prăbușirea Uniunii Sovietice. A primit Premiul Nobel pentru Pace în 1990.

*1990 - Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională – organism provizoriu de conducere înfiinţat după căderea regimului comunist – a votat legea electorală în baza căreia aveau să se desfăşoare primele alegeri parlamentare şi prezidenţiale din România postcomunistă, la 20 mai 1990.

Ședința de constituire a Consiliului Provizoriu de Uniune Națională din 9 februarie 1990; ședințele CPUN s-au desfășurat în fostul sediu al Marii Adunări Naționale, care din 1997 a devenit Palatul Patriarhal. În imagine: Ion Iliescu din partea CFSN
Foto: (c) Codruța DRAGOESCU / AGERPRES ARHIVĂ

La 14 martie 1990, Consiliul Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională – organism provizoriu de conducere înfiinţat după căderea regimului comunist – a votat legea electorală în baza căreia aveau să se desfăşoare primele alegeri parlamentare şi prezidenţiale din România postcomunistă, la 20 mai 1990. Decretul-lege nr.92 din 14 martie 1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României cuprindea în acelaşi text legislativ atât alegerile prezidenţiale, cât şi pe cele parlamentare. Ultimul articol al Decretului-lege abroga Legea electorală a Republicii Socialiste România nr. 67/1974, potrivit cdep.ro.

·         1992: Osemintele marelui diplomat roman Nicolae Titulescu, aduse din Franta, au fost reinhumate la Brasov. Nicolae Titulescu (n. 4 martie 1882, Craiova – d. 17 martie 1941, Cannes) a fost un diplomat, jurist, profesor și om politic român, în repetate rânduri ministru al afacerilor străine, ministru plenipotențiar, fost președinte al Ligii Națiunilor. A fost membru titular (din 1935) al Academiei Române.

·         2004: Papa Ioan Paul al II-lea are cel de-al treilea pontificat ca lungime din toate timpurile.

·         2004: Vladimir Putin este reales președinte al Rusiei cu 71% din voturile exprimate. Vladimir Vladimirovici Putin (n. 7 octombrie 1952, Leningrad, URSS, astăzi Sankt Petersburg, Rusia) om politic rus. Al 2-lea și al 4-lea Președinte al Rusiei. În prezent ocupă pentru a treia oara funcția de președinte al Federației Ruse.

Vladimir Vladimirovici Putin - foto: ro.wikipedia.org

* 2007: A fost celebrată pentru prima oară Ziua mondială a Matematicii.

·         2008: O serie de revolte si demonstratii de protest impotriva ocupatiei chineze izbucnesc in Tibet si capitala Lhasa.

Nașteri

* 1652: Prințesa Benedicta Henrietta (Benedicta Henrietta Philippina; 14 martie 1652 – 12 august 1730) a fost o prințesă germană, a treia și cea mai mică fiică a lui Eduard, Conte Palatin de Simmern și a soției acestuia, franțuzoaica Anna Gonzaga. Benedicta a devenit Ducesă de Brunswick-Lüneburg sau de Hanovra, prin căsătoria cu Johann Frederic, Duce de Brunswick-Lüneburg. Ea a fost strămoașa regelui Ludovic al XVI-lea al Franței și Philippe Égalité, precum și a câtorva monarhi europeni.

Benedicta Henrietta s-a căsătorit cu Johann Frederic, Duce de Brunswick-Lüneburg la 30 noiembrie 1668. Ei au avut patru fiice:

• Anne Sophie (10 februarie 1670 – 24 martie 1672)
• Charlotte Felicitas (8 martie 1671 – 29 septembrie 1710), căsătorită cu Rinaldo al III-lea, Duce de Modena
• Henriette Marie (9 martie 1672 – 4 septembrie 1757)
• Wilhelmina Amalia (1673 – 10 aprilie 1742), căsătorită cu Iosif I, Împărat Roman

Benedicta Henrietta de Hanovra
Date personale
Nume la naștere	Benedicta Henrietta Philippina
Născută	14 martie 1652 Paris, Franța
Decedată	12 august 1730 (78 de ani) Schloss Braunschweiger, Hanovra, Germania
Părinți	Eduard, Conte Palatin de Simmern Anna Gonzaga
Frați și surori	Anne Henriette de Bavaria Luise Marie of the Palatinate[*]
Căsătorită cu	Johann Frederic, Duce de Brunswick-Lüneburg
Copii	Anne Sophie Charlotte, Ducesă de Modena Ducesa Henriette Maria Wilhelmine, împărăteasă a Sf.Imperiu Roman
Cetățenie	Germania
Religie	catolicism
Ocupație	consort[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Hanovra

·         1681: S-a nascut  Georg Philipp Telemann, compozitor, dirijor si organist german. Georg Philipp Telemann (n. 14 martie 1681 – d. 25 iunie 1767) a fost un compozitor, multi-instrumentist și scriitor german din perioada barocului. Un muzician aproape complet autodidact, a devenit un compozitor împotriva dorințelor familiei sale. După ce a studiat în Magdeburg, Zellerfeld și Hildesheim Telemann a intrat la Universitatea din Leipzig pentru a studia dreptul dar ulterior a ales să înceapă o carieră în muzică. A deținut posturi importante în Leipzig, Sorau, Eisenach și Frankfurt înainte să se stabiliească la Hamburg în 1721 unde a devenit directorul muzical al celor mai importante cinci biserici din oraș. Deși cariera lui Telemann a prosperat, viața sa personală era problematică: prima sa soție a murit la doar câteva luni după căsătorie iar a doua sa soție a avut relații extraconjugale și a acumulat o datorie mare la jocurile de noroc înainte să îl părăsească pe Telemann. Telemann a fost unul dintre cei mai prolifici compozitori din istorie (cel puțin din perspectiva lucrărilor care mai există astăzi) și era considerat de contemporanii săi ca fiind unul dintre cei mai importanți compozitori germani ai vremii – a fost comparat favorabil cu prietenul său Johann Sebastian Bach, care l-a făcut pe Telemann nașul de botez al fiului său Carl Philipp Emanuel Bach, și cu George Frideric Handel pe care Telemann îl cunoștea personal. Muzica lui Telemann incorporează câteva stiluri naționale (francez și italian) și uneori este inspirată din muzica folclorică poloneză. Astăzi Telemann este considerat un important compozitor de tranziție de la baroc la clasicism.

Georg Philipp Telemann, acvatintă colorată manual de Valentin Daniel Preisler după un portret pierdut al lui Ludwig Michael Schneider (1750) – foto: ro.wikipedia.org

·         1804: S-a născut Johann Strauss – tatăl, compozitor, violonist și dirijor austriac (d. 1849). Johann Strauss (tatăl) (n. 14 martie 1804, Viena – d. 25 septembrie 1849, Viena) a fost un compozitor romantic austriac, faimos pentru valsurile sale și popularizarea acestora alături de Joseph Lanner, așezând astfel fundațiile pentru ca fiii lui să continue dinastia sa muzicală. Cea mai cunoscută piesă a sa este probabil Marșul lui Radetzky (numit astfel după Josef Radetzky), în timp ce valsul cel mai renumit este probabil Lorelei Rheinklänge, op. 154.

Johann Strauss (tatăl) – foto: ro.wikipedia.org

·         1807: Joséphine de Leuchtenberg (14 martie 1807 – 7 iunie 1876) a fost regină a Suediei și Norvegiei ca soție a regelui Oscar I al Suediei și Norvegiei. A fost cunoscută ca regina Josefina.

Prințesa Moștenitoare Joséphine a Suediei și Norvegiei.

Născută la Milano, Italia, a fost fiica lui Eugène de Beauharnais, primul Duce de Leuchtenberg și a soției lui Prințesa Augusta de Bavaria. La naștere a primit titlul de Prințesă de Bologna iar mai târziu Ducesă de Galliera.

Prințesa Joséphine s-a căsătorit prin procură cu Oscar I la Palatul Leuchtenberg din München la 22 mai 1823 și în persoană la 19 iuniela Stockholm. Prin mama sa, Joséphine, era descendentă a lui Gustav I al Suediei și al lui Carol al IX-lea al Suediei.

La șase zile după sosirea în Suedia, al patrulea nume al ei, Napoléonne, a fost șters din cauza faptului că Suedia luptase împotriva lui Bonaparte într-un război recent și amintirea numelui Napoleon nu stârnea amintiri plăcute suedezilor.

Joséphine era interesată de grădinărit, pictură și s-a implicat în acțiuni de caritate și reforme în Suedia. Interesul față de artă era activ; a susținut-o puternic în carieră pe pictorița Sofia Adlersparre, a încercat să facă același lucru cu sculptorița Helena Sophia Isberg și de asemenea, a încurajat talentul artistic al propriei fiice, Prințesa Eugenie, care a devenit un talentat artist amator. S-a implicat în câteva proiecte sociale. La sosirea în Suedia a devenit prietenă cu Prințesa Sophia Albertine a Suediei care a inițiat-o în această muncă.

În 1824, prinții moștenitori au vizitat Norvegia și au stat la Oslo, în încercarea de face monarhia mai populară.

Deși Joséphine era o catolică devotată, a fost de acord să-și crească copiii în luteranism. A adus un preot catolic și regulat participa la slujbe și se spovedea în capela ei catolică. Oscar și Josephine au avut cinci copii, dintre care doi au devenit regi ai Suediei și Norvegiei.

Josephine de Leuchtenberg
Regină a Suediei și Norvegiei
Regina Joséphine, pictură de Axel Nordgren
Date personale
Nume la naștere	Joséphine Maximiliane Eugénie Napoléonne
Născută	14 martie 1807 Milano
Decedată	7 iunie 1876 (69 de ani) Stockholm, Suedia
Înmormântată	Biserica Riddarholmen
Părinți	Eugène de Beauharnais[1] Prințesa Augusta de Bavaria[1]
Frați și surori	Théodolinde de Beauharnais Eugénie de Beauharnais Maximilian de Beauharnais, al 3-lea Duce de Leuchtenberg Auguste de Beauharnais, al 2-lea Duce de Leuchtenberg Amélie de Leuchtenberg
Căsătorită cu	Oscar I al Suediei
Copii	Carol al XV-lea Prințul Gustaf, Duce de Uppland Oscar al II-lea Prințesa Eugenie Prințul August, Duce de Dalarna
Cetățenie	Suedia  Regatul Italiei
Apartenență nobiliară
Titluri	regină consoartă[*]
Familie nobiliară	Casa de Bernadotte Casa de Beauharnais
Domnie
Domnie	8 martie 1844 - 8 iulie 1859

·         1820: S-a născut Victor Emanuel al II-lea al Italiei, primul rege al Italiei unificate (d. 1878). Victor Emanuel II al Italiei (italiană: Vittorio Emanuele II) (n. 14 martie 1820 – 9 ianuarie 1878) a fost supranumit „Regele gentilom”. Victor Emmanuel al II-lea a fost primul rege al al Italiei Unite. Monarh liberal, i-a acordat încredere lui Cavour, fără a renunța niciodata la propria sa autoritate. Pentru supușii săi, Victor Emmanuel al II-lea a fost il re galantuomo, „regele gentilom”, cel care a păstrat Constituția liberală „dăruită” Piemontului de tatăl său, Carol Albert. Proclamat În 1861 „rege al Italiei prin Îndurarea lui Dumnezeu și a Națiunii„, el desăvârșește unitatea italiană, Încheiată În 1878. La 27 ianuarie 1861 s-au ținut alegeri pentru primul parlament al noului Regat al Italiei. În martie, Victor Emmanuel a fost recunoscut ca rege al Italiei. Noul Parlament s-a Întrunit la Torino, care rămăsese centrul de forță al Italiei, pentru că unificarea fusese o ocupare de către Piemont. Nu numai constituția, dar și sistemele legislativ și administrativ ale Piemontului au fost extinse, sau mai potrivit spus, impuse În restul tării. Regele și-a păstrat titlul său piemontez de Victor Emmanuel II – nu a devenit Victor Emmanuel 1 al Italiei. Pe plan social și religios, Cavour continua opera începută de Massimo d’Azeglio. în ciuda reticențelor lui Victor Emmanuel al II-lea, care dorește să menajeze papalitatea, Cavour impune reducerea privilegiilor ecleziastice. Partizan al unei „Biserici libere într-un stat liber„, el structurează net congregațiile, a căror expansiune încearcă s-o frâneze, și obține suprimarea avantajelor fiscale ale Bisericii și totodată confiscarea bunurilor ordinelor contemplative. Roma ia imediat poziție și își recheamă nunțiul de la Torino. O atmosferă anticlericală pare a emana acum din regatul Piemontului. 

Victor Emanuel II al Italiei – foto: ro.wikipedia.org

·         1822: Teresa Cristina (14 martie 1822 – 28 decembrie 1889), supranumită "Mamă a brazilienilor", a fost soția împăratului Pedro al II-lea al Braziliei, care a domnit din 1831 până în 1889. Numele ei complet a fost Teresa Cristina Maria Giuseppa Gaspare Baltassare Melchiore Gennara Francesca de Padova Donata Bonosa Andrea d'Avelino Rita Luitgarda Geltruda Venancia Taddea Spiridione Rocca Matilde.^[5] Născută Prințesă a Regatului celor Două Sicilii, în prezent în sudul Italiei, a fost fiica regelui Francisc I al celor Două Sicilii și a infantei Doña Maria Isabella a Spaniei. A fost membră a ramurei italiene a Casei de Bourbon, numită Bourbon-Două Sicilii.

Teresa Cristina a fost fiica Ducelui de Calabria, care mai târziu a condus Regatul celor Două Sicilii ca regele Francisc I. Prin tatăl ei, a fost membră a Casei de Bourbon-Două Sicilii, ramura italiană a bourbonilor spanioli. Teresa Cristina a fost descendentă a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței pe linia masculină a nepotului său, Filip al V-lea al Spaniei.^[6]Mama Teresei Cristina a fost infanta Maria Isabel, fiica regelui Carol al IV-lea al Spaniei și sora mai mică a Carlota a Spaniei care s-a căsătorit cu regele Ioan al VI-lea al Portugaliei și deci bunica paternă a viitorului soț al Teresei Cristina.^[6]

Născută la 14 martie 1822 la Neapole,^[7] Teresa Cristina a devenit orfană când tatăl ei a murit în 1830. Mama ei a neglijat-o după ce s-a căsătorit cu un tânăr ofițer în 1839.^[5] A fost crescută în izolare, într-un mediu de superstiții religioase, intoleranță și conservatorism.

Falsul portret al Teresei Cristina care a fost trimis împăratului Pedro al II-lea pentru a accepta cererea în căsătorie.

Vincenzo Ramirez, ministru al Regatului celor Două Sicilii s-a întâlnit la Viena cu un reprezentant brazilian care căuta, fără succes, o mireasă pentru împăratul său, tânărul Pedro al II-lea. Caselor regale europene le era teamă ca tânărul Pedro ar putea dezvolta o personalitate ca cea a tatălui său, Pedro I, care era cunoscut pentru infidelitățile sale.^[8] Ramirez părea indiferent la acest aspect și a oferit mâna Teresei Cristina.^{[9][10][11][12]}Atașamentul romantic era secundar într-o epocă în care rolul unui consort regal era producerea de moștenitorii pentru soțul și națiunea ei. Perspectiva de a se căsători cu un împărat era o ocazie care nu trebuia pierdută.^[13]

Guvernul celor Două Sicilii a trimis lui Pedro al II-lea o pictură care descria o tânără femeie frumoasă, pe care el s-o accepte de soție.^{[9][14][15][16]} Împăratul a fost încântat de portret spunând că femeia din portret pare "o zână din basme".^[8]Potrivit istoricului James McMurtry Longo, portretul nu era al Teresei Cristina, ci a altcuiva. Atunci când "a descoperit decepția, era prea târziu".^[8] Din cauza multelor legături de consangvinitate, a fost necesară o dispensă de la Papa Grigore al XVI-lea.^[17] Permisia a fost obținută și, la 30 mai 1843, la Neapole a avut loc o căsătorie prin procură; Pedro a fost reprezentat de fratele miresei sale, Prințul Leopold, Conte de Siracuza.^[9][18][19]

O mică flotă braziliană compusă dintr-o fregată și două corvete^[20][21] a plecat în cele Două Sicilii la 3 martie 1843 pentru a o escorta pe noua împărăteasă a Braziliei.^[22][23]
Escadronul brazilian însoțit de o divizie navală napolitană a revenit la Rio de Janeiro cu Teresa Cristina la 3 septembrie 1843.^{[9][24][25][26]} Pedro s-a grăbit să urce la bordul navei pentru a-și saluta mireasa. Teresa Cristina s-a îndrăgostit de soțul ei la prima vedere. Era înalt, bine proporționat, blond, cu ochi albaștri, și l-a considerat frumos în ciuda unei pronunțări a maxilarului moștenit de la strămoșii săi habsburgi.^[13]

Cuplul imperial în anul nunții lor, 1843. Această litografie reprezintă un portret mai realistic al Teresa Cristina.

Tânărul de 17 ani a fost în mod clar dezamăgit.^{[13][27][28][29][30]} În ochii lui, Teresa Cristina părea mult mai în vârstă de 22 de ani, vârstă la care femeile din acea perioadă erau considerate în vârstă.

Unul dintre principalele scopuri ale căsătoriei era asigurarea unui succesor și anunțul unei sarcini era așteptat. Cum lunile treceau fără ca anunțul să vină, oamenii au început să facă speculații despre motivul întârzierii, inclusiv întrebări legate de potența împăratului.^[31]Adevăratul motiv era diferit: împăratul nu-și plăcea mireasa și nu consumase relația.

În cele din urmă Teresa Cristina a cerut să fie trimisă înapoi în Italia, iar Pedro a cedat și relația lor conjugală a început. Chiar și așa, împăratul a continuat să-și trateze soția cu răceală.^[32]

Teresa Cristina în jurul vârstei de 24 de ani, c. 1846.

Fratele mai mic al Teresei Cristina, Luigi, Conte de Áquila, care a însoțit-o pe sora sa în Brazilia, s-a căsătorit cu sora lui Pedro, Januária. Pedro și cumnatul său nu s-au plăcut și de la mijlocul lunii iulie au încetat să mai vorbească unul cu celălalt. Personalitatea expansivă a contelui intra în conflict cu caracterul temperat al împăratului și înclinația contelui pentru plăceri frivole ofensa simțul datoriei și al proprietății a lui Pedro.^[33] Januária era îndrăgostită de soțul ei și contrastul dintre cele două cupluri l-a iritat pe împărat.

Duhovnicul lui Aquila i-a hrănit ambiția contelui și l-a încurajat să creeze propria sa facțiune printre curteni. Paulo Barbosa da Silva (administratorul palatului) a fost alarmat de acest lucru. El împreună cu Aureliano de Sousa e Oliveira Coutinho, Viconte de Sepetiba, au format un grup cunoscut sub numele de "Facțiunea curtenilor", care era alcătuit din funcționari cu rang înalt la palat și politicieni notabili.^[34] Ei au exercitat o puternică influență asupra lui Pedro al II-lea ani de zile și nu au permis rivali care să le conteste pozițiile.^[35]

Facțiunea curtenilor a încercat să exploateze ruptura familiei imperiale în propriul avantaj. Curtenii i-au făcut aluzii împăratului că Áquila complotează împotriva tronului, deși acest lucru nu era adevărat. Tânărul și nesigurul împărat a fost înclinat să accepte acest fapt iar contele a început să fie disprețuit și exclus de la curte. Áquila a reacționat plângându-se deschis față de lipsa de considerație și respect și a cerut în mod repetat împăratului să-i permită să călătorească în Europa. Când el și împăratul s-au certat public pe chestiuni legate da banchet, pentru evitarea unui scandal i s-a acordat rapid permisiunea de a pleca. Contele de Áquila și Januária au pornit de la Rio de Janeiro spre Europa la 23 octombrie 1844.^[36]

De la stânga la dreapta: Leopoldina, Pedro al II-lea, Teresa Cristina (în jurul vârstei de 41 de ani) și Isabel, c. 1863.

Deși căsătoria a fost tensionată de la început, Teresa Cristina a continuat să încerce să fie o soție bună. Aceasta, împreună cu naștere copiilor, l-au îmblânzit pe Pedro. Cei doi și-au descoperit interese comune și preocuparea pentru copiii lor a creat un sentiment de familie fericită.^[37] După nașterea fiului lor, în februarie 1845, împărăteasa a născut copii în iulie 1846, iulie 1847 și iulie 1848 cu numele de Afonso, Isabela, Leopoldina și Pedro.^[38]

Nașterile s-au oprit după iulie 1848. În iunie 1847 a murit primul lor copil, Alfonso. După decesul fiului cel mic Pedro în ianuarie 1850 au rămas numai cele două fiice ca moștenitoare a tronului. Deși Constituția permitea unei femei să succeadă la tron, atitudinea în acel moment era că doar un bărbat era capabil să exercite autoritate asupra întregii nații. Teresa Cristina a fost conștientă de obligația ei de a produce un moștenitor de sex masculin și, ca o soție cuminte nu a dat niciodată nici o indicație de a rezista în rolul ei.^[38] În afara tragediilor, un alt motiv pentru oprirea perioadei fertile a fost probabil că împăratul era tot mai atras de alte femei care erau frumoase, aveau spirit și inteligență.^[39]

Devotamentul Teresei Cristina pentru împărat a rămas ferm, deși ea se temea că avea să fie înlocuită.^[40] A continuat să apară cu împăratul în public iar el a continuat să o trateze cu respect și considerație. Împărăteasa nu a fost respinsă sau disprețuită dar relația s-a schimbat.^[40] Opinii ei nu mai erau căutate nici chiar pentru problemele de uz casnic; nu i s-a permis să-și construiască o viață independentă în afara palatului. Nu i se permitea nici măcar să-și viziteze fiicele adulte decât în compania împăratului.^[40]

Împărăteasa a acceptat rolul ei din ce în ce mai restrâns. Viața ei, datoria și scopul erau încă legate de împărat, deși ea nu a avut nici un interes pentru politică. Își ocupa timpul scriind scrisori, citind, brodând și participând la obligațiile religioase și proiectele caritabile. Prieteniile ei erau limitate la doamnele de onoare și în special la Dona Josefina da Fonseca Costa.^[40]Teresa Cristina era plăcută de însoțitoarele ei pentru o bună judecată a caracterului vizitatorilor și curtenilor, modestie, generozitate, amabilitate și pentru faptul că era o mamă și o bunică afectuoasă. S-a îmbrăcat și a acționat modest, purtând bijuterii doar pentru ocazii de stat și a dat impresia de a fi oarecum tristă

Familia imperială în 1887.

Isabel și Leopoldina s-au căsătorit cu Gaston de Orléans și August de Saxa-Coburg-Kohary la sfârșitul anului 1864.^[49] Cum noile cupluri s-au mutat și și-au început noile vieți, Contesa de Barral s-a întors în Franța în martie 1865 unde trăia înainte să fie numită guvernantă a prințeselor.^[50] La 7 februarie 1871, Leopoldina a murit de febră tifoidă, devastând întreaga familie imperială.^[51]

Pedro a decis să facă o vizită în Europa împreună cu Teresa Cristina pentru "a-și înveseli soția" și pentru ai vizita pe cei patru nepoți de la Leopoldina.^[51]Călătoria nu i-a făcut mare plăcere împărătesei care prefera viața din Brazilia. De fapt, vizitând țara natală a avut parte de momente dureroase; familia ei a fost detronată în 1861 și Regatul celor Două Sicilii a fost anexat Regatului Italiei. Toți oamenii pe care îi știa plecaseră. După prima călătorie în Europa, cuplul imperial au adus cu ei pe cei doi nepoți mai mari ai Leopoldinei, Pedro Augusto și Augusto. Ei au fost crescuți ca posibili moștenitori, deoarece Isabel încă nu avea copii.^[52]

Liniștea s-a încheiat când trupele armatei rebele l-au detronat pe Pedro al II-lea la 15 noiembrie 1889 ordonând întregii familii imperiale să părăsească Brazilia.^[53] Căderea monarhiei braziliene a avut mare impact asupra Teresei Cristina. Potrivit istoricului Roderick J. Barman, "evenimentele din 15 noiembrie 1889 au vătămat-o emoțional și fizic". Împărăteasa iubea Brazilia și locuitorii ei, nu dorea nimic decât să-și sfârșească zilele în Brazilia. La 66 de ani, cu astm cardiac și artrită ea se confruntă cu perspectiva de a-și însoți soțul într-o mișcare neîncetată de-a lungul Europei, petrecându-și ultimii ani ai vieții în locuințe străine și inconfortabile.^[54]
După o traversare a Atlanticului în care aproape tot timpul s-a simțit rău, Teresa Cristina și familia ei au ajuns la Lisabona, Portugalia la 7 decembrie

De la Lisabona cuplul imperial a plecat la Porto.^[56] Isabel și familia ei ca și Pedro Augusto au călătorit în Spania.^[56] La 24 decembrie, familia imperială primește vești despre interzicerea oficială de a intra în Brazilia.^[57] Împăratul a scris în jurnal la 28 decembrie 1889: "Vestea a distrus voința D. Teresei Cristina de a trăi"^[57]

Lipsită de familia ei, aproape fără companie, în camera rece de hotel, fosta împărăteasă n-a putut rezista atacurilor de astm. La ora două după-amiaza a suferit o insuficiență respiratorie care a dus la stop cardiac.^[57]

Pe moarte fiind, i-a spus Mariei Isabel de Andrade Pinto (cumnata marchizului de Tamandaré): "Maria Isabel, nu mor de boală ci de regret și păreri de rău!"^[58] Ultimele ei cuvinte au fost: "Mi-e dor de fiica mea și de nepoți. Nu-i pot îmbrățișa pentru ultima oară. Brazilia, țară minunată...acolo nu mă pot întoarce..."^[59] La cererea soțului ei, a fost înmormântată la mănăstirea din São Vicente de Fora în apropiere de Lisabona.^[60]

Mai târziu, în 1922, rămășițele ei și ale lui Pedro al II-lea au fost aduse în Brazilia cu mare pompă iar în 1939 depuse definitiv la Catedrala Petrópolis

Teresa a celor Două Sicilii
Împărăteasă a Braziliei
Teresa Cristina în jurul vârstei de 54 de ani, c. 1876.
Date personale
Nume la naștere	Teresa Cristina Maria Giuseppa Gaspare Baltassare Melchiore Gennara Francesca de Padova Donata Bonosa Andrea d'Avelino Rita Luitgarda Geltruda Venancia Taddea Spiridione Rocca Matilde
Născută	14 martie 1822 Neapole, Regatul celor Două Sicilii
Decedată	28 decembrie 1889 (67 de ani) Porto, Portugalia
Înmormântată	5 decembrie 1939 Mausoleul Imperial, Petrópolis
Cauza decesului	insuficiență cardiacă
Părinți	Francisc I al celor Două Sicilii Maria Isabela a Spaniei
Frați și surori	Prințesa Maria Amalia de Bourbon-Două Sicilii (1818–1857) Prințesa Maria Carolina de Bourbon-Două Sicilii Prințesa Caroline Ferdinande, Ducesă de Berry Prințesa Maria Antonia a celor Două Sicilii Prințesa Luisa Carlotta a celor Două Sicilii Carlo Ferdinand Leopold al celor Două Sicilii Prince Louis, Count of Aquila[*] Ferdinand al II-lea al Celor Două Sicilii Prince Francis, Count of Trapani[*] Prince Antonio, Count of Lecce[*] Maria Christina a celor Două Sicilii
Căsătorită cu	Pedro al II-lea al Braziliei
Copii	Afonso, Prinț Imperial Isabel, Prințesă Imperială Leopoldina, Prințesă de Saxa-Coburg-Kohary Pedro, Prinț Imperial
Cetățenie	Regatul Italiei  Imperiul Braziliei
Religie	catolicism
Ocupație	colecționar de artă[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă regină consoartă[*]
Familie nobiliară	Casa de Bragança Casa de Bourbon-Două Sicilii
Domnie
Domnie	30 mai 1843 – 15 noiembrie 1889

·         1823: Théodore de Banville, scriitor francez (d. 1891)
* 1837: Joseph Schröter (n. 14 martie 1837, Patschkau – d. 12 decembrie1894, Breslau) a fost un medic, medic militar în rang de colonel, bacteriolog, botanist, ficolog, foarte renumit micolog precum profesor universitar german. El a fost primul care a descris Salmonella typhi, bacteria care provoacă febra tifoidă.^[1] Abrevierea numelui său în cărți științifice este J.Schröt..
Joseph, fiul unui farmacist din Patschkau, a fost interesat deja ca elev de vegetația înconjurătoare și a obținut o bună cunoaștere a plantelor cu flori native. A absolvit liceele din Breslau și Glatz. După bacalaureatul luat în 1855, a început să studieze medicina la Universitatea din Breslau, dar deja în primăvara anului următor s-a înscris la „Academia Friedrich Wilhelm” din Berlin care a fost proiectată pentru pregătirea medicilor militari. La academie a urmărit și cu mult interes cursurile științific-descriptive, predate de Johannes Müller în fiziologie, Anton August Heinrich Lichtenstein în anatomia comparativă, dar în special cel al lui Alexandru Braun despre botanică. În acest timp a devenit membru al frăției studențești Berliner Burschenschaft Normannia.^[2] În ziua de 5 decembrie 1859 a obținut titlul de doctor med. cu teza De paralysi cerebri progressiva.

·         1844: Umberto I, rege al Italiei (d. 1900)

·         1854: Alexandru A. Macedonski (n. 14 martie 1854, București, Țara Românească – d. 24 noiembrie 1920, București, România) a fost un poet, prozator, dramaturg și publicist român. Supranumit poetul rondelurilor, inspirându-se din literatura franceză, este primul reprezentant al simbolismului în literatura română. Inițiatorul cenaclului și revistei literare Literatorul, a susținut modernizarea poeziei românești, fiind într-o continuă polemică cu junimiștii. Aceste polemici i-au afectat serios cariera literară și viața^[6] și au rămas notabile polemicile sale cu Vasile Alecsandri^[7][8], Mihai Eminescu^[9][10] și Ion Luca Caragiale.^[10]

Pe de altă parte, Alexandru Macedonski a încurajat, la începuturile activității lor scriitoricești, numeroși tineri talentați, printre care George Bacovia și Tudor Vianu, pe care i-a publicat în revista sa Literatorul, iar în revista Liga ortodoxă debutează, printre alții, Tudor Arghezi și Gala Galaction.

Alexandru Macedonski a fost ales (în 2006) membru post-mortem al Academiei Române

Familia poetului din partea tatălui a emigrat în Țara Românească la începutul secolului al XIX-lea. Având origini slave de la sud de Dunăre, sârbi, bulgari^[12] sau aromâni^[13], membrii familiei susțineau că au origini de revoluționari sârbi din Macedonia, ocupată de Imperiul Otoman.^[13] Dimitrie, bunicul poetului, și fratele acestuia Pavel au participat la Revoluția din 1821, susținând Eteria împotriva regimului fanariot. Dimitrie și Pavel au făcut parte, alături de Eterie, din complotul împotriva lui Tudor Vladimirescu.^[14] Din anul 1830, în timpul guvernării ruse, fraților Macedonski li s-a recunoscut statutul de aristocrați valahi^[15] și au primit ranguri militare în armata țării. Dimitrie se căsătorește cu Zoe, fiica unui ofițer rus sau polonez, iar fiul lor Alexandru, tatăl poetului, după o educație militară în Imperiul Rus, urcă pe scara ierarhică militară până la funcția de Ministru de Război în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, după Unirea Principatelor Române.^[16] În timpul studiilor din Rusia, tatăl poetului, pentru a câștiga respectul colegilor, își croiește „un arbore genealogic gigantic”, declarându-se descendent din familia Biberstein-Rogala, care domnise în Lituania.^[13]Datorită slujbei tatălui, familia poetului se muta des.

Mama poetului, Maria Fisența (Vâcenț sau Vicența), provenea dintr-o familie de boieri din Oltenia,^[17] a fost fiica lui Emanuel Fisența, posesorul unei averi mari, și a Ecaterinei Urdăreanu-Brăiloiu, fiica mai puțin avută a unei familii din vechea boierime. Tatăl Mariei a murit la scurt timp după nașterea acesteia, iar mama sa s-a recăsătorit cu pitarul Dimitrie Pîrîianu, la 12 februarie 1848.^[18]

Memoriile scrise de mama poetului sunt „pagini vrednice de a fi cunoscute atât printr-un adevărat dar de a povesti, plin de umor și culoare, cât și prin mărturia acelui acelui patetism în care gustul romantic se amestecă cu un fel de natural de a fi, prevestind pe al poetului.”^[18]

Alexandru A. Macedonski s-a născut la București, fiind cel de-al treilea copil al familiei.

Sora sa cea mare Ecaterina, căsătorită cu un Ghica și mai apoi cu Leboef, publică versuri în limba franceză în Literatorul. Fratele mai mare maiorul Dimitrie Macedonski a fost veteran războiului din 1877, iar fratele mai mic Vladimir, avocat în București, publică și el schițe și nuvele în Literatorul.^[18]

Până la vârsta de șase ani poetul a fost un copil bolnăvicios, având crize regulate de o „nervozitate extremă, expus la un soi de absențe de conștiință momentane”.^[19] În anul 1862 familia îl trimite la școală în Oltenia, petrecându-și astfel mare parte din copilărie la moșia de la Amaradia.^[20] Nostalgia copilăriei și a peisajelor de la Amaradia se regăsesc mai târziu în ciclul poemelor amărăzene.^[20]

Cînd mergi spre munți dinspre Craiova, urcând pe apa Amărezei,

De la Murgaș în Adâncata și la Vocna-n Pometești

Junincele-așteptând gonacii mugesc la gardurile-ogrăzei,

Și-n lunca dintre două dealuri, din Gura-Ploești în Goiești...

Școala o urmează la Colegiul Național Carol I din Craiova, pe care a absolvit-o în anul 1867.^[21]

În anul 1865 scrie poezia Plânsul amantei, inclusă, mai târziu, în volumul Prima verba însoțită de o notă: Această poezie să nu crezi, lectore, că eu o țin drept bună și că nu-i văd erorile de care e plină, dar fiindcă este compusă la etatea de 12 ani și, prin urmare, una din primele mele încercări, am publicat-o făr a o corege^[22].

Tatăl poetului a murit la 24 septembrie 1869, iar mama poetului va susține că acesta a fost otrăvit de oponenții săi politici,^[23] iar această ipoteză este susținută, mai târziu, necontenit de către poet în ziarele sale.^[18]

După moartea tatălui scrie poezia La defunctul meu părinte, Generalul Alex. D. Macedonski, inclusă în volumul Prima verba, datată în manuscris: Viena, 1870.

La 29 noiembrie 1869 directorul liceului din Craiova, G. M. Furtunescu, îi eliberează Certificatu scolasticul prin quare se ncredentiedia, quo scolariu lu Alessandru Macedonschi a terminat anul școlar 1867-68, Clasa a IV-a a Liceului/Gimnasiului Mare din Craiova, la obiectele: Purtare (bună), Limba română și latină (binișoară), limba elenă (binișor), Istorie și Geografie (bine), matern, (binișor), naturale (repetând examenul, binișor), franceză (bine), religie (binișor), desen (binișor).

La 24 martie 1875, Macedonski a fost arestat la Craiova, fiind acuzat de defăimare^[37] și incitare la rebeliune^[38] împotriva Partidului Conservator și a prim ministrului Lascăr Catargiu, fiind închis pentru trei luni, la închisoarea Văcărești din București, dar a fost eliberat în urma campaniei liberale, fiind apărat de către celebrul avocat liberal Nicolae Fleva, cu care a împărțit celula. Macedonski a apărut în fața Curții de Jurați a Tribunalului Ilfov la data de 7 iunie și a fost pus în libertate,^[39] iar populația din București a ieșit pe străzi să celebreze sentința.^[40]

Între 25 martie și 30 iunie 1876 este redactor la Stindardul, ziar politic, literar, comercial și științific, al cărui director era Pantazi Ghica, iar în funcția de redactor l-a urmat Bonifaciu Florescu. În paginile cotidianului va publica, printre altele, traduceri din Lamartine, nuvela Cârjaliul și piesa de teatru Gemenii.

În același an, după dezamăgirea de a nu fi inclus pe listele candidațiilor liberali pentru alegerile generale din anul anterior^[41], Macedonski și-a început cariera în administrație, după numirea lui Ion Emanuel Florescu în funcția de prim ministru și accederea Partidului Național Liberal la guvernare. El fost numit director și prefect interimar al regiunii Bugeac, la Bolgrad. În acest timp, publică traducerea poemului epic Parisina, scris de Lordul Byron, în anul 1816 ^[42] și a finalizat Ithaloși Calul arabului.^[43]

La 8 martie 1878 ține o prelegere la Ateneul Român Asupra mișcării literare din ultimii zece ani^[44], iar printre altele afirmă:

„Pe lângă aceste tinere și suave talente a căror activitate literară a dat, în acești din urmă zece ani roade multiple, nu trebuie să uităm nici pe Iacob Negruzzi poet și satiric eminent; nici pe Eminescu, ce, între felurite poezii, a înavuțit literatura, cu „Epigonii”... poezie ce va rămâne.^[45]”

Funcția sa de prefect interimar a luat sfârșit, la 19 septembrie 1876, după ce s-a împotrivit voinței primului ministru Ion Brătianu „de a închide ochii” și a „făcut pe legalul”, ascultând ordinele ministrului de interne George D. Vernescu, nepermițând intrarea trupelor voluntarilor ruși pe teritoriul țării, în drumul lor spre Principatul Serbiei.^[19]

Alexandru Macedonski în 1878

În anul 1877 colaborează la ziarul Timpul, cotidian al Partidului Conservator, cu versuri: Odă închinată armatei române și o traducere din Gottfried August Bürger, înainte ca Mihai Eminescu, la propunerea lui Titu Maiorescu, să devină redactor al acestui periodic în octombrie 1877. Colaborări intermitente în revista Familia, cu traduceri din Pușkin, Lamartine, Petőfi.

În aprilie 1877 editează ziarul Vestea, „întâiul ziar vândut cu cinci centime în București”, ziar de opoziție în care publică articole împotriva lui C.A. Rosetti și a „viziratului” politic al lui I.C. Brătianu^[46]. Scoate ziarele cu conținut patriotic, dar lipsite de succes: Dunărea, Fulgerul, iar în anul 1880 Tarara"^[47], în care publică articole împotriva liberalilor și a casei regale.

La 14 iunie 1877 este numit de C. A. Rosetti în postul de controlor financiar al județului Putna. Primește știrea cu mari sarcasme: denumind-o „incalificabilă”, enumerându-și meritele de combatant liberal, refuză „nostima funcțiune”. Apoi, la 14 octombrie îi solicită lui Mihail Kogălniceanu postul de atașat de legație, evidențiind faptul că este cunoscător al limbilor franceză, germană și italiană, dar este numit la 13 noiembrie director de prefectură al plășii Silistra Nouă, cu reședința la Cernavodă. În acestă perioadă face excursii arheologice, impresionat îndeosebi de locul denumit Hinovul, care-i inspiră versuri libere, care sunt printre primele în poezia europeană. Își încetează funcția prin desființarea județului Silistrala 9 aprilie 1879.

La 12 aprilie 1879 este numit administrator al plasei Sulina. Călătorește în Insula Șerpilor, iar aici experimentează mari emoții de ordin senzorial și estetic, transfigurate ulterior în Lewki și Thalassa.

Apoi este numit de către liberali inspector general financiar. În 1880 i se oferă funcția de inspector al monumentelor istorice și medalia Bene-Merenti, clasa I, dar nu stătu mult nici în aceste slujbe, astfel până în anul 1902, conform cu George Călinescu, totalizase doar 18 luni de serviciu public,^[48] deoarece mentalitatea sa de fecior de fost ministru îl făcea să aspire doar la marile roluri.^[49]

Macedonski considera o rușine ca un mare literat să se „osândească” la funcționarism:

„Este o rușine ca literații noștri fruntași să fie lipsiți de traiul zilnic sau să se osândească la funcționarism... Partea feminină a societății noastre ar trebui să-și deschidă casele poeților, scriitorilor. În Paris, un poet e plătit cu cinci sute de lei și o mie de lei pe seară, și e cu osebire măgulit de stăpâna casei și de ai ei numai ca să consimtă să-și spună versurile

 Până în 1890 Macedonski a scris poeme ample, de factură romantică, cu versuri lungi și cu un pronunțat caracter satiric, ca de exemplu ciclul Nopților, caracterizat și printr-un abundent retorism romantic, inspirat din volumul Nopțile al poetului romantic francez Alfred de Musset.

După 1890 lirica lui Alexandru Macedonski trece printr-un proces de esențializare. În această perioadă scrie Rondelurile; discursul liric este rezultatul unui efort de sinteză și se bazează pe o metaforă concretă. Poetul renunță la retorismul primei etape, poezia devenind sugestie și muzicalitate. Spre exemplu, acum scrie Rondelul rozelor ce mor, Rondelul apei din grădina japonezului, Rondelul crinilor, Rondelul lucrurilor.

Macedonski este unul dintre puținii autori români de rondeluri. Spre sfârșitul vieții a scris celebrele cicluri Rondelurile pribege, Rondelurile celor patru vânturi, Rondelurile rozelor, Rondelurile Senei și Rondelurile de porțelan. Cele cinci cicluri au fost publicate în volumul postum Poema Rondelurilor (1927).

A publicat un volum de versuri în limba franceză intitulat Bronzes.

Singura traducere în limba engleză a operei lui Alexandru Macedonski este volumul de poezii If I knew („De-aș ști”), o ediție bilingvă (în română și engleză) care cuprinde 50 de poeme selectate de traducătorul volumului, Valentin Petcu.

Nicolae Manolescu consideră că romanul Thalassa este cea mai izbutită dintre prozele lui Macedonski.^[116] Thalassacuprinde într-un conflict erotic una dintre obsesiile macedonskiene: coruperea idealului prin real, nostalgia smulgerii din tirania realului și a realizării plenare sub zodia idealului.

Poezie

• Prima verba (1872);
• Poesii (1882);
• Excelsior (1895);
• Flori sacre (1912);
• Poema rondelurilor (1927)

Proză

• Dramă banală (1896);
• Cartea de aur (1902);
• Le calvaire de feu, Paris, (1906);
• Thalassa (1916); versiunea românească a romanului Le calvaire de feu;
• Nuvele (1923)

Teatru

• Moartea lui Dante Alighieri (1916)
• Gemenii

â

Alexandru Macedonski
Date personale
Născut	14 martie 1854[2][3][4]  București, Țara Românească[5][6]
Decedat	24 noiembrie 1920 (66 de ani)[2][3][4]  București, România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Părinți	Alexandru D. Macedonski Maria Fisența
Frați și surori	Ecaterina (c. Ghica)(c. Leboef) Dimitrie Macedonski Vladimir Macedonski
Căsătorit cu	Ana Rallet-Slătineanu
Copii	George Macedonski Alexis Macedonski Nikita Macedonski Pavel Macedonski Constantin-Hyacint Macedonski Anna Macedonski
Naționalitate	română
Cetățenie	România  Principatele Unite  Regatul României
Ocupație	poet, prozator, dramaturg și publicist
Pseudonim	Duna, Luciliu, Sallustiu
Partid politic	Partidul Național Liberal
Limbi	limba română[1]
Studii	Facultatea de Litere a Universității din București
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1872 - 1920
Mișcare/curent literar	romantism, neoromantism, parnasianism, simbolism, realism, neoclasicism
Subiecte	poeme, rondeluri
Specie literară	poezie, proză, teatru
Operă de debut	1. poezia „Dorința poetului" în Telegraful român 2. 1872 - volumul de versuri „Prima Verba"
Opere semnificative	„Prima verba”, „Flori sacre”, „Poema rondelurilor”
Influențe[ascunde] Dimitrie Bolintineanu, Ion Heliade Rădulescu
Note
A fost supranumit „poetul rondelurilor”
Membru post-mortem al Academiei Române

* 1859: Leonardo Bistolfi (n. 14 martie 1859 – d. 2 septembrie 1933) a fost un sculptor italian, considerat a fi un exponent important al simbolismuluiitalian.

Bistolfi s-a născut în localitatea Casale Monferrato din Piemonte, din nord-vestul Italiei, ca fiu al lui Giovanni Bistolfi, sculptor în lemn și al Angelei Amisano.

În 1876, s-a înrolat în acdemia de arte Brera din Milano, unde l-a avut ca profesor pe Giosuè Argenti. Ulterior, în 1880 a studiat sub îndrumarea lui Odoardo Tabacchi la Accademia Albertina din Torino.

În 1893 Bistolfi s-a căsătorit cu Maria Gusberti.

* 1864: Prințesa Marie Anne de Saxa-Altenburg (14 martie 1864 – 3 mai1918) a fost soția Prințului Georg de Schaumburg-Lippe.^[2] Ca fiică cea mare a Prințului Moritz de Saxa-Altenburg și a Prințesei Augusta de Saxa-Meiningen a fost membră a casei ducale de Saxa-Altenburg.^[2] A fost sora lui Ernest al II-lea, Duce de Saxa-Altenburg.

La 16 aprilie 1882 la Altenburg, Marie Anne s-a căsătorit cu Georg, Prinț de Schaumburg-Lippe, care era cu aproape 18 ani mai mare decât ea. Soțul ei a fost fiul cel mare al Prințului Adolf I de Schaumburg-Lippe și succedase ca Prinț de Schaumburg-Lippe în 1893. Cuplul a avut nouă copii:

• Prințul Adolf al II-lea (1883–1936)
• Prințul Moritz Georg (1884–1920)
• Prințul Peter (1886-1886)
• Prințul Wolrad (1887–1962)
• Prințul Stephan (1891–1965)
• Prințul Heinrich (1894–1952)
• Prințesa Margaretha (1896–1897)
• Prințul Friedrich Christian (1906–1983)
• Prințesa Elisabeta (1908–1933)

Cu ocazii celebrării nunții de argint în 1907, împăratul Wilhelm al II-leale-a făcut cadou lui Georg și Marie Anne reședința ancestrală a familiei, castelul Schaumburg.^[3] Castelul a fost controlat de Hohenzollern încă de când bunicul lui Georg s-a situat d epartea austriecilor în 1866 în războiul austro-prusac.^[3] Cadoul a fost de asemenea menit să fie o recunoaștere a susținerii lui Georg în disputa asupra succesiunii la tronul Lippe-Detmold.^[3]

Prințul Georg a murit la 29 aprilie 1911. Prințesa Marie Anne a murit șapte ani mai târziu, la 3 mai 1918, la vârsta de 54 de ani

Prințesa Marie Anne
Marie Anne, c. 1885
Date personale
Născută	14 martie 1864 Altenburg
Decedată	3 mai 1918 (54 de ani) Bückeburg, Germania
Înmormântată	Mausoleul Bückeburg[1]
Părinți	Moritz de Saxa-Altenburg Prințesa Augusta de Saxa-Meiningen
Frați și surori	Ernst al II-lea, Duce de Saxa-Altenburg Prințesa Louise Charlotte de Saxa-Altenburg Prințesa Elisabeta de Saxa-Altenburg
Căsătorită cu	Georg, Prinț de Schaumburg-Lippe
Copii	Adolf al II-lea, Prinț de Schaumburg-Lippe Prințul Moritz Georg Prințul Peter Wolrad, Prinț de Schaumburg-Lippe Prințul Stephan Prințul Heinrich Prințesa Margaretha Prințul Friedrich Christian Prințesa Elisabeta
Cetățenie	Germania
Apartenență nobiliară
Titluri	Regină Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Saxa-Altenburg (prin naștere) Casa de Lippe (prin căsătorie)

* 1869: Algernon Henry Blackwood, CBE (n. 14 martie 1869 – d. 10 decembrie1951) a fost un scriitor englez de povestiri scurte și romancier, unul dintre scriitorii cei mai prolifici de povești cu fantome din istoria genului. El a fost, de asemenea, un jurnalist și un narator de radiodifuziune. S. T. Joshi a declarat că „munca sa este mai constantă decât a oricărui scriitor meritoriu de povestiri ciudate, cu excepția lui Dunsany”^[7] și că Incredible Adventures, colecția lui de povestiri, „poate fi prima colecție de povestiri ciudate din acest sau oricare alt secol

·         1879 - S-a născut pictoriţa Cecilia Cuţescu-Storck. A realizat peisaje panoramice, compoziţii decorative cu figuri, picturi murale, dintre care cea mai importantă este „Istoria negoţului românesc", situată în aula Academiei de Studii Economice din Bucureşti (m.29.10.1973).

·         1879: S-a nascut Albert Einstein, fizician german, autorul teoriei relativitatii si laureat al Premiului Nobel pentru Fizica (1921). A emigrat in 1933 in SUA, unde s-a naturalizat in 1940, a fost profersor universitar la Berlin si Princeton. Pana sa ajunga aici, Albert Einstein a studiat la Munchen, unde familia sa avea un mic magazin de aparate electrice. Desi nu a vorbit pana la varsta de 3 ani, inca de tanar a aratat o curiozitate vie pentru natura si o abilitate inascuta in intelegerea conceptelor matematice dificile. La 12 ani a invatat singur geometrie euclidiana. Cand avea 15 ani, a renuntat la scoala, profitand si de faptul ca familia sa s-a mutat la Milano, in Italia. Totusi, a absolvit liceul la Arrau, in Elvetia, si s-a inscris la Politehnica din Zurich. A lucrat ca meditator si suplinitor, iar in 1902 a devenit examinator la Biroul de Patente din Berna. In 1903 s-a casatorit cu Mileva Maric, cu care fusese coleg de facultate. Au avut doi fii, dar in cele din urma au divortat. Einstein s-a recasatorit insa mai tarziu. Cand Hitler a venit la putere in Germania, in 1933, Einstein a emigrat in Statele Unite. A obtinut un post la Institutul de studii avansate din Princeton, New Jersey, unde a si incetat din viata in data de 18 aprilie 1955. A pubicat studii nenumarate, care au revolutionat lumea: “Relativitatea: teoria speciala si generalizata”(1916), “Despre sionism”(1931), “Constructori ai universului”(1932), “De ce razboi?”(scrisa impreuna cu Sigmund Freud), “Lumea asa cum o vad eu”(1934), “Evolutia fizicii”(1938), si “Din ultimii mei ani”(1950). Documentele adunate ale lui Einstein sunt publicate intr-o opera de mai multe volume incepand din 1987. Este cunoscut mai ales pentru Teoria relativitatii, dar a avut contributii importante si in alte domenii ale fizicii. A devenit faimos pentru explicarea efectului fotoelectric (pentru care a castigat premiul Nobel), fiind de asemenea un pionier in mecanica cuantica.

Albert Einstein - foto: ro.wikipedia.org

* 1880: Prințesa Thyra a Danemarcei și Islandei (Thyra Louise Caroline Amalie Augusta Elisabeth; 14 martie 1880 – 2 noiembrie 1945) a fost al șaselea copil și a treia fiică a regelui Frederic al VIII-lea al Danemarcei și a soției acestuia, Lovisa a Suediei.

În momentul nașterii ei, tatăl ei era Prinț Moștenitor al Danemarcei, fiul cel mare al regelui Christian al IX-lea. Mama ei era fiica cea mare a regelui Carol al XV-lea al Suediei și a reginei Louise a Olandei. Frații ei au fost: Christian al X-lea al Danemarcei, Haakon al VII-lea al Norvegiei, Prințesa Louise, Prințul Harald, Prințesa Ingeborg, Prințul Gustav și Prințesa Dagmar a Danemarcei

A fost numită după mătușa ei, Prințesa Thyra a Danemarcei. A murit necăsătorită și fără copii.

Prințesa Thyra
Date personale
Nume la naștere	Thyra Louise Caroline Amalie Augusta Elisabeth
Născută	14 martie 1880 Copenhaga
Decedată	2 noiembrie 1945 (65 de ani) Copenhaga
Înmormântată	Roskilde Cathedral[*]
Părinți	Frederic al VIII-lea al Danemarcei Lovisa a Suediei
Frați și surori	Prințesa Dagmar a Danemarcei Prințesa Ingeborg a Danemarcei Prințesa Louise a Danemarcei Haakon al VII-lea al Norvegiei Christian al X-lea al Danemarcei Prințul Harald al Danemarcei Prințul Gustav al Danemarcei
Cetățenie	Danemarca
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Glücksburg

·         1883: Grigore Tabacaru (n. 14 martie 1883, Hemeiuș – d. 9 martie 1939, București) este o personalitate notabilă din istoria începuturilor științelor pedagogiei și psihologiei, dublată de un neobosit om de cultură. A fost și autor de manuale pentru învățământul primar și gimnazial

S-a născut în comuna Fântânele (azi Hemeiuș) și a urmat studiile medii la școala care mai târziu se va numi Gimnaziul Principele Ferdinand, iar azi se numește Colegiul Național „Ferdinand I” – Bacău. Aici se întâlnește pentru prima dată cu George Andone Vasiliu, (mai mare cu doi ani, cel care își va lua ca poet pseudonimul George Bacovia) și cu care va avea o lungă și fructuoasă colaborare jurnalistică.

A popularizat în România psihologia fiziologică^⁠(en), pe atunci în vogă, și a urmărit și studiat pedagogia experimentală despre care a și scris la 20 de ani prima lucrare: „Caracterul”.

A înființat și a condus o serie de reviste al căror scop a fost educația națională, popularizarea cercetărilor din domeniul psihologiei și pedagogiei.

În 1911 este invitat la Congresul Internațional de Pedagogie de la Bruxelles. Cercetările și documentările în direcția psihologiei gândirii se concretizează într-o teză de doctorat susținută la München.

Urmează un lung șir de lucrări de specialitate și înființarea Universității Libere la Ghimeș - Bacău (într-un peisaj rural și montan de basm), influențat poate de Vălenii de Munte al lui Iorga^[2].

Va rămâne în istoria culturii și pentru editarea operelor complete ale lui Ion Creangă cât și pentru fundarea Societății Ateneul Cultural, cu ajutorul căreia va scoate „Ateneul literar”, primul nume al revistei „Ateneu” de azi.

·         1885: S-a nascut Constantin I. Gane, scriitor roman, autorul lucrarii “Trecute vieti de doamne si domnite”.

·         1888: Stanisław Wędkiewicz /vend'kie.vici/ (n. 14 martie 1888, Rzeszów - d. 1963) a fost un lingvist polonez, romanist și slavist de renume, membru corespondent străin al Academiei Române (din 1929).
Stanisław Wędkiewicz și-a început studiile la Cracovia și le-a continuat la Viena, sub îndrumarea reputatului romanist Wilhelm Meyer-Lübke, terminându-le în 1911 prin susținerea unei teze de doctorat pe sintaxă italiană. Continuă specializarea prin stagii la Paris, Berlin și în Italia. Întreaga sa activitate a fost de excepție: spirit enciclopedic, va fi preocupat de domeniul mai larg al umanioarelor. Om de acțiune, se implică activ în societate, fiind între primii organizatori ai Universității din Poznań după Primul Război Mondial. Pe parcursul vieții a funcționat la cele trei mari universități poloneze: Varșovia, Cracovia și Poznań.

·         1897: Ionel S. Pavel, medic român, membru al Academiei Române și al Academiei de Medicină din Franța (d. 1991)

·         1898: Ștefan Constantinescu (n. 14 martie 1898, Târgu Ocna – d. 23 februarie 1983, București) a fost un pictor român.

S-a născut într-o casă din fosta stradă Centru (actual Victoriei) din Târgu Ocna, fiind fiul comerciantului Simion Constantinescu și al Mariei. Înclinația acestuia pentru desen a fost observată din timpul copilăriei, unchiul său, Alecu Teodoru, ducându-l la București pentru a învăța să picteze icoane de la un meșter cunoscut la acea vreme, Gheorghe Serafim

Alături de Gheorghe Popescu s-a remarcat printre cei mai prestigioși pictori muraliști ai timpului. Atras de arta monumentală, Ștefan Constantinescu a realizat mai multe fresce și mozaicuri.^[1]

Ulterior a fost profesor de pictură monumentală la Universitatea Națională de Arte Frumoase „Nicolae Grigorescu” București. A realizat călătorii de studii în Franța, Italia, U.R.S.S., Cehoslovacia, Ungaria, Republica Democrată Germană. Din anul 1926 a început să participe la saloanele oficiale de pictură. După această perioadă a avut numeroase expoziții personale: 1956 (desen), 1970 (pictură și grafică), 1971 (pictură), în țară și străinătate (Sofia, Budapesta, Moscova, Berlin, Helsinki, Geneva, Viena, Roma, etc. A realizat expoziții personale în București (1956 și 1970) și Tel Aviv(1971). S-a remarcat în peisagistică, situat în genul postimpresionismului, majoritatea lucrărilor implicând natura ca subiect principal.^[1]

Printre picturile realizate de acesta este și „Peisaj din Târgu Ocna”, ce surprinde atmosfera interbelică a centrului orașului, cu biserica „Precista” într-un colț, înconjurată de vechile dughene.^[1]

În domeniul artei monumentale a realizat o serie de compoziții caracterizate printr-o desfășurare narativă largă, printre acestea fiind: „Basmele românilor” (Reșița, 1959), „Legături aeriene ale României” (TAROM–București), compoziția de la palatul UNESCO din Geneva, etc.^[1]

„Pictura de șevalet îl va preocupa numai o vreme, pentru că, în anii maturității sale artistice, el se va îndrepta spre arta monumentală, cu foarte rare întoarceri la peisaj, genul său predilect, în pictura de mici dimeensiuni. Subordonată unei compoziții de factură mai degrabă grafică, vibrația cromatică pătrunde, însă, în jocurile de lumini și umbre colorate, definind specificul luminii unui peisaj, freamătul ei poetic.”

—Marin Mihalache, 1976

Ștefan Constantinescu
Date personale
Născut	14 martie 1898 Târgu Ocna, România
Decedat	1983, (85 de ani) București, Republica Socialistă România
Naționalitate	România
Ocupație	pictor
Activitate
Domeniu artistic	pictură
Profesor pentru	Florin Ciubotaru
Premii	Maestru Emerit al Artei

·         1898: Mircea Damian, prozator și publicist român (d. 1948)

* 1902: Arhiducele Gottfried de Austria (germană Gottfried Maria Joseph Peter Ferdinand Hubert Anton Rupert Leopold Heinrich Ignaz Alfons, Erzherzog von Österreich, Prinz von Toskana^[1][2]) (14 martie 1902 – 21 ianuarie 1984) a fost membru al liniei toscane a Casei de Habsburg-Lorena și Arhiduce de Austria prin naștere.

Gottfried a fost fiul cel mare^[1][2] al Arhiducelui Petru Ferdinand de Austria și a soției acestuia, Prințesa Maria Cristina de Bourbon-Două Sicilii.^[1][2] Gottfried a crescut împreună cu cei trei frați ai lui (un frate și două surori) la Salzburg și Viena până la sfârșitul Primului Război Mondial în 1918, când familia lui a emigrat la Lucerna, Elveția.

La 2 august 1938 Gottfried s-a căsătorit civil cu Prințesa Dorothea de Bavaria, al cincilea copil și a patra fiică a Prințului Franz de Bavaria și a soției acestuia, Prințesa Isabella Antonie de Croÿ,^[1][2] și religios la 3 august 1938, la Sárvár, Ungaria.^[1][2] Gottfried și Dorothea au avut patru copii împreună:^[1][2]

• Arhiducesa Elisabeta de Austria (n. 2 octombrie 1939)
• Arhiducesa Alice de Austria (n. 29 aprilie 1941)
• Arhiducele Leopold Franz de Austria (n. 25 octombrie 1942)
• Arhiducesa Maria Antoinette de Austria (n. 16 septembrie 1950)

Arhiducele Gottfried
Gottfried de Austria
Date personale
Nume la naștere	germană Gottfried Maria Joseph Peter Ferdinand Hubert Anton Rupert Leopold Heinrich Ignaz Alfons
Născut	14 martie 1902 Linz, Austro-Ungaria
Decedat	21 ianuarie 1984 (81 de ani) Bad Ischl, Austria
Părinți	Arhiducele Petru Ferdinand, Prinț de Toscana[1] Prințesa Maria Cristina a celor Două Sicilii[1]
Frați și surori	Archduchess Helena of Austria[*] Archduchess Rosa of Austria[*]
Căsătorit cu	Dorothea de Bavaria
Copii	Arhiducesa Elisabeta Arhiducesa Alice Arhiducele Leopold Franz Arhiducesa Maria Antoinette
Cetățenie	Austria
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Habsburg-Lorena
Șeful Casei de Habsburg-Toscana
Domnie	8 noiembrie 1948 - 21 ianuarie 1984
Predecesor	Arhiducele Petru Ferdinand
Succesor	Arhiducele Leopold Franz

* 1903: Molla Mustafa Barzani (în kurdă:Mela Mistefa yê Barzanî sau مستەفا بارزانی ,în arabă:الملا مصطفى البارزاني Al Molla Mustafa Al Barzani, 14 martie1903 Barzan, în zona Kurdistanului irakian, pe atunci în Imperiul Otoman, - 1 martie 1979 Washington) a fost un conducător militar și politican kurd, președintele fondator al Partidului Democrat Kurd. Barzani a condus lupta națională armată pentru autonomia poporului kurd în Iranși mai ales în Irak.
Născut în 1903 în satul Barzan,din nordul Kurdistanului irakian, care în acea vreme făcea parte din Provincia Mosul din Imperiul Otoman. Familia sa este una din cele mai mari din regiune și aparține ordinului religios sufit Naqshabandi. Mustafa era nepot al șeicului Said Barzani și al cincilea fiu al șeicului Muhammad Barzani, care a murit la scurt timp după nașterea sa. Mustafa a fost crescut de fratele său, șeicul Abd as Salaam, iar după arestarea acestuia de către turci în anul 1914, de către alt frate, Ahmed Barzani (1896-1969), care a stat în fruntea luptei kurzilor irakieni pentru autodeterminare până în anii 1930. După spusele sale, prima sa amintire din copilărie era de după arestarea familiei sale de către călăreții din tribul Hamidiye, aflați în slujba otomanilor, când s-a văzut în închisoare la Diyarbakır împreună cu mama sa. La vârsta de 12 ani a asistat la spânzurarea fratelui său, Abd as Salaam , din ordinul guvernatorului otoman al Mosulului, pentru motivul de a se fi răsculat contra stăpânirii. A învățat la școala din satul sau natal si apoi a urmat școli religioase (medrese) în Turcia și apoi la Suleimaniye, unde s-a distins la învățătură. În 1919 și Mustafa a luat parte, în fruntea unui detașament de luptători, la răscoala kurdă condusă de Mehmûd Berzincî contra noilor stăpânitori ai regiunii, britanicii. La scurt timp după aceea a participat la o expediție menită să salveze mai multe familii de armeni din mâinile turcilor. Ca trimis al fratelui său, Ahmed Barzani, Mustafa l-a vizitat pe un alt conducător al kurzilor, șeicul Said. În anii 1931 -1932 Mustafa a participat activ la răscoala tribului Barzani condusă de fratele său Ahmed, contra monarhiei hașemite irakiene, învingând în valea Waja doua batalioane irakiene, întărite de trei companii de cavalerie și de poliție și de o baterie de artilerie. După reprimarea răscoalei Ahmed ți Mustafa Barzani au fost surghiuniți în Turcia. Apoi beneficiind de o amnestie s-a întors în patrie. Numai că, în ciuda promisiunilor, autoritățile l-au exilat de îndată, împreună cu toată familia, în sudul Irakului iar după aceea la Suleimaniye.În acea vreme a supraviețuit și primei tentative de asasinat, când guvernatorul Mosulului a pus să-i otrăvească cafeaua

În iulie 1975 la Teheran lui Barzani, care era un vechi fumător de tutun, i-a fost diagnosticat un cancer pulmonar.Din acest motiv în august 1975 a plecat cu acordul Iranului și al SUA la tratamente în Statele Unite, la Clinica Mayo din Rochester, Minnesota. A evitat sa înceapă proceduri diagnostice și de tratament în Iran pentru a nu rămâne blocat acolo. Voia cu aceasta ocazie să se elibereze un pic din semi-arestul iranian și să pledeze cauza poporului său pe lânga administrația Nixon și secretarul de stat Kissinger. Americanii nu au văzut în el un oaspete binevenit, deoarece erau interesați să păstreze în secret legăturile CIA și ale administrației SUA cu rebelii kurzi. Kissinger nu a acceptat să-l întâlnească, și l-a însărcinat cu aceasta pe subsecretarul de stat Joseph Sisco. După tratamentele urmate, în octombrie, in ciuda obiecțiunilor sale, Barzani a fost transportat înapoi în Iran. Din motive de sănătate, a trebuit să revină în S.U.A. în iunie 1976. Între timp Iranul a fost zguduit de revoluția islamică care l-a răsturnat pe șah. Barzani a murit la spitalul Georgetown din Washington în martie 1979. Fiii săi, Masud și Idris Barzani i-au succedat la conducerea Partidului Democrat Kurd. Rămășițele sale pământești au fost transferate la 5 martie la Oshnavie, la vest de Mehabad, în Iran. La 6 octombrie 1993 în plină perioadă de ostilități militare, ele au fost mutate și reîngropate în satul sau natal, Barzan, alături de fiul său, Idris.

Molla Mustafa Barzani a avut 10 copii: Sabir, Luqman, Ubeidullah (1927-1980s?), Idris, Masud, Sidad, Nihad, Dilshad, Sihad și Wecih. Moștenitorul său la conducerea Partidului Democrat Kurd este fiul său Masud Barzani (născut în 1946), care îndeplinește din anul 2005 și funcția de președinte al Kurdistanului irakian autonom Din anul 2012 prim-ministrul Kurdistanului irakian autonom este Nêçîrvan Îdrîs Barzanî, nepotul său, de la fiul său Idris, care a mai îndeplinit această funcție în anii 2006-2009

·         1904: Doris Eaton Travis, actriță și dansatoare americană (d. 2010)

·         1908: S-a nascut (14 martie s.n./27 martie s.v), fizicianul si academicianul roman Serban Titeica; (d. 1985). Șerban Țițeica (n. 14 martie (S.N. 27 martie) 1908, București – d. 28 mai 1985, București) a fost un fizician român, profesor universitar, membru al Academiei Române (1955) și vicepreședinte al acesteia (1963-1985). Este unanim considerat drept fondatorul școlii române de fizică teoretică. A făcut cercetări în domeniul termodinamicii, a fizicii statistice, mecanicii cuantice, fizicii atomice și în fizica particulelor elementare

* 1908: Lucian Boz (n. 9 noiembrie 1908, Hârlău - d. 14 martie 2003, Sydney, Australia)^[2] a fost un critic literar, eseist, poet și traducător, unul din reprezentanții de seamă ai „Generației 1927”.

Este fiul Clarei (n. Sapina) și al lui Mendel Boz, care a participat la Primul Război Mondial, unde a fost rănit și decorat.^[3]

După ce s-a mutat cu părinții la București, a studiat la liceul „Gheorghe Lazăr”.^[4] A urmat apoi Facultatea de Drept din București, obținând licența în 1934.

În 1930 a debutat la cotidianul, devenit apoi săptămânal „Facla” apoi, în 1933 a devenit redactor al ziarelor „Dimineața”, „Adevărul” și săptămânalul „Cuvântul Liber”. La doar 24 de ani, în 1932, a publicat eseul Eminescu. Încercare critică, ce i-a atras atenția lui George Călinescu care i-a scris un comentariu elogios.^[2] A înființat revista literară Ulise din care, începând din octombrie 1932, au apărut patru numere. Debutul literar l-a făcut la revista „Premiera” în 1937.

A fost prieten apropiat cu Eugène Ionesco, Emil Cioran, Mircea Eliade, Ion Vinea, Ilarie Voronca, George Călinescu, Ștefan Baciu, Emil Boldan, Constantin Noica, Nicolae Steinhardt, Grigore Cugler și a multor alte personalități ale literaturii române.^[4]

Împreună cu Gherasim Luca, Dolfi Trost, Jules Perahim, Jacques Hérold, Barbu Fundoianu, Paul Păun, Gellu Naum, și alții, formează „al doilea val” al curentului suprarealist (1933-1951).

După suprimarea ziarelor Adevărul și Dimineața, de către Guvernul Octavian Goga, în decembrie 1937, Lucian Boz a plecat la Paris, unde a urmat cursuri de drept economic la École Pratique de Hautes-Etudes (Sorbona), în 1938-1939, pe care nu le-a putut termina din cauza războiului, respectiv a ocupației germane.^[3], după care a participat la mișcarea de Rezistență. În 1943 a fost arestat de Gestapo și a ajuns, împreună cu soția sa, în lagărul La Cité de la Muette (un Sammellager în germanǎ, adică un lagăr de adunare) de la Drancy, de unde urma să fie trimiși în Germania. Au fost salvate doar 12 persoane, între care și soții Boz.^[5] Deși era evreu, fiind cetățean român Lucian Boz a fost salvat de la moarte în 1944 prin intervenția Legației române de la Paris.^[4]

Întors în țară după 1944 a creat, în asociație cu Martin Econom, cotidianul în limbă franceză „L’Information Internationale”, și a devenit redactor al cotidianului „Finanțe și Industrie”.

În 1946 a părăsit România și s-a stabilit la Paris, unde a colaborat ocazional la „Le Monde”. În 1947 a fost trimis în țară pentru a face un reportaj în regiunile bântuite de secetă. A fost pentru ultima oară când a venit în România.

În 1950 a părăsit Parisul, plecând la Geneva, de unde a emigrat în Australia și a înființat un birou de „Public Relations”, clientul cel mai important fiind Industria aerospațială franceză, pentru care a lucrat 22 de ani.

După ieșirea la pensie, în 1974, s-a ocupat de reeditarea unora din cărțile sale, în regie proprie și în tiraje mici

Volume publicate:

• Eminescu - Încercare critică, Editura „Slova” București 1932,
• Cartea cu poeți, Editura „Vremea” 1935,
• Masca lui Eminescu, Editura „Vinea” 1935
• Franța 1938-1944, Editura „Cartea Românească”, 1945
• Masca lui Eminescu, reeditare, editura autorului, Sydney 1979,
• Moartea abstractă și alte nuvele, editura autorului, Sydey, 1980
• O săptămână a poeziei, editura autorului, Sydey, 1981.
• Anii literari '30: cronici, eseuri și medalioana critice, 278 pagini, editura autorului, Sydey, 1981
• Piatra de încercare, Editura „Vinea”, București, 2000

În periodice de  limbă engleză:

• A publicat ani de-a rândul în revista română „Mele“ din Hawaii.
• A publicat eseuri și cronici literare în publicații australiene: The Sydey Morning Herald, The Australian, The Bulletin.

Lucian Boz, în viziunea lui Ion Valentin Anestin

* 1911: George Drumur (pseudonimul literar al lui George Pavelescu; n. 14 martie 1911, Horecea–Mănăstirii, districtul Cernăuți, Ducatul Bucovinei – d. 7 iunie 1992, Timișoara) a fost un scriitor, publicist, muzicolog și traducător român.

A fost membru al Societății Scriitorilor Bucovineni și al Uniunii Scriitorilor din România.

A fost licențiat al Institutului Regal de Științe Administrative al României, Școala superioară de documentare și de științe administrative, al Conservatorului de muzică și artă dramatică din Cernăuți și absolvent al Facultății de matematică-fizicădin Timișoara-București.^{[necesită citare]}

A fost secretar de redacție al revistei „Iconar” din Cernăuți, prim-redactor al revistei „Bucovina literară” din Cernăuți, redactor șef al publicației „Deșteptarea” din Cernăuți, director al editurii „Bucovina literară” din Cernăuți, președintele Cercului „Bucovina literară” din Cernăuți.^{[necesită citare]}

A fost funcționar la Mitropolia Bucovinei și la Fundațiile culturale române, director al Căminului cultural Egumenul Artemondin Horecea-Mănăstirii, director al Editurii George Drumur din Cernăuți, profesor la diverse școli din Cernăuți, profesor la Școala profesională de ucenici din Brezoi[1], jud. Vâlcea, funcționar la Federala Cooperativelor Agricole „Centru” din Timișoara, secretar casier la Conservatorul de Muzică din Timișoara, șef de serviciu la Institutul de Artă din Timișoara, prim secretar la Institutul de Artă din Timișoara, profesor/secretar la Școala specială de muzică din Timișoara, profesor cumulard la Școala populară de artă și Universitatea populară din Timișoara, secretar artistic la Opera de Stat din Timișoara, secretar literar-muzical la Opera de Stat din Timișoara.

A debutat în 1931 cu două poezii în revista „Junimea literară” din Cernăuți (poeziile Peisaj și Pace

A publicat:

• Solstiții, Editura Iconar, Cernăuți, 1936
• Suflete în azur, Editura Bucovina, București, 1940
• Vatra cu stele, Editura Bucovina literară, Cernăuți, 1942
• Însemnele anilor, Editura Facla, Timișoara, 1973
• Neodihna cuvintelor, Editura Facla, Timișoara, 1986

·         1912 - S-a născut Les Brown (Lester Raymond), clarinetist şi şef de orchestră american.
* 1912: Clifford Sydney Bastin (n. 14 martie, 1912 – 4 decembrie, 1991) a fost un fotbalist englez.
* 1914: Visarion Aștileanu, născut Vasile Aștileanu, (n. 14 martie 1914, Cluj - d. 6 august1984, Arad) a fost un preot român unit (greco-catolic), secretar al episcopului Iuliu Hossu, deținut politic, apoi paroh romano-catolic și ulterior episcop ortodox al Episcopiei Aradului.

Vasile Aștileanu a urmat studiile secundare la Liceul "George Bariț" din Cluj (1925-1933), cele superioare la Academia Teologică Unită din Cluj (1933-1935), continuând cu studii de Filosofie și Teologie în Colegiul “De Propaganda Fide" din Roma (1935-1942), unde a fost trimis de episcopul Iuliu Hossu. La Roma a obținut licența (1941) și doctoratul (1942). A fost secretar eparhial și preot la Biserica Bob din Cluj (1942-1949).

În august 1949 a trecut fraudulos frontiera cu Iugoslavia. După extrădarea sa în România a lucrat ca bibliotecar la un spital din București în 1950, apoi ca strungar la Combinatul Siderurgic Reșița în 1951-1952.^[1]

Între 1952-1955 a fost deținut politic ca preot greco-catolic, sub acuzația de a fi organizat împreună cu Nicolae Purarezistența unită în Episcopia de Cluj-Gherla. După eliberarea sa ca urmare a amnistiei din 5 octombrie 1955 a funcționat ca paroh romano-catolic la Biserica Sfinții Apostoli Petru și Paul din Răducăneni, în actualul județ Iași.

În anul 1958 a trecut la Biserica Ortodoxă Română, unde a funcționat mai întâi ca inspector patriarhal, apoi, din 1962 ca episcop vicar patriarhal.^[1] Trecerea sa la BOR a fost folosită de autorități ca mijloc de presiune asupra altor preoți greco-catolici, să-i urmeze exemplul. În noiembrie 1958, după „revenirea” lui Aștileanu, au fost arestați mai mulți preoți greco-catolici care activaseră clandestin (în Turdaș, Benic, Crișcior, Beldiu etc.).^[1]

În perioada în care a fost inspector general patriarhal a slujit ca preot la Biserica Popa Tatu și la Biserica Antim din București (1958-1961). La 9 septembrie 1962 a fost tuns în monahism la Mănăstirea Sinaia, sub numele Visarion, și hirotonit arhiereu cu titlul „Ploeșteanul”. Între 1962-1969 a funcționat ca episcop-vicar patriarhal. În data de 16 decembrie1968 a fost ales episcop-vicar la Mitropolia Ardealului, cu titlul „Rășinăreanul”, recunoscut în funcție de Nicolae Ceaușescuîn data de 30 decembrie 1968.^[2] Instalarea sa în funcție a avut loc pe 1 iunie 1969. În data de 10 iunie 1973 a fost ales episcop al Aradului, ca succesor al episcopului Teoctist Arăpașu. La Arad a fost înscăunat la 26 august 1973, unde a păstorit până la moarte.

Episcopul Aștileanu a fost înmormântat la Mănăstirea Hodoș-Bodrog

·         1919: S-a nascut Alexandru Paleologu, eseist, critic literar si om politic.(d.2 septembrie 2005) (2000 - Premiul de Excelenţă în Cultură Româna) ("Bunul-simţ ca paradox. Eseuri", "Minunatele amintiri ale unui ambasador al golanilor", "Sfidarea memoriei", "Despre lucruri cu adevărat importante", "L'Occident est a l'Est") (m. 1 septembrie 2005). Alexandru (Alecu) Paleologu (n. 14 martie 1919, București – d. 2 septembrie 2005, București) a fost un scriitor, eseist, critic literar, diplomat și om politic român. S-a născut într-o veche familie boierească ale carei origini sunt probabil în Imperiul Bizantin, familie care s-a mutat din Lesbos în Țările Române, la începutul secolului al XVIII-lea. Prin diverse înrudiri, Paleologu a fost descendent al domnitorului Constantin Brâncoveanu. În 1944, a fost referent la Comisia Română de Aplicare a Armistițiului, iar între 1946 și 1948 este atașat de legație la Ministerul Afacerilor Externe al României. Urmărit de Securitate, se ascunde sub un nume fals (Ion Crăifăleanu) în orașul Câmpulung-Muscel până în ianuarie 1956, când fapta pentru care fusese urmărit se prescrisese și putea reintra în legalitate. În 1959 este arestat în lotul Noica-Pillat. Arestările în respectivul lot încep în decembrie 1958, cu Constantin Noica, iar ultimul arestat din lot, în ianuarie 1960, este Nicolae Steinhardt. Sunt arestați 23 de intelectuali de prestigiu, anchetați și condamnați la pedepse de la 6 ani până la 25 de ani muncă silnică. Paleologu este arestat pe 8 septembrie 1959 (la ora 2 noaptea este obligat să-și strângă câteva lucruri, fiind apoi urcat într-o dubă și dus la celebra închisoare „Malmaison” din cadrul Ministerului Afacerilor Interne (București) și condamnat la 14 ani de muncă silnică cu confiscarea averii. În timpul detenției a fost racolat de Securitate ca informator. A fost grațiat în 1964. După revoluția română din 1989, a fost numit Ambasador al României în Franța începând cu 31 decembrie 1989 , și demis în iunie 1990 din cauză că simpatiza cu „golanii” din Piața Universității (numindu-se chiar „ambasadorul golanilor”), cât și din cauza vederilor sale monarhiste. După aceea, devine membru al Partidului Alianței Civice, înființat de Nicolae Manolescu, fiind ales între 1992 și 1996 senator în circumscripția electorală Argeș. Și-a continuat mandatul de senator din partea Partidului Național Liberal, fiind între 1996 și 2000 senator de Vrancea și între 2000 și 2004 senator de București. În 1990 a fost ales Mare Maestru al Marii Loji Masonice Naționale din România, cu sediul la Paris Din 1992 a fost președinte al Consiliului Fundației Societatea Civilă.

Paleologu este unul dintre rarii intelectuali români care, după ce a colaborat cu Securitatea, a recunoscut încă dinainte de 1989 această colaborare, iar după 1990 a fost primul caz de recunoaștere și asumare publică și explicită a acestei colaborări.

În primele luni ale lui 1990 a fost primul și unul dintre cei foarte puțini oameni de cultură români care și-au recunoscut colaborarea cu Securitatea. Mărturia sa va fi publicată mai târziu (în 1995) într-un volum de convorbiri cu istoricul și romancierul Stelian Tănase, Sfidarea memoriei. De asemeni, își cere public iertare pentru ceea ce va numi „o obnubilare a inteligenței”. Racolarea sa ca informator s-a petrecut în condiții de detenție la Botoșani în 1963, sub presiunea șantajului, bătăilor și umilințelor.

Alexandru Paleologu
Date personale
Născut	14 martie 1919[2]  București, România
Decedat	2 septembrie 2005 (86 de ani)[3][2]  București, România
Copii	Theodor Paleologu
Cetățenie	România
Ocupație	diplomat critic literar[*] politician scriitor eseist[*]
Partid politic	Partidul Național Liberal
Limbi	limba română[1]
Studii	Universitatea din București
Activitatea literară
Specie literară	memorialistică, roman, eseu
Operă de debut	Spiritul și litera. Eseuri critice, 1970
Opere semnificative	Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu, 1978 Ipoteze de lucru. Studii și eseuri literare, 1980.
Influențe[ascunde] Paul Zarifopol Alice Voinescu Constantin Noica
Note
Premii	Ordinul național „Steaua României”

·         1920: Pavel Bellu, poet și prozator român (d. 1988)

* 1920: Immanuel Weissglas (ortografiat și Weißglas) (n. 14 martie 1920, Cernăuți - d. 28 mai 1979, București) a fost un poet și traducător din România, care a semnat traducerile din limba germană cu pseudonimulIon Iordan

Este fiul lui Isak Weissglas, un jurist evreu.

În timpul liceului s-a împrietenit cu Paul Celan. După absolvirea liceului, a lucrat ca bibliotecar în orașul natal. Tot aici a început studiul filologiei la Universitate, dar le întrerupe din cauza izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial.

După ce în perioada 1940-1941 stătuse sub ocupație rusească, în vara lui 1941, la intrarea românilor în Bucovina de Nord, el și familia sa au împărtășit soarta coreligionarilor săi evrei, fiind deportați în Transnistria.^[2] Din vara anului 1942 până în primăvara anului 1944, el și familia s-au aflat în diferite lagăre din Transnistria (Cariera de Piatră, Obodovca). În timp ce părinții lui Celan au murit în timpul deportării, Immanuel Weissglas a putut să îi ajute pe ai săi la muncile grele, așa că s-au putut întoarce cu toții din lagăr.^[3] Se pare că Immanuel Weissglas a scăpat de la deportarea dintr-un lagăr românesc într-unul german doar pentru că ofițerul român a descoperit că evreul îl citește și îl apreciază pe Arghezi.^[2][4]

În 1940, Immanuel Weissglas a publicat o traducere în germană a Luceafărului lui Eminescu, intitulată "Hyperion", în 98 de strofe cu rimă încrucișată dublă 1-3/2-4. Traducerea este interesantă, preponderent descriptivă, în detrimentul exactității și fidelității transpunerii textului.^[5] În opinia lui Tudor Arghezi, această traducere este mai bună decât traducerea lui Lucian Blaga.^[4]

A venit în 1945 la București, unde s-a angajat ca secretar tehnic și corector la Editura Europolis, iar începând din 1948 a ocupat diferite funcții la ziarul „România liberă". Aici era încadrat ca documentarist. Tăia în fiecare zi articole din ziarele românești, le lipea pe pagini A4 și apoi le îndosaria. Era o muncă extrem de plicticoasă, cu care el se acomodase, ca fel un compromis pe care trebuia să-l facă pentru a fi liber în cealaltă parte a zilei, în care scria. Traducea și articole din germană, engleză și franceză, mai ales după ce ziarul a făcut abonamente la Le Monde, Le Figaro, The Times și The New York Times.^[6]

A publicat versuri în Neue Literatur

·         1922 - S-a născut Les Baxter, pianist, compozitor şi şef de orchestră american.

·         1924: Marcian-David (Matty) Bleahu (n. 14 martie 1924,^[1] Brașov, România – d. 30 iulie 2019,^[2] București, România^[3]) a fost un geolog, speolog, geograf, alpinist, explorator, scriitor și politician român, membru de onoare al Academiei Române în cadrul Secției de Științe Geonomice (28 iunie 2018).^[4] [5][6].

Este cunoscut pentru contribuțiile științifice la dezvoltarea teoriilor tectonicii globale (cu aplicații în studiul geologiei Carpaților), pentru pionieratul și dezvoltarea speologiei  dar și pentru popularizarea științei și a ecologiei în România. 

Autor a 41 de cărți și a 126 de lucrări științifice de specialitate, a peste 400 de articole cu diferite subiecte și conferențiar cu peste 500 de apariții publice, inclusiv la radio și televiziune, un pionier al utilizării multimedia în cadrul conferințelor, Marcian Bleahu este una dintre cele mai importante personalități științifice din a doua jumătate a secolului XX din România. 

Cărțile și conferințele sale au inspirat generații întregi de tineri pasionați de natură, munte și explorarea peșterilor din România, el fiind în același timp un mentor al multor geologi români de după război.

Marcian David Bleahu s-a născut la 14 martie 1924, la Brașov în familia unui notar public, dar cu ascendență, pe linie maternă, până la domnitorul Constantin Brâncoveanu^[7]. A fost înrolat ca militar în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

A urmat școala generală și liceul în orașul Brașov. A absolvit, în 1949, Facultatea de Științe  (Secțiile de Științele naturii și Geografie) din cadrul Universității București. În 1974 obține doctoratul cu o teză despre geologia și morfologia carstului și a peșterilor, la Universitatea din Cluj.

Își începe activitatea didactică la Catedra de Geologie din cadrul Universității București, activând ca asistent, șef de lucrări și conferențiar între anii 1949-1961. Este epurat politic din învățământ, reluându-și cariera universitară după 1989, când înființează, alături de prof. Dolphi Drimer, Universitatea Ecologică, fiind numit Decan al Facultății de Științele Naturii (transformată în Facultatea de Ecologie).

Între anii 1949 - 1994 a funcționat ca geolog, cercetător și în diverse poziții de management (inclusiv director) al Institutului Geologic al României.

Este ales senator în legislaturile 1990-1992 și 1996-2000 din partea Mișcării Ecologiste din România, respectiv a Federație Ecologiste din România. Ministru al Mediului,  în perioada 1991-1992.^[8]

A fost premiat și decorat cu numeroase distincții. În anul 2008 este decorat cu Ordinul „Steaua României” în grad de Cavaler, cea mai importantă distincție românească. În 2018 a fost ales membru de onoare al Academiei Române, în cadrul Secției de Științe Geonomice.^[4]

După ce s-a retras din activitatea publică, a continuat să scrie articole și cărți din diverse domenii, inclusiv cel muzical (fiind cunoscut ca un meloman rafinat), sau al ecologiei.

A decedat la 30 iulie 2019, în locuința sa din București

Marcian Bleahu
Date personale
Născut	14 martie 1924[1]  Brașov, România
Decedat	30 iulie 2019 (95 de ani)[2]  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	geolog geograf scriitor politician
Activitate
Instituție	Universitatea din Geneva[*] Universitatea din București
Alma Mater	Universitatea din București Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj
Premii	Ordinul Național „Steaua României” în grad de cavaler[*] (2009)
Membru de onoare al Academiei Române

* 1928: Frank Frederick Borman, II (n. 14 martie 1928) (Colonel, USAF, Retired) este un fost pilot al United States Air Force, inginer aeronautic, pilot de încercare și astronaut NASA, cunoscut în calitate de comandant al Apollo 8, prima misiune care a zburat în jurul Lunii, făcându-l, alături de colegii săi de echipaj Jim Lovell și Bill Anders, primul din cei doar 24 de oameni care au zburat pe orbita Lunii. Înainte de a zbura în programul Apollo, Borman a stabilit un record de durată de 14 zile de zbor spatial pe Gemini 7 și a făcut parte, de asemenea, din echipa care a investigat incendiul ce a afectat desfășurarea misiunii Apollo 1. După ce a părăsit NASA, a fost Chief Executive Officer (CEO) al Eastern Air Lines în perioada 1975-1986. Borman a fost decorat cu Medalia de Onoare a Congresului pentru activități spațiale.

·         1929: Iurie Darie (nume real: Darie Maximciuc; n. 14 martie 1929, Vadul Rașcov, județul interbelic Soroca - d. 9 noiembrie 2012 în București) a fost un actor român de scenă, film, radio, televiziune și voce

Iurie Darie s-a născut la 14 martie 1929 în Vadul Rașcov, județul Sorocasi a decedat în noaptea de vineri spre sâmbătă (9 spre 10 noiembrie 2012), după mai multe luni de luptă cu problemele respiratorii și cardiace. Iurie Darie avea 83 de ani. Dotat cu talent la desen, dar având și reale însușiri pentru scenă, Iurie Darie a dat examen atât la Institutul de Arte Plastice, cât și la cel de Artă Teatrală și Cinematografică, reușind la ambele, dar alegându-l pe cel din urmă, pe care l-a absolvit în 1952. A învățat ce înseamnă actoria de la mari actori și profesori: Mihai Popescusau Marietta Sadova.

În cinematografie a debutat în 1953, în "Nepoții gornistului", în regia lui Dinu Negreanu, avându-i alături pe platoul de filmare pe Marga Barbu și pe Liviu Ciulei. În anul 1969, a fost ales de regizorul Mircea Drăganpentru a juca în seria "Brigada Diverse", alături de Toma Caragiu, Sebastian Papaiani, Dem Rădulescu sau Puiu Călinescu.

A interpretat roluri memorabile în peste 40 de producții cinematografice, printre care "Băieții noștri" (1959), "S-a furat o bombă" (1961), "Vacanță la mare" (1962), "Dragoste la zero grade" (1964), "Atunci i-am codamnat pe toți la moarte" (1971), "Frații Jderi" (1974), "Ringul" (1983), "O zi la București" (1986), "În fiecare zi mi-e dor de tine" (1987), "Zâmbet de soare" (1987), "Oglinda" (1993), "Punctul zero" (1996), "Triunghiul morții" (1999). În 2004 a jucat în serialul de televiziune "Numai iubirea".

Un moment important din cariera sa a fost perioada Teatrului de Comedie, perioadă în care Radu Beligan a avut flerul să adune câțiva actori ce aveau să facă faima acelui teatru. A jucat sub bagheta regizorului Lucian Giurchescu și apoi a lui David Esrig. I-a avut ca parteneri pe marii actori: Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Mircea Albulescu, Dem Rădulescu, Sanda Toma, Vasilica Tastaman, Stela Popescu, Silviu Stănculescu. A jucat în spectacole de referință: "Troilus și Cressida", "Umbra" și multe altele.

După Revoluție, a jucat în "Pălăria", producție a Teatrului de Comedie, în regia lui Horațiu Mălăele (1998), "Patru pe o canapea și valetul" de Marc Camoletti, în regia lui Radu Nichifor (2000). De asemenea, actorul a colaborat și cu cineaști basarabeni, în filmul pentru copii "Moara", realizat în 1992, sau pe scena Teatrului Național "Mihai Eminescu" din Chișinăuîn "Tata" (stagiunea 1999-2000).

Iurie Darie s-a remarcat și în emisiunile de televiziune pentru copii, în care actorul își etala abilitatea de a desena, uneori cu ambele mâini. Într-o vreme făcea și turnee prin țară cu spectacole pentru copii, în care istorisea și desena o poveste simplă, dar plină de haz și de învățăminte.

Iurie Darie a decedat la vârsta de 83 de ani, după o grea suferință, la domiciliul său de pe strada Chile nr. 12 din București

Filmografie:

• Nepoții gornistului (1953)
• Răsare soarele (1954)
• Blanca (1955)
• "Pe raspunderea mea" (1956)
• Alo? Ați greșit numărul (1958)
• Băieții noștri (1959)
• Post Restant (1962)
• S-a furat o bombă (1962)
• Vacanță la mare" (1962)
• "Mofturi 1900" (1964)
• Dragoste la zero grade (1964)
• Faust XX (1966)
• Calea Victoriei sau cheia visurilor (1966)
• Subteranul (1967)
• Răutăciosul adolescent (1969)
• Brigada Diverse intră în acțiune (1970)
• Signale - Ein Weltraumabenteuer (1970)
• Brigada Diverse în alertă! (1971)
• B.D. la munte și la mare (1971)
• Osceola (1971)
• Atunci i-am condamnat pe toți la moarte (1972)
• Dimitrie Cantemir (1973) - Mihuț Gălăteanu
• Ciprian Porumbescu (1973) - Nastasi
• Frații Jderi (1974)
• Ștefan cel Mare - Vaslui 1475 (1975)
• Blutsbrüder (1975)
• Serenadă pentru etajul XII (1976)
• Misterul lui Herodot (1976)
• Pentru patrie (1978)
• "Cianura si picatura de ploaie (1978)
• Revanșa (1978)
• Severino (1978)
• Ein April hat 30 Tage (1979)
• Am fost șaisprezece (1979)
• Drumul oaselor (1980)
• Lumini și umbre (serial TV din 1981)
• Feuerdrachen (serial TV din 1981)
• Sing, Cowboy, sing (1981)
• Viraj periculos (1983)
• Ringul (1984)
• Rămășagul (1985)
• François Villon - Poetul vagabond (1987)
• În fiecare zi mi-e dor de tine (1988)
• Începutul adevărului (Oglinda) (1994)
• Punctul zero (1996)
• Numai iubirea (2004)

Iurie Darie
Actorul Iurie Darie
Date personale
Născut	14 martie 1929 Vadul Rașcov județul Soroca Regatul României
Decedat	9 noiembrie 2012 (83 de ani) București
Cauza decesului	cauze naturale[*] (Accident vascular cerebral)
Căsătorit cu	Anca Pandrea
Copii	Alexandru (Ducu) Darie (n. 1959 - d. 2019)
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	Actor
Activitate
Cauza decesului	Accident vascular cerebral
Alma mater	Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București
Ani de activitate	1953 - 2009
Premii	Ordinul Național „Serviciul Credincios”

* 1930: Marcello Tusco, pseudonimul lui Marcello Pezzodipane, (n. 14 iulie1930, Fano, Italia – d. 21 martie 2001, Milano, Italia) a fost un actor italian de teatru, cinema și televiziune.
A început cariera cinematografică în 1951, la vârsta de 21 de ani, sub numele de Carlo Tusco, jucând în cinci filme până în 1953, când a ales să se dedice activității teatrale. În 1962 a revenit pe marele ecran sub numele Marcello Tusco, dar a jucat doar într-o duzină de filme până în anul 1995. O activitate mai prolifică a desfășurat-o în televiziune, unde a debutat în 1961, a jucat într-un număr mare de spectacole și și-a împrumutat vocea de bariton marilor vedete ale ecranului ca Rock Hudson, Henry Fonda, Robert Mitchum, Sydney Pollack și, dintre italieni, Renato Salvatori. A dublat vocea personajelor din două filme de animație Disney: Sexton în Robin Hood (1973) și Bernie în Micii salvatori (1977). Pe micul ecran a obținut o notorietate discretă în 1965, cu rolul Cam din filmul David Copperfield, regizat de Anton Giulio Majano, care îl va distribui trei ani mai târziu, în rolul lui Harry, un prieten de-al lui Dick Shelton, din filmul La freccia nera. În anii 1970 a continuat să apară în filme de televiziune de succes, regizate, printre alții, de Edmo Fenoglio și Vittorio Cottafavi. A dobândit o mare popularitate încă din 1987, când a jucat rolul șefului mafiot Puparo în serialul de televiziune de mare succes Caracatița (La piovra 3), dar mai ales ca bărbatul cu mustață din reclama TV pentru Birra Moretti. După moartea lui subită, care a avut loc la scurt timp după ce a împlinit 71 de ani, a fost înlocuit în reclamă de Orso Maria Guerrini. El a fost tatăl lui Gianluca Tusco, care este, de asemenea, actor de voce.

·         1931: Aurel Giurumia, actor român de teatru și film (d. 2004)

·         1931 - S-a născut Phil Phillips (John Phillip Baptiste), cântăreţ şi chitarist american.

·         1933 - S-a născut actorul britanic Michael Caine (“Funeralii la Berlin”, “Omul care vroia să fie rege”)

·         1933: S-a nascut Quincy Jones, cantaret, compozitor, producator, lider de formatie, producator de film si de televiziune american.

Quincy Jones în 2008 – foto: ro.wikipedia.org

* 1934: Eugene Andrew Cernan (n. 14 martie 1934, Bellwood, Illinois[*], SUA – d. 16 ianuarie 2017, Houston, SUA) a fost un astronaut american, membru al echipajului spațial Apollo 17, al 11-lea om care a pășit pe suprafața Lunii.
* 1939: Héctor Bonilla (n. 14 martie 1939, Tetela de Ocampo, Puebla) este un actor mexican.

·         1947: Billy Crystal, actor american

·         1940: Luminița Cazacu, regizoare și scenografă româncă de film de animație

* 1940: Masahiro Hamazaki (14 martie 1940 - 10 octombrie 2011) a fost un fotbalist japonez.
* 1941: James Robert "Jim" Clapper Jr.^[1] (n. 14 martie 1941, Fort Wayne, Indiana, SUA) este un fost general-locotenent în cadrul forțelor Aeriene ale Statelor Unite și este fostul director al national intelligence. El a servit ca director al Defense Intelligence Agency (DIA) din 1992 până în 1995. El a fost primul director de informații a apărării în Biroul Directorului serviciilor Naționale de Informații și, în același timp , Sub Secretar al Apărării pentru Informații.^[4] Clapper a deținut mai multe poziții-cheie în Statele Unite ale americii Comunitatea de Informații. El a servit ca director al National Geospatial-Intelligence Agency (NGA) din septembrie 2001 până în iunie 2006.

·         1945 - S-a născut Jasper Carrott, cântăreţ, actor şi compozitor britanic.

·         1945 - S-a născut Walter Parazaider, saxofonist american (Chicago).
* 1945: Pakalitha Mosisili (n. 14 martie 1945) a fost prim-ministrul statului Lesotho între anii 1998 și 2012. Este membru partidului Congresul Lesotho-ului pentru Democrație (în engleză Lesotho Congress for Democracy).

·         1946 - S-a născut actriţa Carmen Galin (“Faleze de nisip”, “Saltimbancii”).

·         1947 - S-a născut Jona Lewie, cântăreţ şi compozitor britanic (Terry Dactyl & The Dinosaurs).

·         1947 - S-a născut Peter Skellern, cântăreţ şi compozitor britanic.
* 1948: Billy Crystal (născut ca William Edward Crystal,^[2] 14 martie 1948 (70 de ani),^[2] New York City) este un actor, artist de voce, producător de film, scenarist, gazdă de televiziune, regizor, cântăreț și comic american. A început să devină faimos în anii 1970 interpretând rolul lui Jodie Dallas în sitcomul ABC Soap, devenind o vedetă la Hollywood în anii 1980-1990, apărând în filme de succes ca Când Harry a cunoscut-o pe Sally(1989), Orășenii (1991) sau Cu nașu' la psihiatru (1999). A interpretat vocea lui Mike Wazowski în franciza Monsters, Inc. A fost gazda Premiilor Oscar de nouă ori, începând cu 1990 și cel mai recent în 2012.

·         1949 - S-a născut Ollie Halsall, chitarsit britanic (Scaffold, Tempest).
* 1952: Generalul Martin E. Dempsey (n. 14 martie 1952, Goshen, statul New York) a fost cel de-al 37-lea șef de stat major al armatei americane (Chief of Staff of the Army) timp de 149 zile, din 11 aprilie 2011 până la 7 septembrie 2011. Momentan este al 18-lea Șef al Statului Major Interarme american (Chairman of the Joint Chiefs of Staff), cel mai înalt grad militar din Statele Unite.
* 1953: Karl-Hein Brunner (n. 14 martie 1953, München) este un politician german, membru al (Partidului Social-Democrat, Sozialdemokratische Partei Deutschlands, SPD). După alegerile din 2013 a devenit membru al Parlamentului Germaniei (Bundestag).

·         1955: Marta Petreu este pseudonimul literar al Rodicăi Marta Vartic(născută Rodica Marta Crișan; n. 14 martie 1955, comuna Jucu de Jos, județul Cluj, Transilvania), profesoară, scriitoare și editoare. S-a format în ambianța intelectuală a mișcării literare „Echinox” de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj.

Este profesoară de istoria filosofiei românești la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj și redactor-șef (din 1990) al revistei „Apostrof”, publicație mensuală editată de Uniunea Scriitorilor din România și de Fundația Culturală Apostrof.

A obținut un doctorat în filosofie la Universitatea din București, cu teza „Valențele estetice ale anamorfozei logice” (1992), conducător științific fiind profesorul Ion Ianoși.

A publicat:

POEZIE

• Aduceți verbele (1981)
• Dimineața tinerelor doamne (1983)
• Loc psihic (1991)
• Poeme nerușinate (1993)
• Cartea mîniei (1997)
• Apocalipsa după Marta (1999)
• Falanga (2001)
• Scara lui Iacob (2006)^[2]

O culegere lirică, Poèmes sans vergogne, i-a apărut în 2005 în Franța, la Editura „Le Temps qu’il Fait“.

• Apocalipsa după Marta, integrala poeziei , Polirom, 2011, serie de autor, 466 p.

ESEIST ȘI ISTORIC AL FILOSOFIEI ROMÂNEȘTI

• Teze neterminate, București, Ed. Cartea Românească, 1991
• Jocurile manierismului logic, 1995
• Un trecut deocheat sau „Schimbarea la față a României“ 1999 ; ediția a doua, 2004 ; cu titlul Cioran sau un trecut deocheat, ediția a treia, 2011, Editura Polirom, colecția serie de autor; carte apărută în S.U.A., în 2005, cu titlul An Infamous Past: E. M. Cioran and the Rise of Fascism in Romania
• Ionescu în țara tatălui, 2001 ; ediția a doua, 2002); apărut în 2011 în Serbia, la Editura Kov din Vârșeț, cu titlul "Ionesko y ocevoi zemlîi"
• Filosofia lui Caragiale, București, Editura Albatros, 2003
• Filosofii paralele, 2005 ^[3]
• Despre bolile filosofilor. Cioran 2008; volum apărut întîi în Serbia, cu titlul O bolestima filozofa. Cioran"
• Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu - Mihail Sebastian, Iași, Ed. Polirom, 2009, serie de autor; ediția a doua, 2010 ^[4]
• De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească, Iași, Ed. Polirom, 2011, serie de autor
• Filosofia lui Caragiale, ediția a doua revăzută și adăugită, Iași, Editura Polirom, 2012, serie de autor.
• O zi din viața mea fără durere. Eseuri, Iași, Editura Polirom, 2012, Serie de autor.
• Ionescu în țara tatălui, Iași, Editura Polirom, 2012, Serie de autor.
• "Jocurile manierismului logic", Iași, Editura Polirom, 2013, Serie de autor.

A publicat, sub titlul Conversații cu… (2004 și 2006), două volume de interviuri cu personalități ale vieții intelectuale românești.

A gîndit și alcătuit mai multe volume tematice de confesiuni (În lumea taților, 2004; Cele 10 porunci, 2007; Scriitorul și trupul său, 2007).

A prefațat și îngrijit ediții de carte de filosofie și de literatură (Nae Ionescu, Bucur Țincu, Arthur Dan, Constantin Rădulescu-Motru, Radu Stanca, D. D. Roșca, Alexandru Vona, Zaharia Boilă, Radu Petrescu ș.a.).

Alte volume, în colaborare : Vlad Mugur, spectacolul morții (2001), Sadovaia 302 bis (2006).

Prezentă în numeroase antologii de poezie din țară și din străinătate.

Prezentă cu studii de filosofie românească și cu eseuri în numeroase volume colective din țară și din străinătate.

Marta Petreu
Date personale
Născută	14 martie 1955 Jucu, Cluj, România
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	scriitoare și profesoară
Activitate
Limbi	limba română[1

·         1957 - S-a născut Chris Redburn, basist britanic (Kenny).

·         1958: Albert al II-lea (Albert Alexandre Louis Pierre Grimaldi; n. 14 martie1958) este capul Casei Grimaldi și actualul conducător al Principatului Monaco. Este fiul lui Rainier al III-lea de Monaco și al soției acestuia, Grace Kelly.

Născut la Palatul de Monaco, Albert a urmat liceul Albert I pe care l-a absolvit în 1976. A petrecut un an pregătindu-se în diferite îndatoriri princiare și s-a înscris la colegiul Amherst în Massachusetts în 1977 sub numele Albert Grimaldi, unde a studiat științe politice, economie, muzică și literatura engleză.

În 1982, când Albert avea 24 de ani, mama sa Grace Kelly a murit într-un accident de mașină. Albert a preluat președinția Crucii Roșii Monaco și a fost numit vice-președinte al Fundației Prințesa Grace de Monaco.

Sportiv, el practică atletism, fotbal, tenis, judo, canotaj, volei, schi, squash, natație, bob și pentatlon modern. A participat ca sportiv monegasc la Jocurile Olimpice de iarnă din 1988, 1992, 1994 și 2002 la bob și la raliul Paris-Dakar în 1985 și 1986.

Este membru al Comitetului Internațional Olimpic din 1985. (Bunicul matern John B. Kelly, Sr., și unchiul matern John B. Kelly, Jr., au fost ambii câștigători de medalii olimpice la canotaj și au fost implicați în mișcarea olimpică). Albert este președinte al Federației monegasce de natație din 1983, al Yacht Clubului de Monaco din 1984, al Federației monegasce de atletism din 1984, al Comitetului olimpic monegasc din 1984 și al Federației monegasce de pentatlon modern din 1999. A creat Federația monegască de bob, sanie și skeleton al căror președinte este.

Prințul suveran Albert al II-lea este, de asemenea, radioamator și are indicativul de apel 3A0AG.

În domeniul militar a fost numit la 11 noiembrie 1986 colonel al Carabinierilor Prințului și la 18 august 1988 locotenet în rezervă a marinei franceze.

La 6 aprilie 2005, Prințul Rainier al III-lea a murit iar Prințul Albert a devenit Prinț Suveran de Monaco sub numele de Albert al II-lea. La sfârșitul celor trei luni de doliu pentru tatăl său, la 12 iulie 2005, la Catedrala Sfântul Nicolae a avut loc prima parte a investiurii sale, o masă prezidată de arhiepiscopul de Monaco care a marcat începutul domniei sale. Apoi, Albert al II-lea s-a întors la palatul princiar pentru a găzdui o petrecere la cere au participat 7.000 de monegasci născuți în principat.

A doua parte a investiturii a avut loc la 19 noiembrie 2005. Albert a fost înscăunat la Catedrala Sfântul Nicolae. Familia sa a fost prezentă inclusiv sora sa mai mare (și moștenitoare prezumptivă) Prințesa Carolina cu soțul ei Ernst, Prinț de Hanovra și trei din cei patru copii ai ei: Andrea, Pierre și Charlotte; sora sa mai mică, Prințesa Stéphanie, mătușa paternă Prințesa Antoinette, baroneasă de Massy și verișoarii lui: Jean-Léonard Taubert-Natta de Massy și Elisabeth-Anne de Massy. Au fost prezente 16 delegații regale din mai multe țări.

Prințul Albert s-a căsătorit cu fosta înotătoare sud africană Charlene Wittstock la 1 iulie 2011. Anunțul logodnei a avut loc la 23 iunie 2010.^[1] Ei au fost văzuți împreună de la 10 februarie 2006 când au deschis ceremonia Jocurilor Olimpice de la Torino. Căsătoria civilă din 1 iulie 2011 a fost urmată de o căsătorie religioasă la 2 iulie.^[2] La 10 decembrie 2014 s-au născut gemenii Gabriella Thérèse Marie, Contesă de Carladès și Jacques Honoré Rainier, Prinț Ereditar de Monaco

Albert al II-lea
Date personale
Nume la naștere	Albert Alexandre Louis Pierre Grimaldi
Născut	14 martie 1958 (61 de ani) Palatul Princiar, Monaco
Părinți	Rainier al III-lea de Monaco[1] Grace Kelly[1]
Frați și surori	Caroline, Prințesă de Hanovra Princess Stéphanie of Monaco[*]
Căsătorit cu	Charlene, Prințesă de Monaco
Copii	Prințesa Gabriella Prințul Jacques Jazmin Grace Grimaldi (nelegitim) Alexandre Coste (nelegitim)
Cetățenie	Monaco  SUA
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	bober[*] politician pilot de curse automobilistice[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	prinț
Familie nobiliară	Casa Grimaldi
Prinț de Monaco
Domnie	6 aprilie 2005 – prezent (14 ani, 342 zile)
Predecesor	Rainier al III-lea

·         1963 - S-a născut Steve Lambert, vocalist, chitarisr şi compozitor britanic (Roman Holliday).
* 1969: Mary Claire Cheney (n. 14 martie 1969) este a doua fiică a lui Dick Cheney, Vicepreședinte al Statelor Unite ale Americii, și a soției lui, Lynne Cheney. În ciuda faptului că provine dintr-o familie de republicani, cu valori sociale conservatoare, Mary Cheney este o activistă pentru drepturile persoanelor LGBT, fiind lesbiană. A născut un copil în 2007, pe care îl crește împreună cu partenera sa Heather Poe.

·         1972: Bogdan Cantaragiu, politician român
* 1973: Cristian Ambrozie Coroian (n. 14 martie 1973,^[1] Gherla, România) este un fost fotbalist român care îndeplinește funcția de director tehnic al echipei Gloria Bistrița.
* 1973: Dorel Mutică (n. 14 martie 1973,^[1] Motru, România) este un fost fotbalist român, care a câștigat campionatul cu Rapid București în 1999.
* 1974: Santino Marella (n. 14 martie 1974, Mississauga[*], Canada) este un fost luptător , care și-a început cariera în RAW în anul 2000 , acesta a luptat cu diverși luptători precum , John Cena , Batista , Kane , The Miz , etc . Acesta și-a încheiat cariera în anul 2014 , după ce a anunțat că se retrage .
* 1977: Naoki Matsuda (14 martie 1977 - 4 august 2011) a fost un fotbalistjaponez.
* 1978: Cristian Constantin (n. 14 martie, 1978 în Târgoviște, Dâmbovița) este un fotbalist român care joacă pentru clubul CS Alro Slatina^[1] pe postul de mijlocaș stânga.
* 1978: Pieter van den Hoogenband (n. 14 martie 1978, Maastricht) este un fost înotător olandez specializat în stilul liber, care a cucerit șapte medalii olimpice, inclusiv trei de aur, de-a lungul carierei.

·         1979: Nicolas Sébastien Anelka (Pronunție în franceză: /ni.kɔ.la a.nɛl.ka/; n. 14 martie 1979 în Versailles) este un fost fotbalist francez, care a jucat pe postul de atacant.
* 1979: Pavel Alekseevici Volea (rusă Денис Добровольский, n. 14 martie1979, Penza) este un artist de estradă, prezentator de televiziune, actor rus, participant la proiectul de televiziune Comedy Club.

Până la Comedy Club a fost participant KVN. El a lansat albemele rap„Respect и Уважуха” și „Чудеса случаются”.

* 1980: Érik Boisse (n. 14 martie 1980, Clichy, Hauts-de-Seine) este un fost scrimer francez specializat pe spadă, campion pe echipe la Jocurile Olimpice de vară din 2004
* 1981: Amelia Adriana Busuioceanu (n. 14 martie 1981, Slatina)^[2] este o handbalistă română ce joacă pentru echipa franceză US Altkirch pe postul de coordonator.^[3] Începând din 1998, ea a fost convocată la echipa națională a României la categoriile cadete, junioare, tineret și senioare. În total, ea a jucat în 67 de meciuri și a înscris 246 de goluri la toate aceste categorii de vârstă
* 1987: Leandro Almeida da Silva, cunoscut ca Leandro Almeida (n. 14 martie1987, Belo Horizonte, Brazilia) este un fotbalist aflat sub contract cu Dinamo Kiev.
* 1988: Sasha Grey (născută Marina Ann Hantzis^[2] pe 14 martie 1988 în Sacramento, California) este o fostă actriță porno de origine americană, cunoscută și pentru activitatea sa în cinematografie, modelling și muzică. Este membră a formației de muzică industrial aTelecine.

La 18 ani Sasha se mută din Sacramento în Los Angeles și începe să joace în filme porno. A fost nominalizată în cadrul premiilor AVN Awardsîn 2007, 2008 și 2010, primind premiul XRCO de „cea mai bună starletă” în 2007. Pe lângă industria pornografică, Sasha a lucrat și ca manechin. În 2009 a fost lansat filmul Confesiunea unei prostituate (engleză The Girlfriend Experience), în care Grey joacă rolul principal. În 2013 actrița publică prima ei carte, The Juliette Society.

În 2009 Sasha declară pentru jurnalul Rolling Stone că este logodită cu regizorul Ian Cinnamon.^[3] Pe 8 aprilie 2011 anunță, pe pagina sa de Facebook, că își încheie cariera de actriță porno

Marina Ann Hantzis s-a născut pe 14 martie 1988 în orașul Sacramento, statul California, în familia unui mecanic de origine greco-americană. Părinții au divorțat atunci când avea 5 ani, iar ea a rămas în custodia mamei, care, în anul 2000, s-a recăsătorit.^[3] Cu această ocazie, familia Marinei s-a mutat în sudul țării. Marina nu își agrea tatăl vitreg,^[3] astfel încât la vârsta de 16 ani își anunță mama că intenționează să plece de acasă. Acest lucru însă nu a mai avut loc, deoarece mama a luat-o împreună cu ceilalți copii și s-au întors la Sacramento.^[5] Marina a frecventat 4 școli diferite și a absolvit liceul în mai 2005.

În toamna aceluiași an intră la facultate, unde studiază timp de 2 ani cinematografie, dansuri și artă teatrală. Până în martie 2006 lucrează la o rotiserie^[5], de unde strânge 7000 $ pentru o călătorie la Los Angeles.

* 1990: Joseph Michael "Joe" Allen (n. 14 martie 1990) este un fotbalist galez care joacă pentru Stoke City pe postul de mijlocaș central.
* 1990: Sasha Nicole Clements (n. 13 martie 1990, Toronto, Canada) este o actriță canadiană de film.
* 1990: Kolbeinn Sigþórsson (n. 14 martie 1990^[2]) este un fotbalist islandez care evoluează pe postul de atacant la clubul francez FC Nantes și echipa națională de fotbal a Islandei‎.
* 1991: Gotoku Sakai (n. 14 martie 1991) este un fotbalist japonez.
* 1992: Giacomo Beretta (n. 14 martie 1992, Varese, Italia) este un fotbalist aflat sub contract cu AC Milan.
* 1994: Ansel Elgort (n. 14 martie 1994) este un actor american, producător de muzică și DJ (sub numele "Ansølo").

Ca actor de film este cunoscut pentru rolurile Tommy Ross din Carrie(2013), Caleb Prior din Divergent (2014), și Augustus Waters din Sub aceeași stea (2014).^[4] În iulie 2016, a lansat prima lui piesă, Home Alone, care are peste 700.000 de vizionări.

S-a născut în New York City.^[5]. Tatăl lui este Arthur Elgort, fotograf ce a lucrat pentru revista Voque, iar mama sa este Grethe Barrett Holby^[6][7]. Tatăl lui este descendent dintr-o familie de evrei ruși, iar mama sa are o descendență engleză, germană și norvegiană.^[8] Bunica sa maternă, Aase-Grethe, a fost membră a rezistenței norvegiene din timpul celui de-al doilea război mondial și a salvat copii evrei norvegieni mutându-i în Suedia, datorită acestei fapte a fost arestată într-un lagăr de concentrare ^[7][9] Elgort are doi frați mai mari, Warren, un editor de film, și Sophie, un fotograf^[10] La vârsta de nouă ani, mama sa l-a dus pentru înscrierea la școala americană de balet

* 1997: Simone Arianne Biles (b. 14 martie 1997, Columbus, Ohio) este o gimnastă artistică americană.