MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

1. a/ /28 MARTIE 2022 - ISTORIE PE ZILE - Evenimente; Nașteri (1)

Evenimente

· 364: Împăratul Roman Valentinian I îl numește pe fratele său Flavius Valens co-împărat.

· 845: Parisul a fost prădat de către vikingi, în funtea cărora se afla, cel mai probabil Ragnar Lodbrok, care ar fi colectat o răscumpărare uriaşă pentru a pleca. Ragnar Lodbrok a fost un conducător danez legendar. Istoricii cred că el a trăit în prima parte a secolului al IX-lea, fiind unul dintre cei mai influenţi lideri militari din acea perioadă.

· 1791: „Supplex Libellus Valachorum" – cel dintâi program politic al românilor din Transilvania – este trimis Curții din Viena. Supplex Libellus Valachorum este numele sub care a rămas în istorie memoriul naţiunii române din Transilvania din 1791, cel mai important act politic al românilor transilvăneni din secolul XVIII. Produs al celor mai luminate minţi ale intelectualităţii româneşti, născut în contextul iluminismului care zguduia vechea Europă, actul încununează eforturi îndelungate pentru emancipare politică şi naţională a românilor precum şi o serie lungă de memorii şi petiţii. Supplex Libellus formulează sintetic revendicările poporului român şi este un document programator pentru lupta pentru emancipare naţională care avea să aibă loc în secolul XIX, până la apariţia după o sută de ani a Memorandumului din 1892. Memoriul se adresează împăratului Leopold al II-lea al Austriei, instalat de numai un an pe tron, după moartea reformatorului Iosif al II-lea. Înainte de moarte, Iosif al II-lea, dezamăgit de efectele politicii sale reformatoare, revocase reformele şi provocase refacerea imperiului absolutist, dar care trebuia să dea socoteală fermentului produs de reformă şi de ideile revoluţionare franceze. În lumina acestor evoluţii, românii din Transilvania, ca şi celelalte popoare din imperiu, trebuiau să reacţioneze pentru a-şi formula propriile revendicări. La redactarea memoriului au participat, direct sau indirect, Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ioan Molnar-Piuariu,Iosif Mehesi de la Cancelaria aulică, Ioan Para vicarul de Năsăud, Ignatie Darabant episcop de Oradea şi alţii. Prima versiune a fost redactată în limba germană, iar forma finală a fost în limba latină. Teza fundamentală a documentului este că „drepturile omului şi ale societăţii civile” sunt ţinta cea mai înaltă a împărăţiei şi că nicio parte a cetăţenilor nu trebuie să lipsească pe alta de drepturile ei şi să o asuprească. Prin urmare naţiunea română cere să i se redea drepturile străvechi de care a fost despuiată fără nici un drept în secolul XVII. Petiţia arată că naţiunea română este cea mai veche şi mai numeroasă din Transilvania şi face un scurt istoric al naţiunii române, care se trage din coloniştii lui Traian şi a rămas neclintită în faţa năvălirilor barbare, a ales pe regele ungurilor Tuhtum după ce ducele Gelu a pierdut lupta cu ei, că românii sunt creştini încă de pe vremea stăpânirii romane. Pe de-o parte sunt aduse argumente istorice, pe de altă parte argumente bazate pe superioritatea numerică. Scopul final al românilor este acela de a intra în viaţa politică a ţării în virtutea echităţii date de numerozitatea ei. Memoriul a fost sortit eşecului de momentul politic nefavorabil. Revendicările sale presupuneau o revizuire fundamentală a sistemului constituţional al naţiunilor politice recunoscute. Dieta din 1790-1791 ţintea la restabilirea privilegiilor feudale, românii fiind excluşi în continuare de la viaţa politică, iar împăratul a fost nevoit să cadă de acord cu marea nobilime. Astfel, atunci când memoriul a ajuns la împărat, el căzuse deja de acord cu nobilimea, dar l-a trimis Dietei pentru dezbatere. Cancelaria Aulică în frunte cu contele Samuel Teleki respinge punct cu punct revendicările românilor, considerând inutilă ridicarea unei a patra naţiuni recunoscute. Memoriul a fost citit în Dietă în iunie 1791, producând consternare şi indignare. Referatul Dietei fu prezentat în şedinţa din 2 iulie, atacând toate fundamentele revendicărilor. În mare Dieta refuză să accepte faptul că românii vor să constituie o naţiune politică proprie, motivând că ei se bucură deja de toate drepturile în cadrul naţiunilor existente, iar o naţiune nouă ar răsturna întreg sistemul. Se consideră chiar că românii sunt suficienţi reprezentaţi în Dietă (deşi ăn componenţa ei era doar un român din 422!) Ca răspuns, stările legiferează explicit menţinerea sistemului constituţional. În rândurile elitei româneşti această evoluţie a dus la o alarmare generală care s-a transformat în timp într-o luptă febrilă pentru cauza naţională şi care a dus la cristalizarea conştiinţei de sine a naţiunii române din Transilvania.

· La 28 martie 1848 - 9 aprilie 1848 are loc întrunirea reprezentanţilor grupărilor liberal-democrată şi liberal-moderată din Moldova, la care se redactează o petiţie-program (35 de articole) cuprinzînd revendicări social-politice moderate, printre care: asigurarea libertăţii personale, reorganizarea învăţămîntului pe o largă bază naţională, desfiinţarea taxei vamale la exportul de cereale, responsabilitatea ministerială, înfiinţarea unei bănci naţionale, îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor, desfiinţarea cenzurii, organizarea unei gărzi cetăţeneşti, eliberarea arestaţilor politici, dizolvarea Adunării Obşteşti şi alcătuirea unei noi adunări Adevărata reprezentaţie a naţiei şi altele.

· 1853: Se declanseaza Războiul Crimeei. Marea Britanie, Franța, Sardinia si Turcia declară război Rusiei. Este considerat a fi fost unul dintre ultimele războaie religioase pe continentul european si în același timp, este războiul care a influențat în mod durabil percepția rușilor în ce privește Occidentul, alierea vesticilor cu turcii musulmani fiind considerată o trădare. Originea crizei prin care s-a ajuns la Războiul Crimeii stă în chestiunea Locurilor Sfinte. Era vorba de reglementarea drepturilor pelerinajelor, pe de-o parte ale catolicilor latini, pe de alta, ale ortodocșilor, în Locurile Sfinte din Palestina: Ierusalim, Betleem etc. Tarul rus Nicolae I a trimis în misiune, la Constantinopol pe diplomatul Aleksandr Mensikov care a încercat să negocieze noi tratate, care să fi permis să se amestece în afacerile religioase ale Imperiului Otoman ori de câte ori Rusia ar fi considerat inadecvată protecția Sultanului. În același timp, guvernul britanic l-a trimis în misiune în Turcia pe lordul Stratford, care a reușit să-l convingă pe sultan să respingă cererile rușilor. Imediat după ce a aflat de eșecul diplomatic al lui Menșikov, Țarul a ordonat armatei ruse să intre în Moldova si Valahia, (principate autonome sub suzeranitatea otomană, în care Rusia era considerată ca un apărător special al bisericii ortodoxe), folosindu-se de pretextul eșecului rezolvării problemei Locurilor Sfinte. Tarul Nicolae I a crezut că puterile europene nu aveau să reactioneze la acțiunea rusă de ocupare a unor teritorii periferice, aflate în sfera de influență otomană. În această situație, sultanul a declarat război, armatele sale atacând forțele rusești în apropierea langa Tulcea si ca a răspuns, flota rusă a atacat flota otomană pe care a distrus-o în la 30 noiembrie 1853, in batalia de la Sinope. Distrugerea flotei otomane și creșterea amenințării rusești au alarmat guvernele francez și britanic, care au luat măsuri imediate pentru ajutorarea turcilor. După ce Rusia a ignorat un ultimatum anglo-francez, care cerea retragerea din Principatele Dunărene, Marea Britanie și Franța au intrat în război de partea otomanilor. Negocierile de pace au început în 1856 , în Rusia fiind pe tron un nou țar Alexanru al II-lea, privilegiile speciale ale Rusiei în Principatele Dunărene fiind transferate către grupul Marilor Puteri. Astfel, Țările Române au intrat sub protecția aliaților, iar Moldova a primit înapoi sudul Basarabiei, ocupată de ruși încă din 1806. În plus, navelor de luptă ale tuturor națiunilor le-a fost interzis accesul în Marea Neagră. Flota rusă fusese deja distrusă în timpul războiului. Mai mult, țarul și sultanul au fost de acord să nu mai înființeze nici un arsenal naval militar pe țărmurile mării. Clauza Mării Negre a fost o prevedere extrem de dezavantajoasă pentru Rusia, datorită scăderii drastice a amenințării țariste la adresa turcilor. Mai mult, Marile Puteri au acționat în direcția respectării independenței și integrității Imperiului Otoman. Se presupune că înfrângerea din acest război l-a făcut țarul Alexandru al II-lea să ia măsura abolirii iobagiei, în 1861. Aceasta conflagratie a produs un exod în masă al tatarilor către teritoriile otomane, ducând la depopularea masivă a peninsulei, proces agravat de Stalin după Al II-lea Război Mondial, care a deportat toți tătarii din Crimeea, în Siberia.

· 1882: În Franța, școala devine obligatorie.

· 1892 - Charles Duryea şi Erwin Markham semnează un contract pentru proiectarea şi construirea unui prim automobil pe benzină. Acest model a intrat în faza de testare în 1893, iar în 1896 compania Duryea Motor Wagon se înfiinţează

· 1900 - Casa Regală Britanică este prima familie de viţă nobilă care primeşte un automobil, iar primul autovehicul care a avut onoare de a se afla în serviciile regale a fost un model Daimler Mail Phaeton Royal Car. Majestatea Sa Regele Edward al VII-lea a avut şansa de a testa un autovehicul Daimler în 1896 la o expoziţie în cadrul Imperial Institute, şi încă de pe atunci a rămas foarte impresionat de această minune a tehnicii. În 1900 însă Regele, la acea vreme doar Prinţul de Wales, hotărăşte să îşi cumpere propria maşină şi la data mai sus amintită primeşte un model Daimler Mail Phaeton, cu motor în două pistoane şi o putere de 6CP. Modelul nu a fost însă ţinut prea mult în garajul regal fiind apoi vândut Lordului Suffield. Modelul a mai trecut pe la câţiva proprietari după care i s-a pierdut însă urma. În 1924 a fost descoperită la un cimitir de maşini de către Ernest Instone, un angajat Daimler din Londra, care l-a repus în patrimoniul Daimler, acolo unde încă se află şi azi.

· 1910. Francezul Henri Fabre experimentează cu succes primul hidroavion pe apele Mediteranei, în apropiere de Marsilia.

· 1912: în România, are loc demisia guvernului conservator prezidat de Petre P. Carp. Ulterior se formează un nou guvern conservator în frunte cu Titu Maiorescu.

· 1915: La Ateneu a avut loc prima audiție a Simfoniei a II-a de George Enescu, dirijată de compozitor.

· 1918: La Chişinău, in Basarabia, concertează in zilele de 24-28 martie Orchestra simfonică română, sub bagheta marelui dirijor si compozitor George Enescu. În zilele de 27 şi 28 martie George Enescu a evoluat în calitate de violonist, la pupitru fiind Jean Bobescu.

· 1923. Regele Ferdinand a promulgat, printr-un decret, Constituția României Mari, votată de Parlamentul României la 26 martie 1923, una dintre cele mai avansate și democratice constituții din Europa acelui timp.

· 1926: Premiera filmului Iadeș, prima producție a regizorului Horia Igiroșeanu. Pe lîngă activitatea cinematografică, regizorul Horia Igirosanu a activat și ca publicist și pedagog. A înființat prima școală românească de mimodramă si de asemenea, a fost redactor-șef a revistei „Clipa” și „Clipa cinematografică”. De asemenea, a fost și fondator al „Asociației prietenilor filmului”. Societatea sa, Clipa-Film, inițiase și prima formă a cinecluburilor românești, asociația Amicii Filmului.

· 1930: Orașele turcești Constantinopol și Angora și-au schimbat denumirea în Istanbul și, respectiv, Ankara.

· 1939 - Cucerirea Madridului de către generalul naţionalist Francesco Franco semnifică încheierea războiului civil, declanşat de acesta în 1936 prin revolta împotriva guvernului republican

· 1941 - Construcţia uzinei Ford Willow Run demarează în această zi. Deşi Henry Ford nutrea simpatii germane şi nu vroia să producă maşini de luptă, a fost nevoit să o facă. Pentru a nu afecta producţia de automobile americanul a dispus fabricarea unei uzine separate. La această fabrică, Ford a produs bombardierul B-24 Liberator, într-o cadenţă de producţie preconizată la 500 de unităţi pe lună. Până în 1944 muncitorii de la Willow Run au ajuns la performanţa de a produce câte un bombardier la fiecare 63 de minute şi se lucra în trei schimburi. Până la sfârşitul războiului Willow Run produsese peste 8.500 de avioane performanţa Ford fiind decisivă în tactica de război a americanilor.

· 1947: A fost creată Comisia Economică și Socială a ONU pentru Asia și Pacific.

· 1947: A fost creată Comisia Economică ONU pentru Europa.

· 1948: In Romania „Populara” se desfasoara primele alegeri parlamentare de după instaurarea puterii comuniste. Alegerile sunt “câștigate” de către Frontul Democratiei Populare, o creatie comunista.

· 1974: Marea Adunare Naţională instituie funcţia de preşedinte al României comuniste şi-l alege în această funcţie pe secretarul general al Partidului Comunist Roman, Nicolae Ceauşescu.

· 1983: Consiliul de Stat a adoptat Decretul privind declararea animalelor, înstrăinarea și tăierea bovinelor și cabalinelor, prin care se interzice crescătorilor de animale sacrificarea acestora pentru consumul propriu.

· 1983: Consiliul de Stat a adoptat Decretul privind regimul aparatelor de multiplicat, materialelor necesare reproducerii scrierilor și al mașinilor de scris, prin care se introduce controlul polițienesc asupra folosirii acestor aparate.

· 1995: A fost înființat Teatrul George Ciprian din Buzău.

· 1995: Vizita oficială a președintelui României, Ion Iliescu, în Italia și la Vatican.

· 1999: Partidul "Alternativa României", condus de Varujan Vosganian, devine "Uniunea Forțelor de Dreapta".

· 2005: Un puternic seism, produs în largul insulei indoneziene Sumatra și având o magnitudine de 8,7 grade pe scara Richter, a provocat moartea a zeci de persoane și importante pagube materiale în insula Nias, de la sud de Sumatra.

· 2005. Opinia publică a aflat despre răpirea în Irak de către grupări paramilitare a jurnaliştilor Marie-Jeanne Ion şi Sorin Mişcoci de la Prima Tv şi a lui Ovidiu Ohanesian de la România Liberă. Aceştia au stat sechestrați 55 de zile.

Nașteri

· 1472: Fra Bartolommeo, artist italian (d. 1517)
* 1515: Tereza de Ávila, numită oficial Tereza de Isus (Teresa Sánchez de Cepeda Avila Y Ahumada) (n. 28 martie 1515, Ávila – d. 4 octombrie 1582, Alba, Spania) a fost o călugăriță catolică reformatoare, fondatoare a Ordinului Carmelitele Desculțe.

Este venerată ca sfântă în Biserica Catolică și recunoscută ca Doctor al Bisericii.

Date personale
Sfânta Tereza de Ávila

Nume la naștere	Teresa Sánchez de Cepeda Dávila y Ahumada
Născută	28 martie 1515 Ávila, Spania
Decedată	4 octombrie 1582 Alba de Tormes, Salamanca, Spania
Înmormântată	Castilia și León
Cauza decesului	tuberculoză
Frați și surori	Hernando de Ahumada[*]
Cetățenie	Spania
Etnie	Castilians[*]
Religie	catolicism
Ocupație	filozoafă scriitoare clerică[*] medic
Venerație
Venerată în	Biserica Catolică, Biserica Luterană
Beatificată	24 aprilie 1614, Papa Paul al V-lea
Canonizată	12 martie 1622, Papa Grigore al XV-lea
Rămășițe pământești	Mănăstirea carmelitană din Ávila, Spania
Sărbătoare	15 octombrie
Apartenența	Ordinul carmelit
Însemne	Scriitoare
Patronaje	Spania
Alte informații	Declarată Doctor al Bisericii în 1970 de Papa Paul al VI-lea

* 1569: Ranuccio I Farnese (28 martie 1569 – 5 martie 1622) a domnit ca Duce de Parma, Piacenza și Castro din 1592. Un adept al monarhiei absolute, în 1594 Ranuccio a centralizat administrarea Parmei și Piacenzei, revocând astfel marile prerogative ale nobililor. El este cel mai bine cunoscut pentru "Marea Justiție" din 1612, când a existat un număr mare de execuții ale nobililor suspectați de complot împotriva lui.^[1]

Soț al Margheritei Aldobrandini, nepoata Papei Clement al VIII-lea, Ranuccio, fiul unei infante portugheze, a fost considerat ca un potențial rege al Portugaliei când unchiul său regele Henric a murit fără să lase moștenitori. Tronul, totuși, a trecut lui Filip al II-lea al Spaniei, ale cărui trupe au ocupat prompt țara după decesul lui Henric I.

Moartea regelui Henric a declanșat lupta pentru tronul Portugaliei când Ranuccio avea 11 ani. Ca fiu al fiicei mari a Infantelui Eduard, al 4-lea Duce de Guimarães, singurul fiu al regelui Manuel I, Ranuccio era, conform obiceiului feudal, primul moștenitor al tronului Portugaliei. Cu toate acestea, tatăl său a fost un aliat și chiar un supus al regelui spaniol, un alt pretendent, așa că drepturile lui Ranuccio nu au fost revendicate puternic. În schimb, sora mai mică a mamei lui Ranuccio, Caterina, Ducesă de Braganza, a pretins puternic tronul însă a eșuat în încercarea sa.

Sub conducerea lui Ranuccio I, ducatul a anexat teritoriile Colorno, Sala Baganza și Montechiarugolo. El a început o reînnoire culturală în orașul Parma, a sprijinit artele și a construit Teatrul Farnese cu 4.500 de scaune. Numeroase îmbunătățiri și monumente în Parma au fost construite la porunca lui Ranuccio I, inclusiv o revitalizare a Universității din Parma și extinderea finală a zidurilor orașului. Construcția Palazzo della Pilotta, palatul de la curte a familiei Farnese, a fost finalizată în 1620.

Ranuccio a fost succeedat de fiul său Odoardo, inițial sub regența fratelui său, Odoardo Farnese.

La 7 mai 1600, Ranuccio s-a căsătorit cu Donna Margarita Aldobrandini, fiica lui Don Giovanni Francesco Aldobrandini, Prinț de Carpineto și a soției acestuia, Donna Olimpia Aldobrandini, Prințesă Campinelli. Cuplul a avut nouă copii:

Alessandro Francesco Maria Farnese (8 august 1602), a murit la naștere
Maria Farnese (5 septembrie 1603), a murit la naștere
Alessandro Farnese (5 septembrie 1610), a murit la naștere
Odoardo Farnese, Duce de Parma (28 aprilie 1612 – 11 septembrie 1646), căsătorit cu Margherita de' Medici; a avut copii
Onorato Farnese (7 iulie 1613 – 28 februarie 1614), a murit în copilărie
Maria Caterina Farnese (18 februarie 1615 – 25 iulie 1646), căsătorită cu Francesco I d'Este, Duce de Modena; a avut copii
Maria Farnese (29 aprilie 1618), a murit la naștere
Vittoria Farnese (29 aprilie 1618 – 10 august 1649), căsătorită cu Francesco I d'Este, Duce de Modena; a avut copii
Francesco Maria Farnese (19 august 1620 – 13 iulie 1647), Cardinal

Date personale
Ranuccio I

Născut	28 martie 1569 Parma, Parma
Decedat	5 martie 1622 (52 de ani) Parma, Parma
Înmormântat	Sanctuary of Santa Maria della Steccata[*]
Părinți	Alessandro Farnese, Duce de Parma Infanta Maria of Guimarães[*]
Frați și surori	Margherita Farnese[] Odoardo Farnese[]
Căsătorit cu	Margherita Aldobrandini
Copii	Prințul Ottavio Maria, Ducesă de Modena și Reggio Odoardo, Duce de Parma Vittoria, Ducesă de Modena Cardinalul Francesco Maria
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	Regent
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Farnese
Duce de Parma
Domnie	3 decembrie 1592 – 5 martie 1622
Predecesor	Alessandro
Succesor	Odoardo

· 1592. S-a născut Jan Amos Komensky (Comenius), pedagog ceh și reformator al învățământului.
* 1675: Friedrich Wilhelm I, Duce de Mecklenburg-Schwerin ^[1] (28 martie1675 – 31 iulie 1713) a fost Duce de Mecklenburg din 1692 până în 1713.

Friedrich Wilhelm a fost fiul cel mare al Prințului Friedrich, Duce de Mecklenburg-Grabow și al Christinei Wilhelmine de Hesse-Homburg (1653–1722). El a fost nepot de frate al Ducelui Christian Ludwig, care nu avea moștenitori. El și-a succedat unchiul la 31 iunie 1692 ca regent al porțiunii Schwerin a ducatului de Mecklenburg. După stingerea liniei de Mecklenburg-Güstrow prin decesul Ducelui Gustav Adolph în 1695, Friedrich Wilhelm a devenit implicat într-o violentă dispută de succesiune cu unchiul său, Adolf Frederick al II-lea, dispută care a escaladat rapid.

A adus țara la un pas de război civil și numai intervenția puterilor străine a aranjat lucrurile. Disputa s-a încheiat în 1701 prin compromisul Hamburg. Mecklenburg a fost din nou împărțită în două părți, cu autonomie limitată. Cele două sub-principate, Mecklenburg-Strelitz și Mecklenburg-Schwerin, au existat până în 1918. De asemenea, compromisul a introdus dreptul de succesiune al primului născut a dinastiei.

Friedrich Wilhelm s-a căsătorit cu Sophie Charlotte de Hesse-Kassel la 2 ianuarie 1704, la Kassel. Ea era fiica lui Karl I, Landgraf de Hesse-Kassel. Cuplul nu a avut copii.

Friedrich Wilhelm a avut numeroase metrese, cu care a avut cel puțin nouă copii, inclusiv:

Karl Ludwig von Mecklenburg (d. 1703)
Sophie Hedwig (n. 24 septembrie 1673 - d. 21 iunie 1746); s-a căsătorit cu Karl Gustav I von Maltzahn (1663-1713)
Margaretha Dorothea Gredler (d. 1744, Dömitz)

Friedrich Wilhelm a murit la Mainz la 31 iulie 1713, la vârsta de 38 de ani.

Date personale
Friedrich Wilhelm I

Născut	28 martie 1675 Grabow
Decedat	31 iulie 1713 (38 de ani) Mainz
Înmormântat	Schelfkirche[*]
Părinți	Friedrich Christine Wilhelmine of Hesse-Homburg[*]
Frați și surori	Sofia Louise de Mecklenburg-Schwerin Christian Ludwig al II-lea Karl Leopold
Căsătorit cu	Sophie Charlotte de Hesse-Kassel
Cetățenie	Mecklenburg-Schwerin
Religie	luteranism
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	House of Mecklenburg[*]
Duce de Mecklenburg-Schwerin
Domnie	1692–1713
Predecesor	Christian Ludwig I
Succesor	Karl Leopold

* 1727: Maximilian al III-lea Iosif (28 martie 1727 – 30 decembrie 1777) a fost prinț-elector al Sfântului Imperiu Roman și Duce de Bavaria din 1745 până în 1777.

Maximilian Joseph

Născut la Munchen, Maximilian a fost fiul cel mare al împăratului Carol al VII-lea și a soției acestuia, Maria Amalia a Austriei, fiica împăratului Iosif I.

După decesul tatălui său în ianuarie 1745, el a moștenit la vârsta de 18 ani o țară care era pe cale să fie invadată de armatele asutriece. Maximilian Joseph a oscilat între partida pace condusă de mama sa Maria Amalia de Austria și de comandantul de armată Friedrich Heinrich von Seckendorff, și partida război condusă de ministrul de externe Ignaz conte de Törring. După înfrângerea decisivă din Bătălia de la Pfaffenhofen din 15 aprilie, Maximilian Joseph a abandonat pretențiile imperiale ale tatălui său și a făcut pace cu împărăteasa Maria Tereza a Austriei prin Tratatul de la Füssen, prin care a fost de acord să-l susțină pe soțul împărătesei, Marele Duce Francis Stephen de Toscana, în alegerile electorale imperiale. În timpul Războiului de Șapte Ani, forțele bavareze au luptat de partea habsburgilor.

Sora lui Maximilian Joseph, Maria Josepha de Bavaria, s-a căsătorit în 1765 cu fiul Mariei Tereza, împăratul Iosif al II-lea. O slăbire pe termen lung a Prusiei nu era în interesul Bavariei. Maximilian Joseph a încercat, pe cât posibil, de a ține Bavaria departe de războaie. În afară de trupele raionale, a prezentat doar o forță mică de 4000 de oameni. Electorul și-a luat trupele auxiliare înapoi în 1758/1759. Împreună cu Electorul de Wittelsbach Carol Theodore a impus neutralitatea imperiului în timpul conflictului.

Maximilian Joseph a fost un conducător luminat progresiv care a făcut mult pentru a îmbunătăți dezvoltarea țării sale. El a încurajat agricultura, industria și exploatarea mineralelor țării și a abolit cenzura iezuită a presei. În 1747 a fost înființată fabrica de portelan din Nymphenburg în timp ce Codex Maximilianeus bavaricus civilis a fost scris în 1756. Prima instituție academică din München, Academia de Științe bavareză, a fost fondată în 1759 de către Maximilian al III-lea.

În timpul foametei severe din 1770 Maximilian vândut bijuteriile coroanei pentru a plăti livrările de porumb. În acest an, el a emis, de asemenea, edict împotriva emfazei extravagante a Bisericii, care a contribuit la sfârșitul erei rococo bavarez. De asemenea, el a interzis impozitul Oberammergau. În 1771 el a reglementat frecventarea școlii generale.

În decembrie 1777 Maximilian Joseph a mers cu trăsura prin Munchen; pe drum, când trecea pe lângă un ceas turn, mecanismul s-a rupt iar ceasul a lovit de 77 de ori. Max Joseph a comentat că acest lucru era un semn și că anii săi s-au terminat. În câteva zile, el a fost lovit de o boală ciudată. Nici unul din cei 15 de medici nu au putut-o diagnostica, dar de Crăciun a devenit clar că aceasta era o tulpina deosebit de virulenta de variolă.^[1]

A murit la vârsta de 50 de ani, fără să lase un moștenitor. Maximilian III Joseph este îngropat în cripta Theatinerkirche în Munchen.

Date personale
Maximilian al III-lea

Născut	28 martie 1727 Munchen
Decedat	30 decembrie 1777 (50 de ani) Munchen
Înmormântat	Theatine Church[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (variolă)
Părinți	Carol al VII-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Maria Amalia a Austriei
Frați și surori	Franz Ludwig von Holnstein[] Maria Antonia de Bavaria Maria Josepha de Bavaria Duchess Maria Anna Josepha of Bavaria[] Theresa Benedicta of Bavaria[*]
Căsătorit cu	Maria Ana Sofia de Saxonia
Cetățenie	Germania
Etnie	german
Ocupație	compozitor
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Wittelsbach
Elector de Bavaria
Domnie	1745–1777
Predecesor	Carol Albert
Succesor	Carol Theodore

· 1750: Francisco de Miranda, naționalist venezuelean (d. 1816)

· 1773: Henri Gratien, Conte Bertrand, general francez (d. 1844)
* 1785: Prințul Ferdinand Georg August de Saxa-Coburg și Gotha (28 martie1785 - 27 august 1851) a fost prinț al Casei de Saxa-Coburg și Gotha și general de cavalerie al armatei austro-ungare în timpul războaielor napoleoniene.

Ferdinand s-a născut la Coburg ca Prințul Ferdinand de Saxa-Coburg-Saalfeld, al doilea fiu al lui Francisc, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld și a celei de-a doua soții, Contesa Augusta de Reuss-Ebersdorf. În 1826 titlul său s-a schimbat din prinț de Saxa-Coburg și Saalfeld în prinț de Saxa-Coburg și Gotha când fratele său mai mare Ducele Ernst I a făscut modificări teritoriale cu alți membri ai familiei.

Printre nepoții de frate a lui Ferdinand se includ: regina Victoria a Regatului Unit și soțul ei Prințul Albert, împărăteasa Carlota a Mexiculuiși regele Leopold al II-lea al Belgiei.

La 10 decembrie 1791 Ferdinand a fost comandant ca Unterleutnant în regimentul 6 de dragoni Coburg. A fost promovat la rangul de Oberleutnant la 1 martie 1796 si la cel de Rittmeister la 18 noiembrie 1798. La 1 februarie 1802 s-a transferat în armata austriacă servind în regimentul Fürst Rosenberg după care a fost promovat maior la 29 septembrie 1804.

La 1 ianuarie 1805 a fost transferat la regimentul nr. 6 de husari Graf Blankenstein și promovat la rang de Oberstleutnant la 6 august 1805. Înaintea bătăliei de la Wagram a fost numit general de cavalerie. La 15 aprilie 1811 a fost numit general maior.

În timpul războiului celei de-a șasea coaliții, Ferdinand a luptat în bătălia de la Kulm. În 1813 a luptat în bătălia de la Leipzig. În 1814 a primit crucea de comandant al ordinului militar al Mariei Tereza.

La 30 noiembrie 1815, la Viena, Ferdinand s-a căsătorit cu Prințesa Maria Antonia Koháry, fiica și moștenitoarea lui Ferencz József Koháry de Csábrág. Când tatăl Antoniei a murit în 1826, ea a moștenit domeniile lui din Ungaria. Ferdinand și-a adăugat numele de Koháry la numele său.

Ferdinand și Antonia au avut patru copii care au fost crescuți în religia catolică:

Ferdinand al II-lea al Portugaliei (1816–1885).
August (1818–1881); a fost tatăl Țarului Ferdinand I al Bulgariei.
Victoria (1822–1857), căsătorită cu Louis, Duce de Nemours.
Leopold (1824–1884).

Date personale
Prințul Ferdinand

Nume la naștere	Ferdinand Georg August
Născut	28 martie 1785 Coburg
Decedat	27 august 1851 (66 de ani) Viena
Înmormântat	Mausoleul auf dem Glockenberg, Coburg
Părinți	Francis, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld Contesa Augusta de Reuss-Ebersdorf
Frați și surori	Prințesa Sofia de Saxa-Coburg-Saalfeld Prințesa Victoria de Saxa-Coburg-Saalfeld Prințesa Juliane de Saxa-Coburg-Saalfeld Prințesa Antoinette de Saxa-Coburg-Saalfeld Ernest I, Duce de Saxa-Coburg și Gotha Leopold I al Belgiei
Căsătorit cu	Maria Antonia Koháry
Copii	Ferdinand al II-lea al Portugaliei August de Saxa-Coburg-Kohary Victoria, Ducesă de Nemours Prințul Leopold
Cetățenie	Germania
Religie	luteranism
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Wettin

· 1799 - S-a născut Karl von Basedow, medic german. A descris pentru prima dată tabloul clinic al bolii care-i poartă numele (m.11.04.1854).
* 1810: Alexandre Herculano de Carvalho e Araújo (n. 28 martie, 1810, Lisabona — 13 septembrie, 1877, Santarém) a fost un scriitor, istoric și jurnalist portughez. Este promotorul și principalul reprezentant al romantismului portughez, alături de Almeida Garrett.
Herculano și-a expus clar gândirea sa politică în nenumărate rânduri și s-a văzut antrenat în diferite polemici de doctrină. Vasta sa activitate jurnalistică este reunită în colecția Opúsculos. A scris versuri pe teme religioase (A voz do profeta, 1836 - Vocea profetului), romane istorice sub influența lui W. Scott („O monge de Cister”, 1841 - Călugărul din Cister). Autor al monumentalei lucrări „Istoria Portugaliei” (História de Portugal).

1836: Vocea profetului ("A Voz do Profeta")
1838: Harpa credinciosului ("A Harpa do Crente")
1841: Călugărul din Cister ("O Monge de Cister")
1846/1853: Istoria Portugaliei ("História de Portugal")
1854 - 1859: Despre originea și instituția Inchiziției în Portugalia ("História das Origens e Estabelecimento da Inquisição em Portugal")
1873 - 1908: Opuscule ("Opúsculos")

Date personale
Alexandre Herculano

Născut	28 martie 1810 Lisabona, Portugalia
Decedat	13 septembrie 1877 (la 67 de ani) Santarém, Portugalia
Înmormântat	Jerónimos Monastery[*]
Naționalitate	Portughez
Cetățenie	Portugalia
Ocupație	poet, romancier, jurnalist, istoric, politician
Limbi	limba portugheză^[1]
Activitatea literară
Mișcare/curent literar	Romantism
Specie literară	roman istoric, poezie romantică
Opere semnificative	Eurico, the Presbyter[]*
Influențe[ascunde] Walter Scott, François-René de Chateaubriand, Oliver Goldsmith, Alphonse de Lamartine
A influențat pe[ascunde] Soares dos Passos, João de Lemos, Alexandre Braga, António Feliciano de Castilho

· 1817: Francesco de Sanctis, istoric și critic literar italian (d. 1883)
* 1841: Prințul Alfonso Maria Giuseppe Alberto de Bourbon-Două Sicilii, Conte de Caserta (28 martie 1841 - 26 mai 1934) a fost al treilea fiu al regelui Ferdinand al II-lea al Celor Două Sicilii și a celei de-a doua soții, Maria Tereza de Austria.

Născut la Caserta, Alfonso a fost al patrulea în linia de succesiune al tronul celor Două Sicilii la momentul nașterii sale. Înaintea lui, în linie, erau: fratele său vitreg Francisc al II-lea al Celor Două Sicilii și frații săi mai mari Prințul Louis și Prințul Alberto. La 12 iulie 1844, Alberto, în vârstă de aproape cinci ani, a murit iar Prințul Alfonso a devenit al treilea în linia de succesiune.

La 22 mai 1859, Ferdinand al II-lea a murit. Francisc în vârstă de 23 de ani a devenit rege însă nu avea copii cu soția sa Maria Sofia de Bavaria. Prințul Louis a devenit moștenitor prezumptiv iar Alfonso al doilea în linie.

Regatul celor Două Sicilii a fost cucerit prin Expediția celor O Miecondusă de Giuseppe Garibaldi în 1861. Casa regală detronată a supraviețuit avându-l încă pe Francisc ca șef al Casei. La 8 iunie 1886, Louis a murit. Singura lui fiică, prințesa Maria Tereza, nu era în linia de succesiune deoarece femeile erau excluse de la succesiune. Alfonso în vârstă de 45 de ani a devenit moștenitor prezumptiv al lui Francisc.

La 27 decembrie 1894, Francisc al II-lea a murit iar Alfonso a devenit șef al Casei de Bourbon-Două Sicilii. El a murit la Cannes în 1934.

Alfonso s-a căsătorit cu verișoara lui, Prințesa Maria Antonietta de Bourbon-Două Sicilii (1851–1938), la 8 iunie 1868. Ea era fiica Prințului Francis, Conte de Trapani și a Maria Isabella, Prințesă de Toscana. Bunicii ei paterni erau Francisc I al celor Două Sicilii și cea de-a doua soție, Maria Isabela a Spaniei. Bunicii ei materni erau Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana și cea de-a doua soție, Prințesa Maria Antonia a celor Două Sicilii.

Alfonso și Maria Antonietta au avut 12 copii^[1]:

Prințul Ferdinand Pius de Bourbon-Două Sicilii, Duce de Calabria (25 iulie 1869 – 17 ianuarie 1960); s-a căsătorit cu Prințesa Maria Ludwiga Theresia de Bavaria, fiica regelui Ludwig al III-lea al Bavariei. Cuplul a avut șase copii.
Prințul Carlos de Bourbon-Două Sicilii (10 noiembrie 1870 – 11 noiembrie 1949); s-a căsătorit prima dată cu Mercedes, Prințesă de Asturia, fiica regelui Alfonso al XII-lea al Spaniei. Cuplul a avut trei copii. S-a recăsătorit cu Prințesa Louise de Orléans, fiica Prințului Philippe de Orléans, Conte de Paris, cu care a avut patru copii.
Prințul Francesco di Paola de Bourbon-Două Sicilii (14 iulie 1873 – 26 iunie 1876)
Prințesa Maria Immacolata de Bourbon-Două Sicilii (30 octombrie 1874 – 28 noiembrie 1947); s-a căsătorit cu Prințul Johann Georg de Saxonia, fiu al regelui George al Saxoniei; nu au avut copii.
Prințesa Maria Cristina de Bourbon-Două Sicilii (10 aprilie 1877 – 4 octombrie 1947); s-a căsătorit cu Arhiducele Peter Ferdinand de Austria, Prinț de Toscana, fiu al lui Ferdinand al IV-lea, Mare Duce de Toscana. Cuplul a avut patru copii.
Prințesa Maria di Grazia de Bourbon-Două Sicilii (12 august 1878 – 20 iunie 1973); s-a căsătorit cu Prințul Luís de Orléans-Braganza, fiu al Prințului Gaston de Orléans, Conte de Eu. Cuplul a avut trei copii.
Prințesa Maria Giuseppina de Bourbon-Două Sicilii (25 februarie 1880 – 22 iulie 1971)
Prințul Gennaro de Bourbon-Două Sicilii (24 ianuarie 1882 – 11 aprilie 1944); s-a căsătorit cu Beatrice Bordessa, contesă de Villa Colli; nu au avut copii.
Prințul Ranieri, Duce de Castro (1883–1973); s-a căsătorit cu contesa Maria Carolina Zamoyska, fiica lui Andrzej Przemysław Zamoyski, conte Zamoyski. Cuplul a avut doi copii.
Prințul Filippo de Bourbon-Două Sicilii (10 decembrie 1885 – 9 martie 1949); s-a căsătorit cu Prințesa Marie Louise de Orléans, fiica Prințului Emmanuel de Orléans, Duce de Vendôme. Cuplul a avut un copil. S-a recăsătorit cu Odette Labori cu care nu a avut copii.
Prințul Francesco d'Assisi de Bourbon-Două Sicilii (13 ianuarie 1888 – 26 martie 1914)
Prințul Gabriel de Bourbon-Două Sicilii (1 ianuarie 1897 – 22 octombrie 1975); s-a căsătorit cu prințesa Malgorzata Izabella Czartoryska, fiica prințului Adam Ludwik Czartoryski; cuplul a avut un copil. S-a recăsătorit cu prințesa Cecylia Lubomirska, fiica prințului Kasimierz Lubomirski.^[2] Cuplul a avut patru copii.

Date personale
Prințul Alfonso
Conte de Caserta

Nume la naștere	Alfonso Maria Giuseppe Alberto
Născut	28 martie 1841 Caserta, Două Sicilii
Decedat	26 mai 1934 (93 de ani) Cannes, Franța
Înmormântat	Cimetière du Grand Jas[*]
Părinți	Ferdinand al II-lea al Celor Două Sicilii Maria Tereza de Austria
Frați și surori	Maria Luisa Immaculata de Bourbon-Două Sicilii Prințesa Maria Annunciata de Bourbon-Două Sicilii Prințesa Maria Immaculata de Bourbon-Două Sicilii Prințesa Maria Pia de Bourbon-Două Sicilii Prince Louis, Count of Trani[] Francisc al II-lea al Celor Două Sicilii Prințul Gaetan, Conte de Girgenti Prince Januarius, Count of Caltagirone[] Pasquale
Căsătorit cu	Prințesa Maria Antonietta de Bourbon-Două Sicilii
Copii	Prințul Ferdinand Pius, Duce de Calabria Prințul Carlos Prințul Francesco di Paola Prințesa Maria Immacolata Prințesa Maria Cristina Prințesa Maria di Grazia Prințesa Maria Giuseppina Prințul Gennaro Prințul Ranieri, Duce de Castro Prințul Filippo Prințul Francesco d'Assisi Prințul Gabriel
Cetățenie	Regatul Italiei
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Bourbon-Două Sicilii
Șeful Casei de Bourbon-Două Sicilii
Domnie	27 decembrie 1894 – 26 mai 1934
Predecesor	Francisc al II-lea
Succesor	Prințul Ferdinand Pius

* 1844: Philipp (28 martie 1844 – 3 iulie 1921) a fost al doilea prinț de Saxa-Coburg-Gotha-Koháry și lord de Csábrág și Szitnya. A fost scriitor și numismat renumit

Născut Ferdinand Philipp Maria August Raphael, Philipp a fost cel mai mare fiu al Prințului August de Saxa-Coburg-Kohary și al Clémentinei de Orléans. A fost fratele mai mare al țarului Ferdinand I al Bulgariei. Prin mama sa era descendent al regelui Ludovic-Filip al Franței. S-a născut la Paris la Palatul Tuileries, unde mama sa a ales să nască copiii.^[1]

Educația pe care a primit-o Philippe i-a fost dată de preceptori însă progresele sale sunt controlate de profesorii de la școala Schatten din Viena. ^[2]

Când Philippe avea 15 ani, unchiul său Ernest al II-lea, Duce de Saxa-Coburg și Gotha propune părinților săi să-l numească pe adolescent sublocotenent al unui regiment din Coburg. Părinții refuză deoarece Philippe este prea tânăr. La puțin timp după, Philippe își trece examenele și pleacă într-o călătorie în Alpii austrieci împreună cu fratele său Auguste și cu preceptorul său

La Bruxelles la 4 februarie/4 mai 1875, Philipp s-a căsătorit cu Louise-Marie, prințesă a Belgiei, verișoară de gardul doi, fiica regelui Leopold al II-lea al Belgiei și nepoată a regelui Leopold I al Belgiei (fratele bunicului lui Philipp, Ferdinand). Căsătoria a sfârșit printr-un divorț la 15 ianuarie 1906 din cauza unei legături extraconjugale de mulți ani a Louisei-Marie.

Împreună au avut doi copii:

Leopold Clement Philipp August Maria (19 iulie 1878, Szent-Antal, Ungaria - 27 aprilie 1916, Viena); a murit când o prostituată i-a aruncat acid pe față.
Dorothea Maria Henriette Auguste Louise (30 aprilie 1881, Viena - 21 ianuarie 1967, Taxis, Württemberg), s-a căsătorit la 2 august 1898 cu Ernst Gunther, Duce de Schleswig-Holstein.

Date personale
Prințul Philipp
Prinț de Saxa-Coburg-Gotha-Koháry

Nume la naștere	Ferdinand Philipp Maria August Raphael
Născut	28 martie 1844 Paris
Decedat	3 iulie 1921 (77 de ani) Coburg
Înmormântat	St. Augustin, Coburg[*]
Părinți	Prințul August de Saxa-Coburg și Gotha Clementine de Orléans
Frați și surori	Prințesa Amalie de Saxa-Coburg și Gotha Prințesa Clotilde de Saxa-Coburg și Gotha Ludwig August de Saxa-Coburg-Kohary Ferdinand I al Bulgariei
Căsătorit cu	Prințesa Louise-Marie a Belgiei
Copii	Prințul Leopold de Saxa-Coburg și Gotha Prințesa Dorothea de Saxa-Coburg și Gotha
Cetățenie	Franța
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	scriitor aristocrat[] numismat[]
Apartenență nobiliară
Titluri	prinț
Familie nobiliară	Casa de Saxa-Coburg și Gotha Casa de Koháry

* 1846: Prințul Heinrich al XXII-lea Reuss de Greiz (28 martie 1846 – 19 aprilie 1902) a fost suveran de Reuss, un mic principat al statelor germane, din 1859 pînă la moartea sa, în 1902

Heinrich a fost al treilea copil și al doilea fiu al lui Heinrich al XX-lea, Prinț Reuss de Greiz și a celei de-a doua soții, Prințesa Caroline de Hesse-Homburg. Fratele său mai mare a murit la numai patru luni, cu doi ani înainte de nașterea lui Heinrich, iar din prima căsătorie tatăl său nu a avut copii, așa încât Heinrich era prinț moștenitor al principatului.

După decesul tatălui său, la 8 noiembrie 1859, Prințul Heinrich i-a succedat ca Prinț Reuss de Greiz. Cum Heinrich avea doar 13 ani, mama sa Caroline a servit ca regentă până la majoratul său, la 21 de ani, în 1867. Ca fiică a unui general austriac și soție a unui ofițer austriac, Caroline era vehement anti-prusacă. Drept rezultat, în timpul Războiului austro-prusac, Reuss s-a situat de partea autriacă. După înfrângerea suferită de partea austriacă, Reuss a scăpat de alipirea la regatul Prusiei, dar a fost ocupat de prusaci și a trebuit să plătească o compensație de 100.000 de taleri și să adere la Confederația Germană de Nord la 26 septembrie 1866.

La 28 martie 1867, Heinrich a luat puterea guvernării în mâinile sale. Având putere deplină el a dat principatului său prima sa constituție. La fel ca părinții săi, Heinrich a rămas anti-prusac toată viața, respingând în mod repetat măsuri prusace ca Kulturkampf și stabilirea căsătoriilor civile. Heinrich, precum și supușii săi din Reuss, a refuzat să accepte pe deplin că împărații germani Hohenzollern aveau prioritate față de alte case regale.

Heinrich al XXII-lea la vânătoare, fotografie din 1899.

Heinrich nu a pierdut nici o ocazie de a-l nemulțumi pe împărat, refuzând să permită construirea unui memorial al împăratului Wilhelm I, bunicul iubit al împăratului Wilhelm al II-lea.^[2] De asemenea, a refuzat să tolereze orice demonstrații de doliu, fie oficiale fie particulare în cazul deceselor împăraților Wilhelm I și Frederic al III-lea, și a interzis orice sărbătoare a aniversărilor victoriilor germane.^[2]

Prințul Heinrich a fost foarte bogat, cea mai mare parte din teritoriul principatului fiind proprietatea sa privată.^[1]^[3] La sfârșitul domniei sale, Reuss conținea puțin peste 70.000 de oameni și cuprindea o suprafață de 122 de mile pătrate.^[4]^[5]

Prințul Heinrich a murit de inimă la 19 aprilie 1902.^[4] Moartea sa însemna ca singurul său fiu, care era handicapat mental și fizic, să devină Prinț suveran Reuss de Greiz. Cum era clar că prințul nu ar fi putut să își îndeplinească îndatoririle, s-au făcut aranjamente pentru o regență. O ramură mai tânără a familiei Reuss ar fi fost următoarea în linia de succesiune la titlu, însă cum Heinrich nu-i plăcea, în cele din urmă a fost ales un văr îndepărtat al lui Heinrich, Prințul Heinrich al XXVII-lea, a cărui soție era verișoară cu împărăteasa Augusta Viktoria. Prințul însuși servise în regimentul de husari ai împăratului și deci ar fi putut repara relațiile dintre Casa de Hohenzollern și Casa de Reuss

La 8 octombrie 1872, el s-a căsătorit cu Prințesa Ida de Schaumburg-Lippe, o fiică a lui Adolf I, Prinț de Schaumburg-Lippe.^[1]^[3] Ei au avut șase copii:

Heinrich al XXIV-lea, Prinț Reuss de Greiz (1878–1927)
Prințesa Emma (1881–1961); s-a căsătorit în 1903 cu graful Erich von Ehrenburg (1880–1930)
Prințesa Marie (1882–1942); s-a căsătorit în 1904 cu Ferdinand von Gnagnoni (1878–1955)
Prințesa Caroline (1884–1905); s-a căsătorit în 1903 cu Wilhelm Ernst, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach (1876–1923)
Prințesa Hermine (1887–1947); s-a căsătorit în 1907 cu prințul Johann Georg de Schoenaich-Carolath (1873–1920); s-a recăsătorit în 1922 cu fostul împărat Wilhelm al II-lea (1859–1941)
Prințesa Ida (1891–1977); s-a căsătorit în 1911 cu prințul Christoph Martin III de Stolberg-Roßla (1888–1949)

Date personale
Heinrich al XXII-lea
Prinț Reuss de Greiz
Prințul Heinrich XXII ca. 1902
Născut	28 martie 1846 Greiz, Principatul Reuss-Greiz
Decedat	19 aprilie 1902 (56 de ani) Greiz, Principatul Reuss-Greiz
Părinți	Heinrich XX, Prince Reuss of Greiz[] Princess Caroline Amalie of Hesse-Homburg[]
Frați și surori	Hermoine of Reuss-Greiz[*]
Căsătorit cu	Ida de Schaumburg-Lippe
Copii	Heinrich al XXIV-lea, Prinț Reuss de Greiz Prințesa Emma Prințesa Marie Caroline, Mare Ducesă de Saxa-Weimar-Eisenach Hermine, împărăteasă germană și regină a Prusiei Prințesa Ida
Cetățenie	Germania
Ocupație	conducător militar[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Reuss
Prinț Reuss de Greiz
Domnie	1859 – 1902
Predecesor	Heinrich XX
Succesor	Heinrich XXIV

· 1849: Constantin Dumitru Olănescu, dramaturg, poet și traducător român (d. 1908)

· 1851: Bernardino Machado, al 8-lea președinte al Portugaliei (d. 1944)

· 1862 - S-a născut politicianul socialist francez Aristide Briand (m.1932), de patru ori prim-ministru în perioada 1909-1922 şi laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 1926

· 1868 - S-a născut la Nijni Novgorod scriitorul rus Alexei Maximovici Peşkov (Maxim Gorki), decedat în circumstanţe neelucidate la Moscova în 1936, în timpul marii terori staliniste

· 1871: Willem Mengelberg, dirijor olandez (d. 1951)
* 1881: Dr. Iuliu-Ioan Mezei Câmpeanu (n. 28 martie 1881, Turda - d. 24 octombrie 1943, Cluj) a fost un avocat, consilier de Legație la Budapesta și membru al Marelui Sfat Național Român la 1 Decembrie 1918

Iuliu-Ioan Mezei Câmpeanu a fost descendent al Familiei Rațiu de Nagylak (Noșlac) din Turda, atestată în Transilvania la începutul secolului al XIV-lea și reînnobilată în anul 1625 de către principele Gabriel Bethlen.

A fost fiul lui Ioan Mezei Câmpeanu, fost judecător la Înalta Curte de Justiție și Casație Regală din Budapesta, și al Ecaterinei Mezei Câmpeanu de Szathmar (Satu Mare). Tatăl său era descendent pe linie paternă din vechea familie nobiliară Câmpeanu de Satu Mare, devenit prin maghiarizare Mezei^[1], iar pe linie maternă din familia Rațiu de Nagylak (Noșlac). Mama sa, născută Rațiu, a fost fiica lui Partenie Rațiu de Noșlac, strănepoată de frate a prepozitului Basiliu Rațiu.

A studiat la Turda, Cluj și Budapesta. A fost doctor în drept al Universității din Budapesta.

Educat într-o familie cu puternice tradiții românești nu a ezitat să se alăture total, de multe ori cu riscul propriei vieți, luptelor pentru drepturile românilor ardeleni de unire cu România. Încorporat în armata austro-ungară în Primul Război Mondial, asistă la 18 octombrie 1918 în parlamentul de la Budapesta, la istoricul discurs al Dr. Alexandru Vaida-Voevod prin care s-a proclamat libertatea națională a Românilor din Ardeal și Banat.

S-a alăturat, chiar de la înființare, Consiliului Național Român din Budapesta, la 10 noiembrie 1918. A participat ca delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, unde a fost ales membru al Marelui Sfat Național Român la 1 Decembrie 1918.

Pe 11 decembrie 1918 a fost numit Consilier de Legație la Budapesta ^[2], unde a funcționat pe durata de existență efemeră a Republicii Poporale Maghiare și apoi a Republicii Sovietice Maghiare condusă de Bela Kun. Una din cele mai importante acțiuni la care a participat a fost cea a repatrieirii, la schimb, a membrilor Coloniei Române din Budapesta și a sașilor, cu membrii familiilor funcționarilor maghiari din Sibiu. Printre familiile salvate de la moarte iminentă din mâna bolșevicilor unguri, a fost și familia lui Iuliu Maniu, președintele Consiliului Dirigent Român din Sibiu.

După ocuparea Budapestei de către Armata Română, a fost numit șef al cenzurii militare ^[3] ^[4], de către Gen. Holban, Guvernatorul Budapestei, la 5.08.1919. Prin acțiunile sale, evocate în cartea sa de memorii Luptători români ardeleni, tipărită în anul 1940, a adus mari servicii României Mari. Demne de reținut sunt abilitățile lui diplomatice prin care l-a putut convinge pe ministrul de război Bartha să iscălească la 11 noiembrie, „cu creion chimic”, ordinul potrivit căruia „ofițerii, subofițerii și soldații români din Ardeal și Ungaria vor depune jurământul de credință în manile Consiliului Național Român”din Budapesta, nu celui „Național Maghiar”, cum a fost decretat cu puține zile mai înainte. Partea cea mai importantă a cărții o formează informațiile privitoare la Budapesta sub teroarea bolșevicilor și salvarea ei de către trupele române. Armata română a intrat în capitala trufașilor noștri dușmani dintotdeauna la 3 august 1919. Odată cu evacuarea trupelor române în 14 noiembrie 1919, s-a repatriat împreună cu întreaga familie.

A fost avocat la Cluj. După decesul primei soții, din a doua căsătorie a avut trei copii, două fete au decedat de tinere și un fecior fără urmași. A fost înmormântat în parcela rezervată membrilor familiei Rațiu din cimitirul Bisericii Rățeștilor din Turda Veche (Cimitirul Central).

Date personale
Iuliu I. Mezei Câmpeanu
Născut	28 martie 1881 Turda
Decedat	24 octombrie 1943 Cluj
Căsătorit cu	1. Elvira Cseresznyes 2. Octavia Codanier
Copii	Octavia, Iuliu, Elvira
Naționalitate	română
Religie	Biserica Română Unită cu Roma
Ocupație	avocat politician
Activitate
Rezidență	Austro-Ungaria, România
Domeniu	avocat, diplomat
Organizații	Partidul Național Român din Ungaria și Transilvania, Partidul Național Țărănesc
Cunoscut pentru	avocat, diplomat, scriitor

* 1883: Constantin Beroniade (n. 28 martie 1883, Slatina – d. ?, ?) a fost un ofițer aviator român cu gradul de general de escadră aeriană, care a fost primul pilot de avioane de vânătoare din România, precum și comandantul primei escadrile de vânătoare a aviației militare române. S-a aflat, de asemenea, printre pionierii aeronauticii românești.

În Primul Război Mondial a luptat atât ca pilot de vânătoare, exercitând pe rând funcția de comandant pentru trei dintre escadrilele de luptă, cât și în calitate de comandant al școlii naționale de pilotaj și observatori aerieni. Atât spre sfârșitul Marelui Război, cât și în perioada operațiilor militare pentru apărarea Marii Uniri, a comandat structuri de suport tehnic, uman și logistic ale aviației militare române.

În perioada interbelică a deținut ca ofițer superior atât funcții operative de comandă în aviația de luptă, cât și funcții de comandă a școliilor de pilotaj. A ocupat de asemena în respectiva epocă diverse poziții de înalt funcționar în Ministerul de Război, funcții prin intermediul cărora a intervenit în procesul de formare al unei industrii naționale de construcții de aeronave. Atât ca și comandant operativ, cât și ca înalt funcționar, în epoca dintre cele două Războaie Mondiale a intervenit în ce privește organizarea generală a aviației militare din România.

S-a aflat, în calitate de ofițer superior al armatei, printre cei care și-au dat concursul la revenirea regelui Carol al II-lea în România.

Viitorul aviator s-a născut la Slatina la data de 28 martie 1883, ca fiu al lui Dumitru și al Gheorghiței Beroniade.^[1]

Atras de haina militară, după ce la 25 noiembrie 1889 a fost admis la Școala Fiilor de Militari din Craiova, a abolvit respectiva instituție de învățământ în anul 1903. La 1 iulie 1903 a fosta admis la Școala Specială de Cavalerie, pe care a absolvit-o cu gradul de sublocotenent, la 1 iulie 1905

Serios, inteligent și devotat carierei militare, a fost caracterizat totuși de un oarecare spirit rebel. Curajos, cu o bună pregătire militară,^[2] bun organizator și un bun comandant prin calitățile și aptitudinile sale,^[3] a fost unul dintre pionierii aeronauticii românești.

După absolvirea Școlii Speciale de Cavalerie, de la 1 iulie 1905 a servit în Regimentul 8 Călărași până la 1 aprilie 1908, când a fost transferat la Regimentul 12 Călărași. Aci a fost încadrat până la 10 mai 1909, când odată cu înaintarea sa la gradul de locotenent, a fost transferat la Regimentul 9 Călărași.^[1]

Doritor de o schimbare a carierei sale, a ales să devină aviator militar, astfel că a fost detașat la Școala de Aviație din cadrul Batalionului de Căi Ferate, la 1 martie 1912. Aici a devenit unul dintre cei mai buni piloți ai școlii, drept care a fost trimis în anul 1913 la cursuri de pilotaj în Anglia,^[1] la Bristol.^[4] În același an a obținut acolo^[1] la 4 iulie 1913^[4] brevetul de „pilot din străinătate”,^[1] zburând pe un monoplan Bristol deasupra Salisbury Plain.^[4]

În timpul campaniei din cel de-Al Doilea Război Balcanic nu a participat la lupte,^[1] aflându-se în Anglia (cu gradul de locotenent) alături de căpitanul Andrei Popovici și de locotenentul Alexandru Pașcanu, ca membru al unei comisii însărcinate cu recepția unor avioane fabricate la Bristol.^[5] La 1 octombrie 1913, în țară a fost înaintat la gradul de căpitan.^[1]

La 15 septembrie 1915 a trecut din organica Batalionului de Specialități la Corpul de Aviație, unde a primit comanda unui grup de escadrile. În același an, în luna decembrie a atins înălțimea de zbor de 5.600 metri, ceea ce, pentru România acelor ani a constituit un record de zbor

Mobilizat în cadrul Corpului de Aviație odată cu intrarea României în Primul Război Mondial, s-a evidențiat ca fiind primul aviator român care a pilotat avioane de vânătoare și ca fiind singurul care a atacat avioanele inamice care veneau la București, precum și pe cele ce au atacat la Flămânda,^[6] într-o perioadă în care avioanele românești nu erau în mod uzual, înarmate.

În timpul campaniei din 1916, la mobilizare Beroniade comanda Grupul 3 Escadrile, subordonat Armate 3 române.^[8] Grupul avea baza aeriană la Băneasa și era compus din escadrilele „București” (două avioane M. Farman, două Morane Saulnier și patru Voisin), „Alexandria” și „Budești” (fiecare cu câte un avion M. Farman și unul H. Farman).^[9] Între 16/29 august – 14/27 septembrie a preluat comanda Centrului de Instrucție Pipera.^[6] Aflat aici, a fost numit comandantul nou-formatei Escadrile de Luptă cu baza la Pipera.^[10]

Aceasta a reunit în dotare avioanele Nieuport 11 trimise de francezi, fiind operată de aviatorii francezi locotenent René Chambe^⁠(d) și contele sublocotenent Lareinty de Tholozan, alături de sergentul^[10] Gilbert^[11] Adam, precum și de aviatorii români căpitani Constantin Beroniade și Nicolae Capșa, alături de sublocotenenții Vasile Craiu și Petre Macavei. Trei avioane urmau să fie operate de francezi, în timp ce restul de trei urmau să fie operate prin rotație, de către români.^[10]

Avion Nieuport 11

Datorită orgoliului lui René Chambe, care a fost avansat locotenent și și-a dorit comanda Escadrilei de Luptă, încă de la început au existat tensiuni între aviatorii francezi și cei români, ceea ce s-a soldat cu plecarea lui Chambe de la aerodrom. Ca efect a apărut o situație penibilă, pentru că în timpul alarmelor rămâneau la sol avionul locotenentului francez și un aviator român, deoarece acesta nu avea dreptul să folosească aparatul respectiv.^[10]

La sfârșitul lunii tensiunea din escadrila de la Pipera a atins paroxismul, ca urmare a unei altercații dintre Beroniade și Lareinty de Tholozan. Drept efect al acesteia, francezii Tholozan și Adam au plecat și ei de la Pipera.^[10]

După ce în timpul unei alarme, mecanicul lui Beroniade fusese ucis din neatenție de elicea pornită a avionului, sublocotenentul Lareinty de Tholozan a apărut, pentru a-i spune căpitanului român că îi lipsesc gloanțele pentru mitralieră. Avionul respectiv fiind condus exclusiv de către francezi, tocmai ofițerului francez îi revenea însă obligația de a se asigura că are tot ce-i trebuie, astfel că Beroniade a găsit situația absurdă și i-a răspuns sarcastic francezului: „- Nu ai gloanțe pentru mitralieră? Atunci, du-te și te plimbă!”.^[10]

Grava criză a fost aplanată cu diplomație de către șeful aeronauticii militare române, prin numirea căpitanului Beroniade în altă funcție, în timp ce locotenentul Chambe a fost promovat drept comandant al Escadrilei de Luptă.^[10]

Astfel, în perioada 15/28 septembrie – 14/27 octombrie Beroniade a comandat Grupul de aviație „Brașov”.^[6] La 19 septembrie/2 octombrie 1916, Beroniade a pilotat un avion neînarmat, într-o misiune de patrulare și supraveghere ariană executată la altitudine joasă în zona podului de la Flămânda, pe care trupele române treceau Dunărea. Fiind interceptat de un avion inamic de recunoaștere, ofițerul român a reușit făcând manevre agresive, să determine avionul inamic să se retragă.^[A]^[12] În foaia sa calificativă pe anul 1916, maiorul Gheorghe Rujinschi – în calitate de comandant al Corpului de Aviație, a notat că Beroniade a fost singurul care a atacat avioanele inamice care au venit la București, precum și pe cele care au atacat la Flămânda.^[3]

Explicația celor consemnate de Rujinschi se regăsește în faptul că în perioada Operațiunii de la Flămânda, deși avioanele de bombardament germane care decolau de la Razgrad au provocat trupelor române mari pierderi în oameni și tehnică, bombardându-le continuu, totuși avioanele românești n-au luptat, ele nefiind înarmate. Nici chiar în momentul în care germanii au bombardat aerodromul de la Dadilov, distrugând cinci avioane românești, aviația română nu a reacționat. La rândul lor, piloții din escadrila rusă au refuzat să angajeze lupta cu aviatorii germani. Singurul avion, care a pornit în întâmpinarea agresorilor, a fost cel pilotat de Constantin Beroniade.^[7]

Între 15/28 octombrie – 30 noiembrie/13 decembrie, căpitanul Beroniade a comandat Escadrila de Luptă „Flămânda”^[6] (încadrată cu avioane Nieuport și aflată în subordinea Grupului 3 Aviație)^[13] și de la 1/14 decembrie^[6] Școala Militară de Pilotaj și Observatori de la Bârlad^[14] (mutată ulterior la Botoșani la 15 decembrie 1916),^[15] în fruntea căreia s-a aflat până la 31 august 1917.

Fiind înaintat la 1/14 septembrie 1917 maior, a primit comand Escadrilei de Luptă Nr. 11 „Tecuci”, dotată cu avioane Nieuport. În interval de o lună, escadrila sa a doborât cinci avioane germane, ceea ce i-a adus lui Beroniade felicitări atât din partea comandanților săi direcți, cât și din partea generalului Eremia Grigorescu, care comanda Armata 1.

La data de 15/28 ianuarie 1918, a primit comanda Biroului de Aviație al Ministerului Transporturilor, aflat la Odesa, iar la 1/14 aprilie același an, a fost numit comandant al Părții Sedentare din Corpul de Aviație. Ca urmare a semnării de către România a tratatului de pace cu Puterile Centrale, Beroniade a fost demobilizat cu începere de la 30 iunie/13 iulie 1918.

La 28 octombrie/10 noiembrie 1918, maiorul Constantin Beroniade a fost remobilizat în funcția de comandant al Rezervei Generale a Aviației și al Atelierelor Aviației. Mutat în luna martie 1919 în Corpul de Aviație, a fost numit membru în Comitetul Consultativ al Aviației și la 9 mai 1919, a fost trimis în misiune în Franța.

A revenit din Franța la sfârșitul anului 1920, pentru ca pe 1 decembrie să preia comanda Grupului 1 Recunoaștere aeriană. Ulterior la 1 aprilie 1921 a preluat comanda Grupului 1 Aviație, avansat fiind la gradul de locotenent-colonel. Tot de la aceeași dată a revenit ca și comandant de școală de pilotaj la^[6] Centrul de Instruire al Aeronauticii de la Tecuci, funcție pe care a păstrat-o până în anul 1924.^[16]

Cooptat la 1 ianuarie 1923 la Direcția Aeronautică din cadrul Ministerului de Război,^[6] căreia i-a devenit mai târziu în anul 1932 director,^[2] a făcut în aceasta calitate parte în anul 1924, din comitetul tehnic^[17] care a decis înființarea Industriei Aeronautice Române,^[18] iar în 1938 din comitetul de conducere al acesteia.^[19]

Cariera sa a părut că se va încheia în mod dramatic începând cu anul 1925, când asupra sa a planat suspiciunea unei participări pe care ar fi avut-o la „Afacerea Fokker”.^[B] Exonerat de către Consiliul de Onoare al Armatei de vină,^[3] la 15 noiembrie 1925 a revenit la comanda Grupului 1 Aviație, după care la 1 octombrie 1926 a fost mutat la Arsenalul Aeronautic, pentru a asigura suportul tehnic al Aviației.^[6] Plecat de aici în 1927, a preluat din nou comanda unei școli de pilotaj, anume pe cea a Școlii de Perfecționare în Zbor de la Buzău până în 1929.^[14]

A revenit la 20 septembrie 1929 într-o funcție operativă, în calitate de comandant al Flotilei de Luptă, unitate la care a activat până în 1931 (în această perioadă a fost înaintat la gradul de colonel, la 1 octombrie 1929). În 1931, a preluat din nou comanda Școlii și a Centrului de Instrucție al Aeronauticii.^[6]

S-a aflat, în calitate de ofițer superior, printre cei care și-au dat concursul la revenirea regelui Carol al II-lea în România,^[20] conducându-l pe acesta după aterizarea executată pe aeroportul Băneasa, la cazărmile Diviziilor 2 și 9 Vânători.^[21]

În 1932 comandorul Beroniade a fost mutat la Subsecretariatul de Stat al Aerului și a preluat în același an, funcția de director general al Direcției Generale a Aerului din cadrul subsecretariatului. De aici a plecat la 1 aprilie 1934 pentru a prelua comanda unei mari unități de aviație, anume pe cea a Escadrei 2 Aeronautică. În acest timp, între 5 decembrie 1934 și 28 iunie 1935 a exercitat conducerea Direcției Aviației Civile.^[2]

Apogeul carierei sale militare a fost atins în perioada 1936-1937. Astfel, a fost promovat ca general de escadră aeriană la 24 ianuarie 1936 și a preluat comanda Regiunii 3 Aeronautică între 1 aprilie și 1 iunie 1937, după care a fost trecut în rezervă la 30 septembrie 1937.

Date personale
Constantin Beroniade
Ofițerul aviator Constantin Beroniade
Născut	28 martie 1883 Slatina
Părinți	Dumitru Gheorghița
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	ofițer
Formare
Studii	Școala Fiilor de Militari din Craiova (1889-1903) Școala Specială de Cavalerie (1903-1905) Școala de Aviație (1912-1913) Școala de pilotaj a Royal Flying Corps din Bristol, Anglia (1913)
Activitate
A luptat pentru	Armata României
Ramura	Forțele Aeriene Române
Ani de serviciu	1905-1937
Gradul	• sublocotenent (1 iulie 1905) • locotenent (10 mai 1909) • căpitan (1 octombrie 1913) • maior (1 septembrie 1917) • locotenent-colonel (1 aprilie 1921) • colonel (1 octombrie 1929) • general de escadră aeriană (24 ianuarie 1936)
Unitatea	Corpul de Aviație
A comandat	• Grupul 3 Escadrile (09.1915-08.1916) • Escadrila de Luptă „București” (08.1916-09.1916) • Grupul de aviație „Brașov” (10.1016) • Escadrila de Luptă „Flămânda” (11.1916) • Școala Militară de Pilotaj și Observatori de la Bârlad (12.1916-08.1917) • Escadrila de Luptă Nr. 11 „Tecuci” (09.1917-01.1918) • Biroul de Aviație al Ministerului Transporturilor de la Odesa (01.1918-04.1918) • Partea Sedentară din Corpul de Aviație (05.1918-06.1918) • Rezerva Generală a Aviației și Atelierele Aviației (11.1918-02.1919) • Grupul 1 Recunoaștere aeriană (12.1920-03.1921) • Grupul 1 Aviație (04.1921-12.1922) • Centrul de Instruire al Aeronauticii de la Tecuci (04.1921-1924) • Direcția Aeronautică a Ministerului de Război (01.1923-10.1925) • Grupul 1 Aviație (11.1925-09.1926) • Școala de Perfecționare în Zbor de la Buzău (1927-1929) • Flotila de Luptă (09.1929-1931) • Școla și Centrul de Instrucție al Aeronauticii (1931-1932) • Direcția Generală a Aerului (Subsecreteriatul de Stat al Aerului) (1932-03.1934) • Escadra 2 Aeronautică (04.1934-01.1936) și Direcția Aviației Civile (12.1934-06.1935) • Regiunea 3 Aeronautică (01.1936-05.1936)
Bătălii / Războaie	Primul Război Mondial
Ocupații ulterioare	Membru al comitetului de conducere al Industriei Aeronautice Române
Decorații și distincții
Decorații	• Medalia jubiliară „Carol I” (10 mai 1906) • Medalia „Avântul Țării” (10 octombrie 1913) • Ordinul rus „Sf. Ana” clasa a III-a • Ordinul „Steaua României” în grad de cavaler (29 octombrie 1916) și clasa a IV-a în grad de ofițer

· 1888 - S-a născut la Pitești Alexandru Kiriţescu, dramaturg şi traducător. A urmat cursurile Liceului „Gheorghe Lazăr” şi pe cele ale Facultăţii de Drept din Bucuresti. A debutat cu piesa „Invinsii” (jucata in 1914), avand si o intensa activitate publicistica la revistele vremii: Rampa, Adevarul, Lupta, Cuvantul, Gazeta. In 1929 i se reprezinta comedia Marcel & Marcel sau Anisoara si ispita, care impreuna cu comedia Gaitele sau Cuibul de viespi (jucata in stagiunea 1929-1930, revazuta si reluata in 1933), una din cele mai valoroase comedii de moravuri din dramaturgia românească si drama Florentina (1931) formeaza „trilogia burgheza”.Iin 1934 i se reprezinta comedia Lacustele, in 1943, Intermezzo, piesa cu subiect spaniol, iar in 1945, comedia Dictatorul. In 1936 i se joaca Borgia, prima parte a „trilogiei Renasterii”; intre 1938 si 1940, ca atasat cultural la Roma, se documenteaza pentru celelalte doua parti: Nunta din Perugia (1947) si Michelangelo (1948). In ultima perioada de creatie, KIRITESCU scrie opere fara importanta pentru destinul sau artistic: drama Marseilleza (1948), libretul Tar sita si Rosiorul (1949), poemul dramatic Ruxanda si Timotei (1957), prelucrarea dramatica Mos Teaca (1960), precum si piese intr-un act pentru teatrul de amatori. in 1956 ii apare prima culegere de piese, incununata cu Premiul „I. L. Caragiale” al Academiei. A tradus (singur sau in colaborare) din Moliere, Gogol, Lev Tolstoi, A. V. Suhovo-Kobilin, L. Leonov s.a. A scris comedii satirice (“Gaiţele sau Cuibul de viespi”, “Dictatorul”), evocări istorice (“Nunta din Perugia”, ”Borgia”, ”Michelangelo”), remarcabile prin conflictul incisiv, varietatea tipologică şi valoarea observaţiei sociale şi psihologice (m.09.04.1961, București).

· 1890: Paul Whiteman, dirijor american de jazz simfonic (d. 1967)

· 1892: Corneille Heymans, medic belgian, laureat Nobel (d. 1968)

· 1895: S-a născut in localitatea Viperești, jud. Buzău, pedagogul și eseistul român, Ștefan Bârsănescu, membru corespondent al Academiei Române; (d. 5 noiembrie 1984, Iași). Între anii 1926-1928 Ștefan Bârsănescu, personalitate de primă mărime a pedagogiei româneşti, a fost director al Școlii Normale „Vasile Lupu” din Iași. Şcoala Gimnazială din Iasi, înfiinţată în anul 1992, poartă din anul 1994 numele lui Ştefan Bârsănescu, unul dintre cei mai însemnaţi dascăli pe care i-a avut Universitatea “Al.I.Cuza” din Iaşi. A fost membru al Asociaților Savanților Celebri din Chicago (SUA). Opera sa științifică însumează peste 30 de volume și peste 500 de articole publicate în țară și peste hotare.

* 1896: Nadejda Mihailovna Mountbatten, Marchiză de Milford Haven (28 martie 1896 – 22 ianuarie 1963) a fost a doua fiică a Marelui Duce Mihail Mihailovici al Rusiei și a soției sale morganatice, Sofia, Contesă von Merenberg. A fost sora mai mică a contesei Anastasia de Torby. Bunicii paterni au fost Marele Duce Mihail Nicolaievici al Rusiei și Prințesa Cecily de Baden. Mihail a fost al șaptelea și ultimul copil al țarului Nicolae I al Rusiei și al țarinei Charlotte a Prusiei. Mama ei era nepoata poetului Aleksandr Pușkin, care a fost strănepotul protejatului african al țarului Petru cel Mare, Abram Petrovich Gannibal.

Supranumită "Nada," ea s-a căsătorit la Londra, la 15 noiembrie 1916 cu George Mountbatten, al 2-lea Marchiz de Milford Haven. Au avut doi copii:

Lady Tatiana Elizabeth Mountbatten (16 decembrie 1917 – 15 mai 1988)
David Mountbatten, Marchiz de Milford Haven (12 mai 1919 – 14 aprilie 1970)

În timpul procesului de custodie din 1934 al Gloria Vanderbilt, o fostă servitoare a Gloria Morgan Vanderbilt a făcut o mărturisire cu privire la o posibilă relație lesbiană între Lady Milford Haven și o fostă angajată a ei. De asemenea, Lady Milford Haven a apărut la proces ca martor.^[1]^[2]^[3]Înainte de a pleca în Statele Unite să depună mărturie, Lady Milford Haven a denunțat public mărturia servitoarei ca "un set de minciuni rău intenționate, groaznice".^[4]

Nada și cumnata ei, Edwina Mountbatten (soția Lordului Louis Mountbatten), au fost prietene foarte apropiate și cele două mergeau frecvent împreună în aventuri îndrăznețe, călătorind în părțile dificile și de multe ori periculoase ale lumii. Zvonurile din jurul naturii relației lor s-a înmulțit.^[5]

Lady Milford Haven a murit la Cannes, Franța, în 1963, la vârsta de 66 de ani.

Date personale
Nadejda Mikhailovna Mountbatten
Marchiză de Milford Haven
Nadejda de Torby, c. 1914
Născută	28 martie 1896 Imperiul rus
Decedată	22 ianuarie 1963 (66 de ani) Cannes, Franța
Înmormântată	Bray[*]
Părinți	Marele Duce Mihail Mihailovici al Rusiei Sophie de Merenberg
Frați și surori	Anastasia de Torby Count Michael Mikhailovich de Torby[*]
Căsătorită cu	George Mountbatten, Marchiz de Milford Haven
Copii	Lady Tatiana Elizabeth Mountbatten David Mountbatten, Marchiz de Milford Haven
Cetățenie	Regatul Unit
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Holstein-Gottorp-Romanov

* 1897: Josef „Sepp” Herberger (n. 28 martie 1897, Mannheim-Waldhof – d. 28 aprilie 1977, Mannheim) a fost un fotbalist și apoi antrenor de fotbalgerman.
* 1901: Prințesa Märtha a Suediei (n. 28 martie 1901 – d. 5 aprilie 1954), a fost nepoata regelui Oscar al II-lea al Suediei și soția Prințului Moștenitor Olav al Norvegiei (mai târziu regele Olav al V-lea). A fost prima Prințesă Moștenitoare a Norvegiei din timpuri moderne care n-a fost și Prințesă Moștenitoare a Suediei sau a Danemarcei.

Prințul Carl al Suediei cu fiicele sale Margareta și Märtha.

Prințesa Märtha s-a născut la Palatul Arvfurstens din Stockholmca a doua fiică a Prințului Carl, Duce de Västergötland și a soției acestuia, Prințesa Ingeborg a Danemarcei. Tatăl ei a fost al treilea fiu al regelui Oscar al II-lea al Suediei și a reginei Sofia de Nassau. Mama ei a fost al cincilea copil al regelui Frederic al VIII-lea al Danemarcei și a reginei Lovisa a Suediei.

După o logodnă lungă de un an, la 21 martie 1929, la catedrala din Oslo, Märtha s-a căsătorit cu vărul ei Prințul Moștenitor Olav al Norvegiei, unicul fiu al regelui Haakon al VII-lea și al reginei Maud. Nunta Märthei a fost prima nuntă regală în Norvegia în 340 de ani.

Căsătoria, care potrivit opiniei generale a fost una împlinită în mare parte datorită dragostei lor unul pentru altul, a produs trei copii: Ragnhild (n. 1930); Astrid (n. 1932); și moștenitorul mult așteptat, Harald (n. 1937).

Prințesa moștenitoare a ajuns repede la inima poporului norvegian; fără să profite de poziția ei înaltă, Prințesa a fost umilă, veselă și generoasă. Un exemplu în acest sens a fost dorința ei de a pune în practică abilitățile ei de croitoreasă, cosând haine pentru ea și pentru copii. În 1939, la scurt timp după izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial în Europa, Olav și Märtha au făcut o vizită extrem de populară în Statele Unite. Cuplul s-a împrietenit cu președintele Franklin Roosevelt și cu soția acestuia, Eleanor Roosevelt. În timpul acestei vizite, cuplul a efectuat un turneu la Upper Midwest, unde erau stabiliți mulți imigranți norvegieni.

Când Germania a invadat Norvegia în aprilie 1940, Prințesa moștenitoare și copiii ei au plecat în țara ei natală, Suedia, unde nu a fost bine primită; mulți suedezi au simțit că prin venirea ei a pus în pericol neutralitatea Suediei. Unii chiar au sugerat că ea ar trebui să accepte propunerea germanilor și să se întoarcă în Norvegia cu fiul ei în vârstă de trei ani, Prințul Harald, ca el să fie proclamat rege de către germani.

Prințesa Märtha a acceptat invitația președintelui Roosevelt și a plecat în Statele Unite la bordul USS American Legion. În SUA, inițial, ea și copii au stat la Casa Albă.

Prințul Moștenitor Olav a plecat cu tatăl său, regele, în Marea Britanie, unde a lucrat cu guvernul în exil. În 1942 Prințesa Märtha a vizitat Londra pentru a participa la sărbătorirea aniversării socrului ei. După război, când s-a întors în Norvegia în 1945 a fost primită ca un erou și numită "Mama Națiunii".

După o perioadă lungă de probleme de sănătate, Prințesa Märtha a murit de cancer la vârsta de 53 de ani. Moartea ei a venit cu mai puțin de trei ani înainte ca soțul ei să urce pe tron ca rege.

O zonă de 970.000 km² din Antarctica a fost numită Coasta Prințesa Martha în onoarea ei. O statuie a prințesei a fost ridicată la ambasada Norvegiei în SUA în 2005. În 2007, o replică a statuii a fost ridicată în curtea Palatului Regal din Oslo.

Date personale
Prințesa Märtha a Suediei
Prințesă Moștenitoare a Norvegiei
în 1929
Nume la naștere	Märtha Sofia Lovisa Dagmar Thyra
Născută	28 martie 1901 Palatul Arvfurstens, Stockholm, Suedia
Decedată	5 aprilie 1954 (53 de ani) Rikshospitalet, Oslo, Norvegia
Înmormântată	Fortăreaţa Akershus
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer)
Părinți	Prințul Carl, Duce de Västergötland Prințesa Ingeborg a Danemarcei
Frați și surori	Prințul Carl, Duce de Östergötland Astrid a Suediei Prințesa Margareta a Suediei
Căsătorită cu	Olav al V-lea al Norvegiei
Copii	Prințesa Ragnhild Prințesa Astrid Harald al V-lea
Cetățenie	Norvegia
Religie	luteranism
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Bernadotte Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg

· 1903: Rudolf Serkin, pianist austriac (d. 1991)
* 1903: Nicolae Ciorănescu (n. 28 martie 1903, la București - d. 2 aprilie1957) a fost un matematician român. Face parte din familia Ciorănescu, care a dat țării intelectuali de calibru.

A urmat cursurile medii la liceele: Mănăstirea Dealu, Mihai Viteazul și Spiru Haret din București.

În 1925 obține licența în matematică și fizico-chimie. I-a avut ca profesori pe: David Emmanuel, Traian Lalescu, Gheorghe Țițeica, Dimitrie Pompeiu. În 1927 a primit diploma de licență în științe, iar în 1929 titlul de doctor în matematică la Sorbona.

În 1929 este numit conferențiar la Catedra de Matematici Generale la anul preparator, la Școala Politehnică din București, catedră pe care a deținut-o până în 1941.

În perioada 1941 - 1943 este profesor de geometrie analitică la Politehnica din București, iar în perioada 1943 - 1947 la Catedra de Analiză. În 1944 a fost numit rector al Politehnicii din București, fiind eliminat din cadrele Politehnicii în 1947 pe considerente politice.^[1]

A fost membru al Academiei de Științe din România. În anul 2006 a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

A fost membru la Gazeta matematică și la Societatea Română de Științe. În memoria sa, un liceu din Târgoviște îi poartă numele.

Ciorănescu a cultivat cu predilecție analiza matematică clasică, în special teoria ecuațiilor cu derivate parțiale, teoria funcțiilor analitice de variabilă reală și teoria ecuațiilor funcționale, probleme de mecanică teoretică (mecanica sistemelor continue și dinamica punctului material).

I se atribuie noțiunea de derivată polidimensională.

A scris lucrări de popularizare a științei, printre care cea mai cunoscută a fost Astronomia pentru toți.