2. /13 MARTIE 2022 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători

 Decese

·         600: A decedat Leandro, episcopul de Sevilla, in timpul pastoririi caruia a fost abandonata erezia arianista in Spania vizigota. Este considerat sfant atat in Biserica Ortodoxa cat si in cea Catolica; (n.cca.534, in Cartagina).

San Leandro by Bartolomé Esteban Perez Murillo – foto preluat de pe en.wikipedia.org

* 1516: Vladislav Jagello (în cehă Vladislav Jagellonský, în maghiară II. Ulászló, n. 1 martie 1456, Cracovia, Regatul Poloniei – d. 13 martie1516,^[1] Buda, Regatul Ungariei), a fost rege al Boemiei începând din 1471, al Ungariei și al Croației din 1490 până la moarte, sub numele de Vladislav al II-lea / Ladislau al II-lea Jagello.
Vladislav era fiul mai vârstnic al regelui Poloniei și marelui duce al Lituaniei Cazimir al IV-lea Jagello și al Elisabetei de Habsburg, fiica lui Albert al II-lea al Sfântului Imperiu.

Vladislav al II-lea al Boemiei şi al Ungariei.

Propus la tronul Boemiei de către văduva regelui George de Poděbrady, a fost încoronat la 22 august 1477. Însă ajuns foarte tânăr (avea cincisprezece ani) într-o țară divizată, era dominat de sfetnici. Vladislav era un om cordial și un rege influențabil care a intrat în istorie având calificativul de Vladislav Bene, porecla de „regele Bene” i-a fost atribuită din cauză că răspundea cvasisistematic cu un „Bene” la petițiile care îi erau adresate, adică „este bine” sau „da”, în latină, limbă care nu cunoaște acest din urmă cuvânt.

La accederea la tron, nu era rege decât în Boemia, Moravia, Silezia și Luzacia fiind în mâinile regelui Matia Corvin, care uzurpase titlul de rege al Boemiei, iar pacea de la Olomouca permis un compromis care stipula că fiecare rege era autorizat să-și folosească titlul, iar în cazul decesului lui Matia, Vladislav va putea să-și recupereze integralitatea pământurilor cehe, prin vărsământ de compensare. Totuși acest vărsământ nu a avut loc când, la moartea lui Matia în 1490, Vladislav a devenit rege al Ungariei. A fost încoronat la 21 septembrie la Székesfehérvár (Alba Regală).

Vladislav s-a angajat din ce în ce mai mult în Ungaria, lăsând guvernarea Boemiei în mâinile funcționarilor ieșiți din nobilime. Acordul de la Kutná Hora, din 1485, a eliminat, în mod practic, puterea lui Vladislav pentru a fi pusă în mâinile nobililor. În 1497, după o ședere de șapte ani în Ungaria, a asistat la Dieta de Rusalii. De atunci nu și-a mai făcut decât două apariții în regatul său Boemia, în 1502 și în 1508-1509, în timp ce acordul citat mai sus trebuia limitat la o perioadă de 31 de ani, a fost prelungit indefinit în 1512.

Vladislav a reușit totuși ca fiul său, Ludovic, să fie ales succesor la tronul Ungariei la data de 24 februarie 1507 și să fie încoronat la Praga la 11 martie 1509.

Domnia lui Vladislav a fost stabilă, deși frontierele regatului erau sub presiunea constantă a Imperiului Otoman, iar în 1514a văzut scurta răscoală condusă de Gheorghe Doja.

Vladislav s-a căsătorit de trei ori:

• La 20 august 1476 cu Barbara de Brandeburg, fiica lui Albert al III-lea Brandeburg, elector de Brandeburg.
• La 4 octombrie 1490 cu Beatrice de Aragon, văduva lui Matia Corvin, ceea ce l-a plasat într-o situație de bigamie.
• La 29 septembrie 1502 cu Anne de Foix, după ce au fost anulate primele sale două căsătorii în 1500.

Din cea de a treia căsătorie, a avut doi copii:

• Anna (1503-1547) care, în 1515, i-a fost promisă lui Ferdinand de Habsburg, printr-un acord dinastic între Casa Jagiellonilor și Casa de Habsburg. După moartea lui Ludovic, dieta Boemiei l-a ales pe Ferdinand rege.
• Ludovic (1506-1526), care i-a succedat tatălui său la vârsta de zece ani pe tronurile Boemiei și Ungariei, dar a murit prematur în Bătălia de la Mohács.

Vladislav al II-lea al Ungariei
Vladislav al II-lea al Ungariei este reprezentat în picioare, purtând coroană și ținând în mâna dreaptă un sceptru purtător de cruce, iar în mâna stângă un globus cruciger
Date personale
Născut	1 martie 1456  Cracovia, Regatul Poloniei
Decedat	13 martie 1516 (60 de ani)[1]  Buda, Regatul Ungariei
Înmormântat	Catedrala din Székesfehérvár[*]
Părinți	Cazimir IV Iagello Elisabeta de Habsburg[*]
Frați și surori	Sfântul Cazimir Alexandru al Poloniei Ioan Albert al Poloniei Sigismund I al Poloniei Jadwiga Jagiellonka[*] Anna Jagiellon[*] Barbara Jagiellon[*] Sophia Jagiellon, Margravine of Brandenburg-Ansbach[*] Q9253150[*] Elisabeta Jagiellonka[*] Elisabeth Jagiellon[*]
Căsătorit cu	Barbara of Brandenburg[*] (20 august 1476–3 aprilie 1500) Beatrice of Naples[*] (4 octombrie 1490–3 aprilie 1500) Anne of Foix-Candale[*] (29 septembrie 1502–26 iulie 1506)
Copii	Anna a Boemiei și Ungariei Ludovic al II-lea al Ungariei și Boemiei
Cetățenie	Ungaria
Religie	creștinism
Ocupație	conducător[*]
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	Margraf
Familie nobiliară	Dinastia Jagiellonilor
Principe elector

·       1569 - A murit Ludovic I de Bourbon, proeminent general hughenot si fondator al casei de Condé; (n.7 mai 1530).

Ludovic de Bourbon-Condé, prinț de Condé – foto: ro.wikipedia.org

Ludovic de Bourbon-Condé, prinț de Condé (7 mai 1530 – 13 martie 1569) a fost un proeminent lider general hughenot, fondator al Casei de Condé, o ramură a Casei de Bourbon. A fost cel de-al cincilea fiu a lui Charles de Bourbon, Duce de Vendôme, fratele mai mic a lui Antoine de Bourbon căsătorit cu Ioana a III-a a Navarrei (fiul lor, nepotul lui Condé, a devenit regele Henric al IV-lea al Franței).

Ca general în armata franceză, Condé a luptat în Bătălia de la Metz, în 1552, când François, Duce de Guise a apărat cu succes orașul de forțele împăratului Carol al V-lea, și în Bătălia de la St Quentin, în 1557. După ce s-a convertit la protestantism, a fost suspectat de a fi implicat în Complotul de la Amboise în 1560. Condé a fost ucis în Bătălia de la Jarnac, 1569. Fiul său Henri, a devenit, de asemenea, general huguenot.

* 1711: Nicolas Boileau sau Despréaux (n. 1 noiembrie 1636, Paris, Regatul Franței – d. 13 martie 1711, Paris, Regatul Franțe) a fost un scriitor francez. Este considerat cel mai mare teoretician al literaturii franceze.

În opera sa, Nicolas Boileau a insistat asupra diferențelor genurilor în poezie, în maniera teoreticienilor antici. De asemenea, el a insistat asupra separării nete a tot ceea ce este tragic de realismul vieții cotidiene.

În scrierea sa Arta poetică Nicolas Boileau-Desprèaux a sintetizat principiile clasicismului, pornind de la anumite norme generale de creație, ilustrate apoi pe genuri și specii literare.

·         1767: Maria Josepha de Saxonia, Delfină a Franței (4 noiembrie 1731 – 13 martie 1767) a fost Ducesă de Saxonia prin naștere și prințesă a Franței prin căsătoria cu Ludovic, Delfin al Franței la vârsta de 15 ani. Ludovic era Delfin al Franței, fiul și moștenitorul regelui Ludovic al XV-lea al Franței. A fost mama a trei regi ai Franței, inclusiv a regelui Ludovic al XVI-lea, care a murit ghilotinat în timpul Revoluției franceze. Fiica ei cea mică, Madame Élisabeth, de asemenea, a fost ghilotinată în timpul Revoluției.

Maria Josepha s-a născut la 4 noiembrie 1731 la Castelul Dresden, ca fiică a Prințului Elector de Saxonia Frederick Augustus II și a soției lui, Maria Josepha de Austria, fiica lui Iosif I, Împărat Roman. Ca fiică a Prințului Elector, ea a fost ducesă de Saxonia. Mama ei a fost verișoară primară cu Maria Theresa a Austriei, care a fost mama Mariei Antoaneta, viitoarea cumnată a Mariei Josepha.

Maria Josepha a fost al optulea copil din cei cincisprezece și a patra fiică. Sora ei mai mare Maria Amalia Christina s-a căsătorit cu viitorul Carol al III-lea al Spaniei în 1738 și a avut o familie numeroasă. A doua soră, Maria Margaretha, a murit în copilărie; Maria Anna Sophia a devenit Electresă de Bavaria în 1747. Fratele ei cel mare, Frederick Christian a devenir Elector de Saxonia în 1763 și a domnit numai 74 de zile.

Surorile ei mai mici Maria Christina de Saxonia și Maria Kunigunde de Saxonia au devenit prințese-starețe la prestigioase instituții religioase.

După cum s-a menționat deja, sora sa mai mare s-a căsătorit cu un prinț spaniol, cu infantele Carlos, în 1738. El era membru al Casei de Bourbon. Delfinul Franței s-a căsătorit cu Infanta Maria Teresa Rafaela a Spaniei în februarie 1745. Cuplul a fost foarte fericit și s-au iubit mult. Infanta, cunoscută în Franța ca Marie-Thérèse-Raphaëlle a murit la 22 iulie 1746 după nașterea unei fiice, singurul copil al cuplului, Prințesa Marie-Thérèse.

Ferdinand al VI-lea al Spaniei, fratele vitreg al decedatei Marie-Thérèse-Raphaëlle, i-a oferit Delfinului o altă prințesă bourbon, Infanta Maria Antonietta. Însă Ludovic al XV-lea și atotputernica metresă Madame de Pompadour voiau să deschidă canalele diplomatice.

Căsătoria dintre Maria Josepha și Delfinul Franței a fost sugerată de unchiul Mariei Josepha, Maurice de Saxa, un fiu nelegitim al bunicului Mariei Josepha, Augustus al II-lea. Ludovic al XV-lea și metresa sa erau convinși că mariajul ar fi avantajos pentru relațiile externe franceze. Franța și Saxonia s-au situat de părți diferite în recentul război austriac de succesiune și, astfel, căsătoria dintre prințesa saxonă și Delfinul Franței ar forma o nouă alianță între cele două națiuni.

Era totuși o problemă în legătură cu mireasa propusă: bunicul miresei Augustus al II-lea l-a detronat pe Stanisław Leszczyński (pe atunci Duce de Lorena). Stanisław era tatăl reginei Franței, Maria Leszczyńska. S-a spus că această căsătorie s-a vrut pentru a o umili pe regină, chiar dacă mai târziu regina și delfina s-au înțeles bine.

În ciuda dezaprobării reginei, la 9 februarie 1747, Maria Josepha de Saxonia s-a căsătorit cu Louis Ferdinand de Franța, Delfin al Franței și Fils de France.

Copii:

Nume	Portret	Date	Note
Marie Zéphyrine de France Madame Royale		26 august 1750 - 1 septembrie1755 (5 ani)	Născută la Versailles, deținea titlul de Madame Royale la curte; a murit la Versailles la vârsta de 5 ani
Louis Joseph Xavier de France Duce de Burgundia		13 septembrie 1751- 22 martie1761 (9 ani)	Moștenitor al Delfinului, a murit la Versailles la vârsta de 9 ani;
Xavier Marie Joseph de France Duce de Aquitaine		8 septembrie 1753 – 22 februarie1754 (0 ani)	Născut la Palatul Versailles a murit la vârsta de 5 luni;
Louis Auguste de France Rege al Franței Duce de Berry		23 august 1754 – 21 ianuarie1793(38 de ani)	Născut la Palatul Versailles, s-a căsătorit cu Maria Antoaneta și a devenit rege al Franței; a avut copii
Louis Stanislas Xavier de France Rege al Franței Conte de Provence		17 noiembrie 1755 – 16 septembrie1824(68 de ani)	Născut la Palatul Versailles, s-a căsătorit cu Prințesa Marie Josephine Louise de Savoia și nu au avut copii; mai târziu a devenit rege al Franței
Charles Philippe de France Rege al Franței Conte de Artois		9 octombrie 1757 – 6 noiembrie1836(79 de ani)	Născut la Palatul Versailles, s-a căsătorit cu Prințesa Maria Theresa de Savoia și au avut copii; mai târziu a devenit rege al Franței
Marie Adélaïde Clotilde Xavière de France Regină a Sardiniei		23 septembrie 1759 – 7 martie1802(42 de ani)	Născută la Palatul Versailles, s-a căsătorit cu viitorul Charles Emmanuel al IV-lea al Sardiniei; nu au avut copii
Élisabeth Philippine Marie Hélène de France Madame Élisabeth		3 mai 1764 – 10 mai 1794(30 de ani)	Născută la Palatul Versailles, nu s-a căsătorit niciodată și a fost executată în timpul Revoluției Franceze la vârsta de 30 de ani

În 1748 Maria Josepha a născut un băiat care a murit și același lucru a-a întâmplat în 1749. În 1752 a născut o fiică care a murit. În 1756 a născut alt fiu care a murit. De asemenea a avut un avort în 1762.

Marie-Josèphe de Saxonia
Delfină a Franței
portret de Jean Marc Nattier, 1751
Date personale
Nume la naștere	Maria Josepha Carolina Eleanor Francesca Xaveria
Născută	4 noiembrie 1731 Castelul Dresden, Saxonia
Decedată	13 martie 1767 (35 de ani) Palatul Versailles, Franța
Înmormântată	Biserica Saint Denis, Franța
Cauza decesului	cauze naturale[*] (tuberculoză)
Părinți	August al III-lea al Poloniei Maria Josepha de Austria
Frați și surori	Princess Maria Christina of Saxony[*] Maria Margaretha of Saxony[*] Maria Elisabeth of Saxony[*] Maria Amalia de Saxonia Maria Kunigunde of Saxony[*] Maria Ana Sofia de Saxonia Charles of Saxony, Duke of Courland[*] Prince Clemens Wenceslaus of Saxony[*] Frederic Christian, Elector de Saxonia Prințul Albert de Saxonia, Duce de Teschen Franz Xavier de Saxonia
Căsătorită cu	Ludovic, Delfin al Franței
Copii	Ludovic XVI Ludovic XVIII Carol X Clothilde, regină a Sardiniei Prințesa Élisabeth
Cetățenie	Germania  Franța
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	ducesă[*] Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Bourbon Casa de Wettin

·         1808: Christian al VII-lea (n. 29 ianuarie 1749 - 12 martie/13 martie 1808) a fost rege al Danemarcei și al Norvegiei, Duce de Schleswig și Holstein din 1766 până la moartea sa. A fost fiul lui Frederick al V-lea al Danemarcei și a primei lui soții, Louise a Marii Britanii, fiica regelui George al II-lea al Marii Britanii.

Ca deviză el și-a ales: "Gloria ex amore patriae" ("Slavă, prin dragostea de patrie").

Christian copil

Christian s-a născut în primele ore ale dimineții de 29 ianuarie 1749 în apartamentul reginei de la Palatul Christiansborg, reședința regală din Copenhaga. A fost singurul fiu al regelui Frederic al V-lea al Danemarceiși a soției acestuia, Prințesa Louise a Marii Britanii. A fost botezat câteva ore mai târziu în aceeași zi. Nașii lui au fost: regele Frederic al V-lea (tatăl lui), regina-mamă Sophie Magdalene(bunica paternă), Prințesa Louise(mătușa lui) și Prințesa Charlotte Amalie (mătușa lui).^[1]

Mama lui, regina Louise, a murit la doar 27 de ani, în 1751, la doi ani după nașterea sa. Anul următor, tatăl său s-a recăsătorit cu Juliana Maria de Brunswick-Wolfenbüttel.

Toate înregistrările din acele timpuri sunt de acord că el a avut o personalitate ambițioasă și un talent considerabil, dar a fost prost educat, terorizat sistematic de către un tutore brutal, Christian Ditlev Frederik Reventlow, contele von Reventlow, și desfrânat fără speranță. El pare să fi fost inteligent și cu siguranță a avut perioade de claritate, dar a suferit de probleme emoționale severe, posibil schizofrenie după cum a susținut în cartea lui medicul Viggo Christiansen, Bolile mintale ale lui Christian al VII-lea (1906).

A devenit rege după decesul tatălui său la 14 ianuarie 1766, cu câteva săptămâni înainte de a împlini vârsta de 17 ani. Christian a fost prost educat și sistematic terorizat de un guvernator brutal, Detlev Greve zu Reventlow. Cu toate că părea a fi inteligent și avea certe perioade de claritate, Christian suferea de severe probleme mentale, posibil de schizofrenie.

După căsătoria de la 8 noiembrie 1766 cu verișoara sa Caroline Matilda de Wales, sora regelui George al III-lea al Marii Britanii, Christian s−a abandonat exceselor în special depravării. În 1767 a început o relație cu curtezana Støvlet-Cathrine. A declarat public că n-o poate iubi pe Caroline Matilda, deoarece „este demodat să-ți iubești soția”. În cele din urmă s-a scufundat într-o stare de stupoare mintală. Simptomele din această perioadă au inclus paranoia, automutilarea și halucinațiile. Neglijata Caroline a început o relație cu Johann Friedrich Struensee, regent al Danemarcei.

În 1772, mariajul regelui cu Caroline s-a terminat printr-un divorț. Struensee a fost arestat și executat în același an. Christian a semnat arestarea lui Struensee cu indiferență, sub presiunea mamei sale vitrege, Juliana Maria de Braunschweig-Wolfenbüttel. Carolinei i s-a retras titlul regal însă nu și copiilor. În cele din urmă aceasta a părăsit Danemarca și a trăit în exil. A murit de scarlatină la 11 mai 1775 la vârsta de 23 de ani.

Mariajul a produs doi copii, viitorul Frederick al VI-lea al Danemarcei și Prințesa Louise Augusta. Se crede că Louise a fost fiica lui Struensee - compararea portretelor celor doi susține acest lucru.

Începând cu anul 1772, Christian a fost rege numai nominal. Din 1772 până în 1784 Danemarca a fost condusă de mama vitregă a lui Christian, Juliana Maria de Braunschweig-Wolfenbüttel, fratele său vitreg Prințul Frederick al Danemarcei și de politicianul danez Ove Høegh-Guldberg. Din anul 1784, fiul său Frederick al VI-lea al Danemarcei a domnit permanent ca prinț regent. Această regență a fost marcată de reforme liberale însă și de începutul dezastrelor cauzate de războaiele napoleoniene.

Christian a murit în 1808 la vârsta de 59 de ani la Rendsburg, Schleswig de anevrism cerebral.

Christian al VII-lea
Rege al Danemarcei și Norvegiei
Portret al regelui Christian al VII-lea, pictură de Alexander Roslin, cca. 1772
Date personale
Născut	29 ianuarie 1749 Palatul Christiansborg, Copenhaga
Decedat	13 martie 1808 (59 de ani) Rendsburg
Înmormântat	Catedrala Roskilde
Părinți	Frederic al V-lea al Danemarcei Louise, regină a Danemarcei și Norvegiei
Frați și surori	Prințul Frederic al Danemarcei și Norvegiei Sophia Magdalena a Danemarcei Prințesa Wilhelmina Caroline a Danemarcei și Norvegiei Prințesa Louise a Danemarcei și Norvegiei Christian, Crown Prince of Denmark[*]
Căsătorit cu	Caroline Matilda de Wales
Copii	Frederick al VI-lea al Danemarcei Louise Auguste, Ducesă de Augustenborg
Cetățenie	Danemarca-Norvegia
Religie	luteranism
Ocupație	monarh
Apartenență nobiliară
Titluri	rege[*] duce Conte
Familie nobiliară	Casa de Oldenburg
Domnie
Domnie	1766 - 1808
Predecesor	Frederick al V-lea
Succesor	Frederick al VI-lea

* 1814: Louis François Joseph de Bourbon (1 septembrie 1734 – 13 martie1814) a fost ultimul Prinț de Conti, vlăstar al unei ramure a Casei de Bourbon, Casă care a condus Franța până în 1848.

Născut la Hôtel de Conti din Paris la 1 septembrie 1734 și botezat în prezența regelui și a reginei, el l-a succedat pe tatăl său Louis François de Bourbon ca șef al unei ramuri a Casei de Bourbon în 1776. Mama lui a fost Louise Diane d'Orléans, fiica cea mică a lui Filip al II-lea, Duce de Orléans, regent al Franței în impul minoratului regelui Ludovic al XV-lea.

De la naștere a fost cunoscut drept conte de La Marche. Mama lui a murit la 26 septembrie 1736 dând naștere unui alt copil care nu a supraviețuit. După decesul ei, tatăl lui s-a retras de la Curte la castelul L'Isle-Adam, urmând iubirea lui față de vânătoare, deși mai târziu el a avut o carieră militară distinsă.

La 17 mai 1750, La Marche a fost făcut cavaler al Ordinului Sântului Spirit la Versailles. În timpul Războiul de Șapte Ani (1756–1763), La Marche a participat ca mareșal în Bătălia de la Hastenbeck în iulie 1757 și în Bătălia de la Krefeld în iunie 1758.

S-a căsătorit cu verișoara sa primară, Maria Fortunata d'Este, (1734–1803), a patra fiică a lui Francesco al III-lea d'Este, Duce de Modena și a soției sale, Charlotte Aglaé d'Orléans, care era sora mai mare a mamei sale; Louis François Joseph a fost văr primar cu Philippe Égalité.

Contractul căsătoriei a fost semnat la Milano la 3 ianuarie 1759 de către ambasadorul francez la curtea din Torino. Nunta prin procură a avut loc la Milano la 7 februarie în același an. A fost celebrată în persoană la 27 februarie la Nangis-en-Brie în Franța.

Tatăl Mariei Fortunata i-a dat o zestre de un milion de livre. În plus, la sosirea ei în Franța, Louis François Joseph a primit un cadou de 150.000 de livre de la regele Ludovic al XV-lea. Tânăra contesă de La Marche a fost prezentată regelui, reginei și restului familiei regale la 5 martie 1759 de Prințesa de Conti, bunica văduvă a soțului ei.

În 1770 a avut loc căsătoria Delfinului Franței, viitorul Ludovic al XVI-lea, cu Arhiducesa Maria Antonia de Austria. Marie Fortunée, așa cum era cunoscută în Franța, și soțul ei au fost unul dintre cele 12 cupluri invitate să ia masa cu tinerii căsătoriți la Palatul Versailles.

Cuplu nu a avut copii. Louis François Joseph a avut doi copii nelegitimi, născuți în 1761 și 1767, cu Marie Anne Véronèse, cunoscută drept Mademoiselle Coraline, o fostă dansatoare la un teatru italienesc.

În urma Revoluției franceze a emigrat și a refuzat să ia parte la planurile pentru o invazie a Franței. S-a întors în Franța în 1790. Arestat din ordinul Convenției Naționale în 1793, el a fost achitat, dar a fost sărăcit prin confiscarea bunurilor sale. A primit apoi o pensie.

Totuși, în 1797, Directoratul a decis să exileze ultimii Bourboni. El a fost alungat în Spania, împreună cu rudele rămase care încă mai trăiau în Franța și nu au fost deja ucise în revoluție, inclusiv cu Bathilde d'Orléans, Ducesă de Bourbon. A trăit în sărăcie într-un loc din apropierea Barcelonei. Refuzând să participe la planurile regaliștilor, el a trăit o existență izolată în Barcelona până la moartea sa în 1814, după care linia Prinților Conti a dispărut.

Inițial a fost înmormântat la biserica Saint-Michel înainte de restaurația Bourbonilor. În timpul domniei regelui Ludovic-Filip I, e fost mutat de la Saint-Michel la capela regală de la Dreux la 2 aprilie 1844.

* 1824: Maria Luisa a Spaniei (Maria Luisa Josefina Antonieta Vicenta; 6 iulie1782 – 13 martie 1824) a fost infantă a Spaniei și soția lui Louis de Parma. A fost regină a Etruriei și mai târziu Ducesă de Lucca. A fost regentă pentru fiul ei.

Infanta Maria Luisa

Născută la Palatul Regal din La Granja de San Ildefonso, Maria Luisa a fost a treia fiică a regelui Carol al IV-lea al Spaniei (1748-1819) și a soției lui, Maria Luisa de Parma (1751-1819), care a fost nepoată a regelui Ludovic al XV-lea al Franței. A primit numele Maria Luisa Josefina Antonieta după o soră mai mare, Maria Luisa Carlota, care a murit cu doar patru zile înainte de nașterea Mariei Luisa.

Maria Luisa a a vut o copilărie fericită și a fost fiica favorită a părinților ei; în familie i se spunea "Luisetta".

În 1795, vărul primar al Mariei Luisa, Louis, Prinț Ereditar de Parma, a venit la curtea Spaniei pentru a-și finaliza educația. Exista o înțelegere între cele două familii regale ca Louis să se căsătorească cu una dintre fiicele regelui Carol al IV-lea. Se anticipa că se va căsători cu infanta Maria Amalia, cea mai mare fiică nemăritată a lui Carol. Maria Amalia avea 15 ani, era timidă și melancolică. Louis, care era timid și rezervat, a preferat-o pe sora ei mai mică, Maria Luisa, care deși avea numai 13 ani arăta mai bine și era mai veselă.^[1] Toate cele patru fiice ale lui Carol al IV-lea erau scunde și simple dar Maria Luisa era isteață, vioaie și amuzantă.

Ea avea părul negru ondulat, ochi căprui și un nas grecesc. Deși nu era frumoasă, fața ei era expresivă și era plină de viață. Era generoasă, mărinimoasă și evlavioasă.

Louis și Mariei Luisa împreună cu copiii ei.

Louis a fost numit infante al Spaniei și s-a căsătorit cu Maria Luisa la 25 august1795 în La Granja, San Ildefonso. În același timp a avut loc și căsătoria Mariei Amalia care s-a măritat cu unchiul ei mult mai în vârstă, infantele Antonio Pascual.

Căsătoria între două personalități diferite s-a dovedit a fi fericită, deși a fost umbrită de sănătatea precară a lui Louis. Louis era fragil, suferea de probleme de piept și în urma unui accident din copilărie când s-a lovit cu capul de o masă de marmură, a suferit de crize de epilepsie. Cu trecerea anilor sănătătea lui s-a deteriorat și a ajuns să fie tot mai dependent de soția sa.

Tânărul cuplu a rămas în Spania în primii ani de căsătorie, care a fost cea mai fericită perioadă a vieții lor. Deoarece Maria Luisa avea numai treisprezece ani atunci când s-a căsătorit, primul ei copil nu s-a născut decât peste patru ani. Primului ei fiu, Carol Louis, s-a născut la Madrid la 22 decembrie 1799.

Ulterior, cuplul a vrut să meargă la Parma, dar Carol al IV-lea și soția sa au fost reticenți în a permite plecarea lor. Ei au rămas în Spania până în primăvara anului 1800 și au avut reședința la Palatul din Aranjuez.

Maria Luisa și copiii ei.

Viața Mariei Luisa a fost profund marcată de acțiunile lui Napoleon Bonaparte. Napoleon care era intersat ca Spania să-i fie aliată împotriva Angliei, l-a trimis în vara anului 1800 pe fratele său, Lucien, la curtea spaniolă să semneze un tratat cu Spania. Tratatul se va semna la 21 martie 1801 la Aranjuez. Napoleon, care cucerise Italia, a propus o compensare Casei de Bourbon pentru pierderea Ducatului de Parma numindu-l pe moștenitorul Parmei, pe Louis, rege al Etruriei. Noul regat a fost creat din Marele Ducat de Toscana. Pentru a face loc bourbonilor, Marele Duce habsburgic a fost demis și a fost compensat cu Salzburg.

Toscana era mai mare, mai bogată și mai importantă decât Parma. Mama Mariei Luisa a fost foaret mulțumită când fiica sa a devenit regină. Soțul Mariei Luisa, a cărui sănătate slabă l-a făcut indolent și apatic, a acceptat ceea ce s-a decis în ciuda opoziției propriul tată.

Maria Luisa, care nu a trăit departe de familia ei și a fost total lipsită de experiență în afacerile politice, s-a opus planului. Una dintre condițiile lui Napoleon a fost ca cei doi tineri să meargă la Paris și să primească de la el investitura noii lor suveranități, înainte de a lua în posesie Etruria. Maria Luisa a fost reticentă în a face o excursie în Franța, unde cu doar șapte ani mai devreme, rudele ei, Ludovic al XVI-lea și Maria Antoneta, au fost executate. Cu toate acestea, la presiunea familiei, a făcut ce i s-a spus.

La 21 aprilie 1801 cuplul și fiul lor au părăsit Madridul și la bordul navei Bayonne au călătorit incognito spre Franța sub numele de Conții de Livorno. Pe 24 mai când au ajuns la Paris, Napoleon i-a primit cu mari atenții. La început, cuplul nu a făcut o bună impresie. Erau îmbrăcați demodat cu haine în stil spaniol. Francezii au găsit-o pe Maria Luisa urâtă dar deșteaptă și agreabilă; soțul ei a fost descris ca arătând bine, cu inima bună dar prost.

Infanta spaniolă nu s-a bucurat de vizita ei la Paris. Bolnavă în cea mai mare parte a timpului, a suferit de febră, de multe ori a trebuit să stea în pat și atunci când a luat parte la evenimente nu voia să facă acest lucru. De asemenea, a fost îngrijorată de sănătatea soțul ei iar el era dependent de ea pentru orice. După ce au stat trei săptămâni la Paris, Maria Luisa și soțul ei au plecat spre Parma la 30 iunie. La Piacenza au fost întâmpinați de părinții lui Louis; au mers împreună la Parma unde Maria Luisa le-a întâlnit pe cele două surori nemăritate ale soțului ei. Louis vorbea deja italiana cu accent străin iar italiana Mariei Luisa era presărată cu cuvinte spaniole. După trei săptămâni la Parma au ajuns în Etruria.

Regele Louis al Etruriei, soțul Mariei Luisa.

În august au ajuns în noua lor capitală, Florența. Generalul francez Joachim Murat fusese trimis la Florența pentru a pregăti Palatul Pitti pentru ei. Maria Luisa era însărcinată și a suferit un avort spontan; sănătatea soțului ei, mereu fragilă, s-a deteriorat și mai mult, și a avut frecvente crize de epilepsie. Palatul Pitti, reședința noilor regi ai Etruriei, a fost fosta casă a ducilor de Medici. Palatul a fost practic abandonat după moartea ultimului Medici iar Marele Duce Ferdinand când a plecat a luat cele mai multe dintre valorile sale cu el.

Maria Luisa și Louis aveau bune intenții însă au fost primiți cu ostilitate de populație și de nobilime. Finanțele Etruriei erau într-o stare deplorabilă; țara a fost distrusă de război, de recoltele slabe și de costul întreținerii trupele nepopulare franceze staționate în Etruria (care mult mai târziu au fost înlocuite cu trupe spaniole trimise de regele Carol al IV-lea).

În vara anului 1802, Maria Luisa și soțul ei au fost invitați în Spania să participe la dubla nuntă a fratelui ei Ferdinand cu Maria Antonia de Neapole și a surorii ei mai mici, Maria Isabel cu Francisc I de Neapole.

Louis s-a simțit foarte rău înainte de a urca pe navă; așteptarea pentru recuperarea lui a amânat planurile lor cu săptămâni. Odată ajunși pe mare, i-a fost rău Mariei Luisa care era însărcinată. La 2 octombrie 1802, înainte de a ajunge la Barcelona, Maria Luisa a dat naștere cu dificultate fiicei sale Maria Luisa Carlota (numită după sora mai mare decedată a Mariei Luisa). La început, medicii au crezut că atât mama cât și fiica nu vor supraviețui. După ce au ajuns, cuplul a constatat că au ajuns prea târziu pentru nuntă. Maria Luisa era încă foarte bolnavă și a așteptat trei zile la bordul navei pentru a se recupera înainte de a coborî pe țărm, unde părinții ei o așteptau.

La o săptămână după sosirea lor, au aflat că tatăl lui Louis a murit. Bolnav și nefericit, Louis voia să se întoarcă cât mai curând cu putință însă Carol al IV-lea și Maria Luisa au insistat să meargă la curtea de la Madrid.

Întorși în Etruria, Louis a murit la 27 mai 1803 la vârsta de 30 de ani ca urmare a unei crize epileptice.

După durerea provocată de moartea soțului ei, Maria Luisa a început să sufere de o boală nervoasă. Ea a trebuit să acționeze ca regentă pentru fiul ei Charles Louis, noul rege al Etruriei. Avea numai douăzeci de ani când a devenit văduvă și s-au făcut planuri pentru o nouă căsătorie. Franța și Spania doreau să o căsătorească cu vărul ei primar Pedro de Bourbon, fiul de 19 ani a infantelui Gabriel, fratele mai mic al regelui Carol al IV-lea, însă căsătoria nu s-a materizlizat.

În timpul regenței, Maria Luisa a fondat o școală pentru predarea științelor la nivel superior, Muzeul de Fizica și Istorie Naturală din Florența. Pentru a intra în grațiile poporului florentin, ea a primit cu bunăvoință la Palatul Pitti recepții splendide pentru artiști și scriitori, precum și oficiali guvernamentali.

Maria Luisa a fost acuzată că nu a aplicat blocada engleză în Etruria. Ministrul francez i-a ordonat să părăsească Florența iar regenta a trebuit să se supună. Maria Luisa și copiii ei au părasit Florența la 10 decembrie 1807, viitorul lor fiind incert. Napoleon a anexat teritoriul Franței și a acordat titlul de "Marea Ducesă de Toscana" surorii lui, Elisa. Regina exilată a mers la Milano unde s-a întâlnit cu Napoleon. El i-a promis ca o compensare pentru pierderea Etruriei, tronul regatului din nordul Lusitaniei (în nordul Portugaliei). Ca parte a angajamentului, Maria Luisa trebuia să se căsătorească cu Lucien Bonaparte, care urma să divorțeze de soția sa, însă amândoi au refuzat: Lucien era atașat de soția sa iar Maria Luisa a considerat nunta o mezalianță și în plus, sora sa mai mare Charlotte era Prințesă Moștenitoare a Portugaliei.

Maria Luisa a ajuns în Spania unde a găsit o curte divizată: fratele ei Ferdinand, Prinț de Asturia a complotat împotriva tatălui lor și a primului ministru Godoy. Ferdinand a fost iertat însă Napoleon a profitat de ocazie și a invadat Spania în decembrie 1807. Maria Luisa a ajuns la Aranjuez la 19 februarie 1808.

La 18 martie a avut loc o revoltă populară cunoscută sub numele Motín de Aranjuez. Două zile mai târziu, curtea l-a forțat pe Carol al IV-lea să abdice în favoarea fiului său Ferdinand. Abdicarea a fost salutată cu entuziasm de populație.^[2]

Napoleon a chemat toate rudele regelui în Franța. La plecarea lor pe 2 mai 1808, cetățenii din Madrid s-au ridicat împotriva ocupației franceze, dar revolta a fost zdrobită de Murat. Napoleon i-a forțat atât pe Carol al IV-lea cât și pe Ferdinand să renunțe la tronul Spaniei. În schimbul renunțării la toate cererilor lor, le-a promis un venit mare și reședințe în Compiegne și Chambord. Mariei Luisa, care a încercat în zadar să-l convingă pe Napoleon să-i redea Toscana sau Parma, i-a promis, de asemenea, un venit mare. A asigurat-o că va fi mult mai fericită fără grijile guvernării dar Maria Luisa a protestat împotriva confiscării dominioanelor fiului ei.

Napoleon a dăruit Spania fratelui său Joseph și a forțat familia regală să stea în exil la Fontainebleau. Maria Luisa a solicitat un permis de ședere separat și s-a mutat cu copiii ei la o casă în Passy, dar curând a fost mutată la Compiegne. S-a îmbolnăvit frecvent și ducea lipsă de bani; când în sfârșit Napoleon i-a trimis 12.000 de franci compensarea promisă, cheltuielile călătoriei în Franța au fost decontate. I s-a promis să se retragă la Palatul Colorno din Parma cu o alocație substanțială dar odată ajunsă la Lyon, sub pretextul conducerii ei la destinație a fost escortată la Nisa, unde a fost ținută sub strictă supraveghere.

A plănuit să fugă în Anglia dar scrisorile ei au fost interceptate și cei doi complici executați. Maria Luisa a fost arestată la 26 iulie și condamnată la închisoare într-o mănăstire din Roma, în timp ce fiul ei în vârstă de nouă ani a rămas în grija bunicului Carol al IV-lea.^[3] Pensia Mariei Luisa s-a redus la 2.500 de franci; toate bijuteriile și obiectele de valoare i-au fost luate și a fost închisă împreună cu fiica ei și cu o servitoare la 14 august 1811 la mănăstirea Santi Domenico e Sisto în apropiere de Quirinal. Cererile ei pentru clemență nu au primit răspuns.^[4]

În timpul detenției sale, Maria Luisa și copiii ei au fost deposedați de drepturile lor la coroana spaniolă de către Cádiz Cortes, la 18 martie 1812, pentru că ea era sub controlul lui Napoleon. Drepturile ei nu au fost restaurate până în 1820.

Fosta regină a Etruriei scria în Memorii:

Sunt de doi ani și jumătate în această mănăstire și de un an fără să vad sau să vorbesc cu nimeni. Nu mi s-a permis să scriu sau să primesc vești nici chiar de la fiul meu. Eram în mănăstire deja de unsprezece luni atunci când părinții mei au venit cu fiul meu la Roma, la 16 iunie 1812. Am sperat că voi fi eliberată imediat după sosirea lor dar m-am înșelat; în loc de diminuare a rigorii din închisoare am fost pusă sub ordine stricte.

După întâlnirea din iunie 1812, i s-a permis să-și vadă părinții și fiul o dată pe lună dar numai pentru douăzeci de minute și sub supraveghere. Numai căderea lui Napoleon a deschis porțile închisorii ei. La 14 ianuarie 1814, după mai mult de patru ani de captivitate, a fost eliberată.

Când Maria Luisa a ajuns în Lucca, avea deja 35 de ani: tinerețea ei se dusese și se îngrășase. Cu toate acestea, a pus ochii pe o nouă căsătorie. S-a adresat în primul rând lui Ferdinand al III-lea, Mare Duce de Toscana care era verișorul ei primar și văduv în ideea de a-și securiza poziția în Lucca și de a obține un cap de pod în Florența. După ce a eșuat, a încercat cu Arhiducele Ferdinand de Austria-Este dar și de data asta a eșuat.

După asasinarea lui Charles Ferdinand, Duce de Berry în 1820, au existat, de asemenea, planuri de căsătorie cu tatăl lui, Carol, conte de Artois, care va deveni regele Carol al X-lea al Franței.

Intenția fermă a Mariei Luisa a fost de a șterge orice urmă a guvernului Elisei Bonaparte, care a condus Lucca între 1805-1814 și care i-a succedat Mariei Luisa în Toscana în 1808. Ca ducesă, ea a promovat lucrările publice și cultura în spiritul iluminismului și în timpul guvernului ei științele au înflorit. Între 1817 și 1820, ea a ordonat reînnoirea completă a decorațiunilor interioare ale Palatului Ducal, făcând Palazzo din Lucca una dintre cele mai frumoase din Italia. Maria Luisa, o femeie religioasă, a favorizat clerul. În micul ei stat, au fost fondate șaptesprezece mănăstiri noi în cei șase ani de domnie ai ei. Printre proiectele pe care le-a realizat au fost construirea unui nou apeduct și dezvoltarea Viareggio, portul Ducatului.

Din punct de vedere politic, Maria Luisa nu a luat în considerare constituția impusă de către Congresul de la Viena și a guvernat Lucca într-un mod absolutist, deși guvernul său nu a fost foarte reacționar și opresiv. Când liberalii spanioli au impus o constituție fratelui ei, regele Ferdinand al VII-lea, ea a fost deschisă la ideea de a accepta o constituție, dar renașterea absolutismului spaniol din 1823 a încheiat intențiile ei.

În 1820, a aranjat nunta fiului ei în vârstă de 21 de ani cu Prințesa Maria Tereza de Savoia, una dintre gemenele regelui Victor Emanuel I al Sardiniei. Relația cu fiule ei s-a deteriorat iar mai târziu acesta s-a plâns despre mama sa că l-a "ruinat fizic, moral și financiar".

De-a lungul acestor ani, Maria Luisa și-a petrecut verile în Lucca și iernile la Roma. La 25 octombrie 1823 a plecat la palatul ei din Roma simțindu-se bolnavă. La 22 februarie 1824 și-a semnat testamentul și a murit de cancer la 13 martie1824 la Roma.^[5] Corpul ei a fost dus în Spania și înmormântat la El Escorial. În memoria ei în Lucca a fost ridicat un monument.

După decesul ei, Carol Louis i-a succedat la conducerea ducatului Lucca.

Maria Louisa a Spaniei
Maria Luisa și fiul ei Charles Louis, de Goya, 1800
Date personale
Nume la naștere	Maria Luisa Josefina Antonieta Vicenta de Borbón
Născută	6 iulie 1782 Palatul din San Ildefonso, Spania
Decedată	13 martie 1824 (41 de ani) Roma, Italia
Înmormântată	Panteón de Infantes[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer)
Părinți	Carol al IV-lea al Spaniei Maria Luisa de Parma
Frați și surori	Infanta María Amalia of Spain[*] Maria Isabela a Spaniei Charlotte de Spania Ferdinand al VII-lea al Spaniei Infantele Carlos, Conte de Molina Infantele Francisco de Paula al Spaniei
Căsătorită cu	Louis al Etruriei
Copii	Carol, rege al Etruriei Maria Luisa Carlota, Prințesă Moștenitoare a Saxoniei
Cetățenie	Spania
Ocupație	Regent
Apartenență nobiliară
Titluri	Infante[*] regină consoartă[*] ducesă[*]
Familie nobiliară	Casa de Bourbon
Regină a Etruriei
Domnie	21 martie 1801 – 27 mai 1803

* 1845: John Frederic Daniell (n. 12 martie 1790,^[1] Londra, Regatul Marii Britanii – d. 13 martie 1845,^[1] Londra, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei) a fost un fizician și chimist britanic care a dezvoltat dispozitivul electrochimic numit celula Daniell.

·         1867: Prințesa Louise Caroline de Hesse-Kassel (28 septembrie 1789, Gottorp – 13 martie 1867, Ballenstedt) a fost soția lui Friedrich Wilhelm, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg și alături de el, fondatoarea liniei care a inclus casele regale ale Danemarcei, Greciei, Norvegiei și Regatul Unit.
Louise Caroline s-a născut la Gottorp în ducatul Schleswig. Tatăl ei a fost Landgraful Karl de Hesse-Kassel (19 decembrie 1744 – 17 august 1836) iar mama Prințesa Louise a Danemarcei (30 ianuarie 1750 – 12 ianuarie 1831), care era fiica regelui Frederic al V-lea al Danemarcei. Sora ei mai mare, Marie Sophie de Hesse-Kassel (28 octombrie 1767 – 21 martie 1852), a devenit soția regelui Frederic al VI-lea al Danemarcei.

La 26 ianuarie 1810, Louise Caroline s-a căsătorit cu Friedrich Wilhelm(4 ianuarie 1785 – 17 februarie 1831). Cuplul a avut zece copii:

• Prințesa Luise Marie Friederike de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (23 octombrie 1810 – 11 mai 1869).
• Prințesa Friederike Karoline Juliane de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (9 octombrie 1811 – 10 iulie 1902).
• Karl, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (30 septembrie 1813 – 24 octombrie 1878).
• Friedrich, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (23 octombrie 1814 – 27 noiembrie 1885).
• Prințul Wilhelm de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (10 aprilie 1816 – 5 septembrie 1893).
• Christian al IX-lea al Danemarcei (8 aprilie 1818 – 29 ianuarie 1906).
• Prințesa Luise, stareță de Itzehoe (18 noiembrie 1820 – 30 noiembrie 1894).
• Prințul Julius de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (14 octombrie 1824 – 1 iunie 1903).
• Prințul Johann de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (5 decembrie 1825 – 27 mai 1911).
• Prințul Nikolaus de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (22 decembrie 1828 – 18 august 1849).

Fiul Louisei Caroline, Prințul Christian, a fost numit al treilea în linia de succesiune la tron în 1847. La 15 noiembrie 1863 el i-a succedat vărului său, Frederic al VII-lea, ca rege al Danemarcei.

Printre nepoții ei se includ: Frederic al VIII-lea al Danemarcei, Alexandra a Danemarcei, George I al Greciei, Dagmar a Danemarcei și Prințesa Thyra a Danemarcei.

Prințesa Louise Caroline
Ducesa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg
Date personale
Născută	28 septembrie 1789 Gottorp, Schleswig, Ducatul de Schleswig
Decedată	13 martie 1867 (77 de ani) Ballenstedt, Saxonia
Părinți	Carol de Hesse Prințesa Louise a Danemarcei și Norvegiei
Frați și surori	Maria Sofia de Hessa Prince Christian of Hesse[*] Prince Frederik of Hesse[*] Juliane of Hesse-Kassel[*]
Căsătorită cu	Friedrich Wilhelm, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg
Copii	Prințesa Luise Marie Prințesa Friederike Karl, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg Friedrich, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg Prințul Wilhelm Christian al IX-lea al Danemarcei Prințesa Luise Prințul Julius Prințul Johann Prințul Nikolaus
Cetățenie	Germania
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Hesse-Kassel Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg

·         1881: Alexandru (Aleksandr) al II-lea Nicolaevici (rusă: Александр II Николаевич) (n. 29 aprilie 1818, Moscova – d. 13 martie 1881, Sankt Petersburg), fiul lui Nicolae I al Rusiei, a fost Țarul (Împăratul) Rusiei de la 2 martie 1855 și până la asasinarea sa în 1881. De asemenea, a fost și Mare Duce al Finlandei și a revendicat titlul de rege al Poloniei.

Născut în 1818, Alexandru a fost fiul cel mare al Țarului Nicolae I al Rusiei și al Charlottei a Prusiei, fiica lui Frederick William al III-lea al Prusiei și a Louisei de Mecklenburg-Strelitz. Până a urcat pe tronul Rusiei la vârsta de 37 de ani, Alexandru a dat puține semne legate de potențialul său de lider.

În perioada vieții sale de moștenitor al tronului, atmosfera intelectuală din St. Petersburg era nefavorabilă oricărei schimbări, libertatea de gândire și inițiativele particulare erau suprimate energic. Critica autorităților era considerată un delict grav. Totuși, la 26 de ani după ce Alexandru a implementat schimbările pe care le-a dorit, a fost asasinat în public de o organizație teroristă, Narodnaya Volya.

Educația sa ca viitor Țar a fost realizată sub supravegherea unui poet liberal romantic și talentat translator, Vasili Zhukovsky^[2]. Presupusa lui lipsă de interes în treburile militare detectate de istoricii de mai târziu ar putea fi doar reflecția sa cu privire la rezultatele pe propria familie și pe întreg spiritul țării dat de războiul din Crimeea.
Neobișnuit pentru acele vremuri, tânărul Alexandru a făcut un tur al Rusiei de șase luni vizitând 20 de provincii ale țării.^[3] De asemenea, a vizitat multe țări vest europene.^[4] Ca țarevici, Alexandru a devenit primul moștenitor Romanov care a vizitat Siberia

Alexandru al II-lea a urcat pe tron la moartea tatălui său în 1855. Primul său an de domnie a fost dedicat urmărilor războiului din Crimeea, a eșecului negocierilor de pace de la Sevastopol conduse de consilierul său de încredere prințul Alexandru Gorchakov. Țarul se gândea că Rusia era epuizată și umilită de război. Încurajat de opinia publică a început o serie de reforme radicale.

Puterea autocrată era acum în mâinile cuiva care avea o gândire flexibilă, suficient de prudentă și practică. Totuși, creșterea mișcării revoluționare "de stânga" a clasei educate a condus la un sfârșit abrupt pentru reformele lui Alexandru când a fost asasinat în 1881. Au existat mai multe tentative de asasinat a țarului (1866, 1873, 1880).

Este cunoscut drept "Țarul Eliberator", pentru decretele prin care i-a emancipat pe șerb. Arhitectul politicii sale a fost Nicolai Alexeievici Miliutin.

La 16 aprilie 1841, la vârsta de 23 de ani, țareviciul Alexandru s-a căsătorit cu prințesa Maria de Hesse la St Petersburg, mai târziu cunoscută în Rusia ca Maria Alexandrovna.

Alexandru al II-lea și Maria Alexandrovna au avut opt copii:

• Marea Ducesă Alexandra Alexandrovna (30 august 1842-10 iulie 1849) alintată Lina, a murit de meningită la vârsta de șase ani
• Țareviciul Nicolae Alexandrovich (20 septembrie 1843-24 april 1865), logodit cu Dagmar a Danemarcei
• Alexandru al III-lea (10 martie 1845-1 noiembrie 1894), căsătorit în 1866 cu Dagmar a Danemarcei (Maria Feodorovna); au avut moștenitori
• Marele Duce Vladimir Alexandrovich (22 aprilie 1847-17 februarie 1909), căsătorit în 1874 cu Maria de Mecklenburg-Schwerin (Maria Pavlovna); au avut moștenitori
• Marele Duce Alexei Alexandrovich (14 ianuarie 1850-14 noiembrie 1908)
• Marea Ducesă Maria Alexandrovna (17 octombrie 1853-20 octombrie 1920) căsătorită în 1874 cu Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gotha; au avut moștenitori
• Marele Duce Serghei Alexandrovich (29 aprilie 1857-4 februarie 1905), căsătorit în 1884 cu Elisabeth de Hesse(Elizabeth Feodorovna)
• Marele Duce Paul Alexandrovich (3 octombrie 1860-24 ianuarie 1919), căsătorit în 1889 cu Alexandra a Greciei (Alexandra Georgievna); au avut moștenitori - a doua căsătorie în 1902 cu Olga Valerianovna Karnovich-Palii; au avut moștenitori (Vladimir, Irina și Natalia)

Alexandru a avut mai multe metrese în timpul căsătoriei și a fost tatăl a 7 copii nelegitimi. Printre aceștia:

• Antoinette Bayer (20 iunie 1856-24 ianuarie 1948) cu metresa sa Wilhelmine Bayer;
• Michael-Bogdan Oginski (10 octombrie 1848-25 martie 1909) cu metresa sa contesa Olga Kalinowski (~1820-1899); și
• Joseph Raboxicz.

La 6 iulie 1880, la mai puțin de o lună de la moartea țarinei Maria, Alexandru a făcut o căsătorie morganatică cu metresa sa prințesa Catherine Dolgorukov cu care avea deja patru copii:

• George Alexandrovich Romanov Yurievsky (12 mai 1872-13 septembrie 1913). S-a căsătorit cu contesa Alexandra Zarnekau și au avut moștenitori. Mai târziu au divorțat.
• Olga Alexandrovna Romanov Yurievsky (7 noiembrie 1874-10 august 1925). S-a căsătorit cu contele Georg Nikolaus de Nassau.
• Boris Alexandrovich Yurievsky (23 februarie 1876 - 11 aprilie 1876).
• Catherine Alexandrovna Romanov Yurievsky (9 septembrie 1878-22 decembrie 1959) Primul ei soț a fost al 23-lea prinț Alexander Alexandrovich Bariatinski, (1870 - 1910) fiul celui de-al 22-lea prinț Alexander Vladimirovich Bariatinski, (1848 - 1909). Al doilea soț a fost prințul Serge Obolensky. Mai târziu au divorțat.

A înfăptuit reforma agrară din 1861 prin care erau eliberați țăranii de șerbie și aveau dreptul să cumpere pământul pe care îl munceau (cu termen de plată în 49 de ani). Din cauza opoziției moșierimii, reforma a devenit un compromis care rima enorm cu eșecul: țăranii nu erau nici mai fericiți, nici n-o duceau mai bine în urma reformei de abolire a iobăgiei, fapt care se pare că l-a convins pe Alexandru, cu puțin timp înainte de asasinarea lui, să admită finalmente cererea insistentă a societății și chiar a unei părți a nobilimii^[6] de adâncire a reformelor, prin înființarea unui parlament (Duma).^[7] După eliberarea din iobăgie, țăranii au rămas în medie cu 30% mai puțin pământ spre cultivare, decât înaintea Edictului.^[8]

A continuat politica de cuceriri:

• 1858–anexează ținutul Amuriei, care aparținea Chinei
• 1859–supune Caucazul de răsărit, după un război care a durat aproape 50 de ani
• 1863–înăbușește răscoala din Polonia, urmată de represalii sângeroase
• 1864–supune Caucazul de apus
• 1865–cucerește Tașkentul
• 1867–cucerește Turkestanul
• 1868–cucerește Samarkandul și Buhara
• 1873 și 1876–cucerește hanatele Hivei și Kokand, din Asia Centrală
• 1877–1878–poartă războiul ruso-turc.

În martie 1881 este asasinat de anarhiști.

Alexandru al II-lea
Date personale
Născut	29 aprilie 1818 Moscova
Decedat	13 martie 1881 (62 ani, 318 zile) St. Petersburg
Înmormântat	Catedrala Sf. Petru și Pavel, St. Petersburg
Cauza decesului	omor (Hemoragie)
Părinți	Nicolae I al Rusiei[1] Charlotte a Prusiei[1]
Frați și surori	Marea Ducesă Maria Nicolaevna a Rusiei Grand Duchess Elizabeth Nicholaevna of Russia[*] Marea Ducesă Olga Nikolaevna Marea Ducesă Alexandra Nicolaevna a Rusiei Marele Duce Mihail Nicolaievici al Rusiei Marele Duce Nicolai Nicolaevici al Rusiei Marele Duce Constantin Nicolaevici al Rusiei
Căsătorit cu	Maria de Hesse
Copii	Marea Ducesă Alexandra Alexandrovna Țareviciul Nicolae Alexandrovich Alexandru al III-lea Marele Duce Vladimir Alexandrovich Marele Duce Alexei Alexandrovich Marea Ducesă Maria Alexandrovna Marele Duce Serghei Alexandrovich Marele Duce Paul Alexandrovich
Cetățenie	Imperiul Rus
Religie	creștinism ortodox[*]
Ocupație	politician
Apartenență nobiliară
Titluri	împărat și autocrat al întregii Rusii[*]
Familie nobiliară	Casa Romanov
Împărat și Autocrat al tuturor Rusiilor
Domnie	3 martie 1855-1 martie 1881 (26 ani, 11 zile)
Încoronare	7 septembrie 1856
Predecesor	Nicolae I
Succesor	Alexandru al III-lea

* 1892: Ludovic al IV-lea (Friedrich Wilhelm Ludwig Karl; 12 septembrie 1837 – 13 martie 1892), a fost al patrulea Mare Duce de Hesse și de Rin, și a domnit din 13 iunie 1877 până la moartea sa. Prin căsătoriile copiilor săi și prin propria sa căsătorie, el s-a înrudit cu familia regală britanică, cu casa imperială a Rusiei și cu alte case regale din Europa.

Ludovic s-a născut la Darmstadt, Germania ca fiul cel mare al Prințului Karl de Hesse și de Rin (23 aprilie 1809 – 20 martie 1877) și al Prințesei Elisabeta a Prusiei (18 iunie 1815 – 21 martie 1885), nepoata regelui Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei.

Ludovic și Alice și copiii lor: Maria în brațele Marelui Duce și de la stânga la dreapta Ella, Ernie, Alix, Irene și Victoria.

La Casa Osborne din Isle of Wight, la 1 iulie 1862, Ludovic s-a căsătorit cu Prințesa Alice a Regatului Unit, al treilea copil al reginei Victoria. Regina l-a creat cavaler al Ordinului Jartierei. Ludovic și Alice și-au stabilit reședința la Darmstadt, Hesse. Cuplul a avut șapte copii. Mai târziu s-a aflat că Alice a moștenit de la mama ei gena purtătoare de hemofilie, genă pe care câțiva dintre copii ei au moștenit-o la rândul lor.

La 13 iunie 1877, Prințul Ludovic i-a succedat unchiului său la conducerea Marelui Ducat de Hesse și de Rin iar Prințesa Alice a devenit Mare Ducesă. În noiembrie 1878, Marele Duce și toți copiii în afară de Prințesa Elisabeta, s-au îmbolnăvit de difterie. Elisabeta a fost trimisă să locuiască la rude. Prințesa Maria a murit de această boală. În ciuda avertizărilor de la doctori, Alice și-a îmbrățișat și și-a sărutat fiul supraviețuitor când i-a spus de moartea Mariei. Epuizată după ce și-a îngrijit familia în timpul bolii, Alice a cedat bolii și a murit la noul palat din Darmstadt la 14 decembrie 1878, la vârsta de 35 de ani.

La 30 aprilie 1884, la Darmstadt, Ludovic a făcut o căsătorie morganatică cu Alexandrina Hutten-Czapska (3 septembrie 1854 – 8 mai 1941). Noua soție a primit titlul de contesă von Romrod. Căsătoria, care a provocat o mare îngrijorare în interiorul familiei, a fost anulată după un an.

Marele Duce Ludovic al IV-lea a murit la 13 martie 1892 și a fost succedat de fiul său, Ernest Louis. Corpul său a fost îngropat la Rosenhöhe, mausoleul casei ducale de Hesse situat în afara Darmstadt.

Ludovic al IV-lea
Mare Duce de Hesse și de Rin
Ludwig IV, 1878
Date personale
Nume la naștere	Friedrich Wilhelm Ludwig Karl
Născut	12 septembrie 1837 Darmstadt, Germania
Decedat	13 martie 1892 (54 de ani) Darmstadt, Imperiul German[1]
Înmormântat	Rosenhohe, Darmstadt
Părinți	Prințul Karl de Hesse și de Rin Prințesa Elisabeta a Prusiei
Frați și surori	Prințesa Anne de Hesse și de Rin Prince Heinrich of Hesse and by Rhine[*] Prince Wilhelm of Hesse and by Rhine[*]
Căsătorit cu	Prințesa Alice a Regatului Unit Alexandrina Hutten-Czapska (anulată)
Copii	Prințesa Victoria de Hesse Marea Ducesă Elisabeta Fiodorovna Prințesa Irene de Hesse Ernest Louis, Mare Duce de Hesse Prințul Friedrich de Hesse Alexandra, împărăteasă a Rusiei Prințesa Maria de Hesse
Cetățenie	Germania
Religie	luteranism
Ocupație	ofițer
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Hesse-Darmstadt
Mare Duce de Hesse și de Rin
Domnie	13 iunie 1877 – 13 martie 1892
Predecesor	Ludovic III
Succesor	Ernest Louis

·         1901: A murit Benjamin Harrison, al 23-lea preşedinte al SUA; (n. 1833). Harrison a fost înaintea mandatului prezidențial senator de Indiana. Benjamin Harrison este nepotul lui William Henry Harrison, cel de-al nouălea președinte al Statelor Unite ale Americii (4 martie 1841 – 4 aprilie 1841). A participat la Războiul civil în calitate de colonel de infanterie, pentru scurt timp și general de brigadă. A câștigat mandatul prezidențial prin voturile electorilor, deși pierduse alegerile populare.

·         1915: Grigore Gabrielescu, tenor (n. 1859)

* 1948: Prințesa Elena Victoria (Victoria Louise Sophia Augusta Amelia Helena; 3 mai 1870 – 13 martie 1948) a fost membră a familiei regale britanice, nepoată a reginei Victoria.

Prințesa Elena Victoria s-a născut la Casa Frogmore în apropiere de Castelul Windsor. Tatăl ei a fost Prințul Christian de Schleswig-Holstein, al treilea fiu al lui Christian, Duce de Augustenborg și al contesei Louise de Danneskjold-Samsøe. Mama ei a fost Prințesa Elena a Regatului Unit, al cincilea copil și a treia fiică a reginei Victoria și a Prințului Albert de Saxa-Coburg și Gotha. Părinții ei aveau reședința în Regatul Unit, la Cumberland Lodge și Prințesa era considerată membru al familiei regale britanice.

Cea mai mare parte a copilăriei a petrecut-o la Cumberland Lodge, reședința tatălui ei. Era cunoscută de familie ca "Thora" sau uneori "Snipe", nume care făcea referire la trăsăturile ei faciale ascuțite. Oficial folosea numele de "Helena Victoria" din șirul de șase nume creștine.

În iulie 1917, regele George al V-lea a schimbat numele casei regale britanice din Casa de Saxa-Coburg-Gotha în Casa de Windsor. De asemenea, el a cerut numeroșilor săi veri și cumnați, care erau supuși britanici, să renunțe la utilizarea titlurilor și a numelor lor germane. Prințesele Elena și Marie Louise au încetat să mai folosească denumirea teritorială "de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenberg". Ele au devenit cunoscut doar ca "HH Prințesa Elena Victoria" și "HH Prințesa Marie Louise" acordându-le vechea distincție de a fi prințese, dar nu neapărat membri ai vreunei familii regale. Deși cele două prințese au deținut titluri germane, ambele au fost de chintesență engleză.^[1]

Prințesa Elena Victoria nu s-a căsătorit niciodată.

Prințesa Elena Victoria
Prințesa Elena Victoria de Schleswig-Holstein
Prințesa Elena Victoria în 1920
Date personale
Nume la naștere	Victoria Louise Sophia Augusta Amelia Helena
Născută	3 mai 1870 Casa Frogmore, Windsor, Berkshire
Decedată	13 martie 1948 (77 de ani) Berkeley Square, Londra
Înmormântată	Royal Burial Ground[*]
Părinți	Prințul Christian de Schleswig-Holstein Prințesa Elena a Regatului Unit
Frați și surori	Prințesa Marie Louise de Schleswig-Holstein Prince Christian Victor of Schleswig-Holstein[*] Albert, Duce de Schleswig-Holstein
Cetățenie	Regatul Unit  Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg

* 1957: Marea Ducesă Elena Vladimirovna a Rusiei (17 ianuarie 1882 – 13 martie 1957), a fost Mare Ducesă a Rusiei, fiica Marelui Duce Vladimir Alexandrovici al Rusiei și a Ducesei Marie de Mecklenburg-Schwerin. A fost soția Prințul Nicolae al Greciei și Danemarcei.

Elena și cei trei frați ai săi, Kiril, Boris și Andrei, au avut o guvernantă engleză și prima limbă pe care au învățat-o a fost engleza

Inițial Elena s-a logodit cu Prințul Max de Baden însă Max a rupt logodna. Mama Elenei a fost furioasă iar societatea zvonea că Elena nu-și poate găsi un soț. În 1899, Elena în vârstă de 17 ani a fost logodită cu Arhiducele Franz Ferdinand al Austriei însă acesta s-a îndrăgostit de contesa Sophie Chotek. ^[3]

Prințul Nicolae al Greciei a fost propus prima dată în 1900 însă mama Elenei nu a permis fiicei ei căsătoria cu un tânăr fără avere sau cu perspective reale în moștenirea unui tron. În cele din urmă, în 1902, a acceptat ca Elena și Nocolae să se căsătorească după ce a devenit clar că la orizont nu se vedea nici o altă ofertă

Marea Ducesă Elena Vladimirovna
Prințesă a Greciei și Danemarcei
Date personale
Născută	17 ianuarie 1882 Tsarskoye Selo, Imperiul Rus
Decedată	13 martie 1957 (75 de ani) Atena
Părinți	Marele Duce Vladimir Alexandrovici al Rusiei[1] Maria de Mecklenburg-Schwerin
Frați și surori	Marele Duce Kiril Vladimirovici al Rusiei Marele Duce Boris Vladimirovici al Rusiei Marele Duce Andrei Vladimirovici al Rusiei Alexandre Vladimirovitch de Russie[*]
Căsătorită cu	Prințul Nicolae al Greciei și Danemarcei
Copii	Prințesa Olga Prințesa Elisabeta, Contesă de Toerring-Jettenbach Prințesa Marina, Ducesă de Kent
Cetățenie	Imperiul Rus  URSS
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	ducesă[*]
Familie nobiliară	Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg Casa Holstein-Gottorp-Romanov

* 1960: Elisabeta Amalia a Austriei (7 iulie 1878 - 13 martie 1960) a fost fiica Arhiducelui Carol Ludovic al Austriei și a celei de-a treia soții, Infanta Maria Tereza a Portugaliei.^[1] A fost mama lui Franz Joseph al II-lea, Prinț de Liechtenstein și bunica paternă a lui Hans-Adam al II-lea, Prinț de Liechtenstein, actualul monarh al Liechtensteinului.

Elisabeta s-a născut la Reichenau la 13 iulie 1878. A fost cel mai mic copil al unei familii numeroase; tatăl ei a fost Arhiducele Carol Ludovic al Austriei care a fost căsătorit de trei ori și a avut copii cu două dintre soțiile lui. Cu prima soție, Prințesa Margareta de Saxonia, nu a avut copii. Cu a doua soție, Prințesa Maria Annunciata de Bourbon-Două Sicilii, Carol Ludovic a fost tatăl Arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei, care a devenit moștenitor al tronului Austro-Ungariei. Elisabeta și sora ei mai mare, Maria Annunziata, au fost copiii rezultați din cea de-a treia căsătorie, cu Infanta Maria Tereza a Portugaliei, fiica regelui detronat Miguel I al Portugaliei.

Tatăl ei era fratele mai mic al împăratului Franz Joseph I al Austriei, împăratul care domnea în Austro-Ungaria în momentul nașterii ei. De asemenea, el era fratele mai mic al lui Maximilian I al Mexicului, care a devenit împărat al Mexicului pentru o scurtă perioadă de timp.

În 1896, tatăl ei a murit.

Elisabeta Amalia cu soțul ei, Prințul Aloys de Liechtenstein
("Sport & Salon", Viena, 25 aprilie 1903)

La 20 aprilie 1903, la Viena, Arhiducesa Elisabeta Amalia s-a căsătorit cu Prințul Aloys de Liechtenstein. A existat o dezbatere dacă aceasta a fost o uniune egală. Împăratul Franz Joseph I a participat la nuntă cu intenția de a face clar că privește Liechtenstein ca pe o dinastie conducătoare legitimă.^[2] Mai târziu, împăratul a devenit nașul fiului cel mare al cuplului, Franz Joseph, care a fost numit după el.^[3]

Cuplul a avut opt copii:

• Franz Joseph al II-lea, Prinț de Liechtenstein (1906-1989)
• Prințesa Maria Theresia (1908-1973)
• Prințul Karl Alfred (1910-1985)
• Prințul Georg Hartmann (1911-1998)
• Prințul Ulrich Dietmar (1913-1978)
• Prințesa Marie Henriette (1914-2011)
• Prințul Aloys Heinrich (1917-1967)
• Prințul Heinrich Hartneid (1920-1993)

Prințul Aloys a renunțat la drepturile sale de succesiune la 26 februarie 1923, în favoarea fiului său, Franz Joseph al II-lea.

Elisabeta Amalia a Austriei
Prințesă Aloys de Liechtenstein
Date personale
Nume la naștere	Elisabeth Amalie Eugenia Maria Theresia Karoline Luise Josepha
Născută	7 iulie 1878 Reichenau, Austria
Decedată	13 martie 1960 (81 de ani) Liechtenstein
Înmormântată	Liechtenstein
Părinți	Arhiducele Carol Ludovic al Austriei Infanta Maria Tereza a Portugaliei
Frați și surori	Arhiducesa Margarete Sophie a Austriei Archduchess Maria Annunciata of Austria[*] Arhiducele Franz Ferdinand al Austriei Arhiducele Otto Franz al Austriei Arhiducele Ferdinand Karl de Austria
Căsătorită cu	Prințul Aloys de Liechtenstein
Copii	Franz Joseph al II-lea, Prinț de Liechtenstein Prințesa Maria Theresia Prințul Karl Alfred Prințul Georg Hartmann Prințul Ulrich Dietmar Prințesa Marie Henriette Prințul Aloys Heinrich Prințul Heinrich Hartneid
Cetățenie	Austria
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Arhiduce
Familie nobiliară	Casa de Habsburg-Lorena Casa de Liechtenstein

* 1965: Corrado Gini (n. 23 mai 1884, Motta di Livenza, Italia – d. 13 martie 1965, Roma, Italia) a fost un statistician, demograf și sociolog italian care a avut mai multe contribuții statistice, dintre care coeficientul omonim, coeficientul lui Gini, o măsură a inegalității veniturilor într-o societate, este cel mai cunoscut. Gini a fost un susținător al organicismului și a aplicat-o națiunilor timpului său

Gini s-a născut pe 23 mai 1884, în Motta di Livenza, lângă Treviso, într-o familie de vechi latifundiari. A intrat la Facultatea de Drept din cadrul Universității din Bologna, unde, pe lângă drept, a studiat matematica, economia și biologia.

Activitatea științifică a lui Gini s-a desfășurat în două direcții: către științele sociale și către statistici. Interesele sale au variat mult dincolo de aspectele formale ale statisticilor, atingând legile care guvernează fenomenele biologice și sociale.

Prima sa publicație a fost Sexul din punct de vedere statistic (Il sesso dal punto di vista statistic - 1908). Această lucrare este o revizuire amănunțită a raportului sexului natal, analizând teoriile trecute și modul în care ipoteza nouă se potrivește cu datele statistice. În special, în lucrare se prezintă dovezi că tendința de a produce un sex sau altul al copilului este, într-o oarecare măsură, ereditară.

În 1910, el a aderat la Catedra de Statistică din Universitatea din Cagliari și apoi la Universitatea din Padova, în 1913.

A fondat revista statistică Metron în 1920, conducând-o până la moarte, în care a acceptat numai articole cu aplicații practice. ^[6]

A devenit profesor la Universitatea Sapienza din Roma în 1925. La această universitate a fondat un curs de predare privind sociologia, menținându-l până la pensionare. De asemenea, a înființat Școala de Statistică în 1928 și, în 1936, Facultatea de Științe Statistice, Demografice și Actuariene.

·         1971: Rockwell Kent, pictor și grafician american (n. 1882)

·         1975 - A murit Ivo Andric, scriitor şi diplomat iugoslav, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1961 (romanul “Podul de pe Drina”) (n.10.10.1892).

·         1976: Sergiu Dan, prozator, traducător (n. 1903)

·         1976: Alexandru Colfescu, critic muzical (n. 1899)

* 1996: Krzysztof Kieślowski (ajutor·info) (n. 27 iunie 1941, Varșovia, Polonia – d. 13 martie 1996, Varșovia) a fost un regizor de film și scenarist polonez influent. Nominalizat la Premiile Oscar, el este renumit la nivel internațional în special pentru ciclurile de filme “Trei Culori” și “Decalogul”

Krzysztof Kieślowski a murit la vârsta de 54 de ani, pe 13 martie 1996, în timpul unei operații pe cord deschis în urma unui infarct, și a fost îngropat la Cimitirul Powązki din Varșovia. Mormântul său se află pe prestigioasa parcelă 23 și are o sculptură reprezentând degetele a două mâini, între care se află un spațiu dreptunghiular: clasica vedere ca printr-o cameră de filmat. Mica sculptură din marmură neagră se află pe un piedestal ceva mai înalt de un metru. Placa pe care sunt scrise numele și datele se află dedesubt. În urma lui Kieślowski au rămas soția sa Maria și fiica sa Marta.

Chiar și astăzi, el rămâne unul din cei mai influenți regizori ai Europei, operele sale fiind subiecte de studiu la cursurile de film din întreaga lume. Cartea „Kieślowski despre Kieślowski”, publicată 1993, descrie viața și opera sa în propriile cuvinte, fiind bazată pe interviuri luate de Danusia Stok. Kieślowski este subiectul unui film biografic, „Krzysztof Kieślowski: Sunt așa și-așa” (1995), regizat de Krzysztof Wierzbicki.

Deși declarase că se retrage după „Trei Culori”, înainte de moarte Kieślowski lucra la o nouă trilogie împreună cu Piesiewicz, formată din „Raiul”, „Iadul” și „Purgatoriul” și inspirată de „Divina Comedie” a lui Dante. Asemenea „Decalogului”, scenariile erau destinate mai multor regizori, dar moartea prematură a lui Kieślowski ne împiedică să aflăm dacă ar fi avut de gând să renunțe la retragerea din activitate și să preia el însuși regia. Singurul scenariu terminat, „Raiul”, a fost filmat de Tom Tykwer și lansat în 2002 la Festivalul Internațional de Film de la Toronto. Celelalte două scenarii erau în stadiul de rezumate de 30 de pagini la momentul morții lui Kieślowski; Piesiewicz a completat ulterior aceste scenarii, „Iadul”, în regia bosniacului Danis Tanović, cu Emmanuelle Béart în rolul principal, fiind lansat în 2005.

Actorul și regizorul polonez Jerzy Stuhr, care a jucat în mai multe filme ale lui Kieślowski și a scris împreună cu acesta scenariul pentru „Amatorul”, a filmat propria adaptare a unui scenariu de Kieślowski sub numele de „Marele animal” („Duże zwierzę”) în 2000.
* 1997: Beate (Friedmann) Fredanov (n. 11 mai 1913, Cernăuți - d. 13 martie 1997, Düsseldorf) a fost o actriță și profesoară de actorie din România, de origine evreiască.

A absolvit Academia de Muzică și Artă Dramatică din Viena, promoția 1933.^[1]

Profesoară la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, a fost distinsă cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.^[2]

A fost căsătorită cu doctorul Iuliu Ghelerter

Filmografie:

• Fii cuminte, Cristofor! (TV) / (1967) - secretara Victoria Sava
• Trecătoarele iubiri (1974)
• Bietul Ioanide (1980) - Carabelichioaia

Beate Fredanov
Date personale
Născută	11 mai 1913  Cernăuți, Austro-Ungaria
Decedată	13 martie 1997 (83 de ani)  Düsseldorf, Germania
Căsătorită cu	Iuliu Ghelerter
Cetățenie	Austro-Ungaria  România
Ocupație	actriță și profesoară de actorie
Alma mater	Studii la Academia de Muzică și Artă dramatică din Viena, Reinhardt Seminar
Roluri importante	1. Nastia din Azilul de noapte, de Maxim Gorki, 2. Carabelichioaia în „Bietul Ioanide”
Debut	1934 în spectacolul Lume de hotel, de Vicky Baum
Alte premii
Ordinul Meritul Cultural, 1967

·         2000: Victor Tufescu, geograf român (n. 1908)

·         2002: Hans-Georg Gadamer (n. 11 februarie 1900, Marburg, Imperiul German – d. 13 martie 2002, Heidelberg, Germania) a fost un filozof german cunoscut în special pentru opera sa monumentală (magnum opus) Adevăr și metodă (Wahrheit und Methode) din 1960. Este unul dintre cei mai importanți hermeneuți ai secolului al XX-lea. Preocupat de reabilitarea „filosofiei practice”, a fost preocupat în scrierile sale de fenomenul comprehensiunii, care nu trebuie înțeles doar ca simplu act subiectiv, ci ca inserție într-un proces mai amplu, în care prezentul se intersectează fără încetare cu trecutul.

Gadamer s-a născut în Marburg, Germania. Era fiul unui profesor de chimie care va deveni mai târziu rectorul universității din acest oraș. Gadamer a rezistat dorinței tatălui său de a studia științele naturii și a fost mai interesat de umanistică. A crescut în orașul Breslau under Hönigswald, dar s-a mutat înapoi în Marburg unde a studiat cu filosofii Neo-Kantieni Paul Natorp si Nicolai Hartmann. Și-a dat licenta in filosofie in 1922.

Imediat după aceasta, Gadamer a vizitat Freiburgul și a început să studieze cu Martin Heidegger, care era în acea perioadă în primii săi ani de profesorat. Gadamer făcea parte dintr-un grup în care îi avea colegi pe Leo Strauss, Karl Löwith, și Hannah Arendt. Cu timpul s-a apropiat de Heidegger, și când acesta a obținut un nou post la Marburg, Gadamer l-a urmat acolo. Influența lui Heidegger i-a inspirat lui Gadamer gândul despărțirii de școala neokantiană din care făcuse parte alături de Natorp și Hartmann.

Gadamer a devenit profesor habilitat în 1929 și și-a petrecut cea mai mare parte a anilor 30 predând la universitatea din Marburg. Spre deosebire de Heidegger, Gadamer era un anti-nazist convins, cu toate că nu a avut nici o activitate politică în timpul celui de-al Treilea Reich. Nu a obținut nici o slujbă plătită în aceea epocă și nu intrat în partidul Național Socialist. Spre sfârșitul războiului a fost mutat la Universitatea din Leipzig. În 1946, deoarece forțele de ocupație americane l-au declarat curat, a fost numit rector la această universitate. Faptul că Estul Germaniei se îndrepta spre comunism l-a determinat să se retragă în Germania de Vest, Inițial a acceptat o catedră la Universitatea din Frankfurt pe Main și apoi a devenit succesor al lui Karl Jaspers în Heidelberg în 1949. A rămas aici, pe poziție de profesor emerit, până la moartea sa în 2002.

În acest timp și-a completat opera sa capitală, un veritabil magnum opus Adevăr și metodă (în 1960) și s-a angajat în faimoasa sa polemică cu Jürgen Habermas pe tema posibilității de a transcende istoria și cultura pentru a-ți găsi o poziție obiectivă de pe care să evaluezi societatea. Dezbaterea s-a încheiat fără rezultat dar a condus la prietenia dintre cei doi. Chiar Gadamer i-a obținut lui Habermas primul post de profesor la Heidelberg. O altă încercare de dialog cu Jacques Derrida s-a încheiat fără vreo concluzie, deoarece cei doi nu aveau niciun element în comun în teoriile lor. După moartea lui Gadamer, Derrida a recunoscut că imposibilitatea de a dialoga cu Gadamer constituie cel mai mare eșec al carierei sale de filosof și i-a adus într-un necrolog omagiul său celui dispărut.

* 2006: James Connolly "Jimmy" Johnstone (30 septembrie 1944 – 13 martie 2006), a fost un jucător scoțian de fotbal. Johnstone, cunoscut ca „Jinky”, a fost cel mai cunoscut pentru timpul jucat la Celtic și a fost votat cel mai bun jucător din istoria clubului de fani în 2002.

* 2009: Andrew Test Martin (născut Andrew J. Martin, pe data de 17 martie1975, decedat la data de 13 martie 2009) a fost un wrestler canadian ,mai cunoscut sub numele de ring Test sub care a evoluat în promoția World Wrestling Entertainment (WWE). În anul 2005, Martin și-a schimbat legal numele în "Andrew Test Martin", pentru a-și păstra drepturile asupra numelui său de ring, care era marcă înregistrată WWE. Andrew Test Martin a murit în reședința sa din Tampa Florida după ce s-a intoxicat accidental cu o substanță numită oxycodone. Trupul său a fost incinerat și adus familiei sale din Whisby Canada.

* 2010: Jean Tenenbaum, cunoscut ca Jean Ferrat, (n. 26 decembrie1930,Vaucresson, Franța – d. 13 martie 2010 Aubenas, Franța) a fost un poet, compozitor și interpret francez.

·         2014: Ahmad Tejan Kabbah, fost președinte al statului Sierra Leone (n. 1932)

·         2015: Maria Vicol (nume de fată Taitiș, n. 17 octombrie 1935, București – d. 13 martie 2015) a fost o scrimeră română specializată pe floretă. A fost dublu laureată cu bronz la Roma 1960 și Mexico 1968, și campioană mondială pe echipe în 1969.

·         2015: Daevid Allen, poet, chitarist și compozitor australian (n. 1938)

·         2015: Lia van Leer, pionieră și animatoare a vieții cinematografice în Israel (n. 1924)

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Aducerea moaștelor Sf Ier Nichifor, patriarhul Constantinopolului; Duminica întîi din Post - a ortodoxiei - Chemarea lui Filip și a lui Natanael 

Nichifor I - foto: doxologia.ro

Cel între sfinţi părintele nostru Nichifor I (gr. Nikephoros), Mărturisitorul, a fost Patriarh al Constantinopolului în timpul iconoclasmului, la începutul secolului al IX-lea. Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face în ziua de 2 iunie, iar aducerea moaştelor sale din Prokonnis la Constantinopol la 13 martie.