3. /20 MARTIE 2022 - RELIGIE ORTODOXĂ
Sfinții Cuvioși Mucenici din Mănăstirea Sava cel Sfințit;
Duminica a 2-a din Post - a Sf Ier Grigorie Palama - Vindecarea slăbănogului din Capernaum - Iisus-Păstorul cel bun
Sfinții Cuvioși Mucenici din Mănăstirea Sava cel Sfințit
Aruncându-i pe toți în peștera aceea, îi pedepseau cu mai mult fum; și au murit de fum optsprezece cuvioși părinți.
În zilele preasfințitului patriarh al Ierusalimului, Ilie, care era al doilea cu același nume în Sfânta Cetate a Ierusalimului, aflată atunci sub stăpânirea agarenilor, iar în Constantinopol împărățind Constantin și Irina (780-797), s-a făcut război în Palestina, în seminția agarenilor. Și multă risipire se făcea țării cu războiul acela, pentru că barbarii, oștindu-se între ei, pustiau nu numai satele, ci și cetățile, precum Elevteropolis, Ascalonul, Gaza, Scarifia și celelalte. Căci năvăleau fără de veste și, deși nu ucideau pe tot poporul, jefuiau toate averile și omorau pe toți aceia care li se împotriveau. Și ședeau pe lângă toate căile, prinzând pe cei ce treceau, bătându-i, rănindu-i și răpindu-le tot ce aveau, până la cămașă. Numai această milă aveau, că eliberau vii pe cei dezbrăcați, bătuți și răniți.
Atunci și Sfânta Cetate a Ierusalimului era în mare frică. Că, strângându-se de prin cetățile dimprejur și de prin sate, poporul străjuia zidurile și se pregătea să stea împotriva barbarilor acelora care tâlhărește năvăleau asupra lor. În acea vreme și preaslăvitul locaș al Sfântului Hariton a fost foarte risipit și de atunci niciodată nu s-a mai înnoit, ci a rămas în desăvârșita pustiire.
Dar și Lavra Cuviosului Sava foarte mult a fost chinuită atunci. Căci adunându-se din diferite locuri sfinții părinți, pe vremea Cuviosului egumen Vasile, prin pustnicească viață plăceau lui Dumnezeu; iar în vremea războiului agarenilor și a năvălirii lor tâlhărești, nu ieșeau din locașul lor. Că, deși puteau să lase lavra și să se izbăvească de barbari în cetatea Ierusalimului, însă locul acela sfânt, în care de la început primiseră jugul lui Hristos, nu voiau să-l lase. Ci, murind lumii desăvârșit, nu se îngrijeau de moartea ce era să vină asupra lor. Căci își puseseră nădejdea în Hristos, zicând: „Puternic este ca, de va voi Stăpânul nostru, cu înlesnire să ne scoată pe noi din mâinile barbarilor. Iar de va voi, cu judecățile Sale cele drepte, ca să fim dați barbarilor spre înjunghiere, apoi, mai de folos este să trimită Domnul asupra noastră mucenicie degrabă”.
Și grăiau unul către altul: „Să primim din mâinile Stăpânului nostru cele mai folositoare nouă și să nu ne întoarcem de la liniștea cea pustnicească la gâlceava lumească de frica barbarilor, ca să nu fim socotiți în ochii tuturor ca niște fricoși, care n-am păzit porunca Domnului nostru, Care zice: Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă. Dacă este frumos lucru a vedea pe cei ce ies din lume la pustietate și urmează lui Hristos, apoi cât de necuvios lucru este a-i vedea, după puțină vreme de nevoință în pustie, că se întorc iarăși la lume, fugind de frica omenească. Deci, să nu râdă de noi diavolul, vrăjmașul cel de obște al tuturor, cu frica barbarilor izgonindu-ne la cetate din liniștea pustiei, el care, de multe ori biruindu-se de noi, fugea ca un câine izgonit cu rușine, ajutându-ne Hristos, Împăratul nostru, asupra lui.
Nu avem ziduri de piatră spre apărare, ci zid nesurpat ne este Hristos, Căruia, de la Sfântul Prooroc David, ne-am învățat a-I cânta: Fii mie Dumnezeu scutitor și drept, casă de scăpare și loc de întărire, ca să mă mântuiești. Nu avem zale, coifuri și paveze, cu care să putem înfrânge săgețile barbarilor; ci avem armele duhovnicești ale dragostei, platoșa nădejdii, pavăza credinței, coiful mântuirii; deci cu acelea să ne înarmăm. Nu sunt la noi cete de oaste, care ne-ar apăra de barbari; dar va sta îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de Dânsul și ne va izbăvi. Pentru că viețuind, avem pe Hristos, iar dacă murim, avem dobânda, de vreme ce nu iubirea și dorința de viață vremelnică ne-au silit a intra în pustia aceasta. Și pentru ce ne-am sălășluit în locul acesta pustiu? Oare nu pentru dragostea lui Hristos? Și dacă vom fi uciși aici, pentru Hristos vom fi uciși, pentru Care și viețuim aici!”.
Astfel petreceau în lavră, și cu cuvinte mângâindu-se și îmbărbătându-se unul pe altul, trupurile împreună cu sufletele lor le încredințau Domnului. Apoi și altă pricină binecuvântată și dreaptă îi ținea neieșiți; căci, cei care petreceau împrejurul lor, aveau pizmă asupra acelui sfânt locaș și nimic altceva nu doreau, decât să vadă risipită lavra Sfântului Sava, iar locul acela să fie pustiu și nelocuit de monahi. Și, dacă ar fi ieșit frații cât de puțin din lavră, apoi îndată pizmașii ar fi năvălit și ar fi aprins biserica și chiliile și tot locașul l-ar fi asemănat cu pământul. Dar pentru ca acest lucru să nu li se întâmple, sfinții părinți petreceau neieșiți.
Deci ei nu erau ca o trestie clătinată de vânturi, ci erau nemișcați de viforul ispitelor ce năvălesc asupra noastră și ca niște stâlpi întemeiați pe piatră. Și, nu numai pentru aceea nu ieșeau din lavră, adică să păzească pereții ci, mai vârtos, pentru slava Domnului nostru Iisus Hristos, Care S-a preamărit în acel loc oarecând, și Care și în zilele lor Se preamărea.
Astfel viețuind acei sfinți părinți în lavra aceea, Apărătorul cel de sus, cu rugăciunile părintelui nostru Sava, prin voia Sa cea sfântă, îi ferea nevătămați de barbari, pentru că, deși de multe ori veneau din Arabia sau dintr-altă parte taberele lor spre marele locaș și se abăteau aici, însă nici un rău nu le făceau, decât numai căutau mâncare. După aceea, uitându-se spre monahi și scrâșnind din dinți, nu-i vătămau, nelăsându-i Dumnezeu să facă rău robilor Lui. Apoi, luând mâncare din locaș cât putea să se găsească, se duceau într-ale lor. Iar în loc să mulțumească, se lăudau că vor risipi lavra și vor face locul acela pustiu.
Odată, o tabără de barbari vrând să-și împlinească lucrul cel rău ce-l aveau în gând, a venit asupra lavrei ca s-o prade și să risipească locașul. Din întâmplare s-a întâlnit fără de veste, în dreptul Sfântului Betleem, cu oastea care era pusă de ierusalimiteni să păzească trecerea barbarilor. Deci, făcându-se război, barbarii au fost biruiți și izgoniți, precum mai pe urmă s-a făcut înștiințare. Dar și al doilea rând, a pornit tabăra, cu același gând rău. Și, mergând într-un sat oarecare ce nu era departe de lavră, au găsit mult vin ascuns sub lemne și, îmbătându-se, au făcut război între dânșii; și, rănindu-se unul pe altul, mulți au căzut morți, încât li s-a stricat sfatul, iar tabăra li s-a risipit.
După acestea toate, Dumnezeu a voit să vină ispită asupra robilor Lui, precum odată asupra dreptului Iov ca, precum aurul se lămurește în ulcea, așa să se afle cei vrednici ai lui Dumnezeu. Și a lăsat ca mâinile barbarilor să se atingă de plăcuții Săi sfinți, cărora înainte le-a pregătit mucenicești cununi. Căci auzind cuvioșii despre acele două tabere care voiau să năvălească asupra lavrei, că una a fost biruită de ostașii de la Ierusalim, care au izgonit-o, iar cei din tabăra a doua singuri între ei s-au bătut și s-au risipit, ședeau fără frică în chiliile lor, săvârșind sfântul post de patruzeci de zile în obișnuitele osteneli pustnicești.
În acea vreme, însă, prin îndemnarea diavolească, s-au adunat niște arapi barbari, ca la șaizeci, care purtau arce, săgeți și săbii. Aceștia se sfătuiseră să năvălească tâlhărește asupra lavrei, nădăjduind să afle la monahi ceva bogății. Și, aproape de sfârșitul sfintelor patruzeci de zile, în săptămâna dinaintea Duminicii Stâlparilor, în ziua a treisprezecea a lunii martie, în al doilea ceas din zi, barbarii au năvălit asupra locului aceluia pustnicesc. Venirea lor simțind-o, monahii alergau din pustniceștile chilii în mănăstire și în biserică, iar barbarii, cu săbiile și cu arcele întinse ca la un război, au alergat asupra mănăstirii. Și a lor cruzime vrând s-o îmblânzească, unii din părinți au ieșit înaintea lor cu blândețe, vorbind către dânșii cu cuvinte blânde și zicând:
„Pentru ce, o, bărbaților, ați venit ca la război la noi cei fără de arme și ca la niște vrăjmași? Ce v-a adus? Noi cu toții suntem în pace. Nici pe voi, nici pe altcineva n-am mâhnit vreodată. Căci pentru aceea petrecem în pustia aceasta, lăsând în lume toate ale noastre, ca, fiind depărtați de pizmuiri, de sfezi și de războaie, să putem a plânge în pace pentru păcatele noastre și să plăcem lui Dumnezeu. Dar nu numai că n-am mâhnit pe nimeni din voi, ci ne sârguim și a face bine, pe cât putem. Pentru că pe mulți din ai voștri, venind pe aici, i-am ospătat, i-am odihnit și le-am dat hrană de drum. Deci nu ne răsplătiți rele în loc de bune, ci mai ales sunteți datori să ne mulțumiți pentru facerile de bine făcute de noi, vouă, că și acum suntem gata să vă punem bucate înainte și cu iubirea de străini, obișnuită nouă, să vă odihnim”.
Iar barbarii strigau cu mânie: „Nu pentru mâncare am venit aici, ci pentru argint și aur. Deci, una din două vă stă înainte: ori să ne dați aur și argint ca să fiți vii, ori, nevrând să ne dați, să pieriți de mâinile noastre”. Zis-au părinții: „Să ne credeți, o, bărbaților, că suntem săraci și scăpătați și atât de lipsiți, încât nici pâine destulă, nici haine n-avem de ajuns; iar aur și argint, de care aveți trebuință, noi nici în vis nu cugetăm a avea, decât numai puține lucruri de nevoie obișnuim în viața noastră”.
Acestea grăind sfinții, s-au mâniat barbarii și au slobozit săgețile ca ploaia asupra monahilor celor adunați și neîncetat săgetau, până ce și-au deșertat sacii; și îndată pe treisprezece cuvioși părinți i-au lovit de moarte, iar pe alții i-au rănit puțin. Apoi, repezindu-se spre chilii, cu pietre mari sfărâmau ușile ca să găsească ceva și scoteau afară lucrurile cele sărăcăcioase ale monahilor. Apoi au aprins chiliile și tot astfel voiau să facă și bisericii. Dar, cu rânduiala lui Dumnezeu, mai înainte de a aduce ei găteje și foc la biserică, au văzut de departe niște oameni venind și, socotind că vine oaste de la Ierusalim pentru apărarea monahilor, îndată au fugit, scoțând împreună cu ei lucrurile monahicești jefuite.
Iar ava Toma, scoțând săgețile din frații cei răniți, le spăla rănile și le punea doctoria care li se cădea, deoarece era doctor iscusit cu meșteșugul. Și se vedeau rănile cele cumplite, la unii în piept, la alții pe umeri, la alții în obraz și în frunte, iar la alții le erau capetele sfărâmate cu pietre. Însă toți se udau cu sângele care curgea dintr-înșii și privirea celorlalți era foarte umilită.
Sosind praznicul Duminicii Stâlparilor și cântarea cea de toată noaptea săvârșindu-se, se înștiințară unii din acei cuvioși părinți, că acei barbari adună mai mulți tovarăși tâlhari ca să năvălească iarăși asupra lavrei lor. Și i-au cuprins pe acei fericiți părinți mare frică și cutremur, însă n-au fugit; ci îndată, pregătindu-se de moarte și punând nădejdea lor spre Dumnezeu, își așteptau sfârșitul.
După ce s-a apropiat ziua Patimilor Stăpânului, le-a sosit și acelora ziua pătimirii. Pentru că în ziua de 20 martie, în Joia cea Mare, dimineața, au năvălit arapii tâlhărește a doua oară asupra lavrei, cu mai multă putere, și au ucis pe cuvioși fără cruțare, prin felurite ucideri. Pe unii săgetându-i cu săgețile, altora tăindu-le capul cu săbiile, pe alții tăindu-i în două și altora tăindu-le mâinile și picioarele, iar pe alții ucigându-i cu pietre. Pe cei ce rămăseseră vii din uciderea aceea îi adunau în biserică, vrând să-i muncească ca să spună vistieria bisericii și averile mănăstirești. Și înconjuraseră locașul împrejur și pândeau pe munți și pe dealuri ca nici unul din monahi să nu scape din mâinile lor; pentru că mulți căutau să fugă, dar cădeau în mâinile vrăjmașilor și abia dacă unul dintr-înșii a scăpat.
Pe fericitul Ioan, îngrijitorul caselor de străini, cel tânăr de ani, l-au prins fugind la munte și l-au muncit fără de milă, i-au tăiat vinele de la mâini și de la picioare, apoi, apucându-l de picioare, îl trăgeau pe pietre din vârful muntelui până la biserică și toată pielea lui de pe spate s-a jupuit de ascuțișurile pietrelor. Iar Cuviosul Serghie, păzitorul vaselor bisericești, văzând cum erau munciți cuvioșii părinți și temându-se că nu cumva, nesuferind muncile, să spună unde a ascuns vasele bisericești, tăinuindu-se, a fugit din mănăstire. Dar, fiind departe, l-au prins străjile barbarilor și spre mănăstire îl întorceau cu sila, chiar nevrând el, și i-au tăiat sfântul cap. Alți câțiva părinți, scăpând din mâinile ucigașilor, s-au ascuns în peștera ce era afară din mănăstire. Pe aceștia văzându-i fugind, barbarul care străjuia pe deal a strigat tovarășilor săi, arătându-le cu mâna peștera și spunându-le despre monahii care au fugit acolo.
Atunci, un arap înfricoșat, stând cu sabia la gura peșterii, striga cu glas groaznic, poruncind celor ascunși să iasă, iar ei tremurau de frică. Cuviosul Patrichie, fiind între ei, a zis șoptind către dânșii: „Nu vă temeți, fraților, eu pentru voi singur voi ieși și voi muri, iar voi ședeți aici, tăcând”. Și a ieșit spre arap, fiind gata să-și pună sufletul pentru prietenii săi. Iar arapul îl întreba cu certare: „Mai sunt acolo alți monahi?”. Cuviosul a răspuns că numai el singur a fost; și l-a dus arapul la biserică.
Adunând barbarii de pretutindeni pe sfinții părinți în biserică, au zis către dânșii: „Răscumpărați-vă, voi și biserica voastră, cu patru mii de galbeni; iar de nu, îndată pe voi toți cu sabia vă vom ucide și biserica voastră cu foc o vom arde”. Iar sfinții părinți au răspuns cu blândețe: „Iertați-ne, pentru Dumnezeu, o, bărbaților, și nu ne vărsați în zadar sângele nostru cel nevinovat; pentru că nu avem atâta aur cât cereți de la noi, nici n-am avut cândva. Acum nici un galben nu se află în toată lavra noastră; iar de voiți, luați cele ce vedeți la noi, hainele noastre și toate câte vedeți și aflați, iar nouă numai viața să ne lăsați, măcar și goi de am rămâne”.
Iar barbarii, umplându-se de mânie, cu mare strigăt își repezeau săbiile în grumajii sfinților, ca și cum ar fi voit să-i taie. Apoi le ziceau: „Dați-ne vasele bisericești cele de aur și de argint și să ne spuneți și de cealaltă vistierie a mănăstirii”. Iar sfinții părinți le spuneau că nu au nici o vistierie. Barbarii ziceau: „Arătați-ne pe mai marii voștri! Cine este între voi egumen și ceilalți rânduitori?”. Răspuns-au cuvioșii: „Părintele nostru egumen nu se află acum în lavră, căci s-a dus pentru o trebuință de obște la Sfânta Cetate, iar noi toți suntem deopotrivă”.
Și era în mănăstire peștera Cuviosului Părintelui nostru Sava. Iar barbarii, luând pe sfinții părinți, i-au dus în peștera aceea; apoi lângă ușa peșterii au aprins foc și, adunând găteje și gunoi, au făcut fum mare și chinuiau cu acel fum pe cuvioșii din peșteră, ca să le arate vistieria și pe mai marii lor. După aceea i-au scos la întrebare și cu morți cumplite îi îngrozeau, cerând de la dânșii vistieria, dar mai mult nu auzeau de la ei nici un răspuns, decât numai rugăciuni către Dumnezeu. Pentru că unul strigă: „Doamne, primește în pace duhul meu!”. Iar altul: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru împărăția Ta!”.
Și iarăși, aruncându-i pe toți în peștera aceea, îi pedepseau cu mai mult fum; și au murit de fum optsprezece cuvioși părinți, între care erau și cei mai sus pomeniți Ioan și Patrichie fericitul. Iar numele celorlalți care au murit de fum, de sabie și de alte munci, singur Dumnezeu le știe, Cel ce i-a scris pe ei în cartea vieții. Dar și pe cei ce rămăseseră vii dintr-acea muncă a fumului, barbarii împietriți la inimă, cei fără de omenie, cumplit îi răneau, aruncându-i la pământ și cu picioarele călcându-i, dar nimic n-au sporit, ci singuri cu muncirea se oboseau. Apoi au luat barbarii câte au putut să afle din lucruri bisericești și mănăstirești și, punându-le pe cămilele mănăstirii, s-au dus.
Atunci frații care rămăseseră abia vii și alții ce se ascunseseră prin crăpăturile munților și prin peșteri, adunându-se târziu în locaș, au adus în biserică, care cu dumnezeiască apărare rămăsese nearsă, trupurile cuvioșilor părinți cele în multe feluri ucise și cu fum omorâte și au petrecut toată noaptea aceea a mântuitoarelor Patimi întru nemângâiata tânguire, apoi i-au dat cinstitei îngropări. Iar câți dintre părinți au scăpat vii, dar pe jumătate morți, pe aceia cu doctorii îi îngrijeau, având pe fericitul Toma, doctorul cel mai sus pomenit, care rămăsese între cei vii și care, mai pe urmă, a fost egumen în lavra ce se numea „veche”.
Astfel s-au sfârșit mucenicește cuvioșii părinți în locașul Sfântului Sava. Iar barbarii aceia, după ducerea lor din lavră, îndată cu neașteptată moarte de la Dumnezeu au fost omorâți și au căzut fără de sabie morți, prin pustietăți și prin câmpii, spre mâncarea câinilor, fiarelor și păsărilor; iar sufletele lor cele ticăloase s-au sălășluit în iad, unde focul nu se stinge și viermele nu adoarme. Însă sufletele cuvioșilor uciși s-au dus în mâinile lui Dumnezeu și s-au învrednicit muceniceștii slave, de la Hristos Dumnezeu, Mântuitorul nostru, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, I se cuvine cinstea și slava în veci. Amin.
(NOTĂ - Istoria pătimirii acestor cuvioși părinți, care au fost uciși în locașul Sfântului Sava, a fost scrisă pe larg de fericitul Ștefan Savaitul - nu cel de la 13 iulie, ci altul cu același nume, numit făcător de stihuri, din aceeași mănăstire a Sfântului Sava -, monahul care a scris-o îndată după uciderea sfinților. Această istorie n-am găsit-o întreagă, decât numai prin oarecare cărticele mici, scrise cu mâna de către scriitorii greci, pentru că multe foi din carte erau rupte. Iar sfântul făcător de stihuri, Ștefan Savaitul, la sfârșitul acestei istorii scrie acestea: Nu voi ascunde cu tăcerea ceea ce mi-a spus un preot vrednic de credință. Bărbatul acela era foarte îmbunătățit, însă, fiind de neam sirian, avea mare dorință să învețe limba greacă și cu mare trudă învăța în psaltirea grecească, dar nu se putea deprinde să grăiască bine cuvintele grecești, de care lucru se mâhnea foarte mult.Odată, adormind, i s-a arătat unul dintre acei cuvioși părinți mucenici, cu numele Anastasie, cu rânduiala protodiacon, de care mai sus am pomenit - zice Ștefan Savaitul -, care era prieten preotului aceluia și l-a întrebat despre pricina mâhnirii lui. Atunci preotul i-a spus nepriceperea minții sale, că nu poate să învețe bine limba grecească. Iar Cuviosul Anastasie, care i se arătase zâmbind, a zis preotului: „Deschide-ți gura și-mi arată limba!”. Preotul făcând aceasta, Sfântul Anastasie cu o basma curată i-a șters limba și, curățind-o, s-a făcut nevăzut. Deșteptându-se preotul, îndată a cunoscut că știe limba grecească. Și de atunci a început a vorbi și a citi bine grecește, mulțumind lui Dumnezeu și sfinților părinți.)
Duminica a 2-a din Post - a Sf Ier Grigorie Palama - Vindecarea slăbănogului din Capernaum - Iisus-Păstorul cel bun
Ev Ioan 10, 9 - 16
Zis-a Domnul: Eu sunt uşa: De va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla. Furul nu vine decât ca să fure, să înjunghie şi să piardă. Eu am venit ca oile Mele viaţă să aibă şi din belşug să aibă. Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile Sale. Iar cel plătit, care nu este păstor şi ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind, lasă oile şi fuge; iar lupul le răpeşte şi le risipeşte. Cel plătit fuge, pentru că este plătit şi nu are grijă de oi. Eu sunt Păstorul cel bun şi cunosc oile Mele şi ale Mele Mă cunosc pe Mine. Precum Mă cunoaşte Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl. Şi sufletul îmi pun pentru oi. Am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc; ele vor asculta de glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor.
Ap Evrei 7, 26 - 28; 8, 1 - 2
Fraţilor, un astfel de Arhiereu se cuvenea să avem: sfânt, fără de răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoşi şi mai presus decât cerurile. El nu are nevoie să aducă zilnic jertfe, ca arhiereii: întâi pentru păcatele lor, apoi pentru ale poporului, fiindcă El a făcut aceasta o dată pentru totdeauna, aducându-Se jertfă pe Sine însuşi. Legea pune ca arhierei oameni care au slăbiciune, pe când cuvântul jurământului, venit în urma Legii, pune pe Fiul desăvârşit în veacul veacului. Lucru de căpetenie din cele spuse este că avem astfel de Arhiereu, Care a şezut de-a dreapta tronului slavei în ceruri, slujitor altarului şi cortului celui adevărat, pe care l-a ridicat Dumnezeu şi nu omul.
Predica Părintelui Ilie Cleopa la Duminica a 2-a din Post - Despre puterea credinței celor mulți
Şi văzînd Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! (Marcu 2, 5)
Iubiţi credincioşi,
Cuvîntul lui Dumnezeu este plin de nemărginite învăţături. În predica de azi vom vorbi despre puterea rugăciunii făcută cu credinţă de mai mulţi. Căci, precum cînd se aprind mai multe lumînări într-o cameră întunecată, mai mare lumină se face şi precum cînd se adună mai mulţi cărbuni la un loc mai multă căldură dau, aşa şi credinţa mai multora, mai mare trecere are înaintea lui Dumnezeu.
Acest adevăr se vede din multe mărturii ale Sfintei Scripturi, dar şi din învăţătura Sfintei Evanghelii ce s-a citit astăzi. Să luăm, de pildă, cuvîntul pe care l-a zis Domnul: Şi văzînd Iisus credinţa lor, a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Vedeţi, fraţii mei, că nu a zis Domnul "văzînd credinţa slăbănogului", ci "a lor", adică a acelora care purtau pe pat pe acel slăbănog. Cu adevărat, dacă cei patru care purtau pe slăbănog nu ar fi avut mare credinţă, nu ar fi făcut atîta osteneală cu cel bolnav ca să-l aducă în faţa Mîntuitorului. Căci ei, văzînd mare mulţime de oameni care înconjurau pe Mîntuitorul, şi neputînd să străbată cu slăbănogul pînă în faţa Domnului, au aflat alt chip de a-l apropia de Hristos. Au descoperit casa unde era Domnul şi au coborît patul cu bolnavul, cu mare greutate şi osteneală reuşind să-l aşeze în faţa Mîntuitorului, avînd mare credinţă că dacă-l va vedea Hristos va face milă cu el şi-l va vindeca de boala lui.
După credinţa lor tare şi neîndoielnică au dobîndit cele ce aşteptau. Căci văzînd Mîntuitorul nostru cel Preasfînt şi Milostiv credinţa şi osteneala lor, a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Apoi a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. Şi s-a sculat îndată sănătos, luîndu-şi patul, a ieşit înaintea tuturor încît erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicînd: Asemenea lucruri nu am văzut niciodată (Marcu 2, 5-12). Vedeţi, fraţii mei, minune preaslăvită făcută de Domnul pentru "credinţa lor", adică a slăbănogului şi a celor care-l purtau pe El!
Dar oare numai atunci a făcut Mîntuitorul minuni preaslăvite pentru credinţa celor mulţi? Nu, cu adevărat nu. Domnul Dumnezeul şi Mîntuiorul nostru Iisus Hristos este Acelaşi din veac şi pînă la sfîrşitul veacurilor, preabun, milostiv, şi preaîndurat faţă de toţi care cred în El întru adevăr (Psalm 144, 18). Căci vedem zilnic mii şi mii de creştini, care şi astăzi aleargă la El cu credinţă şi cu inimă zdrobită, fără îndoială, şi îndată cunosc mila şi ajutorul Lui în toate nevoile şi necazurile lor.
Zice Preasfîntul Duh în Psalmi: Mîntui-va Domnul sufletele robilor Săi şi nu vor greşi toţi care nădăjduiesc spre Dînsul (Psalm 33, 21). Cine ar putea să spună sau să scrie cîte nenumărate minuni face Prea Înduratul Dumnezeu cu toţi cei ce-L iubesc pe El şi aleargă la Dînsul cu credinţă neîndoielnică şi statornică? Noi stînd aici în slujba binecredincioşilor creştini vedem şi auzim de la mulţi mulţumirea pentru binefacerile primite de la Dumnezeu. Unul mulţumeşte că prin slujbele făcute la Sfînta Biserică s-a făcut sănătos de boala de care suferea; altul mulţumeşte lui Dumnezeu că i-a reuşit copilul la şcoală; altul că a reuşit la servici sau în căsătorie; altul, că l-a izbăvit Dumnezeu de pagube, de vrăjmaşi, de primejdia care-l ameninţa.
Acelaşi Preabun şi Preaîndurat Mîntuitor care a vindecat pe slăbănogul din Evanghelia de azi pentru credinţa lui şi a celor care-l purtau, Acelaşi face minuni nenumărate cu toţi bunii credincioşi care aleargă la El cu credinţă dreaptă şi rugăciune fierbinte şi statornică. Iar în ce fel credinţa unora ajută altora, de atîta ori am auzit în Sfînta Evanghelie cu femeia cananeeancă, cu sluga sutaşului, cu fiul văduvei din Nain şi cu mulţi alţii, de care nu este locul aici a-i pomeni.
Citiţi în faptele Sfinţilor Apostoli şi veţi vedea cît de mult poate rugăciunea celor mulţi, care se roagă în Biserică pentru cei din primejdii. Vedem că Marele Apostol Petru, pentru mărturisirea adevărului, a fost prins, legat şi dus la temniţă, unde era păzit de patru străji cu cîte patru ostaşi. Deci Petru era păzit în temniţă şi se făceau rugăciuni neîncetat pentru el de către Biserică. Şi iată îngerul l-a deşteptat, zicînd: Scoală-te degrab! şi lanţurile i-au căzut de pe mîini. Şi a zis îngerul către el: Încinge-te şi încalţă-te cu sandalele, şi el a făcut aşa. Şi i-a zis: Îmbracă-te şi vino după mine. Şi ieşind, mergea după înger, dar nu ştia că fapta îngerului este adevărată, ci i se părea o vedenie.
Şi trecînd de straja întîi şi de a doua, au ajuns la poarta cea de fier care duce în cetate şi poarta s-a deschis singură şi, ieşind, a trecut o uliţă şi îndată îngerul Domnului s-a depărtat de el. Iar Petru venindu-şi în sine, a zis: Acum ştiu cu adevărat că Domnul a trimis pe îngerul Său şi m-a scos din mîna lui Irod şi din toată aşteptarea poporului iudeilor (Fapte 12, 4-11). Aţi auzit iubiţi credincioşi ce mare şi preaslăvită minune a făcut Preabunul Dumnezeu cu Apostolul Petru. Dar pentru ce? Pentru că mulţimea credincioşilor în Biserică făceau neîncetat rugăciune către Dumnezeu pentru el.
Iubiţi credincioşi,
Aşadar să ţinem minte că unde sunt doi sau trei credincioşi adunaţi în numele Domnului, El este între ei (Matei 18, 20). Şi cu atît mai mult Hristos este acolo unde sunt mai mulţi credincioşi care se roagă pentru cel ce este în primejdie sau are vreo cerere către Dumnezeu. Nicăieri nu se pot ruga creştinii mai mulţi laolaltă ca în sfintele biserici, unde rugăciunile lor şi ale preoţilor se unesc şi ca tămîia se înalţă la Dumnezeu, de unde le vine tuturor milă şi ajutor celor ce au nevoie de mila Lui. Acolo preotul mijloceşte în Sfîntul Altar către Dumnezeu şi pentru toţi binecredincioşii creştini de pretutindeni.
Cele mai importante rugăciuni comune care se fac în bisericile noastre pentru credincioşi sunt mai ales două: Sfînta Liturghie şi Taina Sfîntului Maslu. Oare cîte minuni nu s-au făcut şi se fac astăzi prin Sfînta Liturghie? În timpul ei, mai ales în sărbători, se adună cei mai mulţi credincioşi. Astfel rugăciunile lor comune, săvîrşite cu multă credinţă, se unesc cu rugăciunile preoţilor din sfintele altare şi contribuie cel mai mult la împlinirea cererilor lor.
Rugăciunile cu credinţă ale preoţilor, unite cu ale credincioşilor, săvîrşesc cea mai mare minune ce are loc pe pămînt de la Hristos pînă astăzi. Această minune negrăită este prefacerea pîinii şi vinului în Trupul şi Sîngele lui Hristos în cadrul Sfintei Liturghii. Astfel, fără Sfînta Liturghie nu avem Sfînta Împărtăşanie, iar fără aceasta, nu ne putem uni cu Hristos, nu putem fi iertaţi şi deci mîntuiţi, că zice Domnul: De nu veţi mînca Trupul Meu şi de nu veţi putea bea Sîngele Meu, nu veţi avea Viaţa întru voi.
Vedeţi cît de mare este puterea şi rolul Sfintei Liturghii? Vedeţi că Sfînta Liturghie este a noastră şi stă la temelia mîntuirii noastre, pentru că ne ţine direct şi permanent în legătură cu Hristos, cu sfinţii din cer şi cu oamenii de pe pămînt?
Altă minune a Sfintei Liturghii, ca rod al credinţei şi al rugăciunii în comun, este că ea contribuie cel mai mult, pe lîngă celelalte slujbe, la păstrarea credinţei ortodoxe în lume. Ce s-ar întîmpla cu credinţa noastră dacă n-am face-o vie, lucrătoare şi mîntuitoare prin Sfînta Liturghie? Numai de aceea unii creştini se duc la secte pentru că nu merg regulat la Sfînta Liturghie şi nu simt puterea ei. Tot Sfînta Liturghie, ca o cunună a celor şapte Laude, contribuie mult şi la unitatea, la împăcarea, la apropierea şi înfrăţirea creştinilor ortodocşi, ca fii ai Bisericii lui Hristos. De-a lungul celor două milenii singură Biserica şi slujbele făcute în Sfintele lăcaşuri au adunat pe creştini în jurul preoţilor şi altarelor, i-au unit prin rugăciune în aceeaşi credinţă, le-au vindecat bolile, i-au dezlegat de păcate prin Sfînta Spovedanie, i-au unit cu Hristos prin rugăciune şi Sfintele Taine şi i-au călăuzit în viaţă pe calea mîntuirii prin învăţătura Sfintei Evanghelii.
Prin slujbe, prin cărţile de cult, prin Sfînta Liturghie, prin predică şi prin cîntarea în comun, Biserica Ortodoxă a păstrat, pe lîngă unitatea de credinţă şi de simţire, şi unitatea limbii, a culturii religioase vechi, şi a întregii Tradiţii ortodoxe milenare. Or, toate acestea le considerăm minuni şi roduri ale credinţei şi rugăciunii celor mulţi.
Tot în cadrul Sfintei Liturghii Biserica face rugăciuni şi scoate părticele (miride) pentru adormiţi, iar prin puterea jertfei lui Hristos izbăveşte din iad multe suflete ale celor morţi. Oare nu ne rugăm cu toţii la biserică pentru cei repausaţi ai noştri şi împreună cu preoţii le cîntăm "veşnica pomenire" şi zicem: "Dumnezeu să-i ierte?" Numai Dumnezeu ştie cîte suflete sunt scoase din chinurile iadului, prin jertfa liturgică şi prin parastase ca rod al harului preoţiei şi al rugăciunii comune.
Iată deci, că rugîndu-ne împreună cu preoţii la biserică, contribuim la minunea iertării şi izbăvirii din iad a multor suflete ale fraţilor noştri care au murit nepregătiţi. Vedeţi cîte minuni se săvîrşesc la Sfînta Liturghie ca rezultat al rugăciunii în comun? De aceea mare plată de la Dumnezeu au cei care merg regulat la biserică şi se roagă pentru ei, pentru bolnavi, pentru binefăcători şi răufăcători şi pentru cei răposaţi. Mai ales pentru ei, că sufletele celor ce au murit nepregătiţi aşteaptă slobozire din osînda iadului prin rugăciunile Bisericii şi ale noastre.
Alte minuni ale credinţei şi rugăciunii creştinilor în comun se fac prin taina Sfîntului Maslu. Aceasta este cea mai puternică rugăciune şi slujbă a Bisericii Ortodoxe pentru cei bolnavi. De aceea creştinii sunt datori să ceară această taină de la preoţi ori de cîte ori au bolnavi în familie şi să participe la Sfîntul Maslu cît mai mulţi dintre ei, pentru că, rugăciunea credinţei va tămădui pe cei bolnavi şi de vor fi făcut păcate li se vor ierta" (Iacob 5, 15). Mulţi dintre dumneavoastră cred că aţi văzut bolnavi vindecaţi, sau în parte uşuraţi, prin Taina Sfîntului Maslu şi prin ungerea cu untdelemn sfinţit. Alţii aţi mers, poate, pe la sfintele moaşte şi pe la icoanele miraculoase din ţară şi aţi văzut sau aţi auzit de bolnavi vindecaţi acolo în chip miraculos prin rugăciunea celor din jur şi prin moliftele Sfîntului Vasile cel Mare, citite de preot, cu post şi credinţă.
Iată doar cîteva din minunile săvîrşite la biserică prin puterea credinţei şi rugăciunile celor mulţi.
Iubiţi credincioşi,
Au trecut, cu ajutorul lui Dumnezeu, două săptămîni din Sfîntul şi Marele Post al Paştelui. Să ne cercetăm acum conştinţele şi să ne întrebăm: Ne-am împăcat cu semenii noştri prin iertare şi cu Dumnezeu prin spovedanie la preot în aceste 14 zile de post? Am mers mai des la Sfînta Liturghie în aceste Duminici şi ne-am învrednicit să primim Trupul şi Sîngele lui Hristos? Am postit de mîncare de dulce, de mînie, de beţie şi de tot păcatul de cînd am intrat în Sfîntul Post? Am făcut milostenie la săraci şi suntem hotărîţi să postim şi să ne rugăm lui Dumnezeu pînă la Sfintele Paşti? Avem grijă de cei dragi adormiţi din neamul nostru şi ne rugăm pentru iertarea lor?
Cei care aţi făcut acestea, continuaţi să vă rugaţi, mergeţi la biserică şi vă vindecaţi slăbănogirea sufletului prin rugăciune, prin milostenie şi prin pocăinţă. Iar cei care n-aţi făcut nimic pentru suflet în aceste zile sfinte de pocăinţă, nu amînaţi, ci începeţi de acum a lucra mîntuirea dumneavoastră, pînă încă avem timp.
Vă amintesc că astăzi Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfîntului Ierarh Grigorie Palama, mitropolitul Tesalonicului în secolul al XIV-lea, ca sfînt şi dascăl al rugăciunii. El a fost dascăl, lucrător şi apărător al neîncetatei rugăciuni a lui Hristos. Cereţi-i ajutorul şi urmaţi după putere pe urmele rugăciunii lui.
De vom face aşa vom avea mare folos sufletesc din toate, vom trece curgerea postului cu lucrare duhovnicească şi ne vom învrednici de slăvita Înviere a lui Hristos Dumnezeu. Amin.
Psalmi
PSALMUL 71
1. Dumnezeule, judecata Ta dă-o împăratului şi dreptatea Ta fiului împăratului,
2. Ca să judece pe poporul Tău cu dreptate şi pe săracii Tăi cu judecată.
3. Să aducă munţii pace poporului Tău şi dealurile dreptate.
4. Judeca-va pe săracii poporului şi va milui pe fiii săracilor şi va umili pe clevetitor.
5. Şi se vor teme de Tine cât va fi soarele şi cât va fi luna din neam în neam.
6. Pogorâ-se-va ca ploaia pe lână şi ca picăturile ce cad pe pământ.
7. Răsări-va în zilele lui dreptatea şi mulţimea păcii, cât va fi luna.
8. Şi va domni de la o mare până la alta şi de la râu până la marginile lumii.
9. Înaintea lui vor îngenunchia etiopienii şi vrăjmaşii lui ţărâna vor linge.
10. Împăraţii Tarsisului şi insulele daruri vor aduce, împăraţii arabilor şi ai reginei Saba prinoase vor aduce.
11. Şi se vor închina lui toţi împăraţii pământului, toate neamurile vor sluji lui.
12. Că a izbăvit pe sărac din mâna celui puternic şi pe sărmanul care n-avea ajutor.
13. Va avea milă de sărac şi de sărman şi sufletele săracilor va mântui;
14. De camătă şi de asuprire va scăpa sufletele lor şi scump va fi numele lor înaintea lui.
15. Şi va fi viu şi se va da lui din aurul Arabiei şi se vor ruga pentru el pururea; toată ziua îl vor binecuvânta pe el.
16. Fi-va belşug de pâine pe pământ până-n vârful munţilor; pomii roditori se vor înălţa ca cedrii Libanului; şi vor înflori cei din cetate ca iarba pământului.
17. Numele lui va dăinui pe vecie; cât va fi soarele va fi pomenit numele lui.
18. Se vor binecuvânta întru el toate seminţiile pământului, toate neamurile îl vor ferici pe el.
19. Binecuvântat este Domnul Dumnezeu, Dumnezeul lui Israel, singurul Care face minuni.
20. Binecuvântat este numele slavei Lui în veac şi în veacul veacului.
21. Tot pământul se va umple de slava Lui. Amin. Amin.
1. Cât de bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei drepţi la inimă.
2. Iar mie, puţin a fost de nu mi-au alunecat picioarele, puţin a fost de nu s-au poticnit paşii mei.
3. Că am pizmuit pe cei fără de lege, când vedeam pacea păcătoşilor.
4. Că n-au necazuri până la moartea lor şi tari sunt când lovesc ei.
5. De osteneli omeneşti n-au parte şi cu oamenii nu sunt biciuiţi.
6. Pentru aceea îi stăpâneşte pe ei mândria şi se îmbracă cu nedreptatea şi silnicia.
7. Din răutatea lor iese nedreptatea şi cugetele inimii lor ies la iveală.
8. Gândesc şi vorbesc cu vicleşug, nedreptate grăiesc de sus.
9. Până la cer ridică gura lor şi cu limba lor străbat pământul.
10. Pentru aceasta poporul meu se ia după ei şi găseşte că ei sunt plini de zile bune
11. Şi zice: «Cum? Știe aceasta Dumnezeu? Are cunoştinţă Cel Preaînalt?
12. Iată, aceştia sunt păcătoşi şi sunt îndestulaţi. Veşnic sunt bogaţi».
13. Iar eu am zis: «Deci, în deşert am fost drept la inimă şi mi-am spălat întru cele nevinovate mâinile mele,
14. Că am fost lovit toată ziua şi mustrat în fiecare dimineaţă».
15. Dacă aş fi grăit aşa, iată aş fi călcat legământul neamului fiilor Tăi.
16. Şi mă frământam să pricep aceasta, dar anevoios lucru este înaintea mea.
17. Până ce am intrat în locaşul cel sfânt al lui Dumnezeu şi am înţeles sfârşitul celor răi:
18. Într-adevăr pe drumuri viclene i-ai pus pe ei şi i-ai doborât când se înălţau.
19. Cât de iute i-ai pustiit pe ei! S-au stins, au pierit din pricina nelegiuirii lor.
20. Ca visul celui ce se deşteaptă, Doamne, în cetatea Ta chipul lor de nimic l-ai făcut.
21. De aceea s-a bucurat inima mea şi rărunchii mei s-au potolit.
22. Că eram fără de minte şi nu ştiam; ca un dobitoc eram înaintea Ta. Dar eu sunt pururea cu Tine.
23. Apucatu-m-ai de mâna mea cea dreaptă. Cu sfatul Tău m-ai povăţuit şi cu slavă m-ai primit.
24. Că pe cine am eu în Cer afară de Tine? Şi afară de Tine, ce am dorit pe pământ?
25. Stinsu-s-a inima mea şi trupul meu, Dumnezeul inimii mele şi partea mea, Dumnezeule, în veac.
26. Că iată cei ce se depărtează de Tine vor pieri; nimicit-ai pe tot cel ce se leapădă de Tine.
27. Iar mie a mă lipi de Dumnezeu bine este, a pune în Domnul nădejdea mea, ca să vestesc toate laudele Tale în porţile fiicei Sionului.
1. Pentru ce m-ai lepădat, Dumnezeule, până în sfârşit? Aprinsu-s-a inima Ta peste oile păşunii Tale.
2. Adu-Ți aminte de poporul Tău, pe care l-ai câştigat de la început.
3. Izbăvit-ai toiagul moştenirii Tale, muntele Sionului, acesta în care ai locuit.
4. Ridică mâinile Tale împotriva mândriilor lor, până la sfârşit, că rău a făcut vrăjmaşul în locul cel sfânt al Tău.
5. Şi s-au fălit cei ce Te urăsc pe Tine în mijlocul locului de prăznuire al Tău, pus-au semnele lor drept semne;
6. Sfărâmat-au intrarea cea de deasupra.
7. Ca în codru cu topoarele au tăiat uşile locaşului Tău, cu topoare şi ciocane l-au sfărâmat.
8. Ars-au cu foc locaşul cel sfânt al Tău, până la pământ; spurcat-au locul numelui Tău.
9. Zis-au în inima lor împreună cu neamul lor: «Veniţi să ardem toate locurile de prăznuire ale lui Dumnezeu de pe pământ».
10. Semnele noastre nu le-am văzut; nu mai este profet şi pe noi nu ne va mai cunoaşte.
11. Până când, Dumnezeule, Te va ocărî vrăjmaşul, până când va huli potrivnicul numele Tău, până în sfârşit?
12. Pentru ce întorci mâna Ta şi dreapta Ta din sânul Tău, până în sfârşit?
13. Dar Dumnezeu, Împăratul nostru înainte de veac, a făcut mântuire în mijlocul pământului.
14. Tu ai despărţit, cu puterea Ta, marea; Tu ai zdrobit capetele balaurilor din apă;
15. Tu ai sfărâmat capul balaurului; datu-l-ai pe el mâncare popoarelor pustiului.
16. Tu ai deschis izvoare şi pâraie; Tu ai secat râurile Itanului.
17. A Ta este ziua şi a Ta este noaptea. Tu ai întocmit lumina şi soarele.
18. Tu ai făcut toate marginile pământului; vara şi primăvara Tu le-ai zidit.
19. Adu-Ţi aminte de aceasta: Vrăjmaşul a ocărât pe Domnul şi poporul cel fără de minte a hulit numele Tău.
20. Să nu dai fiarelor sufletul ce Te laudă pe Tine; sufletele săracilor Tăi să nu le uiţi până în sfârşit.
21. Caută spre legământul Tău, că s-au umplut ascunzişurile pământului de locuinţele fărădelegilor.
22. Să nu se întoarcă ruşinat cel umilit; săracul şi sărmanul să laude numele Tău.
23. Scoală-Te, Dumnezeule, apără pricina Ta; adu-Ţi aminte de ocara de fiecare zi, cu care Te necinsteşte cel fără de minte.
24. Nu uita strigătul vrăjmaşilor Tăi! Răzvrătirea celor ce Te urăsc pe Tine se urcă pururea spre Tine.
1. Lăuda-Te-vom pe Tine, Dumnezeule, lăuda-Te-vom şi vom chema numele Tău.
2. Voi spune toate minunile Tale. «Când va fi vremea, zice Domnul, cu dreptate voi judeca.
3. Cutremuratu-s-a pământul şi toţi cei ce locuiesc pe el; Eu am întărit stâlpii lui».
4. Şi am zis celor fără de lege: «Nu faceţi fărădelege!», şi păcătoşilor: «Nu înălţaţi fruntea!
5. Nu ridicaţi la înălţime fruntea voastră, să nu grăiţi nedreptate împotriva lui Dumnezeu».
6. Că nici de la răsărit, nici de la apus, nici din munţii pustiei, nu vine ajutorul;
7. Ci Dumnezeu este judecătorul; pe unul îl smereşte şi pe altul îl înalţă.
8. Paharul este în mâna Domnului, plin cu vin curat bine-mirositor, şi îl trece de la unul la altul, dar drojdia lui nu s-a vărsat; din ea vor bea toţi păcătoşii pământului.
9. Iar eu mă voi bucura în veac, cânta-voi Dumnezeului lui Iacov.
10. Şi toate frunţile păcătoşilor voi zdrobi şi se va înălţa fruntea dreptului.
1. Cunoscut este în Iudeea Dumnezeu; în Israel mare este numele Lui.
2. Că s-a făcut în Ierusalim locul Lui şi locaşul Lui în Sion.
3. Acolo a zdrobit tăria arcurilor, arma şi sabia şi războiul.
4. Tu luminezi minunat din munţii cei veşnici.
5. Tulburatu-s-au toţi cei nepricepuţi la inimă, dormit-au somnul lor şi toţi cei războinici nu şi-au mai găsit mâinile.
6. De certarea Ta, Dumnezeule al lui Iacov, au încremenit călăreţii pe cai.
7. Tu înfricoşător eşti şi cine va sta împotriva mâniei Tale?
8. Din cer ai făcut să se audă judecată; pământul s-a temut şi s-a liniştit,
9. Când s-a ridicat la judecată Dumnezeu, ca să mântuiască pe toţi blânzii pământului.
10. Că gândul omului Te va lăuda şi amintirea gândului Te va prăznui.
11. Faceţi făgăduinţe şi le împliniţi Domnului Dumnezeului vostru. Toţi cei dimprejurul Lui vor aduce daruri
12. Celui înfricoşător şi Celui ce ia duhurile căpeteniilor, Celui înfricoşător împăraţilor pământului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu