3. /10 MARTIE 2022 - RELIGIE ORTODOXĂ

 Sf Mc Codrat, Ciprian, Dionisie și cei împreună cu ei; Canonul Mare
Psalmi

 Sf Mc Codrat, Ciprian, Dionisie și cei împreună cu ei

• 
  

• 1

Împăraţii romani au desfăşurat cumplite persecuţii împotriva creştinilor, dorind să desfiinţeze cu orice creştinismul din Imperiul Roman.

Între creştinii din oraşul Corint (Grecia) care încercau să scape de prigoana păgână romană, fugind în munţi, era şi o femeie pe nume Rufina. Fiind însărcinată cu greu se putea ţine de grupul creştinilor fugari.

După ce a parcurs o bună parte din drumul spre refugiul ales, rămânând fără puteri s-a oprit şi ascunzându-se, după câteva zile, a născut acolo un băiat căruia i-a pus numele Codrat. Peste alte câteva zile Rufina a murit, Codrat rămânând orfan. Dumnezeu a avut grijă de micul orfan, astfel încât el a fost găsit de oameni credincioşi care l-au crescut şi i-au purtat de grijă.

Codrat a crescut şi a ajuns doctor, tămăduind boli trupeşti şi sufleteşti.

Împreună cu câţiva dintre prietenii săi: Ciprian, Dionisie, Anecton, Pavel şi Crescent, Codrat a hotărât să se retragă în sihăstrie.

În timpul persecuţiei împăratului Deciu (249-251), Jason a fost trimis de acesta în Corint pentru a judecat pe cetăţenii care nu doreau să părăsească creştinismul. Între cei chemaţi la judecata delegatului imperial Jason a fost şi Codrat care mărturisind credinţa sa în Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi neacceptând să se închine zeităţilor păgâne a fost supus supliciilor şi martirizat prin decapitare.

Mărturisind cu aceeaşi putere credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos şi prietenii săi Ciprian, Dionisie, Anecton, Pavel şi Crescent au suferit moarte martirică la ordinul delegatului imperial Jason.

Troparul, glas 4:
Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

 

Viața Sfântului Mucenic Codrat

În timpul unei persecuții împotriva creștinilor, în secolul al III-lea, o creștină evlavioasă cu numele Rufina a fugit din Corint să se ascundă în munți, ca să scape de urmăritori. Acolo a născut un fiu, Codrat, după care ea a murit.

Sfântul Codrat și-a trăit copilăria și tinerețea în sălbăticie. În adolescență el a cunoscut niște creștini de la care a învățat despre adevărata credință. Codrat a studiat gramatica și arta medicinii, având mare succes. Dar, cel mai mult timp și-l petrecea în singurătate, prin munți, în rugăciune și meditație la Dumnezeu. Anii treceau și mulți prieteni și ucenici îl căutau pentru un cuvânt de învățătură. Printre aceștia erau Ciprian, Dionisie, Anecton, Pavel, Crescent și mulți alții.

Din porunca păgânului împărat Decius (249-251), prefectul militar Iason a sosit la Corint ca să tortureze și să ucidă pe creștini. Fiind cel mai în vârstă dintre ei, Sfântul Codrat a vorbit în numele tuturor, apărând cu demnitate credința în Hristos Mântuitorul, după care a fost supus torturii. În ciuda suferințelor inumane, el îi încuraja pe alții, spunându-le să nu le fie frică și să-și apere cu tărie credința.

Iason, văzând că nu-i poate convinge pe niciunul să se lepede de Hristos, i-a aruncat pe toți la fiarele sălbatice să fie sfâșiați de vii. Însă fiarele nu s-au atins de ei. Atunci, Iason a dat ordin să-i lege de picioare la trăsuri și să-i tragă prin tot orașul și mulți oameni din mulțime aruncau în martiri cu pietre. În cele din urmă aceștia au fost condamnați la decapitare cu sabia. La locul execuției, aceștia au cerut puțin răgaz pentru rugăciune și unul câte unul și-au plecat capetele sub sabie.

Discipolii sfântului Codrat care au mai rămas, au suferit și ei pentru Hristos: un alt Dionisie a fost înjunghiat noaptea; Victorin, Victor și Nichifor au fost zdrobiți într-o presă mare de piatră; lui Claudiu i s-au tăiat mâinile și picioarele; Diodor a fost aruncat în foc; Serapion a fost decapitat iar Papiu și Leonid au fost înecați în mare. Luând exemplul lor, multe femei creștine au ales să sufere de bună voie pentru Hristos.

Viața Sfântului Sfințit Mucenic Ciprian

Pe vremea împărăției lui Deciu, era în Antiohia Siriei un filozof și vrăjitor vestit, anume Ciprian, de neam din Cartagina, născut dinpărinți necredincioși, care a fost dat în copilăria sa spre slujba păgânescului și necuratului lor zeu, Apolon. În anul al șaptelea al vârstei sale îl încredințară la vrăjitori spre învățătura meșteșugului vrăjitoriei și a drăceștii înțelepciuni. Iar după zece ani de la nașterea sa a fost trimis de părinți spre săvârșirea jertfei în muntele Olimpului, pe care păgânii îl numeau locuință dumnezeiască, căci acolo se afla nenumărată mulțime de idoli întru care mulți diavoli locuiau.

Ciprian a învățat în acel munte înalt mult meșteșug diavolesc, căci știa felurite năluciri drăcești; se deprinsese a schimba văzduhul, a porni vântul, a slobozi tunete și ploi, a tulbura valurile mării, a face stricăciune în răsaduri, grădini și câmpii, a aduce vătămări și răni asupra oamenilor și se învățase la înțelepciunea cea pierzătoare și prea rea lucrare diavolească. Și a văzut acolo nenumărate pâlcuri drăcești împreună cu stăpânul întunericului, împrejurul căruia unii săltau, alții slujeau, alții chiuiau, lăudând pe stăpânul său, iar alții erau trimiși în toată lumea spre înșelarea popoarelor.

A văzut acolo pe toți zeii și zeițele păgâne și felurite năluciri și vedenii, la care se învăța câte patruzeci de zile în post; că mânca după apusul soarelui nu pâine, nici altă hrană, ci numai ghindă de stejar. Când era de cincisprezece ani avea ca dascăli șapte slujitori mari care slujeau la cele șapte planete. De la acei jerfitori a învățat multe taine diavolești. Apoi s-a dus în cetatea Agra, unde, slujind câtva timp zeiței Ira, a învățat multe meșteșuguri de la slujitorul care era acolo. Și a petrecut și în Tauropoli slujind zeiței Artemis. De acolo s-a dus la Lachedemonia și a deprins să facă fel de fel de vrăji și năluciri, ca aceea ca morții din morminte să grăiască.

Având douăzeci de ani, a mers în Egipt, în cetatea Memfis, la capii răutăților și multe farmece și vrăjitorii învăța. La treizeci de ani a mers la caldei și acolo a învățat să citească în stele. Și în Antiohia a mers, fiind atunci desăvârșit în toată răutatea: vrăjitor și fermecător, pierzător de suflete, mare prieten și credincioasă slugă a stăpânitorului iadului, cu care singur față în față a vorbit și de cinste mare de la dânsul s-a învrednicit. De acest lucru singur a mărturisit, zicând: „Să mă credeți pe mine că singur pe diavol l-am văzut, pentru că prin jertfe l-am rugat și l-am sărutat și am grăit cu dânsul și cu aceia care sunt la dânsul mai mari și m-au iubit și mi-au lăudat înțelegerea mea și înaintea tuturor a zis: „Iată noul Amvrie, grabnic spre ascultarea noastră, vremelnic de împărtășania noastră”. Și mi-au făgăduit că au să mă pună boier, după ieșirea mea din trup și cât timp eu am să petrec pe pământ, în toate au să-mi ajute și mi-au dat spre slujirea mea un grup de diavoli. Iar când ieșeam de la dânsul a strigat către mine: „Îmbărbătează-te, nevoitorule Cipriane” și, sculându-se, m-a petrecut, încât și toți mai marii diavolilor s-au mirat. De aceea toți boierii lor pe mine mă ascultau, văzând cinstea ce mi se făcea de către dânsul. Era chipul lui ca o floare de iarbă și capul îi era încununat cu o coroană prefăcută, nu adevărată, ci nălucire de aur și pietre luminoase, care lumină chipul acela și hainele lui erau minunate. Iar când se întorcea încoace sau încolo se cutremura tot locul acela și mulți stăteau lângă scaunul lui cu fel de fel de rânduieli ale duhurilor răutății, întru mare supunere. Eu cu totul pe mine mă dădusem atunci, supunându-mă la toată porunca lui”. Aceasta despre sine singur a spus-o Ciprian după întoarcerea sa la Dumnezeu.

Este arătat ce fel de om era: prieten al diavolilor, ale căror lucruri, toate, le făcea supărând pe oameni și înșelându-i. În Antiohia a petrecut multă vreme și a adus pe mulți oameni spre toată necurata fărădelege, pe mulți i-a ucis cu otrăvurile și cu farmecele, pe copii și pe copile spre jertfă diavolilor îi înjunghia și pe mulți i-a învățat la vrăjile sale rele: pe unii îi învăța să zboare prin văzduh, pe alții să plutească cu luntrea prin nori, pe alții i-a făcut să umble pe ape. De toți păgânii era cinstit și slăvit ca un mare jertfitor și preaînțelept slujitor al necuraților lor zei și mulți alergau la dânsul pentru nevoile lor, pentru că îi ajuta cu puterea diavolească de care era plin; unora le ajută la desfrânare, altora la mânie, la vrajbă și la izbândirea răutăților, iar altora în zavistie le ajuta. Acum era cu totul în fundul iadului și în gurile diavolești, fiu al gheenei, părtaș al celor diavolești și al pierzării celei veșnice. Iar Domnul, Cel ce nu voiește moartea păcătosului, pentru negrăita Sa bunătate și pentru milostivirea cea nebiruită de păcatele omenești, a vrut ca pe acest om să-l caute și pe cel afundat în adâncul iadului din prăpastie să-l scoată și să-l mântuiască, spre arătarea milostivirii Sale, tuturor oamenilor, căci nu este păcat să biruiască iubirea Lui de oameni. Și l-a mântuit pe Ciprian din pierzarea lui în acest chip:

În acea vreme era în Antiohia o fecioară cu numele de Iustina, care s-a născut din părinți pagâni. Tatăl ei se numea Edesie și era slujitor idolesc, iar maică să se numea Cleodonia. Fecioara Iustina când a ajuns la vârsta desăvârșită, șezând în casa sa la fereastră, a auzit din întâmplare un cuvânt de mântuire din gura unui diacon care trecea pe acolo, care se numea Prailie și care grăia pentru întruparea Domnului nostru Iisus Hristos „că S-a născut din curata Fecioară Maria și, multe minuni făcând, a voit a pătimi pentru mântuirea noastră și a înviat din morți și S-a înălțat la ceruri și a stat de-a dreapta Tatălui și împărățește în veci”.

Această propovăduire a diaconului a căzut pe pământ bun în inima Iustinei, căci degrabă a început a aduce rod și a dezrădăcina din ea toți spinii necredinței. Iustina voia ca mai mult și mai desăvârșit să învețe de la acel diacon, însă nu îndrăznea să-l caute pe el, împiedicând-o feciorelnica rușine. Însă mergea adeseori, în taină, la biserica lui Hristos, ascultând cuvintele lui Dumnezeu; și lucrând în inima ei Duhul Sfânt, a crezut în Hristos. Și în scurtă vreme și pe maica ei a făcut-o să creadă și după aceea și pe bătrânul ei tată l-a adus la credință; el, văzând înțelegerea fiicei sale și auzind cuvintele ei cele înțelepte, socotea în sine că idolii, fiind făcuți de mâini omenești, cum pot să fie ei dumnezei, neavând nici suflet, nici suflare? Și o vedenie minunată a văzut el noaptea în vis, prin dumnezeiască arătare: adică o tabără mare de îngeri purtători de lumină, iar în mijlocul lor era Mântuitorul lumii, Iisus Hristos, și L-a auzit pe El grăindu-i: „Veniți la Mine și vă voi da vouă cerească împărăție”. Apoi, deșteptându-se din somn, Edesie îndată a mers cu femeia și cu fiica sa la episcopul creștinesc pe care îl chema Optat, rugându-l pe el să-i învețe credința lui Hristos și să le dea lor Sfântul Botez și i-a spus lui cuvintele fiicei sale și îngereasca vedenie pe care singur o văzuse.

Auzind aceasta episcopul, s-a bucurat de întoarcerea lor și, grăindu-le mult despre credința în Hristos, a botezat pe Edesie și pe Cleodonia, femeia sa și pe fiica lor Iustina și, împărtășindu-i pe ei cu Sfintele Taine, i-a slobozit cu pace. Iar după ce s-a întărit Edesie în credința lui Hristos, văzând episcopul evlavia lui, l-a făcut preot; și petrecu în fapte bune și în frică de Dumnezeu un an și șase luni și așa, în sfânta credință, și-a sfârșit viața. Iar Iustina bine s-a nevoit în poruncile Domnului, iubind pe Mirele său Hristos și slujindu-I Lui în rugăciuni, în feciorie și în curățenie, în post și în mare înfrânare. Iar vrăjmașul cel ce urăște neamul omenesc, văzând o viață ca aceasta a ei, a zavistuit faptele ei cele bune și a început a o supăra, felurite nevoi și necazuri pornindu-i împotrivă.

Era atunci în Antiohia un tânăr scolastic, pe nume Aglaid, fiu de părinți bogați și slăviți, viețuind cu desfătare întru deșertăciunea lumii acesteia. Și acesta, într-o vreme oarecare, a văzut-o pe Iustina fecioara mergând la biserică și s-a minunat de frumusețea ei. Iar diavolul a pus gând rău în inima lui asupra ei și, aprinzându-se de dorul ei, Aglaid a început a se gândi în toate chipurile, că întru cunoștința și dragostea ei să vie și, înșelând-o, să aducă pe mielușeaua cea curată a lui Hristos întru necurăția cea gândită de dânsul. Și pândea calea ei, ori unde avea să meargă fecioară și, întâmpinând-o, o amăgea cu cuvinte desfrânate, lăudându-i frumusețea. Apoi, spunându-i cuvinte de fericire și arătându-și dragostea sa către dânsa, cu curse înșelătoare și meșteșugit împletite o urmărea pe ea spre desfrânare. Iar fecioara se întorcea și fugea de dânsul, înfricoșându-se de el și nu voia să-i asculte înșelătoarele și viclenele cuvinte. Și tânărul, dorind frumusețile ei cele feciorești, a trimis la dânsa rugăminte ca să voiască să-i fie lui soție. Iar ea a răspuns către dânsul: „Am pe Mirele meu Hristos căruia Îi slujesc și curăția mea îmi păstrez. Acela și sufletul și trupul meu îmi păzește de toată necurăția”.

Un răspuns că acesta al curatei fecioare auzindu-l Aglaid și mai mult a dorit-o, aprinzându-l pe el diavol. Neputând nicidecum să o amăgească, a gândit că s-o răpească; și adunând spre ajutor tineri fără de rânduiala, asemenea lui, i-a păzit calea pe care obișnuia fecioară să meargă spre biserică la rugăciune. Acolo a întâmpinat-o și a prins-o, ducând-o cu sila spre casa lui. Iar ea a început a striga foarte tare, bătându-l pe el peste gură și scuipând asupra lui. Auzind acea strigare, vecinii au ieșit din casele lor și au alergat ca s-o scoată din mâinile tânărului cel nerușinat ca din gura lupului și au reușit să o ia pe mielușeaua cea fără prihană, pe Sfânta Iustina. Și au fugit toți cei nelegiuiți, iar Aglaid cu rușine s-a dus la casa sa.

Neștiind ce să mai facă, înmulțindu-se în el răutatea patimii, s-a ispitit cu încă un lucru rău: a mers la marele vrăjitor și fermecător, Ciprian, jertfitorul idolesc și acestuia, spunându-i necazul său, i-a cerut ajutor, făgăduind să-i dea mult aur și argint. Ciprian, pe toate auzindu-le de la dânsul, îl mângâia făgăduindu-i că toată dorința lui i-o va îndeplini. „Eu, a zis el, voi face ca această fecioară singură să căute dragostea ta și te va dori pe tine mai mult decât tu pe ea”. Așa, mângâindu-l, i-a dat bună nădejde.

Luând Ciprian cărțile sale de învățătură a chemat pe unul din duhurile cele necurate pe care îl știa că degrabă poate să aprindă cu necurată dorire inima Iustinei spre tânărul acela. Iar diavolul i-a făgăduit cu sârguință să-i îndeplinească dorința și cu mândrie a zis: „Nu-mi este mie cu anevoie acest lucru, de vreme ce eu de multe ori am cutremurat cetăți, ziduri am surpat, case am despărțit, vărsări de sânge și ucideri de tată am făcut; învrăjbiri și mânie mare între frați și între soți am pus, pe cei ce voiau să petreacă mult în feciorie i-am adus în necurăție; pe călugării cei ce se nevoiau prin munți și la multă postire se deprindeau, negândindu-se niciodată la trup, în poftă desfrânării i-am adus și i-am învățat să slujească patimilor trupești, iar pe alții, care întru pocăință și întru lepădarea de toate veniseră, iarăși i-am întors la cele dintâi lucruri rele și pe mulți din cei ce petreceau în curăție, i-am aruncat în desfrânare. Deci, oare nu pot eu că pe această fecioară spre dragostea lui Aglaid să o plec? Și ce să zic mai mult? Cu lucrul voi arăta puterea mea degrabă. Deci, primește această doctorie - și îi dădu un vas plin - și dă-o tânărului aceluia ca să stropească locuința Iustinei și vei vedea ce va fi”. Acestea zicând, s-a dus, iar Ciprian, chemându-l pe Aglaid, l-a trimis pe el să stropească în taină casa Iustinei cu licoarea din vasul acela diavolesc. Și făcându-se aceasta, a intrat diavolul desfrânării cu săgețile cele aprinse ale poftei trupești, ca să rănească prin desfrânare inimă cea feciorească și trupul ei și cu pofta cea necurată să-l aprindă.

Avea obiceiul fecioara aceea că în toate nopțile să-și facă rugăciunile sale către Domnul. Și a fost după obicei, când în ceasul al treilea din noapte, sculându-se se ruga lui Dumnezeu, a simțit ca de năprasnă o tulburare în trupul ei și furtună rea de pofta cea trupească și aprinderea focului gheenei. Și a fost acea supărare și în acel vifor dinăuntru multă vreme; îi venea întru pomenire acel Aglaid, căci se ridicase în ea gândurile cele rele. Se mira fecioară și singură de sine se rușina, simțindu-și sângele fierbând ca într-o căldare și se gândea la lucruri de care întotdeauna, ca de niște necurățenii, se scârbea. Și cu bună cunoștință fiind Iustina, a înțeles că de la diavol i s-a tras acest război întru dânsa și îndată, înarmându-se cu arma semnului crucii, a alergat către Dumnezeu cu fierbinte rugăciune și a strigăt din adâncul inimii către Hristos, Mirele său, zicând: „Doamne, Dumnezeul meu, Iisuse Hristoase, iată, vrăjmașii mei s-au ridicat asupra mea, curse au pregătit pentru picioarele mele și au smerit sufletul meu; iar eu mi-am adus aminte de numele Tău și m-am veselit și când mă supără ei pe mine, eu la Tine scap și nădăjduiesc, spre a nu se bucura vrăjmașul meu de mine; căci știi, Doamne Dumnezeul meu, că eu sunt roaba Ta și curăția trupului meu pentru Tine o păzesc și sufletul meu Ție ți l-am încredințat. Deci, păzește pe oaia Ta, Păstorule bun, nu mă lăsa întru mâncarea fiarelor celor ce caută să mă înghită pe mine, dă-mi biruința poftei celei rele a trupului meu”. Astfel, sfânta fecioară, stăruind mult în rugăciune, a rușinat pe vrăjmașul care, fiind biruit de rugăciunea ei, a fugit de la dânsa cu rușine; și s-a întors odihna în trupul și în inima Iustinei și s-a stins văpaia poftei, iar războiul a încetat și fierberea sângelui s-a potolit și Iustina a dat slavă lui Dumnezeu, cântând cântare de biruință.

Diavolul s-a întors la Ciprian cu veste rea, că nu a reușit întru nimic. Dar Ciprian l-a întrebat pe el din care pricină nu a putut s-o supună pe acea fecioară. Iar el, cu toate că nu voia, i-a spus adevărul, zicând: „Pentru aceasta nu am reușit, pentru că am văzut pe ea un semn de care m-am înfricoșat, și din această cauză nu am putut ca să o biruiesc”. Ciprian a chemat un diavol mai cumplit și l-a trimis pe acesta spre a o ispiti pe Iustina. Și mergând acesta, a făcut mai multe decât cel dintâi, căci cu mare putere a năvălit asupra ei, iar fecioara cu mai fierbinte rugăciune s-a înarmat și mai mare nevoință a arătat, pentru că s-a îmbrăcat în haină de păr și își chinuia trupul său cu înfrânarea și cu postul, numai pâine și apă mâncând. Și așa, îmblânzindu-și patimile trupului, a biruit pe diavol și l-a gonit cu rușine, iar el, la fel ca și cel dintâi, nesporind nimic, s-a întors la Ciprian. Iar Ciprian a chemat pe una dintre căpeteniile diavolești și i-a spus despre slăbiciunea celorlalți doi diavoli trimiși care nu au putut să covârșească o fecioară și a cerut de la dânsul ajutor. Iar el a ocărât pe diavolii cei dintii cu sălbăticie, ca pe cei ce nu sunt bine iscusiți în acel lucru și ca pe cei ce nu știau cum să îndulcească desfrânarea în inima fecioarei. Și i-a dat bună nădejde lui Ciprian, făgăduindu-i că singur, în alt chip, să ispitească pe fecioară.

Ducându-se de la Ciprian, s-a prefăcut pe sine în chip de femeie și așa a intrat la Iustina; și, șezând, a început a grăi cu dânsa cuvintele cele dumnezeiești, ca și cum ar fi vrut să urmeze vieții și curăției ei; o întreba ce fel de plată o să aibă pentru această viață sfântă și pentru fecioria ei. Iar Iustina a zis: „Mare și negrăită este plată pentru cei ce viețuiesc în curăție, și mâhnire mare au oamenii care nu bagă de seamă o visterie mare ca aceasta a curăției îngerești”. Iar diavolul, descoperindu-și nerușinarea, cu meșteșug a început a o amăgi, zicându-i: „Apoi în ce chip ar putea să fie lumea și cum s-ar naște oamenii? De ar fi păzit Eva curăția, apoi de unde s-ar fi înmulțit neamul omenesc? Cu adevărat, bună este însoțirea, pe care singur Dumnezeu a rânduit-o, și Sfânta Scriptură o laudă, zicând: Cinstită este nunta întru toate și patul nespurcat. Mulți sfinți ai lui Dumnezeu oare nu au fost întru însoțirea pe care a dat-o Dumnezeu spre mângâierea omului, ca spre copiii săi căutând să se înveselească și să laude pe Dumnezeu?”.

Niște cuvinte ca acestea auzindu-le Iustina, a cunoscut pe maestrul diavol amăgitor și mai bine decât Eva l-a biruit pe el; pentru că, neintrînd în mai multă vorbă cu dânsul, a alergat degrabă la limanul Crucii lui Hristos. Și a pus semnul cel cinstit pe fruntea ei și inima și-a ridicat-o spre Dumnezeu, Mirele său, și îndată a pierit diavolul, cu mai mare rușine ca cei dintâi. Acel mare diavol a venit și la Ciprian, tulburat; și cunoscând Ciprian că nici acela nu a reușit nimic, a zis către diavol: „Oare nici tu pe fecioara aceea n-ai putut s-o biruiești, fiind diavol puternic și iscusit mai mult ca alții în acest lucru? Apoi care din voi va face ceva acelei nebiruite inimi feciorești? Deci, spuneți-mi mie: cu ce fel de arme vi se împotrivește vouă și cum puterea voastră cea tare neputincioasă o face?”. Iar diavolul, fiind silit de puterea lui Dumnezeu, deși nevrând, a mărturisit: „Nu putem, a zis el, să privim spre semnul crucii, ci fugim de dânsul, căci ne arde precum focul și ne gonește departe”. Ciprian s-a supărat foarte tare asupra diavolului, că l-a adus întru rușine și se certa cu dânsul, zicându-i: „Dar așa este puterea voastră, că o fecioară neputincioasă vă biruiește?”. Atunci diavolul, vrând să-l mângâie pe Ciprian, a încercat să facă alt lucru, în acest fel: s-a prefăcut în chipul Iustinei și a mers la Aglaid, că așa părându-i-se lui Aglaid că este Iustina cu adevărat își va împlini datoria sa și nu va fi arătată neputința lor cea diavolească, nici Ciprian nu se va afla întru rușine.

Când a intrat diavolul la Aglaid în chipul Iustinei, Aglaid a sărit de nespusă bucurie și alergând la ea, a cuprins-o și o săruta, zicând: „Bine ai venit la mine, prea frumoasă Iustina”. Și cum a zis tânărul cuvântul Iustina, îndată diavolul s-a stins, neputând nici numele Iustinei să-l rabde, iar tânărul s-a înspăimântat foarte tare și, alergând la Ciprian, i-a spus lui cele ce s-au întâmplat. Ciprian, cu ajutorul vrăjilor sale, a pus pe dânsul chip de pasăre și făcându-l ca să zboare prin văzduh, l-a trimis la casa Iustinei, ca prin fereastră să intre în camera ei. Iar el, fiind purtat de diavol, zbura prin văzduh deasupra camerei Iustinei și voia să se așeze pe casă. S-a întâmplat atunci ca Iustina să privească pe fereastră și văzând-o diavolul pe ea, l-a lăsat pe Aglaid și a fugit. Și a pierit de la Aglaid și acea nălucire, în care se arăta ca o pasăre și puțin a lipsit de a nu muri cazând jos, căci cu mâinile s-a apucat de vârful casei și, ținându-se, a rămas spânzurat. De nu ar fi fost coborât de acolo prin rugăciunea Sfintei Iustina, ar fi căzut ticălosul și ar fi murit. Și așa, nereușind nimic, s-a întors tânărul la Ciprian, povestindu-i lui primejdia sa, iar Ciprian s-a necăjit foarte tare, văzându-se înfrânt și s-a hotărât că singur să se ducă la Iustina, nădăjduind în vrăjitoriile sale. Mai întâi s-a prefăcut în femeie, apoi în pasăre; și încă nu se apropia de ușile casei ei, iar nălucirea și înșelătoarea asemănare cu cea de femeie și cu cea de pasăre au pierit de la dânsul și s-a întors rușinat.

După aceasta, a început Ciprian a face izbândire rușinii sale, și a adus cu ajutorul vrăjilor sale ispite asupra casei Iustinei și asupra caselor tuturor rudeniilor, ale vecinilor și ale cunoscuților ei, ca odinioară diavolul asupra dreptului Iov: le omora dobitoacele, pe slugile lor le lovea și cu răni îi arunca pe dânșii în necaz nemăsurat. Apoi a lovit-o și pe Iustina cu o boală, încât zăcea la pat și plângea maică să pentru dânsa. Iar ea o mângâia pe maică să, precum David, zicând: „Nu voi muri, ci vie voi fi, și voi povesti lucrurile Domnului”. Însă nu numai asupra ei și asupra rudeniilor ei, ci și asupra cetății (Dumnezeu așa a voit), a adus Ciprian vătămare, din cauza mâniei sale celei neîmblânzite și din pricina rușinii celei mari. Și erau răni între dobitoace și multe boli între oameni. Și prin lucrare diavolească a străbătut vestea prin întreaga cetate, că marele jertfitor Ciprian pedepsește cetatea pentru Iustina, care i se împotrivește. Adunându-se nu puțini dintre cinstiții cetățeni, au mers la Iustina și cu mânie au sfătuit-o pe dânsa ca să nu-l mai mâhnească pe Ciprian și să se mărite cu Aglaid, ca să nu pătimească toți mai multă supărare pentru dânsa. Iar ea pe toți îi mângâia, încredințându-i că degrabă toate vătămăturile acelea, care au fost aduse lor de Ciprian cu ajutorul diavolilor, vor pieri, lucru care s-a și întâmplat. Pentru că după ce Sfânta Iustina s-a rugat cu tărie lui Dumnezeu, îndată toată puterea diavolească a pierit și toți s-au tămăduit de boli și s-au vindecat de răni.

Schimbându-se lucrurile, popoarele Îl preamăreau pe Hristos, iar de Ciprian și de meșteșugul lui cel vrăjitoresc își băteau joc, încât acum Ciprian nici între oameni nu se mai arăta de rușinea cea mare și chiar și de cei cunoscuți se rușina. Apoi, înștiințându-se bine că semnul crucii și numele lui Hristos nimic nu poate să le biruiască, și-a venit în fire și a zis către diavol: „Pierzătorule și al tuturor înșelătorule, vistierule a toată necurăția și înșelăciunea, acum ți-am cunoscut neputința, că dacă de umbra crucii te temi și de numele lui Hristos te cutremuri, apoi ce vei face când singur Hristos va veni asupra ta? Dacă pe cei ce se însemnează cu crucea nu-i poți birui, apoi pe cine vei scoate din mâinile lui Hristos? Acum am cunoscut că nu ești nimic și nu poți nimic și nu ai putere de izbândire. M-am înșelat eu, ticălosul, ascultându-te pe tine și crezând în înșelăciunea ta; deci, depărtează-te de la mine, blestematule, depărtează-te, că de acum mi se cade mie să rog pe creștini că să mă miluiască. Mi se cade mie să alerg la cei dreptcredincioși ca să mă izbăvească și să se îngrijească pentru mântuirea mea. Du-te, du-te nelegiuitule, vrăjmaș al adevărului și potrivnic și urîtor a toată lumea!”.

Acestea auzindu-le, diavolul s-a repezit la Ciprian ca să-l ucidă și, năpădind asupra lui, a început a-l sugruma, bătându-l. Și nu avea Ciprian ajutor de la nimeni și nu știa cum să-și ajute lui și să se izbăvească din cumplitele mâini diavolești și, încă fiind viu, și-a adus aminte de semnul sfintei cruci prin care se împotrivea Iustina la toată puterea diavolească și a zis: „Dumnezeul Iustinei, ajută-mi și mie!”. Apoi, ridicându-și mâna, și-a făcut semnul crucii și îndată diavolul ca o săgeată întinsă a pierit de la dânsul. Iar el, răcorindu-se și căpătând îndrăzneală și chemând numele lui Hristos, se însemna cu semnul crucii și în felul acesta se împotrivea diavolului, ocărându-l și blestemându-l. Diavolul stătea departe de dânsul și nu îndrăznea să se apropie, pentru semnul crucii și pentru numele lui Hristos, care îl înfricoșau și îl îngrozeau, zicându-i: „Nu te va scoate Hristos din ghearele mele!”. Și, mâniindu-se asupra lui, a răcnit ca un leu și s-a dus.

Ciprian, luând toate cărțile vrăjitoriilor sale, a alergat la Antim, episcopul creștin, și, căzând la picioarele lui, se ruga să-l miluiască pe el și să-i dea lui Sfântul Botez. Iar episcopul, știindu-l pe el mare vrăjitor și tuturor înfricoșat, socotea că a venit la dânsul cu înșelăciune și îl îndepărta, zicându-i: „Multe rele faci între pagini și să nu faci acestea și între creștini, ca să nu pieri degrabă”. Iar Ciprian, plângând, i-a povestit episcopului toate răutățile sale și cărțile sale i le-a dat ca să le ardă. Văzând episcopul smerenia lui, i-a arătat și l-a învățat pe el sfânta credință și i-a poruncit lui ca să se pregătească să primească Sfântul Botez. Iar cărțile lui le-a ars înaintea tuturor creștinilor cetății. Apoi, ducându-se Ciprian cu inima umilită, plângea pentru păcatele sale, presărându-și cenușă pe cap și făcea pocăință, strigând către adevăratul Dumnezeu și Îl ruga pentru curățirea fărădelegilor sale. A doua zi, intrând în biserică, asculta cuvântul lui Dumnezeu cu mângâiere și bucurie, stând între cei credincioși. Iar când celor chemați diaconul le poruncea să iasă afară, zicându-le: „Câți sunteți chemați, ieșiți!”, alții ieșeau, iar Ciprian nu a voit să iasă, ci a zis către diacon: „Rob al lui Hristos sunt, nu mă goni pe mine de aici”. Iar diaconul i-a zis lui: „De vreme ce încă nedesăvârșit ești întru Sfântul Botez, pentru aceasta ești dator să ieși”. Iar el a răspuns: „Viu este Hristos, Dumnezeul meu, Cel ce m-a păzit pe mine de diavol și pe fecioara Iustina curată a păzit-o și m-a miluit pe mine; deci, nu mă izgoni din biserică până ce voi fi creștin desăvârșit”. Apoi diaconul i-a spus despre aceasta episcopului și episcopul, cunoscându-i osârdia lui și căldura inimii pentru credința în Hristos, l-a chemat la sine și neîntârziat l-a botezat în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Aflând despre aceasta Sfânta Iustina mare mulțumire a înălțat către Dumnezeu și multe milostenii a dat săracilor și prinoase a făcut la biserică. Iar pe Ciprian, episcopul l-a făcut citeț în a opta zi, în a douăzecea zi l-a făcut ipodiacon și în a treizecea zi l-a făcut diacon, iar după un an l-a hirotonit preot. Ciprian, schimbându-și obiceiul, din zi în zi mai strâmtă își făcea calea vieții, totdeauna plângând pentru faptele sale cele rele de mai înainte și a mers din putere în putere și din bunătate în bunătate. Apoi, curînd a fost numit episcop și în acea dregătorie a arătat o viață asemănătoare cu cea a multor sfinți mari și bine a păstorit turma lui Hristos. Iar pe sfânta Iustina fecioară a făcut-o diaconiță și i-a încredințat ei o mănăstire de fecioare, făcând-o pe ea stareță asupra acelor fecioare creștine. Și mult norod păgân, prin chipul și prin învățătura sa, de la închinarea de idoli întorcându-i, i-a câștigat și i-a unit cu Biserica lui Hristos. Și se împuțina slăvirea idolească, iar slava lui Hristos se înmulțea.

Văzând diavolul o viață ca aceasta a lui Ciprian și sârguință să pentru credința lui Hristos și pentru mântuirea sufletelor omenești, scrâșnea din dinți împotriva lui. Și a îndemnat pe pagâni să-l clevetească pe Ciprian înaintea stăpânitorilor părților din răsărit, că pe idolii lor i-a defăimat și mult norod dintre aceștia a întors la adevărata credință, iar pe Hristos, potrivnicul lor, Îl slăvește. Adunându-se necredincioșii, au mers la Evtolmie ighemonul, care stăpânea atunci în părțile acelea și au clevetit pe Ciprian, împreună cu Iustina, aducând asupra lor multe pricini: precum că și idolilor și împăratului și tuturor stăpânitorilor potrivnici sunt și tulbură poporul, amețindu-l și ducându-l în urma lor spre închinarea la Hristos cel răstignit. Și pe stăpânitor l-a rugat ca amândoi, Ciprian și Iustina, cu moarte să fie pedepsiți. Auzind de acestea, ighemonul Evtolmie a poruncit ca să fie prinși și Ciprian și Iustina și în temniță să-i arunce. Și mergând în Damasc, i-a luat pe amândoi ca să-i judece.

Acolo, șezând la judecată, i-au adus de față pe legații lui Hristos, pe Ciprian și pe Iustina, și judecătorul a zis către Ciprian: „Pentru ce ți-ai schimbat slava ta cea dintâi, fiind mai înainte vestit slujitor al vechilor zei și pe mulți oameni la dânșii aducând?”. Iar Sfântul Ciprian i le-a spus lui toate pe rând, așa cum a cunoscut neputința și înșelăciunea diavolească și a cunoscut puterea lui Hristos, de care toți diavolii se tem și se cutremură și de semnul cinstitei cruci se sting; și și-a spus toată pricina întoarcerii sale către Hristos, pentru care se arată gata îndată a muri. Iar judecătorul, neprimind cuvintele în inima lui și neputând să răspundă la cuvintele lui Ciprian, a poruncit ca sfântul să fie spânzurat și să-i fie strunjit trupul, iar pe Sfânta Iustina s-o bată peste gură și peste ochi. Și au fost chinuiți multă vreme, dar neîncetat îl mărturiseau pe Hristos și răbdau toate chinurile cu mulțumire. După aceea i-au aruncat pe ei în temniță; apoi cu îmbunări îi îndemna către închinarea la idoli.

După ce n-a reușit să-i întoarcă de la credința lor, judecătorul a poruncit să fie aruncați într-o găleată cu apă fiartă; și căldarea aceea, deși fierbea întruna, cu nimic nu i-a vătămat pe dânșii și, ca într-o răcoreală Îl preamăreau pe Dumnezeu. Văzând aceasta, un preot idolesc, cu numele Atanasie, a zis: „Și eu așijderea în numele zeului Asclepie, în acest foc voi intra și pe vrăjitorii aceștia îi voi rușina”. Când acesta s-a atins de foc, îndată a murit. Judecătorul, văzând acest lucru, s-a înfricoșat și, nemaivrând să-i judece, i-a trimis la împăratul Claudiu care se afla în Nicomidia și i-a scris despre toate cele făcute de dânșii. Iar împăratul i-a judecat și i-a osândit la moarte prin tăiere cu sabie.

După ce i-au dus la locul unde trebuiau să fie omorâți, și-a cerut Ciprian vreme de rugăciune, pentru ca mai înainte pe Iustina s-o omoare, căci se temea ca ea să nu se înfricoșeze de moartea lui. Iar ea, bucuroasă, și-a plecat capul sub sabie și la Mirele său Hristos s-a dus.

Văzând moartea cea nevinovată a lor, un om oarecare, pe care îl chema Teoctist, a fost cuprins de o jale foarte mare pentru dânșii, și, aprinzându-se cu duhul către Dumnezeu, a căzut în genunchi lângă Sfântul Ciprian, sărutându-l și mărturisindu-se pe sine creștin. Îndată alături de Ciprian și Teoctist a fost osândit la moarte prin tăiere. Și așa fiind omorâți ei, și-au dat sufletele lor în mâinile lui Dumnezeu.

Trupurile lor au zăcut șase zile neîngropate și fiind acolo niște străini le-au luat în taină și le-au dus la Roma, unde le-au dat unei femei cinstite pe care o chema Rufina, care era rudenia lui Claudie Cezarul. Acea femeie a îngropat cu cinste trupurile sfinților lui Hristos, mucenicii Ciprian, Iustina și Teoctist. La mormântul lor au început să se facă multe tămăduiri ale celor bolnavi care alergau acolo. Cu ale lor rugăciuni să tămăduiască Domnul și bolile noastre cele trupești și sufletești. Amin.

Viaţa Sfântului Mucenic Dionisie

VIEŢILE SFINŢILOR

În vremea prigonirii Bisericii lui Dumnezeu, când ostaşii lui Hristos îşi puneau sufletele pentru Domnul lor şi când tot pământul se roşea cu sângele mucenicilor, atunci un tânăr frumos cu numele Petru, tare la trup şi viteaz cu duhul în sfânta credinţă creştinească, a fost prins în Lampsac, cetatea Elespontului, şi adus la Opidim ighemonul, spre cercetare. Deci ighemonul 1-a întrebat pe el: „Creştin eşti?" Petru a răspuns: „Cu adevărat sunt creştin". Ighemonul a zis: „Iată, ai înaintea ochilor poruncile nebiruiţilor împăraţi; deci jertfeşte marii zeiţe Venera". Tânărul răspunse: „Mă minunez, o, ighemoane, că voieşti a mă îndemna să mă închin unei femei spurcate şi desfrânate, care a făcut atâtea fapte urâte, încât este ruşine a le şi pomeni. Oare voi nu pedepsiţi acum pe cei ce îndrăznesc să facă acel fel de desfrânări, pe care le-a făcut zeiţa voastră? Dacă voi o numiţi pe aceea arătată curvă, apoi cum să mă închin şi să-i aduc jertfa celei atât de spurcate şi desfrânate? Mie mi se cade să mă închin lui Dumnezeu Cel viu şi adevărat, împăratul tuturor veacurilor, lui Hristos Domnul meu, şi Lui să-I aduc jertfă de rugăciune, de umilinţă şi de laudă".

Acestea auzind ighemonul, a poruncit să-1 întindă pe roată şi să-i muncească trupul cu lemne şi cu fiare, sfărâmându-i oasele. Iar robul lui Dumnezeu, cu cât era muncit mai mult, cu atât se arăta mai tare şi viteaz în puterea lui Hristos, Care îl întărea. Şi râdea de nebunia ighemonului şi, ridicându-şi ochii spre cer, zicea: „Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce mi-ai dat atâta tărie şi răbdare! Invredniceşte-mă pe mine până la sfârşit să biruiesc pe vrăjmaşul cel prea păgân". După aceasta, văzând ighemonul că nu poate să biruiască cu muncile pe acel viteaz tânăr creştin - pe Sfântul Petru a poruncit să-i taie capul cu sabia.

În acea vreme, un oarecare Dionisie, bărbat creştin, a fost prins şi ţinut legat în temniţă. Apoi ighemonul, voind să se ducă din Lampsac în Troada, care se învecina cu Elespontul, au fost aduşi la el doi ostaşi prinşi de păgâni, cu numele Andrei şi Pavel, cu credinţa creştini şi de neam din Mesopotamia. împreună cu ei a fost adus şi un oarecare Nicomah, care striga neîncetat cu glas mare şi zicea: „Sunt creştin".

Iar ighemonul, văzând pe Nicomah mărturisind că este creştin, a întrebat pe Andrei şi pe Pavel: „Voi ce ziceţi?" Ei au răspuns: „Şi noi tot creştini suntem". Ighemonul a zis către Nicomah: „Jertfeşte zeilor, după porunca împăratului!" Nicomah răspunse: „Nu ştii că creştinii nu aduc jertfe dracilor?" Atunci ighemonul a poruncit îndată să-1 spânzure gol la muncire şi să-i chinuiască trupul, bătându-1 şi strujindu-1 cu unghii de fier. Şi fiind muncit Nicomah astfel, când era aproape de sfârşitul său şi urma să câştige cununa pe care o avea acum ca şi în mâinile sale, deodată a pierdut-o; pentru că, schimbându-se din mărturisirea cea bună, s-a lepădat de Hristos şi a strigat, zicând: „Eu niciodată n-am fost creştin şi sunt gata a jertfi zeilor". Deci îndată au încetat a-1 munci şi l-au scos de la muncire. Şi când ticălosul acela călcător de lege a adus jertfă idolilor şi s-a închinat lor, îndată a căzut asupra lui diavolul şi 1-a trântit la pământ. Şi se îndrăcea Nicomah muşcându-şi limba cu dinţii şi curgându-i spume de sânge, până ce rău şi-a lepădat ticălosul său suflet!

Pe când se întâmpla aceasta, o creştină oarecare, fecioară de 16 ani, cu numele Cristina, a strigat din popor către cel ce se îndrăcea, zicând: „O, ticălosule şi pierdutule om, de ce pentru un scurt ceas, ţi-ai dobândit munca cea veşnică şi nespusă?"

Ighemonul, auzind aceasta, a poruncit să prindă îndată pe acea fecioară şi s-o aducă la el. Apoi a întrebat-o: „Eşti creştină?" Fecioara răspunse: „Sunt creştină şi plâng pentru pierderea acelui om ticălos, care n-a răbdat muncile cele de puţină vreme, ca astfel să poată câştiga odihna cea veşnică". Ighemonul a grăit către dânsa: „Iată el, jertfind zeilor, şi-a câştigat acum odihna, însă pentru ca voi, creştinii, să nu râdeţi de dânsul, de aceea Atena şi Venera cea mare au voit să-1 răpească de aici; deci, voiesc ca să aduci şi tu jertfa zeilor acestora, ca să nu fii batjocorită cu ruşine şi arsă de vie în foc". Sfânta răspunse: „Dumnezeul meu este mai mare decât tine! De aceea, nu mă tem de îngrozirile tale, pentru că nădăjduiesc spre Dânsul că mă va apăra şi-mi va da răbdare în toate".

Atunci ighemonul a poruncit s-o dea la doi tineri desfrânaţi, ca s-o batjocorească şi s-o spurce; iar pe Andrei şi pe Pavel a poruncit să-i arunce în temniţă, unde era şi Dionisie. Deci tinerii cei fără de ruşine, luând pe curata şi sfânta fecioară a lui Dumnezeu, au dus-o cu bucurie la locuinţa lor, voind să-şi săvârşească pofta. Dar, când au dus-o în casa lor, îndată s-a stins în trupurile lor focul cel firesc al desfrânării şi au murit mădularele cele de poftă; şi, silindu-se până la miezul nopţii s-o batjocorească, nimic n-au sporit. Iar la miezul nopţii s-a arătat lângă fecioară un tânăr prealuminos şi toată casa s-a umplut de o lumină negrăită; iar tinerii aceia au căzut de frică ca morţi şi, abia venindu-şi în simţiri, s-au plecat la picioarele sfintei şi stăruiau să se roage lui Dumnezeu pentru dânşii, ca să nu-i ajungă vreun rău. Iar ea, ridicându-i, le-a zis: „Nu vă temeţi! Dar să ştiţi că tânărul pe care l-aţi văzut, acela este sfântul înger, care a fost trimis de Hristos Dumnezeul meu la mine, spre păzirea fecioriei mele, fiind gata ca îndată să omoare pe toţi, care vor îndrăzni a se atinge de mine". Şi astfel sfânta fecioară a rămas curată, păzită fiind de Dumnezeu.

Iar a doua zi, tot poporul cetăţii, fiind îndemnat de popii păgâneşti, s-a dus la ighemon şi a cerut să le dea în mâinile lor pe creştinii cei ţinuţi în temniţă. Iar ighemonul, scoţând pe cei legaţi, pe Dionisie, Andrei şi Pavel, le-a zis: „Vi se cade să aduceţi jertfă marii zeiţe Atena". Iar sfinţii au răspuns: „Nici pe Atena, nici pe oricare alt diavol cinstit de voi nu-1 ştim, nici n-am cinstit vreodată pe alt Dumnezeu, afară de Dumnezeul nostru, Iisus Hristos". Auzind poporul aceste cuvinte ale sfinţilor mucenici, a strigat către ighemon, ca să-i dea pe aceştia în mâinile lor, că hulesc pe zeii lor. Deci ighemonul a poruncit mai întâi să-i bată pe mucenici şi după aceea să-i dea poporului.

Iar ei legând cu funii de picioare pe sfinţi, i-au târât cu mult zgomot după cetate, ca acolo să-i omoare cu pietre. Iar pe când îi ucideau pe sfinţii mucenici, Sfânta fecioară Cristina, înştiinţându-se de aceasta, a alergat la acel loc, strigând şi plângând, şi a căzut peste sfinţii ce se ucideau, zicând: „Să mor şi eu cu voi pe pământ, ca să pot vieţui împreună cu voi în cer". Şi s-a adus la cunoştinţă ighemonului, că fecioara care a fost dată spre batjocură, a fost izbăvită din mâinile desfrânaţilor de un tânăr luminos; deci, scăpând, a căzut pe trupurile creştinilor care erau omorâţi.

Atunci ighemonul a poruncit s-o tragă la o parte şi s-o omoare cu sabia. Astfel, aceşti sfinţi mucenici, luptându-se împreună împo­triva diavolului, a lumii şi a lui Opidim ighemonul, s-au învrednicit a fi biruitori cu ajutorul lui Hristos. Au fost omorâţi atunci: Sfântul Petru cu felurite munci; Sfinţii Dionisie, Andrei şi Pavel, cu pietre; iar Sfânta fecioară Cristina, cu sabia. Acestea s-au făcut în Lampsac, pe vremea împărăţiei lui Deciu.

Iar Sfinţii Mucenici Eraclie, Paulin şi Venedim erau cetăţeni ai Atenei şi acolo au propovăduit cu multă îndrăzneală pe Hristos, îndemnând pe toţi păgânii să se depărteze de la deşarta slujire de idoli şi să se boteze în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Pentru aceea i-au prins şi i-au dat stăpânitorului Atenei. Şi cercetaţi fiind, au mărturisit pe adevăratul Dumnezeu, Făcătorul a toată făptura; iar pe idoli i-au numit pietre nesimţite, lemne şi lucruri făcute de mâini omeneşti. Deci au fost munciţi cu multe feluri de munci; iar mai pe urmă, fiind aruncaţi într-un cuptor înfocat, s-au sfârşit şi au luat cununile cele nestricăcioase de la Hristos Dumnezeul nostru, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.

Psalmi

PSALMUL 16

1. Auzi, Doamne, dreptatea mea, ia aminte cererea mea, ascultă rugăciunea mea, din buze fără de viclenie.

2. De la faţa Ta judecata mea să iasă, ochii mei să vadă cele drepte.

3. Cercetat-ai inima mea, noaptea ai cercetat-o; cu foc m-ai lămurit, dar nu s-a aflat întru mine nedreptate.

4. Ca să nu grăiască gura mea lucruri omeneşti, pentru cuvintele buzelor Tale eu am păzit căi aspre.

5. Îndreaptă picioarele mele în cărările Tale, ca să nu şovăie paşii mei.

6. Eu am strigat, că m-ai auzit Dumnezeule; pleacă urechea Ta către mine şi auzi cuvintele mele.

7. Minunate fă milele Tale, Cel ce mântuieşti pe cei ce nădăjduiesc în Tine de cei ce stau împotriva dreptei Tale.

8. Păzeşte-mă, Doamne, ca pe lumina ochilor; cu acoperământul aripilor Tale acoperă-mă

9. De faţa necredincioşilor care mă necăjesc pe mine. Vrăjmaşii mei sufletul meu l-au cuprins;

10. Cu grăsime inima lor şi-au încuiat, gura lor a grăit mândrie.

11. Izgonindu-mă acum m-au înconjurat, ochii lor şi-au aţintit ca să mă plece la pământ.

12. Apucatu-m-au ca un leu gata de pradă, ca un pui de leu ce locuieşte în ascunzişuri.

13. Scoală-Te, Doamne, întâmpină-i pe ei şi împiedică-i! Izbăveşte sufletul meu de cel necredincios, cu sabia Ta.

14. Doamne, desparte-mă de oamenii acestei lumi, ce-şi iau partea în viaţă, căci s-a umplut pântecele lor de bunătăţile Tale; săturatu-s-au fiii lor şi au lăsat rămăşiţele pruncilor.

15. Iar eu întru dreptate mă voi arăta feţei Tale, sătura-mă-voi când se va arăta slava Ta.

PSALMUL 17

1. Iubi-Te-voi Doamne, vârtutea mea. Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu,

2. Dumnezeul meu, ajutorul meu şi voi nădăjdui spre Dânsul,

3. Apărătorul meu şi puterea mântuirii mele şi sprijinitorul meu.

4. Lăudând voi chema pe Domnul şi de vrăjmaşii mei mă voi izbăvi.

5. Cuprinsu-m-au durerile morţii şi râurile fărădelegii m-au tulburat.

6. Durerile iadului m-au înconjurat; întâmpinatu-m-au laţurile morţii.

7. Şi când mă necăjeau am chemat pe Domnul şi către Dumnezeul meu am strigat.

8. Auzit-a din locaşul Lui cel sfânt glasul meu şi strigarea mea, înaintea Lui, va intra în urechile Lui.

9. Și s-a clătinat şi s-a cutremurat pământul şi temeliile munţilor s-au tulburat şi s-au clătinat că S-a mâniat pe ele Dumnezeu.

10. Întru mânia Lui fum s-a ridicat şi pară de foc de la faţa Lui, cărbuni aprinşi de la El.

11. Şi a plecat cerurile şi S-a coborât şi negură era sub picioarele Lui.

12. Şi S-a suit pe heruvimi şi a zburat; zburat-a pe aripile vântului.

13. Şi şi-a pus întunericul acoperământ, împrejurul Lui cortul Lui, apă întunecoasă în norii văzduhului.

14. De strălucirea feţei Lui norii au fugit, glasul Lui prin grindină şi cărbuni de foc.

15. Şi a tunat din Cer Domnul şi Cel Preaînalt a dat glasul Său.

16. Trimis-a săgeţi şi i-a risipit pe ei, şi fulgere a înmulţit şi i-a tulburat pe ei.

17. Şi s-au arătat izvoarele apelor şi s-au descoperit temeliile lumii,

18. De certarea Ta, Doamne, de suflarea Duhului mâniei Tale.

19. Trimis-a din înălţime şi m-a luat, ridicatu-m-a din ape multe.

20. Izbăveşte-mă de vrăjmaşii mei cei tari şi de cei ce mă urăsc pe mine, că s-au întărit mai mult decât mine.

21. Întâmpinatu-m-au ei în ziua necazului meu, dar Domnul a fost întărirea mea

22. Şi m-a scos la loc larg, m-a izbăvit, că m-a voit.

23. Şi îmi va răsplăti mie Domnul după dreptatea mea, şi după curăţia mâinilor mele îmi va răsplăti mie,

24. Că am păzit căile Domnului şi n-am fost necredincios Dumnezeului meu.

25. Că toate judecăţile Lui sunt înaintea mea, şi îndreptările Lui nu s-au depărtat de la mine.

26. Şi voi fi fără prihană cu Dânsul, şi mă voi păzi de fărădelegea mea.

27. Şi îmi va răsplăti mie Domnul după dreptatea mea, şi după curăţia mâinilor mele înaintea ochilor Lui.

28. Cu cel cuvios, cuvios vei fi; şi cu omul nevinovat, nevinovat vei fi.

29. Şi cu cel ales, ales vei fi; şi cu cel îndărătnic Te vei îndărătnici.

30. Că Tu pe poporul cel smerit îl vei mântui, şi ochii mândrilor îi vei smeri.

31. Că Tu vei aprinde făclia mea, Doamne; Dumnezeul meu, vei lumina întunericul meu.

32. Căci cu Tine mă voi izbăvi de ispită, şi cu Dumnezeul meu voi trece zidul.

33. Dumnezeul meu, fără prihană este calea Lui, cuvintele Domnului în foc lămurite; scut este tuturor celor ce nădăjduiesc în El.

34. Că cine este Dumnezeu afară de Domnul? Şi cine este Dumnezeu afară de Dumnezeul nostru?

35. Dumnezeu, Cel ce mă încinge cu putere, şi a pus fără prihană calea mea.

36. Cel ce face picioarele mele ca ale cerbului şi peste cele înalte mă pune.

37. Cel ce întăreşti mâinile mele în vreme de război, şi ai pus arc de aramă în braţele mele.

38. Şi mi-ai dat mie scutul mântuirii mele şi dreapta Ta m-a sprijinit.

39. Şi certarea Ta m-a îndreptat până în sfârşit, şi certarea Ta însăşi mă va învăţa.

40. Lărgit-ai paşii mei sub mine, şi n-au slăbit picioarele mele.

41. Urmări-voi pe vrăjmaşii mei şi-i voi prinde pe dânşii şi nu mă voi întoarce până ce se vor sfârşi.

42. Îi voi zdrobi pe ei şi nu vor putea să stea, cădea-vor sub picioarele mele.

43. Şi m-ai încins cu putere spre război şi ai împiedicat pe toţi cei ce se sculau împotriva mea.

44. Şi pe vrăjmaşii mei i-ai făcut să fugă, iar pe cei ce mă urăsc pe mine i-ai nimicit.

45. Strigat-au către Domnul, şi nu era cel ce mântuieşte; şi nu i-a auzit pe ei.

46. Şi-i voi sfărâma pe ei ca praful în faţa vântului, ca tina uliţelor îi voi zdrobi pe ei.

47. Izbăveşte-mă de răzvrătirile poporului; pusu-m-ai căpetenie neamurilor.

48. Poporul pe care nu l-am cunoscut mi-a slujit mie. Cu auzul urechii m-a auzit.

49. Fiii străini m-au minţit pe mine. Fiii străini au îmbătrânit şi au şchiopătat din cărările lor.

50. Viu este Domnul şi binecuvântat este Dumnezeul meu, şi să se înalţe Dumnezeul mântuirii mele.

51. Dumnezeule, Cel ce mi-ai dat izbânda şi mi-ai supus popoarele; Izbăvitorul meu de vrăjmaşii cei furioşi,

52. De la cei ce se ridică împotriva mea, înalţă-mă, de omul nedrept izbăveşte-mă.

53. Pentru aceasta Te voi lăuda între neamuri, Doamne, şi numele Tău îl voi cânta.

54. Cel ce măreşti mântuirea împăratului Tău şi faci milă unsului Tău, lui David şi seminţiei lui până în veac.

PSALMUL 18

1. Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria.

2. Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă.

3. Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă.

4. În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor.

5. În soare şi-a pus locaşul său; şi el este ca un mire ce iese din cămara sa.

6. Bucura-se-va ca un uriaş, care aleargă drumul lui.

7. De la marginea cerului ieşirea lui, şi oprirea lui până la marginea cerului; şi nu este cine să se ascundă de căldura lui.

8. Legea Domnului este fără prihană, întoarce sufletele; mărturia Domnului este credincioasă, înţelepţeşte pruncii;

9. Judecăţile Domnului sunt drepte, veselesc inima; porunca Domnului este strălucitoare, luminează ochii.

10. Frica de Domnul este curată, rămâne în veacul veacului. Judecăţile Domnului sunt adevărate, toate îndreptăţite.

11. Dorite sunt mai mult decât aurul, şi decât piatra cea de mare preţ; şi mai dulci decât mierea şi fagurele.

12. Că robul Tău le păzeşte pe ele, şi răsplătire multă are.

13. Greşelile cine le va pricepe? De cele ascunse ale mele curăţeşte-mă

14. Şi de cele străine fereşte pe robul Tău; de nu mă vor stăpâni, atunci fără prihană voi fi şi mă voi curăţi de păcat mare.

15. Şi vor bineplăcea cuvintele gurii mele şi cugetul inimii mele înaintea Ta pururea; Doamne, Ajutorul meu şi Izbăvitorul meu.

PSALMUL 19

1. Să te audă Domnul în ziua necazului şi să te apere numele Dumnezeului lui Iacov.

2. Trimită ţie ajutor din locaşul Său cel sfânt şi din Sion să te sprijinească pe tine.

3. Pomenească toată jertfa ta şi arderea de tot a ta bineplăcută să-I fie.

4. Dea ţie Domnul după inima ta şi tot sfatul tău să-l plinească.

5. Bucura-ne-vom de mântuirea ta şi întru numele Dumnezeului nostru ne vom mări. Plinească Domnul toate cererile tale.

6. Acum am cunoscut că a mântuit Domnul pe unsul Său, cu puterea dreptei Sale.

7. Îl va auzi pe dânsul din Cerul cel sfânt al Lui.

8. Unii se laudă cu căruţele lor, alţii cu caii lor, iar noi ne lăudăm cu numele Domnului Dumnezeului nostru.

9. Aceştia s-au împiedicat şi au căzut, iar noi ne-am sculat şi ne-am îndreptat.

10. Doamne, mântuieşte pe împăratul şi ne auzi pe noi, în orice zi Te vom chema.

PSALMUL 20

1. Doamne, întru puterea Ta se va veseli împăratul şi întru mântuirea Ta se va bucura foarte.

2. După dorirea inimii lui i-ai dat lui, şi de voia buzelor lui nu l-ai lipsit pe el.

3. Că l-ai întâmpinat pe el cu binecuvântările bunătăţii, pus-ai pe capul lui cunună de piatră scumpă.

4. Viaţă a cerut de la Tine şi i-ai dat lui lungime de zile în veacul veacului.

5. Mare este slava lui întru mântuirea Ta, slavă şi mare cuviinţă vei pune peste el.

6. Că îi vei da lui binecuvântare în veacul veacului, îl vei veseli pe dânsul întru bucurie cu faţa Ta.

7. Că împăratul nădăjduieşte în Domnul şi întru mila Celui Preaînalt nu se va clinti.

8. Află-se mâna Ta peste toţi vrăjmaşii Tăi, dreapta Ta să afle pe toţi cei ce Te urăsc pe Tine.

9. Îi vei pune pe ei ca un cuptor de foc în vremea arătării Tale;

10. Domnul întru mânia Sa îi va tulbura pe ei, şi-i va mânca pe ei focul.

11. Rodul lor de pe pământ îl vei pierde şi sămânţa lor dintre fiii oamenilor.

12. Că au gândit rele împotriva Ta, au cugetat sfaturi care nu vor putea să stea.

13. Că îi vei pune pe ei pe fugă şi cu arcul Tău vei ţinti capul lor.

14. Înalţă-Te, Doamne, întru tăria Ta, cânta-vom şi vom lăuda puterile Tale.