4. /12 MARTIE 2022 - ISTORIE PE ZILE - Decese; Sărbători

Decese

·         604: Sf. Papă Grigore I, cunoscut ca Grigore cel Mare [lat. Sanctus Gregorius Magnus] și ca Grigore Dialogul (* cca. 540, Roma - † 12 martie 604, Roma), papă al Romei din 590 până la moartea sa, pe 12 martie 604. Este doctor al Bisericii și unul dintre cei șase părinți apuseni ai Bisericii, alături de Ambrozie, Augustin de Hipona, Ieronim, Tertulian și Ciprian de Cartagina. A fost și primul călugăr care a devenit papă. Este recunoscut ca sfânt imediat după moartea sa, atât în Biserica Romano-Catolică cât și în Biserica Ortodoxă (Răsăriteană). Jean Calvin îl admiră pe papa Grigore și îl citează în lucrarea sa Învățătura religiei creștine. Este patronul muzicienilor, cântăreților, studenților și al învățătorilor. Considerat unul din cei mai însemnați papi din istorie.

Grigore I cel Mare, pictură de Antonello da Messina

Se presupune că Sf. Grigore (Grigore cel Mare) s-a născut în jurul anului 540 la Roma. Părinții l-au numit Grigore (lat. Grigorius), nume de origine greacă care se traduce în latinăVigilantius („vigilent”). Scriitori medievali care credeau în etimologia numelui său, au transpus această semnificație în lucrările sale despre papa Grigore. Se știe foarte puțin despre copilăria sa. În această perioadă, conform datelor istorice, Italia a fost recucerită de împăratul roman răsăritean, Iustinian I cel Mare, de la Goți, acest război fiind după anul 552. În 554, o invazie a francilor a fost învinsă, după care a urmat o perioadă de liniște în Italia, care, deși era condusă de puterea romană din Constantinopol, era unită într-o singură țară și păstra limba oficială a Romei, latina clasică.

Grigore s-a născut într-o familie romană aristocrată bogată (patricieni), care avea legături strânse cu Biserica. Întrucât nu s-a demonstrat istoric descendența dintr-o familie patriciană din Republica Romană, nu se poate ști din ce arbore genealogic al unei familii nobile derivă. Un străbun al lui Grigore a fost Felix al III-lea, papă nominalizat de regele got Theodoric cel Mare.

Familia sa a avut și locuit o vilă suburbană pe Colina Caelius din Roma. Strada unde a fost acea casă se numește astăzi Strada Sf. Grigore (it. Via di San Gregorio). În nord, strada merge spre Colosseum, iar în sud spre Circus Maximus. În zilele papei Grigore, clădirile romane antice erau în ruine fiindcă erau deținute de persoane particulare. Familia sa deținea și proprietăți cu lucrători în jurul Romei și în Sicilia, unde probabil Grigore și părinții săi - Gordian și Silvia - s-au retras în perioada războiului de redobândire a Italiei, în care forțele adversare au fost conduse de generalul bizantin Belisarie și regele goților italici, Totila.

Tatăl lui Grigore, Gordian, deținea funcția regionarius în Biserică (nu se cunoaște nimic despre această funcție). Mama lui Grigore, Silvia, avea în Sicilia o soră măritată, Patricia. Călugării de la Sf. Andrei, vechea vilă a papei, aveau imprimată înfățișarea lui Grigore într-un portret, pe care l-a descris după 300 de ani, în secolul IX, Ioan Diaconul Romei. Grigore a avut un frate, al cărui nume și soartă sunt necunoscute.

Grigore a fost educat de Sf. Grigore de Tours, care spunea că a fost cel mai învățat om al vremii sale, mai ales la gramatică, dialectică și retorică. Grigore știa să scrie corect în latină, dar nu a învățat să scrie în greacă. Învățase autorii latini, științele naturii, istoria, matematica, muzica. Avea fluență în cunoașterea dreptului imperial, de unde putem deduce că a practicat dreptul, ca să fie pregătit pentru o carieră în serviciul public.

După decesul papei Pelagius al II-lea (în toiul unei epidemii de ciumă), Grigore a fost ales în 590 papă prin voința unanimă exprimată de cler, senat și popor. Inițial, Grigore s-a împotrivit și a încercat să fugă, socotindu-se nedemn de a fi episcopul Romei, dar a fost găsit și adus înapoi. Cu toate insistențele sale la împăratul bizantin de a nu ratifica numirea, împăratul i-a încredințat scaunul papal. Încoronarea ca papă a lui Grigore a avut loc la 3 septembrie 590.

După numire, în 591, Grigore a cerut populației Romei să facă o ceremonie de pocăință pentru ca puternica epidemie ciumă să înceteze. Se spune că atunci, când credincioșii au trecut pe lângă mormântul împăratul Adrian, s-a întâmplat o minune: a apărut Sf. Arhanghel Mihail, și-a pus sabia sa arzătoare în aripi, arătând că rugăciunea creștinilor a ajuns la cer, și ciuma a încetat.

·         1316: A decedat Stefan Dragutin, al  14-lea rege al Serbiei (1276-1282). El a condus Serbia până la abdicarea sa în anul 1282, când s-a imbolnavit. bolnav. S-a călugărit si și-a schimbat numele în Teokist. Ștefan Dragutin  este venerat ca sfant de Biserica Ortodoxa din  Serbia este venerat pe 12 noiembrie sau 30 octombrie.

·         1374: Împăratul Go-Kōgon al Japoniei (n. 1336)

·       1507 - A murit Cesare Borgia, fiul Papei Alexandru al VI-lea, a carui viata l-a inspirat pe Nicolo Machiavelii care a scris ”Il Principe” (Principele).

Portret al lui Cesare Borgia realizat de către Altobello Melone
Bergamo, Accademia Carrara – foto: ro.wikipedia.org

Cesare Borgia (1475-1507), fiul natural al cardinalului spaniol Rodrigo Borgia, devenit papa Alexandru al VI-lea, in 1492, a intruchipat impreuna cu sora sa Lucrezia deriva si cinismul unei familii papale din perioada Renasterii a carei ”legenda neagra” a intrat in istorie. Cesare a fost inițial îngrijit pentru o carieră în biserica

A fost numit episcop de Pamplona la vârsta de 15 ani si cardinal la vârsta de 18 ani. Tatăl lui Cesare, Alexandru al VI-lea, și-a pus speranțele familiei Borgia în fratele lui Cesare, Giovanni care a fost numit căpitan-general al forțelor papale. Giovanni a fost asasinat in 1497 in circumstanțe misterioase: unele surse sugerând cum că Cesare ar fi fost ucigașul, deoarece dispariția lui Giovanni i-ar fi deschis în final o lung așteptată cariera in armată.

Cesare Borgia a fost acuzat de unii autori si de incest cu sora sa Lucrezia. Pe data de 17 august, 1498 el a devenit prima persoană din istorie care a demisionat din funcția de cardinal.

În aceeași zi regele Franței Ludovic al XII-lea l-a numit pe duce de Valentinois . Deși a fost un general extrem de capabil, Cesare avea probleme in a-si mentine domeniile de bunavointa papalitatii. patronajul papal. Machiavelli citează dependența lui Cesare de bunăvoința papalității, aflatǎ sub controlul tatălui său.

Dacă Cesare ar fi putut să câștige favoarea noului papă, el ar fi fost un domnitor de mare succes. Dupa moartea tatălui său (1503),noul Papă, Pius al III-lea l-a arestat, dupa care a reusit sa evadeze. Cesare Borgia a fost capturat și întemnițat de către Gian Paolo Baglioni lângă Perugia.

Toate pǎmânturile sale au fost achiziționate de către Statul Papal . Exilat în Spania, în 1504, el a fost închis în castelul La Mota, Medina del Campo, din care a scăpat și i s-a alăturat cumnatului sǎu, regele Ioan al III-lea de Navarra. Regina Spaniei, Juana, a pus un preț pe capul lui. A murit în asediul de la Viana în Spania în noaptea dintre 11 și 12 martie 1507.

·         1510: Fostul domnitor al Munteniei, Mihnea cel Rau, este asasinat la Sibiu, de rivalul său boierul Danciu şi de sârbul Dimitrie Iacsici. Mihnea I „cel Rău” (n. februarie 1462 – m. 12 martie 1510, Sibiu), domn al Ţării Româneşti (între 23 aprilie şi 9 mai 1508 – între 12 şi 29 octombrie 1509). A fost fiul natural al lui Vlad Ţepeş, conceput înainte de căsătoria cu o rudă a regelui maghiar Matei Corvin si  a ocupat tronul cu ajutor otoman având sprijinul tuturor boierilor, după cum afirma într-o scrisoare către sibieni. A dus o politică autoritară în dauna marii boierimi pe care o decimează, documentele acuzându-l de atrocităţi fără seamăn „prinse pre toţi boiarii cei mari şi aleşi şi-i muncii cu munci […], şi le luo toată avuţia”. În aceste condiţii, boierii Craioveşti au fugit, în septembrie 1509, la sud de Dunăre, lăsându-si  averile pradă furiei domnului. Ei reuşesc, cu sprijinul lui Mehmed beg Mihaloglu, sangeacbeiul de Nicopole, să obţină domnia pentru pretendentul lor, Vlad cel Tânăr. Acesta le pune la dispoziţie o armată, cu ajutorul căreia să-l alunge pe domn. Sesizând pericolul, Mihnea cedează tronul fiului său Mircea în octombrie 1509, rămânând în ţară până în ianuarie 1510, când Craioveştii, împreună cu armata otomană, au trecut Dunărea. S-a stabilit la Sibiu, unde a fost asasinat la ieşirea din biserică, la data de 12 martie 1510. Catolic fiind, a fost înmormântat în biserica mare a Predicatorilor din Sibiu, lângă care a fost asasinat. Unul din dușmanii cei mai aprigi ai sai a fost călugărul Gavril Protul, abate și cronicar al vremii.

* 1737: Karl Alexander de Württemberg (24 mai 1684 – 12 martie 1737) a fost nobil din Casa de Württemberg care a guvernat Regatul Serbiei ca regent din 1720 până în 1733, când și-a asumat poziția de Duce de Württemberg, pe care a deținut-o până la moarte.

·         1820: A decedat exploratorul scotian  Sir Alexander Mackenzie (n.1764) cunoscut pentru traversarea  pe uscat a  Canadei  în 1793 pana la Oceanul Pacific. Aceasta a fost prima traversare de la  est  la vest a Americii de Nord   și precedat cu zece ani expeditia lui Lewis si Clark 

·         1821: In timpul răscoalei lui Tudor Vladimirescu din Muntenia, sunt executaţi căpitanii Iova şi Ienciu, care prădaseră nişte boieri la Beneşti. Execuţia s-a făcut din ordinul lui Tudor Vladimirescu.

* 1870: Infantele Enrique, Duce de Sevilla (spaniolă Infante Enrique María Fernando Carlos Francisco Luis de Borbón y Borbón-Dos Sicilias, Duque de Sevilla; 17 aprilie 1823–12 martie 1870) a fost membru al Casei de Bourbon, infante al Spaniei și Duce de Sevilla, nepot al regelui Carol al IV-lea al Spaniei. Este cunoscut pentru ideile sale revoluționare, progresive în timpul domniei verișoarei și cumnatei sale, Isabela a II-a a Spaniei.

Infantele Enrique s-a născut la Sevillia, Spania, ca al patrulea copil și al doilea fiu al Infantelui Francisco de Paula al Spaniei (1794–1865), (fiu al regelui Carol al IV-lea al Spaniei și a Prințesei Maria Luisa de Parma) și a soției acestuia, Prințesa Luisa Carlotta a celor Două Sicilii (1804–1844), (fiica regelui Francisc I al celor Două Sicilii și a Infantei María Isabella a Spaniei).

Unchiul său, regele Ferdinand al VII-lea, i-a acordat titlul de Duce de Sevillia iar în 1820 a conferit titlul de Duce de Cádiz fratelui său mai mare, Francisc. Enrique a fost botezat Enrique María Fernando Carlos Francisco Luís și nașii săi au fost: mătușa maternă Prințesa Caroline Ferdinande, Ducesă de Berry și fiul ei, Ducele de Bordeaux, de la care a primit numele.

În 1833, decesul unchiului său Ferdinand al VII-lea, a divizat curtea între susținătorii Prințesei de Asturia, mai târziu regina Isabela a II-a, și unchiul lor, Don Carlos. Mătușa maternă a lui Enrique, regina Maria Christina, văduva lui Ferdinand al VII-lea, va deveni regentă a Spaniei din 1833 până în 1840.

A doua căsătorie a reginei regente cu Agustín Fernando Muñoz y Sánchez în 1833 a provocat un dezacord între ea și sora ei, Infanta Luisa Carlotta, rezultând în izgonirea Luisei Carlota și a familiei ei la Paris, unde regina consort era mătușa lor.

Enrique și frații lui au fost educați în capitala Franței. La Lycée și-a întâlnit vărul, Antoine, Duce de Montpensier, cu care va dezvolta mai târziu o intensă rivalitate care în cele din urmă va duce la o tragedie. Enrique și-a petrect vremea și în Belgia, unde verișoara sa Louise era regină consort a lui Leopold I. Acolo a aflat de expulzarea din Spania în 1840 a reginei regent și a soțului acesteia.

În cele din urmă întors în Spania, Enrique și-a început cariera militară la Ferrol, Galicia, unde a fost lăudat pentru comportamentul său. În 1843 a fost promovat la rangul de locotenent și a primit comanda navei Manzanares. În 1845 era căpitan al unei fregate.

Deși a existat posibilitatea unei căsătorii între Enrique și Isabela a II-a, ea s-a măritat cu fratele lui Enrique, Francisc, Duce de Cádiz. În același timp, sora mai mică a lui Enrique, Infanta Luisa, s-a căsătorit cu Ducele de Montpensier la inițiativa Franței.

Acuzat că a luat parte la o revoltă împotriva monarhiei în Galicia, Enrique a fost expulzat din Spania în martie 1846, cu puțin timp înainte de fratelui său cu regina. Don Enrique s-a refugiat în Belgia, unde se stabilise sora lui Isabel Fernandina. La acea vreme el a fost considerat un candidat pentru tronul din Mexic, deși există puține dovezi că Enrique a urmărit perspectiva cu entuziasm.

La scurt timp după aceea, lui Enrique i s-a permis să se întoarcă în Spania, unde s-a întâlnit cu Elena María de Castellvi y Shelly (1821-1863), fiica lui Antonio de Padua de Castellvi y Fernández de Córdoba, conte de Castellá și a soției acestuia, Margareta Shelly. Regina nu a susținut mezalianța, astfel încât cuplul a fugit la Roma la 6 mai 1847. La întoarcerea lor în Spania, cuplul a fost alungat la Bayonne, mai târziu, stabilindu-se la Toulouse.

Enrique și Elena María au avut patru fii și o fiică:

• Enrique de Borbón y Castellví, Duce de Sevillia (3 octombrie 1848 – 12 iulie 1894) care, în 1870 s-a căsătorit cu Joséphine Parade; au avut copii.
• Luis de Borbón y Castellví (7 noiembrie 1851 – 25 februarie 1854).
• Francisco de Paula de Borbón y Castellví (29 martie 1853 – 28 martie 1942) care, în 1877 s-a căsătorit cu Maria Luisa de La Torre y Bassave; au avut copii. S-a căsătorit a doua oară în 1890 cu Felisa de León y Navarro de Balboa; au avut copii.
• Alberto de Borbón y Castellví (22 februarie 1854 – 21 ianuarie 1939), Duce de Santa Elena care, în 1878 s-a căsătorit cu Marguerite d'Ast de Novelé; au avut copii.
• María del Olvido de Borbón y Castellví (28 noiembrie 1863 – 14 aprilie 1907) care, în 1888 s-a căsătorit cu Cárlos Fernández-Maquieira y Oyanguren; au avut copii.

Între 1869 și 1870, Enrique a publicat mai multe pamflete și articole ostile vărului său, Antoine de Montpensier. El l-a provocat pe Montpensier la duel, care a avut loc lângă La Fortuna, în Leganés, Madrid, la 12 martie 1870. Enrique a fost împușcat și ucis.

Fiul cel mare al lui Enrique a refuzat să accepte 30.000 pesetas pe care Ducele de Montepensier i-a oferit drept compensație. Enrique, care nu mai era Infante al Sapniei, nu a putut fi înmormântat la El Escorial, și a fost înmormântat la cimitirul San Isidro din Madrid.

Copiii lui Enriqueau fost adoptați de fratele său, Francis

·         1908: Edmondo de Amicis, scriitor italian (n. 1846)
* 1915: Ferdinand Karl de Austria (27 decembrie 1868 – 12 martie 1915) a fost al treilea fiu al Arhiducelui Karl Ludwig de Austria și a Prințeseia Maria Annunciata de Bourbon-Două Sicilii. A fost fratele mai mic al Arhiducelui Franz Ferdinand de Austria care a fost omorât la Sarajevo la 28 iunie 1914, eveniment care a dus la declanșarea Primului Război Mondial.

Ferdinand Karl și soția sa Bertha Czuber, 1910.

Ca și fratele său, s-a căsătorit morganatic în 1909 cu Bertha Czuber (1879–1979). Nu au avut copii.

În 1911 a fost expulzat din casa de Habsburg de către împăratului Franz Joseph. Și-a luat numele de Ferdinand Burg și a trăit la Tirol. A fost afectat de tuberculoză din cauza căreia a murit în 1915.

·         1925: Sun Yat-sen, revoluționar chinez. Fondator şi prim preşedinte al Republicii China între anii 1911 şi 1912, Sun Yat–Sen a promovat o politică de unitate şi democratizare a acestei ţări pe calea revoluţiei naţionaliste, a iniţiat reforme sociale şi economice care aveau în vedere modernizarea societăţii chineze. Doctrina sa, sunyatsenismul, a stat la originea celor două căi pe care s–a dezvoltat ulterior societatea chineză divizată, a Republicii Populare Chineze şi a statului–insulă Taiwan (n.12.11.1866).

·         1936: Garabet Ibrăileanu (n. 23 mai 1871, Târgu Frumos - d. 12 martie 1936, București), a fost un critic și istoric literar, eseist, pedagog, redactor literar și romancier român. Este una dintre cele mai influente personalități din literatura română a primelor decenii din secolul al XX-lea, teoretician, promotor al criticii literare științifice (direcția poporanistă), creator literar, profesor de istoria literaturii române la Universitatea din Iași și principal redactor al revistei Viața românească între anii 1906 și 1930. Sub pseudonimul Cezar Vraja, pe care avea să-l folosească, cu intermitențe, toată viața, Garabet Ibrăileanu debutează în paginile revistei Școala nouă cu articole, după care publică versuri, poeme în proză, cugetări, traduceri etc.

La 23 mai 1871 s-a născut, la Târgu Frumos Garabet Ibrăileanu. Tatăl, armean de origine, se numea Teodor Ibrăileanu iar mama, Maria Marcovici era fiica lui Andronie și a Varteniei Marcovici din Roman, descendenți, la rândul lor, ai unor vechi familii armenești din Moldova. Părinții, împreună cu copilul, se mută la Roman, în 1872, în casa Varteniei Marcovici. În anul 1876, Teodor Ibrăileanu, în asociație, arendează moșia de la Poiana lui Iurașcu, din apropierea Romanului, unde se mută, la puțină vreme, toată familia. „Aici, la Poiana lui Iurașcu, am cunoscut natura”, va scrie peste ani Garabet Ibrăileanu. La 17 septembrie, în același an, Maria Ibrăileanu moare după ce dăduse naștere unei fetițe, Maria. Teodor Ibrăileanu se recăsătorește, în 1877, după cum îi caracterizează fiul său gestul, în Amintiri, din „combinații gospodărești”.

În septembrie 1878, Garabet este înscris la o școală din Bacău, dar e mutat curând la Roman, deoarece tatăl său își găsise o slujbă de administrator la o moșie din apropierea orașului. Copilul se îmbolnăvește și este retras de la școală. Între 1879 - 1883, studiază la școala primară din Roman, iar între 1883 - 1887, urmează cursurile Gimnaziului „Roman-Vodă”, luând, începând cu clasa a II-a, a primit premiul întâi în fiecare an.

În septembrie 1887, se înscrie în clasa a V-a, la Liceului „Codreanu” din Bârlad. La 21 septembrie, a aceluiași an, moare Teodor Ibrăileanu.

Ibrăileanu, împreună cu alți colegi, printre care Ionescu Raicu-Rion, înființează, în 1888, societatea literară Orientul. Un an mai târziu, în iunie 1889, societatea se destramă prin plecarea din Bârlad a elevilor care terminaseră liceul. La 1 iulie 1889, împreună cu Panait Mușoiu și Eugen Văian, editează la Roman, revista Școala Nouă de orientare socialistă, care apare până în iunie 1890. Secretar de redacție, Garabet Ibrăileanu semnează la început cu inițiala I, din numărul 3 – cu pseudonimul Cezar Vrajă. Garabet Ibrăileanu fusese atras de ideile socialiste răspândite în mijlocul tineretului școlar din Roman de către V. G. Morțun. În Amintirile din copilărie și adolescență, scrise de Ibrăileanu în 1911, acesta mărturisea: "Revista era socialistă, ateistă, materialistă, realistă - în sfârșit, revoluționară în toate direcțiile!"^[2]Revista Școala nouă a fost considerată "o revistă de tip oarecum nou față de revistele socialiste anterioare", fiind orientată aproape exclusiv spre literatură.

În iunie 1890, Garabet Ibrăileanu termină liceul și în toamnă, își ia examenul de bacalaureat la Universitatea din Iași. Se înscrie la Facultatea de litere și filozofie a Universității din Iași; în anul întâi frecventează toate facultățile, negăsindu-și locul. În 1891, dă examene la Școala Normală Superioară. O parte din obiecte erau predate tot de profesorii facultății. Atras de febra publicistică și de ideile socialiste, Garabet Ibrăileanu lasă studiile superioare pe un plan secund, trecându-și examenele cu întârziere.

Între 1890 și 1894 îl întâlnim colaborând la săptămânalul bucureștean Munca (1890) cu articole politice, la Adevărul și Critică socială (1892) cu articole de critică, la Evenimentul literar (1893 - 1894) - nr. 1 apare la 20 decembrie 1893, din iulie 1894, redacția se mută la București; începând cu nr. 45, 24 octombrie 1894, se contopește cu Lumea nouă, din octombrie 1894 până în februarie 1895 colaborează la Lumea nouă, organ al social-democrației române din București, fiind și redactor.

Termină Școala Normală Superioară în anul 1894, iar în aprilie 1895 susține examenul și obține licența în științe istorico-filozofice. O cunoaște pe Elena Carp (n. 25 mai 1873), viitoarea sa soție.

Traduce în 1896, Bel-Ami de Guy de Maupassant, semnând Cezar Vrajă. Numit suplinitor la Gimnaziul de băieți din Bacău, la 1 septembrie nu s-a prezentat la post. Rămâne în Iași, unde dă lecții particulare; lucrează, sub conducerea lui Alexandru Philippide, la Dicționarul Academiei și își petrece timpul în preajma Elenei Carp.

În aprilie 1899 se prezintă la postul de la Bacău iar în septembrie 1900 este numit profesor la Liceul Internat „Costache Negruzzi" din Iași.

Colaborează în 1901 la Noua Revistă Română a lui Constantin Rădulescu-Motru. La 5 iulie 1901 se căsătorește cu Elena Carp. Suplinește un an, începând cu 1 septembrie, catedra de Filozofie de la Liceul Național din Iași (fosta Academie Mihăileană).

Între lunile ianuarie și aprilie 1902 își susține examenul de capacitate pentru a deveni profesor titular. Se naște Maria, unicul lor copil. La 1 septembrie este numit profesor provizoriu de limba română la Liceul Militar Iași.

În martie, aprilie și mai 1904 face, cu Elena, o călătorie în străinătate, în Austria, Germania, Italia, Elveția.

Colaborează în 1905, în numerele 1-3 ale revistei Curentul nou, editată de Henric Sanielevici. În martie 1906 apare la Iași Viata românească, directori Constantin Stere și Paul Bujor, secretar de redacție Ibrăileanu. Până la 1 iulie 1908, redacția revistei a fost în casa lui Ibrăileanu; după mutarea redacției, cenaclul literar continuă în același loc. La 18 decembrie 1907, Ministerul îi acordă titlul de profesor definitiv iar pe 1 septembrie 1908 este numit profesor suplinitor la catedra Istoria literaturii române moderne a Facultății de litere din Iași. Îi apare volumul Scriitori și curente (1909); în perioada februarie-martie se internează la sanatoriul Sfânta Elisabeta, București. În 1911, Ibrăileanu redactează o detaliată biografie ce va apărea postum sub titlul Amintiri din copilărie si adolescență. La 5 noiembrie este destituit de minister din postul de suplinitor, în locul lui fiind numit Eugen Lovinescu, doctor în litere la Paris și docent universitar. Ibrăileanu se înscrie la doctorat în decembrie 1911 iar în 1912 publică teza de doctorat Opera literară a d-lui Vlahuță, în urma căreia primește titlul de doctor. În iunie Consiliul facultății propune numirea lui Ibrăileanu ca la aceeași catedră; de acum înainte viața lui Ibrăileanu se va împărți între revistă și Universitate. Viata românească își încetează apariția în august 1916 și reapare în martie 1920. Va publica volumul Note și impresii.

Între aprilie și septembrie 1918 G. Ibrăileanu publică cotidianul “Momentul”. Iar în octombrie Academia Română îi respinge candidatura.

Din februarie până în decembrie 1919 apare revista săptămânală Însemnări literare. Ține, la îndemnul medicului Francisc Iosif Rainer, un „curs popular” despre literatura română la Institutul de Anatomie Iași.

Apar volumele După război și Scriitori români și străini (1921). Între 1924-1925 redactează romanul Adela într-o primă versiune, pe care o citește soției și prietenilor. În 1927 lucrează la o ediție a poeziilor lui Eminescu ce va fi editată în 1930 de Cultura natională. În același an apar volumele Studii literare și Privind viața. Tot în 1930, redactia revistei Viața românească se mută la Bucuresti, editată fiind de Adevărul. În ianuarie 1933, se retrage de la conducerea revistei ce va reveni lui Mihai Ralea, director pentru partea ideologică si politică și lui G. Călinescu, directorul părții literare si artistice. În mai, apare romanul Adela, pentru care în iunie i se conferă premiul național de proză.

1934, boala se agravează, în aprilie suportă la București o intervenție chirurgicală, spre toamnă, este internat la sanatoriul Casa Diaconeselor din București.

A părăsit lumea celor vii în noaptea de 10 spre 11 martie 1936. La 12 martie, corpul profesorului a fost incinerat și timp de un sfert de oră i s-a cântat andantele din Simfonia Nr.6 (Pastorala) de Ludwig van Beethoven.

·         1945: A murit Anna Frank, autoarea celebrului jurnal, Jurnalul Annei Frank, în care a descris istoria familiei sale în timpul ocupaţiei naziste în Olanda (n.12.06.1929). Annelies Marie „Anne” Frank (n. 12 iunie 1929, Frankfurt am Main, d. martie 1945, Bergen-Belsen, Germania) a fost o fată evreică germană, care și-a pierdut cetățenia germană în exilul olandez, și care a căzut victimă genocidului nazist din al Doilea Război Mondial. Este cunoscută datorită jurnalului pe care l-a ținut în ascunzătoarea din Amsterdam, înainte de a fi arestată. Jurnalul, publicat după război de către tatăl ei, care supraviețuise, este considerat un document istoric al holocaustului, autoarea devenind o figură-simbol a victimelor naziștilor.

·         1950: Heinrich Mann, scriitor german (n. 1871)

·         1953: Grigore Scorpan, filolog, istoric literar român (n. 1901)

* 1964: Abbās Maḥmūd al-‘Aqqād (în arabă عباس محمود العقاد; n. 28 iunie1889,^[1][2] Assuan, Egipt^[3] – d. 12 martie 1964,^[1] Cairo, Egipt) a fost poet și critic literar egiptean. În poeziile sale, de influență engleză, adoptă un stil rafinat și original. Abbās Maḥmūd al-‘Aqqād este autorul a peste o sută de cărți.

·         1965: A murit George Călinescu, critic și istoric literar, dramaturg, poet, prozator român (n. 1899) A fost o mare personalitate a culturii romanesti, avand  după unii critici, o orientare clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Își semna întotdeauna articolele cu pseudonimul G. Călinescu. Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români (Viața lui Mihai Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creanga, ș.a.). Publică, dupa 1945, studii și eseuri privind literatura universală (Impresii asupra literaturii spaniole, Scriitori străini). Studiul Estetica basmului completează spectrul de preocupări ale criticului și istoricului literar, fiind interesat de folclorul românesc și de poetica basmului. A publicat monografii, în volume separate, consacrate lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Filimon, Grigore Alexandrescu (1932-1962), biografii romanțate, numeroase alte studii, eseuri, a ținut numeroase conferințe, academice sau radiofonice, a scris mii de cronici literare în zeci de reviste din perioada antebelică, interbelică și după aceea, pînă în anul morții, în 1965. Scrie romane de tip balzacian (cu intenție polemică evidentă), obiective, la persoana a treia, denumite dorice, în terminologia lui Nicolae Manolescu din studiul asupra romanului românesc, Arca lui Noe, începînd de obicei cu descrierea decorului caselor, unde are loc acțiunea romanului. A mai scris versuri, Lauda lucrurilor; teatru, Șun, mit mongol; note de călătorie; publicistică, iar Cronicile mizantropului au devenit brusc, după 1947, Cronicile optimistului. Intelectual cu idei de stînga, dar care în timpul dictaturii regelui Carol al doilea publica în Revista Fundațiilor Regale ode ditirambice la adresa monarhului, G. Călinescu a aderat, după abdicarea regelului Mihai și instaurarea comunismului, în 1947 la noua ideologie, surîzîndu-i, bineînțeles, avantajele practice obținute de pe urma acestei adeziuni. A făcut mai multe călătorii de documentare în Uniunea Sovietică, (la Kiev, Moscova, Leningrad 1949) și în China comunistă (Am fost în China nouă, 1953), publicîndu-și impresiile de călătorie în aceste două volume. În anul 1953 îi apare romanul Bietul Ioanide iar începînd cu 1956 reintră în viața literarã printr-o rubrică permanentă (Cronica optimistului) ținută în săptămînalul cultural Contemporanul. Începînd cu anii 1955-1956 și pînă la moarte (12 martie 1965), el va fi ”reabilitat” și se vor formula numai aprecieri pozitive privind angajarea sa civică, activitatea sa de intelectual democrat din perioada interbelică. Își retipărește aproape întreaga operă, cu excepția Istoriei sale monumentale, care este republicată în anii 80 de asistentul său, devenit între timp profesor, Alexandru Piru, este înconjurat de onoruri, e premiat și omagiat. În noiembrie 1964, este internat cu diagnosticul ciroză hepatică la Sanatoriul Otopeni. La 12 martie 1965, la adăpostul nopții, pleacă în lumea umbrelor, lăsînd ”o operă fundamentală pentru cultura poporului român” (potrivit epitafului literar semnat de Geo Bogza).

·         1964: Abbas el-Akkad, scriitor egiptean (n. 1889)

·         1966: Victor Brauner (n. 15 iunie 1903,^{[1][2][3][4][5][6]} Piatra Neamț, România – d. 12 martie 1966,^{[1][2][3][4][5][6]} Paris, Franța) a fost un pictor și poet suprarealist evreu, originar din România.
Victor Brauner a fost al treilea din cei șase copii ai lui Deborah și Herman Brauner, un fabricant de cherestea din Piatra Neamț. A fost frate al etnomuzicologului Harry Brauner și al fotografului Théodore (Teddy) Brauner, respectiv cumnat (târziu) al folcloristei și artistei plastice Lena Constante.

Victor Brauner urmează școala primară la Viena, unde familia se stabilește pentru câțiva ani. După revenirea familiei sale în țară, în 1914, Victor își continuă studiile la Școala evanghelică din Brăila; în această perioadă începe să-l pasioneze zoologia.

Frecventează Școala de Arte Frumoase din București (1919 - 1921) și Academia Liberă de Pictură a lui Horia Igiroșanu.

Vizitează orașele Fălticeni și Balcic, și începe să picteze peisaje "cezanniene". Apoi, după propria-i mărturisire, trece prin toate fazele: "dadaiste, abstracționiste, expresioniste". În 1924, la 26 septembrie, are loc prima sa expoziție personală, la București, la "Galeriile Mozart". În această perioadă îl întâlnește pe poetul Ilarie Voronca, cu care va înființa revista 75 HP, în care Victor Brauner publică manifestul "Pictopoezia" și un articol "Supra-raționalismul". Pictează și expune "Cristos la Cabaret" (în maniera pictorului Georg Grosz) și "Fata din fabrică" (în maniera lui Holder). Participă la expoziția "Contimporanul" (noiembrie 1924). În 1925face primul voiaj la Paris, de unde se întoarce în țară, la București în 1927. În perioada 1928 - 1931 colaborează la revista "Unu", revistă de avangardă, cu concepții dadaiste și suprarealiste, în care publică reproduceri după majoritatea tablourilor și desenelor sale: "desene limpezi și portrete făcute de Victor Brauner prietenilor săi, poeți și scriitori".

La 12 martie 1966, Victor Brauner moare la Paris, în urma unei boli îndelungate. Mormântul său, aflat în cimitirul Montmartre, are ca epitaf o frază extrasă din Carnetele sale: „Peindre, c'est la vie, la vraie vie, ma vie”^[8].

Carnetele pictorului cu însemnări personale, pe care acesta le-a dat lui Max Pol Fouchet, conțin în parte „cheia” creației sale: „Fiecare tablou pe care-l fac este proiectat din cele mai adânci izvoare ale neliniștii mele...”.

* 1972: Prințesa Feodora de Saxa-Meiningen (Feodora Karola Charlotte Marie Adelheid Auguste Mathilde; 29 mai 1890 – 12 martie 1972) a fost primul copil al Prințului Friedrich Johann de Saxa-Meiningen (fiul mai mic al lui Georg al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen) și a soției acestuia, Contesa Adelaide de Lippe-Biesterfeld, fiica lui Ernst, Conte de Lippe-Biesterfeld.^[1] Prin căsătorie ea a devenit Mare Ducesă de Saxa-Weimar-Eisenach.

Tatăl Feodorei a fost fiul cel mic al lui George II de Saxa-Meiningen și a celei de-a doua soții a acestuia, Feodora de Hohenlohe-Langenburg. Mama Feodorei a fost copilul cel mare al lui Ernst, Conte de Lippe-Biesterfeld regent al principatului Lippe timp de șapte ani (1897–1904).

Feodora a avut cinci frați, printre care și Prințul George, ucis în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Prințul Bernard și Prințesa Adelheidcăsătorită cu Prințul Adalbert al Prusiei.

În timpul unei vizite de vară la palatul Wilhelmshöhe, Feodora a fost îndemnată de către o rudă prin alianță, împăratul Wilhelm al II-lea, să se căsătorească cu văduvul Wilhelm Ernest, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach.^[2] Wilhelm Ernest a servit în artileria prusacă.^[2] În pofida rolului său în angajamentul lor, împăratul Wilhelm a refuzat să participe la nuntă. Mulți au văzut angajamentul ca o înțelegere mutuală reciprocă între Wilhelm și bunicul Feodorei, Georg al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen, a cărui căsătorie morganatică cu Ellen Franz a nemulțumit multe personaje regale ca Wilhelm.^[3]

Portret al Feodorei de Saxa-Meiningen, Mare Ducesă de Saxa-Weimar

Georg a fost singurul membru al casei regale germane care nu l-a vizitat niciodată pe împăratul Wilhem după ascensiunea acestuia în 1888, și care nu a primit niciodată nici un vizitator imperial german la curtea sa.^[3]Comportamentul lui Wilhem a fost chiar mai surprinzător prin faptul că el a permis căsătoria între un prinț Hohenzollern (Prințul Frederic Wilhelm al Prusiei, fiul Prințului Albert al Prusiei), cu o membră a nobilimii slab clasate.

Boicotul împăratului asupra nunții a fost puternic resimțit în Saxa-Meiningen unde ziarele au anunțat că Wilhelm nu va fi prezent la nuntă; comunicarea oficială de la palatul regal a declarat că el nu a fost invitat.^[4]

La 14 ianuarie 1910 la Meiningen, Feodora s-a căsătorit cu Wilhelm Ernest.^[1]A fost a doua lui soție (prima soție, Prințesa Caroline Reuss de Greiz a murit de pneumonie după 18 luni de căsătorie).^[5]

Prima căsătorie a fost una nefericită, lui Caroline neplâcându-i curtea de la Weimar și în cele din urmă a plecat în Elveția. După ce a fost convinsă să se întoarcă la curte, moartea ei imediat după acest lucru a fost considerată de unii a fi fost o sinucidere.^[5]

Și mariajul Feodorei a fost unul nefericit. Mediul curții de la Weimar a determinat-o pe Feodora la 23 de ani să se interneze într-un sanatoriu.^[5] S-a îmbolnăvit sever de rujeolă și scarlatină, pe care le-a dobândit în timp ce vizita un azil pe care ea l-a fondat. Eticheta extremă de la curte, de asemenea, a cauzat o distanță între ea și Marele Duce, precum și cu copiii lor mici.

Feodora a fost foarte populară printre oamenii din clasa mijlocie și de jos din Weimar; acest lucru a fost atribuit farmecului și bunătății ei față de săraci și cei în suferință.^[5]

La 9 noiembrie 1918 Wilhelm Ernst a fost forțat să abdice. A renunțat la tron și la toate ținuturile sale și a fugit împreună cu familia sa la moșia familiei din Silezia, unde a murit patru ani mai târziu. Feodora a murit la 12 martie 1972, la Freiburg im Breisgau, Germania.

* 1978: John Holland Cazale (pronunție în italiană: /kaˈdzaːle/; 12 august 1935 – 12 martie 1978) a fost un actor american. În cariera sa de șase ani a apărut în cinci filme, toate nominalizate la Premiul Oscar pentru cel mai bun film: Nașul, The Conversation, Nașul: Partea a II-a, Dog Day Afternoon și The Deer Hunter. A apărut și în Nașul: Partea a III-a, în filmări din arhivă, în de asemenea nominalzat la aceeași categorie, fiind singurul actor cu această distincție. Este cunoscut pentru rolul lui Fredo Corleone din Nașul.

A ales să continue să joace în filme deși a fost diagnosticat cu cancer pulmonar, murind în New York City la 12 martie 1978, la scurt timp după ce a jucat rolul lui Stanley ("Stosh") din The Deer Hunter. Avea 42 de ani.

Un film documentar despre viața și cariera lui Cazale, intitulat I Knew It Was You, a participat la Festivalul de film Sundance din 2009, în care au fost intervievați Al Pacino, Meryl Streep, Robert De Niro, Gene Hackman, Richard Dreyfuss, Francis Ford Coppola și Sidney Lumet

·         1984: Géza Pálfi, preot catolic, victimă a regimului Nicolae Ceaușescu (n. 1941)

·         1992: A decedat scriitorul, publicistul si scenaristul  român Nicolae Țic; (n. 1 ian. 1929, comuna Boz, judetul Hunedoara).

* 1993: Iuliu Bodola (Gyula Bodola; n. 26 februarie 1912, Brașov; d. 12 martie1993^[1], Budapesta) a fost un fotbalist român cu origini maghiare, care a jucat în echipa națională de fotbal a României la campionatele mondiale de fotbal din 1934 (Italia) și 1938 (Franța), precum și pentru echipa națională de fotbal a Ungariei (1940-1948).

·         1995: A murit Dumitru Almas, prozator si istoric, autor de romane istorice si de biografii romantate.

* 1997: Hendrik Brugmans (n. Amsterdam, 13 decembrie 1906 – d. Bruges(Belgia), 12 martie 1997) a fost un om politic și intelectual olandez.

Părinții lui Hendrik Brugmans au fost istoricul Hajo Brugmans și Maria Keize.

Brugmans și-a făcut studiile de limbă și literatură franceză și și-a trecut doctoratul în 1934, cu o teză consacrată poetului și dramaturguluifrancez Georges de Porto-Riche (1849-1930).

Pentru scurt timp s-a ocupat de politică devenind membru din partea Partidului Social-Democrat al Muncitorilor (Țările de Jos) al celei de-a Doua Camere a Statelor Generale (în neerlandeză Tweede Kamer der Staten-Generaal). În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost arestat de Gestapo, fiind închis între 1942 și 1944. Participând la Rezistența din țara sa, a devenit, după al Doilea Război Mondial, purtător de cuvânt al guvernului Schemerhorn.

Din 1948 până în 1950 Brugmans a predat literatura franceză la Universitatea din Utrecht. În 1950 a fost numit primul rector al Collège d'Europe, fiind unul dintre principalii fondatori ai acestuia, sarcină pe care a dus-o până în 1972, când a fost succedat de Jerzy Łukaszewski. Din 1972 până în 1980 a fost profesor extraordinar la Katholieke Universiteit Leuven (KUL), secția din Kortrijk / Courtrai, unde a predat Istoria Culturii Europene. Brugmans a fost cofondator al Fundației Europene a Culturii, de care a fost legat 43 de ani. A fost și președinte al Uniunii Federaliștilor Europeni (UEF).

După pensonarea de la Collège d'Europe, a continuat să locuiască la Bruges.

Din prima sa căsătorie cu Engelina Carolina Mary Kana avut o fiică. S-a recăsătorit cu Joanna Bral (pseudonim: Hanna Kirsten).

În cursul șederii sale la Bruges, calvinistul și agnosticul Hendrik Brugmans s-a convertit la catolicism, fiind primit în această confesiune de episcopul de Bruges, Émile-Joseph De Smedt.

·         1999 - Violonistul si dirijorul Yehudi Menuhin a incetat din viata, la Berlin, la virsta de 83 de ani. A murit la Berlin marele violonist Yehudi Menuhin, fost elev al lui George Enescu. Sir Yehudi Menuhin (n. 22 aprilie 1916, New York) a fost un celebru violonist și dirijor american, descendent al unei familii de evrei emigrați din Rusia. Pe lângă cetățenia americană, a dobândit ulterior și cetățenie elvețiană (1970) și britanică (1985), fiind înnobilat în Marea Britanie cu titlul de Lord Menuhin of Stoke d’Abernon. Sir Yehudi Menuhin a avut una din cele mai lungi și prestigioase cariere muzicale ale secolului al XX-lea. În tinerețe, Yehudi Menuhin a plecat la Paris pentru a studia vioara cu George Enescu. O prietenie profundă i-a legat pe cei doi până la moartea lui Enescu, în 1955.

·         2001: A murit Robert Ludlum, autor american de romane politiste si de spionaj de mare succes;(n. 1927).
* 2002: Gheorghe Iliescu-Călinești (n. 14 iulie 1932, Călinești, județul Argeș - d. 12 martie 2002) a fost un sculptor român, reprezentant al sculpturii avangardiste.

Tatăl său era cioplitor în lemn (ajuns renumit pentru că sculpta cu mult har catapetesme de biserici, pe care le picta Iosif Keber^[3]), astfel că Gheorghe Iliescu a învățat încă din copilărie tainele acestui meșteșug. După ce a absolvit școala primară din comuna natală și Liceul N. Bălcescu din Pitești, a urmat cursurile Academiei de Arte Frumoase Nicolae Grigorescu din București, secția Sculptură, la clasa profesorului Corneliu Medrea, pe care a absolvit-o în promoția 1959.^[4]

Prima expoziție personală a artistului, care l-a și consacrat, a avut loc în anul 1966, la Sala Dalles din București, unde i s-a acordat premiul cel mare al Uniunii Artiștilor Plastici din România.

Printre cele mai importante lucrări ale artistului sunt:^[5]

• Legenda Dochiei (sculptură în piatră, expusă în Parcul Herăstrău),
• Evoluție (sculptură în piatră, expusă la Caracal),
• Crucifix (sculptură în lemn, expusă la Krapina, Serbia),
• Fereastra (sculptură în lemn, expusă la Oronsko, Polonia),
• Familia II (sculptură în lemn, expusă la Palm Beach, Florida),
• Captarea razelor (sculptură în piatră, expusă la Arad),
• Sfinx (sculptură în piatră, 1985, expusă la Tabăra de sculptură Măgura),
• Oameni ai pământului (șase piese sculptate în piatră, Pitești),
• Iancu de Hunedoara (sculptură în bronz, expusă la Hunedoara),
• Pasăre în zbor (sculptură în bronz, expusă la București),
• Evoluție (Timișoara, Monument închinat eroilor Revoluției din Decembrie 1989^[6]),
• Familia (sculptură în bronz, 2000, Topoloveni),
• Nodul generațiilor (sculptură în marmură, 2001, expusă la Pitești),
• Timpul (Monumentul Brâncuși de la Craiova).

De-a lungul anilor, a participat cu lucrări la expoziții din Belgia, Italia, Iugoslavia, Germania. Grecia. Turcia, Spania, S.U.A, Austria, Brazilia ș.a.m.d.^[4]

O parte dintre lucrările sale se găsesc în muzee și colecții particulare din București, Galați, Suceava, Câmpulung Moldovenesc, Ploiești, Târgu Jiu, Timișoara, Constanța, Bacău, Sibiu, Pitești, Topoloveni, dar și în străinătate, la Paris, Palm Beach, Madrid, Roma, Zurich, Moscova, Bruxelles, Viena și Geneva

În februarie 2013, un hoț a dat o spargere la casa din Otopeni care a aparținut sculptorului Gheorghe Iliescu-Călinești, de unde a furat cinci statuete din bronz și alamă evaluare la aproximativ 15.000 de euro. Hoțul a fost prins și statuetele au fost recuperate înainte de a fi vândute ca fier vechi

·         2003: Zoran Djindjic, premierul Serbiei, în urma unui atentat (n. 1952). Đinđić era hotărât să curețe Serbia de crima organizată, și a înființat „Tribunalul Special” cu un program de protecție a martorilor. Liderii crimei organizate, cu legături în fosta securitate sârbă și încă loiali lui Slobodan Milošević, s-au alarmat. Din ordinul fostului comandant al Unității de Operațiuni Speciale a securității iugoslave, Milorad „Legija” Ulemek, Đinđić a fost asasinat de soldatul lui Ulemek Zvezdan Jovanović la Belgrad la 12 martie 2003. Jovanović l-a împușcat din clădirea de peste drum de sediul guvernului Serbiei la ora 12:23 PM, nimerindu-l o dată în piept. Glonțul de mare putere tras cu arma Heckler & Koch G3 a intrat în inimă și l-a ucis pe loc. El a fost dus la spital, dar a fost declarat decedat după o oră. Ulemek a fost acuzat de comandarea crimei. El era unul dintre liderii clanului Zemun, o organizație mafiotă din Serbia. A fost arestat, judecat și condamnat pentru implicarea în unele dintre asasinatele și tentativele de asasinat care au marcat Iugoslavia în perioada dinaintea preluării puterii în Serbia de către Đinđić. Nataša Mićić, pe atunci președinte interimar al Serbiei, a declarat stare de urgență. Zoran Živković a fost ales ca succesor al lui Đinđić de către Partidul Democrat. La 23 mai 2007, doisprezece persoane au fost condamnate pentru asasinarea lui Zoran Đinđić. Printre condamnați s-a numărat și Ulemek, care, în cei patru ani dinaintea asasinării lui Zoran Đinđić, călătorise în Elveția, Austria, Macedonia, Grecia, Singapore și Croația cu pașaport fals, realizat pe baza unuia dintre pașapoartele brute furate de la consulatul croat din Mostar, Bosnia și Herțegovina în 1999. Ulemek, împreună cu Zvezdan Jovanović, au fost acuzați de conspirație pentru comiterea asasinatului de la 12 martie 2003. Trei dintre cei doisprezece condamnați, Milan Jurišić, Ninoslav Konstantinović și Vladimir Milisavljević sunt căutati.

·         2004: Finn Carling, scriitor norvegian (n. 1925)

·         2008: A  decedat in Bucuresti, actorul român de teatru și film Ovidiu Iuliu Moldovan; (n. 1 ianuarie 1942 ,sat Vișinelu, comuna Sărmașu, județul Cluj (interbelic), astăzi în județul Mureș). Pentru prodigioasa sa activitate in domeniul artei teatrale si culturii i s-au conferit importante premii si distinctii: Premiul Uniter pentru întreaga carieră (2004); medalia Meritul Cultural clasa I (1967) „pentru merite în domeniul artei dramatice”; Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor, Categoria D – „Arta Spectacolului” (7 februarie 2004), „în semn de apreciere a întregii activități și pentru dăruirea și talentul interpretativ pus în slujba artei scenice și a spectacolului”; De asemenea i s-a conferit post-mortem „Ordinul național „Steaua României”, în grad de cavaler, conferit post mortem la 15 martie 2008, prin decret al președintelui României.

·         2011 - A incetat din viata Joe Morello, unul dintre cei mai renumiti tobosari din istoria muzicii jazz, a facut parte din celebrul Dave Brubeck Quartet (n. 17 iulie 1928)

Sărbători

·        * În calendarul ortodox: Sf Cuv Teofan Mărturisitorul; Sf Ier Grigorie Dialogul, episcopul Romei; Sf Cuv Simeon Noul Teolog

Sfântul Cuvios Teofan Mărturisitorul, Sfântul Grigorie Dialogul, Episcopul Romei, Sfântul Simeon Noul Teolog - Icoană sec. XX, Mănăstirea Panahrantou, Megara (Grecia) – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto: doxologia.ro

·

·        * Gabon: Ziua națională. Aniversarea fondării Partidului Democratic Gabonez (1968)

·         *Mauritius: Ziua națională. Aniversarea proclamării independenței (1968)

Ziua internaţională împotriva cenzurii cibernetice

foto preluat de pe: wccftech.com

În fiecare an, la 12 martie este marcată Ziua internaţională împotriva cenzurii cibernetice, fiind o modalitate extraordinară pentru a atrage atenţia asupra libertăţii de navigare pe internet a fiecărei persoane pe fondul măsurilor luate de guvernele lumii privind programele de supraveghere în masă la adăpostul invocării raţiunilor de siguranţă naţională.

”Când dreptul tău la confidenţialitate digitală este ameninţat, la fel se întâmplă şi cu dreptul tău privind libertatea de expresie”, potrivit lui Gabriel Cubbage, director executiv al companiei AdBlock, conform www.amnestyinternational.com.

Reporteri Fără Frontiere şi Amnesty International au avut iniţiativa marcării acestei zile pentru prima dată la 12 martie 2008. Într-o scrisoare publică, Jean Francois Julliard, secretar general al Reporteri Fără Frontiere, şi Larry Cox, director executiv al Amnesty International, cereau factorilor decizionali ai companiilor Google, Microsoft şi Yahoo! să ia în considerare marcarea acestei zile.
cititi mai mult pe www.agerpres.ro

 

Romania – Ziua Gărzii Naţionale de Mediu

În fiecare an, la 12 martie, este sărbătorită Ziua Gărzii Naţionale de Mediu, marcând, astfel, data înfiinţării acesteia, de către Guvernul României, în anul 2003. Garda Naţională de Mediu este un corp specializat de inspecţie şi control, care urmăreşte respectarea legii în domeniul protecţiei mediului, în scopul prevenirii şi descurajării fenomenelor infracţionale.

Înfiinţarea Gărzii Naţionale de Mediu s-a impus ca o măsură pentru conservarea resurselor naturale şi pentru asigurarea unui mediu sănătos, în condiţiile creşterii numărului de factori care poluează mediul, a actelor şi a faptelor infracţionale la adresa fondului forestier şi cinegetic, precum şi a creşterii agresivităţii autorilor acestora, se arată pe site-ul oficial al instituţiei, http://www.gnm.ro.

Are atribuţii specifice în domeniul controlului poluării, controlului gestiunii deşeurilor, substanţelor şi amestecurilor periculoase şi în domeniul controlului biodiversităţii şi al ariilor naturale protejate.