5. /30 MARTIE 2022 - POEZIE
| Paul Verlaine | |
 Paul Verlaine | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [3][4][5][6]  Metz, Lorena, Franța |
| Decedat | (51 de ani)[3][4][5][6] Paris, Franța |
| Înmormântat | Cimitirul Batignolles[*] |
| Cauza decesului | cauze naturale (pneumonie) |
| Părinți | Nicolas Verlaine[*] Élisa Verlaine[*] |
| Căsătorit cu | Mathilde Mauté[*] |
| Copii | Georges Verlaine[*] |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Franța |
| Etnie | Francezi |
| Religie | ateu |
| Ocupație | poet eseist scriitor libretist[*] |
| Pseudonim | Pauvre Lelian[1], Pablo de Herlagnèz[1] |
| Limbi | limba franceză[2] |
| Studii | Lycée Condorcet[*] |
| Mișcare/curent literar | simbolism |
| Specie literară | genul liric |
| Note | |
| Premii | Prince des poètes[*] |
| Semnătură | |
 | |
| Prezență online | |
| Identificator titlu IMDb | |
Modifică date / text  | |
Paul Verlaine (n. 30 martie 1844 — d. 8 ianuarie 1896) a fost un poet francez. El aparține curentului simbolist și este unul dintre cei mai citiți dintre poeții francezi. Este privit de simboliștii francezi ca șef al curentului. A dus o viață de boem, de „poet blestemat”, ce contrastează în planul creației cu aspirația spre puritate și candoare. Versurile de început („Poeme saturniene”, 1866), cu reminiscențe din parnasieni și din Baudelaire, afirmă tonul său inegalabil prin viziunea dramatică asupra lumii, prin înclinația către melancolie, prin căutarea armoniilor. Verlaine cultiva o lirică a sentimentelor intime, a variatelor stări sufletești, într-o atmosferă crepusculară și vagă. Sunt versuri care se sustrag retoricii, de o armonie muzicală sugestivă, așa cum o demonstrează volumele sale: „Romanțe fără cuvinte” (1874), considerat cel mai valoros, „Înțelepciune” (1881), „Odinioară și altădată” (1885), „Iubire” (1888), „Elegii” (1893) etc. El afirma că arta înseamnă a fi absolut tu însuți și formulează, în versurile celebre din „Arta poetică” (1855), notele caracteristice ale esteticii simbolismului: „Muzica înainte de toate”; „Sucește gâtul elocinței”; „Nuanță, nicidecum culoare”.
NOTE
- 1844 Paul-Marie Verlaine se naște la Metz, tatăl său fiind militar în garnizoana orașului.
- 1845-1849 Perioade de sejur în diferite orașe din sudul Franței.
- 1851 Demisia din armată a tatălui său. Familia Verlaine locuiește la Paris.
- 1858 Trimite în atenția lui Victor Hugo prima sa poezie care ne este cunoscută: "Moartea".
- 1862 Obține un bacalaureat.[necesită citare]
- 1864 Tatăl său îl introduce, ca angajat, în diverse mărunte funcțiuni.
- 1865 Publică un articol despre Charles Baudelaire. După moartea tatălui său, rămâne să locuiască împreună cu mama sa.
- 1866 Pe speze proprii, reușește apariția volumului "Poèmes saturniens".
- 1867 Publică sub pseudonim, pe ascuns, în Belgia, volumul "Les Amies, scènes d’amour sapphique", plachetă condamnată în anul următor, pentru a fi distrusă, de către un tribunal din Lille.
- 1869 O întâlnește pe Mathilde Mauté de Fleurville, cu care poetul se va căsători în anul urmator. Publică "Fêtes galantes".
- 1871 Începe relația de prietenie homofilă cu poetul Arthur Rimbaud. Se naște fiul poetului, Georges Verlaine.
- 1872-1874 Verlaine se separă de Mathilde și are o relație tumultuoasă cu Rimbaud, în urma căreia Verlaine va fi condamnat la închisoare pentru ultragiu la moralitate publică de un tribunal din Belgia. În timpul detenției primește ediția plachetei "Romances sans paroles".
- 1875-1879 După expulzarea sa din Belgia, o tentativă eșuată de conciliere cu Mathilde și o nouă dispută violentă cu Rimbaud, Verlaine predă franceza și desenul în diferite școli din Anglia și Franța. Poetul are o relație pasională cu un elev de-al său, Lucien Létinois, până la moartea acestuia in 1883.
- 1880 Publică pe cheltuială proprie, volumul "Sagesse"
- 1884 Publică "Poetès maudits".
- 1885 Publică "Jadis et Naguèrre", care conține și "Art poétique", poezie devenită manifest al poeților simboliști. Se încheie procesul de divorț, din care iese ruinat și este din nou, condamnat la închisoare.
- 1886-1887 După moartea mamei sale, starea de sănătate i se degradează și urmează lungi perioade de convalescență în spitale și aziluri.
- 1888-1889 Într-un articol, Jules Lemaître consacră gloria lui Verlaine, considerat ca lider al "decadenților". Debutul unei prietenii pasionale, deși platonice, cu tânărul pictor F.A. Cazals.
- 1890 Publică prin subscripție "Dédicaces" și pe ascuns, în Belgia, "Femmes".
- 1891 Deja având o legătură cu Philomène Boudin, o cunoaște pe Eugènie Krantz, cea care îi va sta alături la moarte. Se împarte între cele doua "dragi prietene".
- 1892-1893 Ține conferințe în Olanda, Belgia, Lorena și Anglia.
- 1894 Este fondat un Comitet pentru sprijinul lui Verlaine. Apare o noua ediție, mult mărită, a volumului "Dédicaces".
- 1896 După o perioadă de boală, la 8 ianuarie, Paul Verlaine decedează la Paris, în urma unei congestii pulmonare.exac
Ce vin sa-l farmece bizare masti;
În cântec de lauta, dansând, ies
Tristeti, de sub vopselele grotesti.
Cântând în modul lor minor iubirea
Puternica si viata oportuna,
Nu par sa stie ce e fericirea
Si cântul lor se pierde-n clar de luna,
În clar de luna, blând ca o-alinare,
Ce face pasari sa viseze-n ramuri,
Sa hohoteasca de extaz izvoare,
Izvoare mari si zvelte, printre marmuri.
(Traducere de Aurel Oancea)
Trec doua umbre-n ceasul cenusiu.
Li-s ochii ofiliti, au buze moi
Si deslusesti cu greu ce-si spun in doi.
In parcul vechi si rece si pustiu,
Nalucile isi fac trecutul viu.
-Iti amintesti extazul nostru vechi?
-Ce tot imi torci trecutul in urechi!
Dar astazi, ma mai strigi pe nume tu
Si-n vis iti mai rasar eu oare? - Nu.
-Ah, zile dragi cum altele n-om sti,
Cand gurile ni se uneau! - O fi...
-Ce bolti albastre, ce sperante mari!
-Speranta-i azi prin norii funerari.
Si astfel merg starnind ovazu-n drum
Si noaptea ii aude doar, prin fum...
Prea neagra iedera pe ram.
Cad jertfa deznadajduirii,
De cum te misti, ca nu te am.
Prea bland si prea albastru cerul
Si valurile-n larg prea verzi...
O frica m-a patruns ca gerul,
Ca fugi, te pierd si ca te pierzi.
Ma oboseste merisorul,
Luciosul ilexului strai
Si campul infinit ca dorul,
Dar nu si tu, iubire, vai!
Pe-ntreaga-mi fiinţă,
Orice vis s-a stins.
Dormi, orice dorinţă.
Nimic nu mai vreau
Nu mai ştiu ce este
Nici bine, nici rău,
Ce tristă poveste!
Ca un leagăn sunt
Mişcat fără vrere
Pe-un gol de mormânt
Tăcere! Tăcere!
| Ion Gorun | |
.jpg) Ion Gorun | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Alexandru I. Hodoș |
| Născut | 30 decembrie 1863 Roșia Montană, comitatul Alba de Jos |
| Decedat | (65 de ani) București, România |
| Căsătorit cu | Constanța Hodoș |
| Naționalitate |  română |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | jurnalist, scriitor |
| Pseudonim | Ion Gorun |
| Limbi | limba română |
| Studii | Universitatea din București |
| Activitatea literară | |
| Operă de debut | Câteva versuri, 1901 |
| Modifică date / text | |
BIOGRAFIE
A fost fiul lui Iosif Hodoș, vicecomite al Zarandului, membru al Academiei Române, și al Anei, fiica lui Simion Balint, unul dintre fruntașii Revoluției de la 1848 din Transilvania. A fost fratele scriitorului Enea Hodoș și al bibliografului Nerva Hodoș.
Urmeză liceul la Brașov și Sibiu în perioada 1876 - 1880, apoi urmează doi ani de zile cursurile Facultății de Medicină, după care se retrage și merge la Litere, unde obține licența în 1888. Se înscrie și la Facultatea de Drept, dar o abandonează.[1]
Lucrează în redacția revistei liberale Națiunea. În anii 1893 - 1894 a fost secretar de redacție la Vieața și la Povestea vorbei în 1896 - 1897. Conduce revista Viața nouă și a fost redactor la Românul din Arad.[1]
Editează revistele Pagini literare cu Artur Stavri, în 1899 - 1900, Viața literară și artistică cu George Coșbuc, între 1906 și 1908, Revista noastră cu Constanța Hodoș, Războiul popoarelor între 1914 - 1916, Astra între anii 1915 - 1918. Mai colaborează la Sămănătorul, Vatra, Fântâna Blanduziei etc.[1]
A debutat cu versuri în Convorbiri literare sub pseudonimul Castor în anul 1889. Debutul editorial a avut loc în anul 1901 cu volumul Câteva versuri.[1]
OPERA
.jpg)
- Câteva versuri, București, 1901;
- Alb și negru, București, 1902;
- Robinson în țara românească, București, 1904;
- Taina a șasea, București, 1905;
- Lume necăjită, București, 1911;
- Știi românește?, București, 1911;
- Fata cea frumoasă, București, 1916;
- Nu te supăra, București, 1922;
- Obraze și măști, București, 1922;
- Sub pământ, București, 1922;
- A. Vlahuță, omul și opera. O reprivire, București, 1928;
- Lacrimi pentru Octavian Goga, Cluj, 1938;
- Scrieri alese, ediție îngrijită de Lidia Munteanu și Vasile Netea, prefață de Vasile Netea, București, 1983.
Traduceri
- Oscar Jager, Istoria romanilor, București, 1885;
- Goethe, Faust, București, 1906;
- H. Ibsen, Stâlpii societății, București, 1911;
- Immanuel Kant, Spre pacea eternă, introducerea traducătorului, București, 1918;
- Alexander Dumas-tatăl, Contele de Monte Cristo, București, 1922;
- August Strindberg, Frânturi din viața omenirii, București, 1924;
- Karl May, Opere complete, vol. I: Winetu, omul preriilor, București, 1924;
- Ivo Voinovici, Sirena, București, 1925;
- Lewis Wallace, Ben Hur, București, 1931.
Țăranii stau, se-ndoaie
Și-și șterg sudorile ce curg
Pe fețe, ca o ploaie.
Se duse și ziua de azi,
Se-ntunecă iar cerul…
Din somnul său de dup-amiazi
S-a deșteptat boierul.
Pleoapele i se desprind
Cu greu și-s înroșite,
Își simte capul vîjiind,
Picioarele-amorțite.
Căci toată seara-a ascultat
La game și la triluri
Și toată noaptea a danțat
Bostonuri și cadriluri.
De-abea avea cîte-un moment,
Prin colțuri de ferestre
Să facă cîte-un compliment
La fetele cu zestre.
Căci cel mai căutat era
Din cît era salonul,
Cum numai el se pricepea
Să ducă cotilionul.
Și-acum, de-atitea sărituri,
De-atîta oboseală,
Simțea de pe la-ncheieturi
Un fel de toropeală…
De la fereastră, plictisit,
Privind, ș-acu asudă…
Pe drum, spre casă au pornit
Țăranii rupți de trudă.
„Ah, iată, ăștia-s fericiți,
Se duc ca să se culce;
Sunt, poate, și ei obosiți,
Dar somnul le e dulce.“
Pe cînd sărmanul cavaler
Nu-i va simți dulceața…
La bal l-așteaptă iar și-l cer…
„Uă! ce grea e viața!”
Un dor cum n-aș putea să spun,
Pribegii pași mi-am îndreptat
Spre locul scump și depărtat,
Spre locul tainic și iubit
În care am copilărit,
Ce-n visuri cînd mă urmărea
Un rai pierdut mi se părea…
Și am rămas nemîngîiat,
Cum toate, toate s-au schimbat…
Din cîte-n vis m-au urmărit,
Nimica n-am mai regăsit,
Nici cerul blînd și mîngîios,
Nici cînt de pasăre duios,
Nici farmecul iubitei dulci,
Nici inima ce-aveam atunci.
Întinde crengile-i stufoase
Desface brațele-i vînjoase
În aer cald și liniștit.
Sunt ani… era numai o ghindă
Căzută-n praf și în noroi
De glod mînjită și de ploi
Și totuși izbuti să prindă.
Ideile mîntuitoare,
Hai, tăvăliți-le-n noroi!
Din glodul grămădit de voi
Vor crește mai triumfătoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu