8. /20 MARTIE 2022 - POEZIE
GEORGE TOPÂRCEANU
| George Topîrceanu | |||
 | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | 20 martie 1886 București | ||
| Decedat | (51 de ani) Iași | ||
| Înmormântat | Cimitirul „Eternitatea” din Iași  | ||
| Cauza decesului | cauze naturale (cancer de ficat[*]) | ||
| Naționalitate |  român | ||
| Cetățenie | România | ||
| Ocupație | poet, prozator, memorialist și publicist, | ||
| Limbi | limba română[1] | ||
| Activitatea literară | |||
| Specie literară | satiră, poezie lirică-satirică, proză satirică, publicistică. | ||
| Operă de debut | 1909 - Răspunsul micilor funcționari, replică parodică la Caleidoscopul lui A. Mirea. | ||
| Note | |||
| |||
| Semnătură | |||
 | |||
Modifică date / text  | |||
| Literatura română | ||
| Istoria literaturii române | ||
Evul mediu | ||
| Curente în literatura română | ||
Umanism - Clasicism | ||
| Scriitori români | ||
Listă de autori de limbă română | ||
| Portal România | ||
| Portal Literatură | ||
| Proiectul literatură | ||
George Topîrceanu (n. 20 martie 1886, București – d. 7 mai 1937, Iași) a fost un poet, prozator, memorialist, publicist și traducător român, membru corespondent al Academiei Române din 1936.
Date biografice[modificare | modificare sursă]
George Topîrceanu s-a născut în București la data de 20 martie 1886[2], ca fiu al cojocarului Gheorghe Topîrceanu și al Paraschivei, țesătoare de covoare la azilul „Doamna Elena", amândoi originari din părțile Sibiului.
Începe școala primară la București intre anii 1893 - 1895 și o continuă pe valea Topologului, la Șuici, județul Argeș, unde părinții se stabilesc o vreme. Revine la București și se înscrie la liceul Matei Basarab până în clasa a IV-a[3], apoi la Sf. Sava (1898 - 1906). După absolvire intră funcționar la Casa Bisericii, apoi, ca profesor suplinitor, cu pauze de șomaj și de viață boemă. În paralel, se înscrie la Facultatea de Drept (1906), pe care o părăsește pentru cea de Litere, fără a termina studiile.[4].
Prima încercare literară datează din timpul școlii primare și este primită cu răceală de colegul mituit cu „o peniță și doi nasturi” pentru a-i folosi de public [5].
Debutează încă din liceu, la 19 ani, publicând primele încercări, sub pseudonimul „G. Top” la revista umoristică Belgia Orientului (1904); a publicat și la alte reviste: Duminica, Spiruharetul, Revista noastră, Revista ilustrată, Sămănătorul, Neamul românesc literar, Ramuri, Viața socială a lui Nicolae D. Cocea. În 1909 publică în Viața românească parodia Răspunsul micilor funcționari, ca o replică la Caleidoscopul (1908) lui A. Mirea (pseudonim al lui Șt. O. Iosif și Dimitrie Anghel) prin care se face remarcat în lumea literară. Garabet Ibrăileanu (cu care întreține o interesantă corespondență), îl cheamă la Iași (1911), ca subsecretar de redacție la Viața românească (Topîrceanu: conferința „Cum am devenit ieșean",[6]).
Odată cu stabilirea la Iași, activitatea la Viața românească și influența lui Ibrăileanu, Topîrceanu abandonează faza adolescentină a creației sale, cu romantismul desuet, sentimentalizarea excesivă și tendințele vădite spre filozofarea retorică, pornind spre noi orizonturi poetice. La despărțirea de adolescență invocă clemența criticii postume:
- „O, indulgentă Critică postumă,
- Să nu le-nțepi cu vârful unui ac,
- Că, rând pe rând, baloanele de spumă
- În lacrimi grele iarăși se prefac. (Topîrceanu: Prefață).
Subsecretar, apoi secretar de redacție la Viața românească, aflată sub influența lui Ibrăileanu, Topîrceanu cunoaște și colaborează cu scriitori de frunte, precum Sadoveanu, Gala Galaction, Tudor Arghezi, Mihai Codreanu sau Hortensia Papadat-Bengescu, grupare aflată în luptă polemică cu sămănătorismul lui Nicolae Iorga sau cu modernismul estetizant și importat de la Sburătorul lui Lovinescu. Din această perioadă din ajunul Primului Război Mondial datează parodiile după Ion Minulescu, Nicolae Davidescu - promotori ai simbolismului și ai modernismului - sau după Dimitrie Bolintineanu și Mircea Dem. Rădulescu, cu retorismul lor patriotard-sforăitor și idilismul desuet[7].
Între 1912 - 1913, împreună cu M. Sevastos publică revista Teatrul.
În 1912 se căsătorește cu învățătoarea Victoria Iuga, cu care a avut un fiu unic, Gheorghe, dar căsnicia se va destrăma. Ulterior, se va înfiripa o poveste de dragoste discretă între el și poeta Otilia Cazimir.
În 1916 debutează editorial cu două volume: Balade vesele și Parodii originale.
La Iași încearcă să-și termine studiile de filozofie dar este mobilizat și participă la campania din Bulgaria, apoi la primul război mondial, căzând prizonier în primele zile, la Turtucaia (1916). Rămâne în captivitate până în 1918. Experiența celor două campanii și a prizonieratului va fi evocată în proza sa, Amintiri din luptele de la Turtucaia, (București, 1918), În ghiara lor... Amintiri din Bulgaria și schițe ușoare, (Iași, 1920) și Pirin-Planina, epizoduri tragice și comice din captivitate, (București, 1936).
Întors la Iași, redactează împreună cu Sadoveanu revista Însemnări literare, până la reapariția Vieții românești (1920), al cărei prim-redactor va fi. Prietenia cu Sadoveanu se reflectă și în Povestirile vânătorești, în care tovarășul de pușcă și de undiță este numit de Sadoveanu „prietenul meu, poetul”[8].
Volumele sale (Balade vesele și triste, Migdale amare, Scrisori fără adresă, Pirin-Planina) se bucură de succes de public și de presă, în special poezia, pentru care obține în 1926 Premiul Național de Poezie.
În anul 1934 începe în Revista fundațiilor regale, publicarea romanului satiric Minunile Sfîntului Sisoe (neterminat, publicat postum în 1938).
În 1936 este ales Membru corespondent al Academiei. Deși bolnav de cancer la ficat întemeiază împreună cu Sadoveanu și Grigore T. Popa revista „Însemnări ieșene” ca un ultim efort creator.
Primăvara lui 1937 îl prinde la Viena, într-un sanatoriu, de unde trimite ziarului Adevărul literar (23 mai 1937) un pamflet de solidarizare cu Sadoveanu, care fusese greu atacat în presa vremii și de protest față de huliganismul care lua amploare în presa română. Articolul acesta a fost publicat postum.
Poetul a murit într-o vineri, 7 mai 1937 la ora 13:30, în casa lui Demostene Botez, la Iași.[9]
Topîrceanu și critica literară[modificare | modificare sursă]
Este frapantă discrepanța dintre entuziasmul unanim cu care a fost primită opera lui Topîrceanu și poziția rece și denigrantă a criticilor vremii.
„ Dacă la vreo șezătoare literară apărea pe scenă Topîrceanu, sala izbucnea spontan în aplauze. Dar nu în aplauze reci, care manifestă o admirație cerebrală, ci un joc zglobiu al mâinilor, mărturie de mulțumire și plăcere...(Demostene Botez)”
Eugen Lovinescu, pornind de la premisa că umorul nu poate genera „marea poezie”, a redus Baladele și Parodiile la superficiale tablouri de natură, la ușoare strofe de spirit al unui „autor de cronici rimate”, „un reprezentant al democrației literare”. Această causticitate era alimentată de aversiunea lui Topîrceanu pentru modernism, în special simbolismul, curentul decadent cel mai activ de la începutul secolului XX[10], dar - posibil - și de relațiile tensionate dintre Lovinescu și Ibrăileanu, care l-a sprijinit pe Topîrceanu.
Evoluând de la sentimentalismul epigonic al începuturilor către o poezie impregnată de un umor parodic, autoironie și ușoară melancolie, Topîrceanu este o voce distinctă în poezia românească. Ironizând contrafacerea, poncifele poetice, moda "modernistă", el cultivă cu fantezie tradiții mai vechi ale lirismului românesc, situându-se în prelungirea unor filoane din George Coșbuc, Duiliu Zamfirescu, Dimitrie Anghel stăpân pe o tehnică rafinată a versificației.
- „Iar azi lirismul meu e clar, vezi bine,
- Căci tuturor își dăruie secretul,
- Dar ca să poți citi cândva în mine
- Tu nu-mi cunoști, Zoile, alfabetul.
- Zadarnic dar ne-amestecă vultoarea,
- Noi nu putem urma același țel...
- Și dacă totuși ți-am făcut onoarea
- Acestor aspre stihuri de oțel, —
- Când îmi citești poemele și proza
- Gândește-te la geamul lui Spinoza.”(Topîrceanu: Parodii originale - În loc de prefață, 1916)
Casa memorială „George Topîrceanu” din Nămăești[modificare | modificare sursă]
Casa memorială „George Topîrceanu” din Iași[modificare | modificare sursă]
Casa Memorială „George Topîrceanu” din Iași a aparținut scriitorului Demostene Botez, prieten cu George Topîrceanu. A fost construită la sfârșitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea. După ce în 1919 a fost sediul redacției revistei Însemnări literare tipărită sub direcția lui Mihail Sadoveanu și George Topîrceanu, (din colectivul de redacție mai făceau parte Garabet Ibrăileanu și Demostene Botez), imobilul este pus la dispoziția lui George Topîrceanu, în anul 1932. Acesta va locui aici până la 7 mai 1937, când, răpus de boala necruțătoare, va trece în neființă la numai 51 de ani și va fi înmormântat la cimitirul „Eternitatea” din Iași. Casa a fost donată în anul 1983 de proprietarii Teodor Neagu și Adrian Vulpe, Complexului Muzeal Iași. A fost renovată, și la 22 iunie 1985 a fost inaugurat acest obiectiv al Muzeului Literaturii Române Iași, cu un an înainte de sărbătorirea de către UNESCO a 100 de ani de la nașterea poetului.[11]
Casa Memorială „George Topîrceanu” a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Iași din anul 2004, având codul de clasificare IS-IV-m-B-04359.[12]
Opere[modificare | modificare sursă]
- Balade vesele și triste, București (1916).
- Parodii originale, București (1916).
- Amintiri din luptele de la Turtucaia, București (1918).
- Strofe alese. Balade vesele și triste, Iași (1920).
- În ghiara lor... Amintiri din Bulgaria și schițe ușoare, Iași (1920).
- Migdale amare, București (1928).
- Scrisori fără adresă, proză umoristică și pesimistă, București (1930).
- Pirin-Planina. Epizoduri tragice și comice din captivitate, București (1936).
- Minunile Sfîntului Sisoe, roman satiric neterminat, publicat postum (1938).
Traduceri
- William Shakespeare, Visul unei nopți de vară, Ed. Viața Românească, Iași, 1921.
Prezență în antologii[modificare | modificare sursă]
- Testament - Antologie de Poezie Română Modernă / Testament - Anthology of Modern Romanian Verse - ediția a doua (versiune bilingvă română/engleză) - antologator și traducător Daniel Ioniță, cu Eva Foster, Rochelle Bews, și Prof. Dr. Daniel Reynaud - Editura Minerva, Ianuarie 2015. ISBN 978-973-21-1006-5
Filatelie[modificare | modificare sursă]
În 1986, la un secol de la nașterea lui George Topîrceanu, serviciile poștale ale României au pus în circulație o marcă poștală cu valoarea nominală de 1 leu, care reprezintă portretul poetului.
Vecina
Mă cerţi mereu, dar nu sunt eu de vină,
Ci numai ochii, - ochii tăi, vecină, -
Că ţi-am făcut potecă prin grădină...
Adeseori tu laşi la geamuri storul,
Şi uşa ta e-nchisă cu zăvorul,
Dar tot mai viu s-aprinde-n mine dorul!
Şi tot mai des mă poartă necuratul
Spre zâmbetul din ochii tăi, cu sfatul
Pe care-l ţin ispita şi păcatul.
De dorul tău, de dragul suferinţei,
Când amăgit mi-oi pierde rostul minţii, -
Tu vrei să-mi las şi fraţii, şi părinţii?
Să leg acum ce nu se mai dezleagă,
Să ispăşesc viaţa mea întreagă
Păcatul greu că mi-eşti atât de dragă?
Decât să fug cu tine-n largă lume,
Ori singur eu, să nu-ţi mai ştiu de nume, -
Mai bine-mpacă-mi dragostea cu glume.
Zâmbind să-mi vindeci inima rănită,
Păstrează calda ochilor ispită,
Dar nu mai ţine uşa zăvorâtă!
Că tu ţi-nconjuri viaţa cu zăvoare
Şi clipele de-acum le laşi să zboare,
Când duclea tinereţe-i trecătoare...
De ce nu vrei să laşi în prag veşmântul
De datini grele ce-mi ucid avântul,
Că nu ne-ar şti nici vântul, nici pământul!
Când umbra nopţii cade peste vale,
Tu să m-aştepţi în pragul casei tale,
C-un văl uşor pe umerele goale.
Să vin, când luna nopţilor măiestre,
Frumoasă ca o fată fără zestre, -
Se uită lung şi tainic prin ferestre...
Balada călătorului
O, e-atât de bine când pe drumuri ninse
Întâlneşti o casă cu lumini aprinse,
Un ogeac din care se ridică fum,
Când te prinde noaptea călător la drum!
Sania coboară clinul de pădure.
Fug în urma noastră luminişuri sure
Şi-n singurătatea care ne petrece,
Peste vârf de arbori, asfinţitul rece
Străbătând podoaba crengilor subţiri
Luminează-n aer bolţi de trandafiri.
Dar amurgul palid a-nceput să scadă.
Noaptea, ca un abur, creşte din zăpadă.
Se ivesc departe măguri de hotar,
Într-un loc se face drum pustiu de car,
Şi-o fântână strâmbă pe lumina zării
Pare că sporeşte liniştea-nserării...
Drum de vis! E clipa mutei agonii
Când alaiul Nopţii zboară pe câmpii,
Când singurătatea umbrele-şi arată
Şi departe-n şesuri Ziua alungată
Lângă reci fruntarii alergarea-şi curmă,
Cu ochi mari de spaimă să privească-n urmă,
Să-şi adune-n locul unde-a-ncremenit
Peste sâni de gheaţă părul despletit.
Ca-ntr-o presimţire sufletul ţi-e-nchis.
Unde eşti? Îţi pare că trăieşti un vis...
Treci lăsând în urmă, la răspântii mute,
Umbre solitare şi necunoscute,
Treci ducând o parte din tristeţea lor,
Un suspin, o rugă, un zadarnic dor.
Iar târziu, când taina dimprejur te cheamă
Şi-ţi strecoară-n suflet un fior de teamă,
Singur cu povara cugetului tău
Te cuprind deodată lungi păreri de rău
După-o fericire care întârzie,
După câte n-au fost, dar puteau să fie,
După cele duse pentru totdeauna...
Astfel, cu mirare, te trezeşti când luna
Luminează somnul unei lumi din basme,
Iar omătul umple noaptea de fantasme.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
O, e-atât de bine când pe drumuri ninse
Întâlneşti o casă cu lumini aprinse,
Un ogeac din care se ridică fum,
Când te prinde noaptea călător la drum!
Câţi ca voi!
Sus, pe gardul dinspre vie,
O găină cenuşie
Şi-un cocoş împintenat
S-au suit şi stau la sfat:
- Ia te uită, mă rog ţie,
Cât de sus ne-am înălţat!...
Şi deodată, cu glas mare,
Începură amândoi,
Să cotcodăcească-n soare:
- Nimeni-nu-mai-e-ca-noi!...
Nimeni-nu-mai-e-ca-noi!...
Dar de sus, din corcoduş,
Pitulându-se-ntre foi,
Mititel şi jucăuş,
Le-a răspuns un piţigoi:
- Câţi-ca-voi! Câţi-ca-voi!...
Romanţă în stil vechi
Se stinge amurgul cu roşii văpăi,
Şi noaptea de vară
Coboară-n tăcere pe munţi şi pe văi,
Înaltă şi clară.
La marginea apei să-şi caute vad
O turmă s-abate.
Răsare şi luna din codri de brad,
În singurătate.
Măicuţele-n umbra părerii de rău
Se duc să se culce;
Din vale s-aude un glas de pârău
Sălbatic şi dulce.
Odihna s-aşterne pe sfântul lăcaş
Din vremea străbună.
Şi numai o fată cu dor pătimaş
Mai cântă sub lună.
Iubitul şi-aşteaptă s-o prindă în braţ
La poală de munte,
Şi lung s-o sărute cu dulce nesaţ,
Pe ochi şi pe frunte.
 | George Topârceanu Vara la tară... (Al. Depărăteanu) Locuinta mea de véră E la téră... Acolo era să mor De urît si de-ntristare Beat de soare Si pîrlit îngrozitor ! Acolo, cînd n-are treabă, Orice babă Este medic comunal. Viata ce aci papită E lipsită De confort occidental. Nu există berărie, Nici regie... Doar un hot de cîrciumar Care are marfă proastă Si-o nevastă Ce se tine c-un jăndar'. Cînd te duci pe drumul mare La plimbare, Este praf de nu te vezi: Trec, miscînd domol din coadă Spre livadă Ale satului cirezi. Si te poartă subt escortă O cohortă De tîntari subtiri la glas, Inzestrati la cap c-o sculă Minusculă Cu pretentie de nas... Cînd se ia cîte-o măsură, Lumea-njură Pe agentul sanitar Si-l întreabă fără noimă: - Ce-ai cu noi, mă ? Pentru ce să dăm cu var ?... Ale satului mari fete Fără ghete Ies la garduri pe-nserat... (Am văzut aci-ntro noapte Niste fapte Care m-au scandalizat !) Lîngă foc, o babă surdă Si absurdă Spune, ca si alte dăti, Tot povestea cu Ileana Cosînzeana, Plină de banalităti. Doarme-apoi adînc comuna... Numai luna Galbenă ca un bostan Iese, mare si rurală, La iveală Dintr-o margine de lan. Cînd si cînd un cîne urlă Ca din surlă... Carul-mare s-a oprit Suspendat, ca un macabru Candelabru, Peste satul adormit... Dar în zori încep cocosii Păcătosii, Ca să facă iar scandal, - Să te saturi de vieata Si dulceata Traiului patriarhal ! D-aia zic eu, prin urmare, Vorbă mare: Că de-acuma, să mă tai, Nu-mi mai trebuie altă cură În natură, Să mă duceti cu alai ! Meargă pictorii la tară Ca să piară De căldură si de praf ! Mie dati-mi străzi pavate, Măturate, - Dati-mi cinematograf ! Ca un fluture pe floare, Beat de soare, Pentru ce să mor asa ? Nu mai vreau tărănci naive, Primitive... Mie dati-mi altceva ! Dati-mi, dati-mi strada-ngustă Unde gustă Omul viata mai din plin, Cu trăsuri, femei cochete Si cu gete Încăltate cel putin ! |
VASILE POGOR
| Vasile Pogor | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | Iași, Moldova |
| Decedat | (72 de ani) Bucium, Buciumi, Iași, România |
| Înmormântat | Cimitirul „Eternitatea” din Iași |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | lingvist istoric de artă filozof istoric literar[*] critic literar[*] judecător filolog clasicist[*] traducător poet politician |
| Primar al municipiului Iași | |
| În funcție – | |
| Precedat de | Constantin Langa |
| Succedat de | Ioan Diamandi |
| În funcție – | |
| Precedat de | Nicolae Gane |
| Succedat de | Pandele Zamfirescu |
| În funcție februarie 1880 – | |
| Precedat de | Constantin Cristodulo-Cerchez |
| Succedat de | Nicolae Gane |
| Ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice | |
| În funcție – | |
| Precedat de | George Mârzescu |
| Succedat de | Petre P. Carp |
| Prefect al județului Iași | |
| Deținător actual | |
| Funcție asumată februarie 1866 | |
| Deputat al României | |
| Partid politic | Partidul Conservator |
| Alma mater | Universitatea din Paris |
| Modifică date / text | |
Vasile Pogor (n. , Iași, Moldova – d. , Bucium, Buciumi, Iași, România) a fost om politic, publicist și poet român, care a îndeplinit în mai multe rânduri funcția de primar al municipiului Iași.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Vasile Pogor s-a născut la data de 20 august 1833 în orașul Iași, ca fiu al comisului V. Pogor și al Zoei Cerchez. A studiat la pensionul Malgouverne din orașul Iași, după care (din anul 1849) și-a continuat studiile secundare, apoi cele juridice la Paris.
După revenirea sa în țară, a intrat în magistratură, lucrând ca membru la Tribunalul Iași (1857-1858) și la Curtea de Apel Iași (din 1859). A participat la coaliția politică care a complotat pentru detronarea lui Alexandru Ioan Cuza. După schimbarea regimului politic, Vasile Pogor este numit ca prefect al județului Iași (februarie 1866) și deputat în Adunarea Constituantă din 1866.
A fost inițiat la 14 martie 1866, în loja masonică ieșeană „Steaua României”, într-o lună de zile primind gradele de Companion și Maestru al aceleiași loji. La 5 noiembrie 1866, Marele Orient al Franței îi eliberează o diplomă, prin care îi recunoaște gradul 18.[1]
A deținut apoi funcția de vicepreședinte al Curții de Apel Iași (1869-1870, 1875-1876).
Intră în politică, ca membru al grupării "junimiste". După ce o scurtă perioadă deține funcția de ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice (20 aprilie - 23 mai 1870)[2], Vasile Pogor va fi ales în mai multe rânduri ca primar al municipiului Iași (februarie 1880 - 26 aprilie 1881, 7 iunie 1888 - 7 iunie 1891, 30 mai 1892 - 11 noiembrie 1894).
În calitate de primar al Iașului, Vasile Pogor s-a făcut remarcat prin următoarele:
- a fost artizanul proiectului Teatrului Național din Iași, în perioada administrației sale demarând lucrările de construire.
- este autorul unui proiect de realizare a unei căi ferate „Iași-Dorohoi direct prin Iași și nu prin Cucuteni”.
- a contractat un credit de 4.000.000 de lei, în data de 25 ianuarie 1891, pentru asfaltarea străzilor, construirea noului Abator și ridicarea a zece școli primare.
- în perioada administrației sale, au demarat lucrările de construcție a Băii Comunale și s-a dat startul la cele de canalizare a orașului.
Ulterior, Vasile Pogor a fost și deputat, devenind din anul 1891 membru fondator al Partidului Constituțional ("junimist"). A trecut la cele veșnice la data de 20 martie 1906 în localitatea Bucium (astăzi cartier al municipiului Iași).
Activitate literară[modificare | modificare sursă]
Vasile Pogor a fost unul dintre fondatorii societății Junimea și ai revistei Convorbiri literare, unde a colaborat cu versuri, scrieri în proză și traduceri. A tradus din Horațiu, Goethe, Hugo, Gauthier, Baudelaire ș.a.
Puținele sale poezii originale (Pastelul unei marchize, Melancolie, Magnitudo Parri, Sfinx egiptean ș.a) au totuși un aer de prospețime și o pronunțată nuanță de umor.
Poezie
Neam vine și neam să trece, iar pămîntul în veci stă,
Din visul zădărniciei aceasta mă deșteptă
Muritoriu că este omul, toți o știu și o simțesc
Dar puțini la adevărul vremelniciei gîndesc.
Iubirea acea de sine ce în lume mișcă tot
Din cuvîntătoriu îl face dobitoc pe om nitot.
Cu nadă înșălătoare îl zmulge din adevăr
Și-n prăpastia pierzării îl tîrîește de păr.
Decît toți a fi mai mare, în patria mea dorem
Și pentru pogorîtorii cei din mine o gătem.
Aceasta cum se lucrează ? Să lucrează prin păcat.
Ca să calc în așa treaptă, trebuie să fiu bogat,
Ca să adun bogăție urmeaz-a fi răpitoriu,
Crud, nemilostiv, sălbatec, mincinos și-nșălătoriu.
Dar bogați mai sînt și alții ; trebuie sau să-i zatresc,
Sau cu chipuri oarecare viclene să-i sărăcesc,
Și pe toți cei deopotrivă cu mine să-i împilesc
Și un drit cu osibire oarecare să-mi păstresc.
Sufletul să-l dau uitării, cugetul neascultat
Cu a sale mustrări toate să-l înnăduș prin păcat.
Sîngele celui deaproape să-l privesc neoțărît
Cum gîlgîiește cu spumă de mîna mea omorît.
Văduva și sărmanul aceluia să-l privesc
Îmbrăcat în haine negre la ușa mea cum zvoresc,
Să văd muritori de foame să-i văd goli și umiliți.
Strîngînd fărmături din masă pe supt păreți osîndiți.
Fără îngrețăluire să știu de a lor avut
Prin crîncenă sîlnicie că a-l răpi am putut.
Pe patria-mi ticăloasă, aceea ce m-au născut
Ce m-au adăpat ci șaăte și-n sînul ei m-au crescut.
Să o vînd la orișicine va voi a o prăda,
Obezile ca s-o lege eu să grăbesc a le da.
Pe fiii săi cei durelnici prin vînzare să-i zăresc,
Pe lăcuitorii pacinici, care sînt și ai miei frați,
Cruzimei spre sfășuire să-i privesc de mine dați.
Norodul în pătimire prin a mea faptă adus
Și în giugul nedreptății suspinînd de mine pus
A sale ohtări și lacrămi, gemătul întristatoriu,
Să-mi fie din nesimțire un organ veselitoriu.
Tot să răstorn pentru mine, tot să sfarm și să zdrobesc.
Tot focului mistuire și sîmcelii să jărfesc,
Și prin așa sîngerate și încumplite urmări
Scara cătră înălțime să-mi zidesc din sfărîmări.
Dar iată că sînt om mare, căci de mine toți se tem,
Toți supt toiag de fer rece suspină și plîng și gem.
Pînă cînd însă acestea toate am putut să le fac,
Anii vrîstei mă dărmară și în patul morții zac.
Fără să știu vreodată pofta mea a-mi sătura
Fără să pociu în viață un ceas a mă bucura.
Înfășurat de durere de ostenele dărmat,
De grija a face răul ca de un vierme săpat,
Pîngărit în fapte rele de cugetul mieu muncit
Văd minutul acel groaznic al morții că au sosit.
Cu cît puterea trupească s-apropie spre sfîrșit,
Cu atîta să întartă cugetul spre dosădit,
În oglinda minții mele el îmi arată pe rînd
Cît am făcut fapte rele și ce m-așteaptă curînd.
Mustrarea lui acea dreaptă o sîmpt bine, dar tîrziu :
Că într-o clipală iată voi înceta a fi viu.
Ce-au fost dar a mea viață ? Un durelnic valmașag
De cruzimi, de prigonire și de cumpliri înșirat.
Un suflet plin de păcate, la giudețul strașnic duc.
Ce Mi-a folosi c-a zice, după vreme, un nepot,
Dobitoc fără sîmțire, fără carne, fără bot :
„Dovedesc prin documenturi că de-a dreptul mă pogor
Tot din spiță bărbătească din Vasilie Pogor” ;
Cînd dezbrăcat de sîmțire și în stihii desfăcut
Nu voi auzi din aer nici nu voi sîmți din lut,
Cînd focul ce zădărește patimile sufletești
Și apa care dă vlagă vînzoșiei cei trupești,
Întoarse la a lor vecinic și îmbelșugat izvor
Nu vor mai lucra în trupul pomenitului Pogor ?
Dar neam trece și neam vine, iar pămîntul în veac stă
Acest adevăr prostatic pentru ce mă întristă,
Cît în mormînt mă făcură a mea țărnă să o cerc,
În vreme ce ieu sînt încă într-a viețuirei cerc ?
Iaste pentru că văd oare pe un falnic muritoriu
Lacom, nedrept și năpraznic, egoist și răpitoriu ?
Ce puținare de suflet și de frică în zadar
Cînd toate sînt trecătoare cîte vecinice să par !
Cînd adevărul nu poate să stea mult mistuit ,
Nici omul drept în uitare să zacă înnădușit !
„Ca p-a Livanului chedru pe păcătos l-am văzut
Înlățîndu-să spre nouri, dar după puțîn căzut
Nu mai era în ființă nici locul nu i-am aflat ;
Cînd pe a dreptului rudă nicăiuri n-am tîmpinat,
Nici cerșitoare de pîine și nici lipsită de dar,
Ca roa din cer pe dînsa să varsă milă și har.”
Într-a lucrurilor fire dreptul are scutitoriu
Și așăzămîntul vecinic îi iaste răsplătitoriu ;
A nedreptului palaturi, pustiirei trist lăcaș,
Ajung în curînd să fie cucuvearcilor sălaș.
Și pristolul întru care lacomul său proslăvea
Cu averea ce din lacrămi adunată o avea
Acel poliit cu aur, acel lucit cu pocost
Mîrșavilor tîrîtoare îl vezi pustiu adăpost.
Sala înfrumusățată cu orhestră de cîntat
Liliacului de noapte rămîne spre încuibat.
Din zgomotul acel vesăl, ce într-însa răsuna,
Cînd măgulitorii vremii acolo să aduna,
Abia aud în răstîmpuri, duioasăle glăsuiri
A cucuvearcii ce plînge grozavele răsipiri
Galeriile surpate, stîlpii sfărîmați și căzuți,
Piste aur, piste lustru îi văd cu mușchi învăscuți.
Scările ce să văd roasă, de ominescul picior,
Agiung să fie străpusă de troscot și urzîșor.
Și fereastra întru care ceranile înflorea,
Sfredelită de un șarpe ce să sorește pe ea.
Răpitoriul ca o ceară în puțîn îl văd topit
Într-un moștean ce îl lasă după sîne ticăit.
Averile lui în pradă, numile lui blăstămat ;
Rugul neamului său pică veșted, slab și defăimat.
Și ca unul ce-n viață tuturor au fost pismaș,
În tot omul după moarte își lasă cîte-un vrășmaș.
Cel slab rămîne la dînsul și dreptul a-l cerceta,
Sărmanul moștenirea părințască a-și căta.
O văduvă întru lacrămi are de a jălui
Averea ce răpitoriul căuta a-i mistui,
Cel puternic răsplătirea vînează a-și izbîndi,
De împilarea în care să sîlea a osîndi.
Toți zîcînd cu a lui stare au ceva a descurca,
Și ponos pe a lui nume și blăstăm a-i arunca
Iar a norodului lacrămi, pe care el le-au prădat,
Ca puhoiul cel năprasnic cel mai strașnic întărtat.
Îneacă, răstoarnă, spală, tot cee ce-au mai rămas
După vrednicul de ură al egoismului pas.
Ciudat, nu?
venim din materialismul lui marx
cu naivitatea lui platon
spre filozofii regi
si stii ca nu stim
si oare nietsche avea dreptate ?
cu siguranta ca nu
ca dreptatea lui ar fi fost o nedreptate
ca a unor copii ramasi orfani
iar noi nu suntem orfani,
poate A plecat
dar cu siguranta SE va intoarce
(a dat la stiri ca i-au gasit trupul fetitei)
sigur A plecat
sau poate nu
se fie acesta Purgatoriul ?
iar am avut senzatia aceea ciudata de deja-vu
probabil mi-e teama
ciudat, nu ?
IOANID ROMANESCU
Ioanid Romanescu, născut Valentin Tudose (n. 4 octombrie 1937, Voinești, jud. Iași – d. 20 martie 1996, Iași) a fost un poet român. Este fiul Margaretei (născută Ivașcu) și al lui Teodor Tudose, muncitor. Își începe învățătura în satul natal și urmează la Iași Școala Normală „Vasile Lupu" (1951-1955) și Facultatea de Filologie a Universității „Al. I. Cuza" (1962-1968). Trece prin mai multe slujbe: profesor la Românești (1955-1957), profesor și director de cămin cultural la Voinești (1961-1962), corector la revista „Ateneu" (1965-1969), inspector la Casa Județeană de Creație Iași (1970-1972), redactor la revista „Convorbiri literare" (din 1972). S-a pensionat pe motive medicale în 1981.
Între anii 1955-1957, a fost învățător la școala Românești, de aici provenind și pseudonimul său literar.
A fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iași.
Volume publicate[modificare | modificare sursă]
- Singurătatea în doi (Editura pentru Literatură, București, 1966) - prefață de Otilia Cazimir;
- Presiunea luminii (Ed. Tineretului, București, 1968);
- Aberații cromatice (Editura pentru Literatură, București, 1969);
- Poeme (Ed. Junimea, Iași, 1971);
- Favoare (Ed. Cartea Românească, București,1972);
- Baia de nori (Ed. Junimea, Iași, 1973);
- Poet al uriașilor (Ed. Eminescu, București, 1973);
- Lavă (Ed. Albatros, București, 1974);
- Paradisul (Ed. Junimea, Iași, 1975);
- Energia visului (Ed. Junimea, Iași, 1977);
- Trandafirul sălbatic (Ed. Cartea Românească, București, 1978);
- Nordul obiectelor (Ed. Junimea, Iași, 1979) - prefață de Marian Popa;
- Cele mai frumoase poezii (Ed. Albatros, București, 1985);
- Orpheus (Ed. Junimea, Iași, 1986);
- Accente (Ed. Junimea, Iași, 1981);
- Magie (Ed. Eminescu, București, 1982);
- Demonul (Ed. Cartea Românească, București, 1982) - postfață de Marian Popa (ediție selectivă în colecția „Hyperion");
- Flamingo (Ed. Junimea, Iași, 1984);
- A doua zi (Ed. Albatros, București, 1985) - prefață de Laurențiu Ulici (colecția „Cele mai frumoase poezii");
- Zamolxis (Ed. Cartea Românească, București, 1988);
- Școala de poezie (Ed. Junimea, Iași, 1989);
- Morena (Ed. Junimea, Iași, 1991);
- Dilatarea timpului (Ed. Cartea Românească, București, 1991);
- Urania (Ed. Princeps, Iași, 1992);
- Dilatarea timpului (Ed. Minerva, București, 1993) - prefață de Costin Tuchilă (ediție selectivă);
- Mississippi (Ed. Porto-Franco, Galați, 1993);
- Noul Adam (Ed. Junimea, Iași, 1994);
- Paradisul (Ed. Eminescu, București, 1996) - postfață de Ioan Holban;
- Lovitura de maestru (Ed. Timpul, Iași, 1997).
Traduceri[modificare | modificare sursă]
- Odele Mării Egee. Poeți greci contemporani (Ed. Albatros, București, 1990) - în colaborare cu Andreas Rados.
Poetul Ioanid Romanescu a fost distins cu Premiul Asociației Scriitorilor din Iași (1972, 1977), Premiul Uniunii Scriitorilor (1981, 1995), Premiul Academiei Române (1986), Premiul Asociației Scriitorilor din Republica Moldova (1992).
Referințe critice[modificare | modificare sursă]
„Poezia lui Ioanid Romanescu are ca temă centrală condiția existențială a poetului : raporturile sale cu semenii, poziția sa specială față de bunul simț comun care ordonează viața celorlalți, fanteziile boemei, dramele sale lirice, aspirațiile sale ideale mereu neînțelese. Cu alte cuvinte, destinul poetului, și nu destinul poeziei. Un „eu" hipertrofiat invadează universul („am umplut lumea cu tablouri / pe care numai eu le văd"), îl ia în posesie, îl sfidează uneori printr-o viziune sarcastică, alteori abordând o falsă umilință care reușește să umilească la rândul ei falsele valori practice." DANA DUMITRIU
„Ioanid Romanescu redescoperă un univers poetic al anilor '46, surprinzător. (....) Sub o formă aparent prozaică, poetul relatează, de fapt, mici drame petrecute într-un microcosmos, drame care se extrapolează cu dificultate. Găsim aici și puțină frondă practicată altădată de către Tonegaru, Geo Dumitrescu, Crama, Popovici." EUGEN BARBU
A doua zi
M-am născut în octombrie patru,
dar figurez în acte născut a doua zi,
am așteptat scrisoare de la tine,
dar a venit abia a doua zi,
eram sărbătorit, am foarte mulți prieteni,
dar ei și-au amintit abia a două zi,
pe masa doctorului am pus flori,
dar am primit un zâmbet abia a doua zi,
de câte ori vorbesc sunt o fantomă
pentru că sunt văzut abia a doua zi,
cu toate-am vrut să mântui brusc
și încă mai amân pentru a doua zi,
chiar și aceste versuri le-am scris mâine
pentru că mâine e a doua zi,
a doua oară nu mai vin pe lume, însă a doua oară voi trăi.
Fum
Țigarea - eterna hrană a așteptării
mărunta lumină la care se încălzește singurătatea
arderea abia văzută a cablului vieții mele
până la dinamita pe care moartea mi-o puse
într-un loc secret
țigarea - indiciul drumului meu în noapte
prietenul desăvârșit otrava mea
cântecul mut
speranța și durerea speranței deșarte
semnul că mă apropiu
semnul că mă îndepărtez
semnul răbdării de a privi cum crește o floare
semnul de a pleca neînțeles
țigarea-mi luminează gura care plânge
și ochiul tremurând întredeschis
ca o țigară ard și eu pe buza lumii
apoi voi sta un timp la margine de drum
un capăt de țigară peste care a nins
Trandafirul sălbatic
Tăiat de viscol, pare că aleargă -
străini care nu știu cărarea atunci omătul nu-l mai rup:
înnebuniți, cu groaza-n spate
se-ntorc și spun c-au văzut lup
zadarnic alte anotimpuri
îl spală în torente -
acolo, pe câte poate, maschează trecătorii
care-i îngrașă locul din jur cu excremente
dar pe când arbori în păduri
se prăbușesc ruinați de topoare,
el neclintit rămâne - se apără cu spinii
și cu fantoma lui tulburătoare
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu