1. /14 APRILIE 2022 - ISTORIE PE ZILE> Evenimente< Na;teri

EVENIMENTE

• 70 - Asediul Ierusalimului – Titus, fiul imparatului roman Vespasian, inconjoara cu patru legiuni capitala evreilor.

  

  Asediul Ierusalimului (70) Parte a Războaielor Iudaico-Romane. Jefuirea Templului-gravura de pe Arcul lui Titus – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  Cu puțin timp înainte de luna plină din primăvara anului 70 d.Hr. Titus se află în fața Ierusalimului, cu o forță militară uriașă. Pe toate străzile și pe toate drumurile se rostogolesc spre oraș coloane cum Iudeea nu a mai văzut nicicând. Se apropie legiunile V, X, XII și XV, însoțite de cavalerie, trupe de geniu și alte trupe auxiliare, aproape 80.000 de oameni! În Orașul Sfânt e forfotă; pelerinii au venit din toate colțurile lumii pentru sărbătoarea de Pesach. Ciocnirile dintre elementele extreme ale zeloților și tabăra moderaților se suprapun peste pioasele rugăciuni; pe drum rămân morți și răniți. 

  

  Asediul Ierusalimului (70) – “Masacrul”

• 193 - Septimius Severus este proclamat imparat roman de catre armata din Illiricum ( in Balcani).

  

  Septimius Severus – foto: ro.wikipedia.org

  Lucius Septimius Severus, cu numele întreg Lucius Septimius Severus Augustus, (n. 11 aprilie 146, la Leptis Magna, Africa – d. 4 februarie 211, la Eboracum, Britannia) a fost împărat roman din 14 aprilie 193 până în 211. Cu el a început accederea la putere a provincialilor având ascendență neromană și dinastia Severilor, al căror eponim este. Este singurul împărat născut în Provincia Africa – in imagine, Lucius Septimius Severus, bust din alabastru aflat la Muzeul Louvre.

• 966 - Dupa casatoria cu printesa crestina Dobrawa de Boemia, regele polonez Mieszko I se converteste la crestinism, fapt considerat de istorici momentul fondarii statului polonez.

• 971 - Împăratul bizantin Ioan I Tzimiskes, (925 – 10 ianuarie 976) ii alunga pe rusii kievieni din Preslav ( actuala Bulgarie). A fost împăratul Imperiului Bizantin de la data de 11 decembrie 969, până la 10 ianuarie 976.

  

  “Intalnirea lui Sviatoslav cu imparatul Ioan Tzimiskes“. Autor: Klavdii Vasilievici Lebedev (1852–1916) – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

  Dupa infrangerea de la Preslav, Sviatoslav s-a refugiat in cetatea Durostorum, la Dunare, unde dupa un asediu de trei luni a cerut bizantinilor pace . Rușii au restituit bizantinilor Durostorul, au eliberat toti prizonierii, permitandu-li-se retragă din Moesia (teritoriul Bulgariei de azi) și să se reîntoarcă în patria lor.

• 1205 - Bătălia de la Adrianople (1205) dintre bulgari și cavalerii Crucii ai lui Balduin I de Constantinopol.

  

  Bătălia de la Adrianople (14 aprilie 1205) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

  In contextul desfășurării Cruciadei a patra și al constituirii în 1204 a Imperiului Latin la Constantinopol (1) de către cruciați, Ioniță Caloian (2) și-a oferit serviciile, propunând o alianță noului conducător de la Constantinopol, împăratul Balduin I. Oferta sa a fost refuzată de către cruciați, Imperiul Latin exprimându-și intenția de a-și impune dominația asupra tuturor teritoriilor care au făcut vreodată parte din Imperiul Bizantin, așadar și asupra celor stăpânite de către țarul vlaho-bulgar. Conflictul mocnit dintre cele două puteri a fost precipitat de către aristocrația greacă din Tracia, care s-a revoltat împotriva latinilor în 1205 și l-a chemat în ajutor tocmai pe Ioniță Caloian, promițând acestui supunere.

• 1457 - Batalia de la Orbic – La Orbic, ţinutul Neamţului, are loc victoria noului domn Ştefan cel Mare al Moldovei asupra fostului domnitor Petru Aron.

  

  Ștefan cel Mare  – foto preluat de pe historia.ro

  La 14 aprilie 1457, la Orbic, în ţinutul Neamţului, astăzi Buhuși, jud.Bacău, are loc victoria noului domn Ştefan cel Mare al Moldovei asupra fostului domnitor Petru Aron. Ultimul se retrage la poloni, cedandu-le acestora cetatea Hotinului. În aprilie 1457 Ștefan cel Mare ajunge în Moldova pentru a lua tronul.

  Avea o oaste comuna din circa 6000 de moldoveni din Țara de Jos a Moldovei, de unde era el, dar și din munteni ai lui Vlad Țepeș. Petru Aron strânge în grabă o armată. În dreptul satului Doljești, unde Siretul face un meandru și unde se întâlneau ținuturile Romanului, Sucevei și Hârlăului se dă pe 12 aprilie o luptă (Bătălia de la Doljeşti) în urma căreia Ștefan cel Mare iese victorios.

  Pornește apoi, urmărind cursul râului Moldova, să prindă din nou oștile lui Petru Aron. În ținutul Neamțului, la Orbic, pe 14 aprilie, în Joia Mare, oastea lui Ștefan cel Mare biruiește și Petru Aron vodă este silit să ia calea pribegiei în Polonia. La locul numit Direptate, pe Siret, țara îl aclamă pe Ștefan cel Mare drept domn al Moldovei, iar mitropilitul Teoctist îl unge cu mir. Locul purta numele de Direptate deoarece aici se obișnuiau a se ține toate judecățile cele mari, toți oamenii putând veni să asiste sau să facă vreo plângere.

• 1574: Victoria de la Jiliștea a lui Ioan Vodă cel Viteaz, domn al Moldovei (1572 –1574), împotriva turcilor.
• 1758: Rinocerul Clara, care timp de 17 ani a făcut turul Europei, moare la Londra. Acesta este primul rinocer care a făcut demonstrații în captivitate. 

• 1828 - La 14 aprilie 1828, stil vechi (26 aprilie 1828, stil nou) începe Războiul ruso-turc 1828-1829. Trupele Rusiei ţariste trec Prutul şi în cîteva zile ocupă Moldova şi Muntenia. În locul domnilor celor două principate, care se retrăseseră, se instituie o administraţie militară rusă, în frunte cu contele Pahlen, numit preşedinte deplin împuternicit al adunărilor (divanurilor Moldovei şi Valahiei). Războiul a durat pînă la 2 septembrie 1829, stil vechi (14 septembrie, stil nou).

  

  Războiul Ruso-Turc (1828–1829) – Bătălia de la Akhaltsikhe (1828) – foto: ro.wikipedia.org

• 1828 - Lexicograful și publicistul american Noah Webster și-a însușit drepturile de autor ale primei ediții a dicționarului care-i poartă numele.

  

  Noah Webster, Jr. (October 16, 1758 – May 28, 1843) – Noah Webster in an 1833 portrait by James Herring – foto: en.wikipedia.org

• 1839 - Apare la Iaşi, Moldova, sub conducerea lui Gheorghe Asachi, periodicul Foaie sătească a Principatului Moldovei. Periodicul conţinea suplimente consacrate agriculturii, industriei şi negoţului. Foia sătească a Principatului Moldovei a apărut pînă la 6 iulie 1851.

• 1849 - Kossuth Lajos proclama Ungaria stat independent, dar interventia habsburgica si tarista duce la inabusirea in sange a revolutiei declansate la 15 martie 1848 .

  
  Lajos Kossuth(foto:britannica.com.)

• 1865 - Abraham Lincoln este impuscat de John Wilkes Booth si moare a doua zi.

  

  Procesiunea funerara a presedintelui Lincoln – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

  

  14 aprilie 1865: Recompensa pentru capturarea conspiratorilor asasinatului lui Lincoln, ilustrate cu printuri fotografice ale lui John H. Surratt, John Wilkes Booth și David E. Herold – foto: ro.wikipedia.org

• 1879: Agenția diplomatică a României la Belgrad este ridicată la rangul de legație.
• 1884 - Apare la Sibiu, Transilvania, ziarul politic şi cultural Tribuna, condus între 1884 şi 1886 de Ioan Slavici. Ziarul Tribuna va apărea pînă pe 16 aprilie 1903.
• 1891: A fost semnat Acordul de la Madrid în problema Convenției internaționale de combatere a mărcilor false privind proveniența mărfurilor.

• 1912 - Vasul de pasageri RMS Titanic lovește un iceberg în Atlanticul de Nord la ora 11:40pm (se va scufunda în dimineața zilei de 15 aprilie).

  

  RMS Titanic plecând din Southampton pe 10 aprilie, 1912 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  RMS Titanic a fost cel mai mare pachebot din lume când a plecat în călătoria sa inaugurală din Southampton, Anglia cu destinația New York, pe 10 aprilie 1912. La patru zile de la plecare, la ora 23:40 în data de 14 aprilie 1912, s-a ciocnit de un aisberg și s-a scufundat la ora 2:30 în dimineața următoare. În urma naufragiului și-au pierdut viața 1514 persoane din 2228[1] în unul din cele mai cumplite dezastre maritime pe timp de pace din istorie.

  

  Ruta navei Titanic – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  La data de 10 aprilie 1912, transatlanticul Titanic a plecat de la Southampton, Anglia, spre New York, în voiajul său de inaugurare. După ce a mai primit persoane la bord din Cherbourg, Franța și Queenstown, Irlanda, Titanic a navigat în Atlantic cu 2224 de persoane la bord. Căpitanul a ordonat viteză maximă, 23 Nd (43 Km/h), apoi, după ce a primit avertizări de iceberg, a mărit-o la 46 Km/h.

  Vaporul genera 59.000 de cai putere. Viteza a fost unul din factorii principali ai scufundării. La acea viteză, nava avea nevoie de 3 km pentru a se întoarce la 90 de grade. Pe data de 14/04/1912,Titanicul s-a lovit de un iceberg, provocând o tăietură în carenă pe o lungime de 90 m din cei 300 m ai navei (cinci compartimente). După 2 ore și 40 minute, pe 15 Aprilie 1912, Titanicul, s-a scufundat rupându-se în 2 părți. În cele 20 de bărci de salvare au intrat 710 de oameni. Restul de 1514 au murit în apa înghețată a Atlanticului.

• 1916: Bulgaria adoptă calendarul gregorian.
• 1921 - În România se înfiinţează institutul de seruri şi vaccinuri Dr.I.Cantacuzino.
• 1924: Se înființează, la București, Asociația Românească pentru Liga Națiunilor.
• 1931: Regele Alfonso al XIII-lea al Spaniei a fost nevoit să abdice și să fugă din țară. Spania s-a proclamat, pentru a doua oară, republică.
• 1932 - Este adoptată legea pentru organizarea bibliotecilor şi muzeelor publice din România, care prevedea înfiinţarea acestora în fiecare municipiu, comună urbană şi rurală.
• 1933: A apărut legea privind crearea Fundațiilor Culturale Regale ale României.

• 1935 - Are loc Duminica Neagră în cadrul Dust Bowl din SUA, numită astfel din cauza norilor de praf întunecați care au acoperit lumina soarelui, cea mai puternică furtună de praf din istorie.

  

  14 aprilie 1935: Are loc Duminica Neagră în cadrul Dust Bowl din SUA, numită astfel din cauza norilor de praf întunecați care au acoperit lumina soarelui, cea mai puternică furtună de praf din istorie – foto: ro.wikipedia.org

• 1952 - A avut loc arestarea membrilor familiilor de demnitari “Lotul familiilor demnitarilor”

  

  14/15 aprilie 1952 – arestarea membrilor familiilor de demnitari – Fotografie cu familia Lugoşianu (1926). Rândul de sus, în centru, Ion Lugoşianu şi surorile sale, Elena, Ana şi Veronica - cititi mai mult pe www.memorialsighet.ro

  În noaptea de 14/15 aprilie 1952, în Săptămâna Mare, au fost arestate peste 50 de persoane a căror singură „vină” era aceea de a fi rude ale demnitarilor României interbelice (mulţi dintre ei arestaţi deja încă din noaptea de 5/6 mai 1950 şi încarceraţi la Sighet) Toate aceste persoane arestate au fot „încadrate în unităţi de muncă”, pe baza unor decizii ale MAI (deciziile 533/1952 şi 560/1952). Membrii lotului „familiilor de foşti demnitari” au fost internaţi în unităţile de muncă pe timp de 24 luni şi, în lipsa unui motiv plauzibil pentru arestarea lor, la rubrica „motivul arestării”, din fişele matricole penale, apare, în majoritatea cazurilor, sintagma „element dubios”.

• 1954 - După un proces de şase ani, Lucreţiu Pătrăşcanu este condamnat la moarte şi executat, în noaptea de 16 spre 17 aprilie, la închisoarea Jilava.

  

  Lucrețiu Pătrășcanu – foto preluat de pe historia.ro

  Lucrețiu Pătrășcanu (n. 4 noiembrie 1900, Bacău – d. 17 aprilie 1954, Închisoarea Jilava, București) a fost un om politic român, membru al conducerii Partidului Comunist Român, ministru, avocat, sociolog și economist. Pentru o perioadă de timp a fost și profesor la Universitatea București. Licențiat în drept și doctor în științe economice al Universității din Leipzig, Pătrășcanu era o figură rară printre puținii comuniști din România. A fost reprezentant al ilegaliștilor români la Comintern și în alianța politică ce a declarat scoaterea țării din alianța hitleristă în august 1944. Primul comunist devenit ministru a deținut portofoliul Justiției.

• 1956: HCM nr. 623 dădea dreptul de a se întoarce în localitățile de origine tuturor persoanelor strămutate, redându-le casele și terenurile posedate anterior.

• 1958 - Satelitul sovietic Sputnik 2 cade de pe orbită, după o misiune cu o durată de 162 de zile.

  

  Machetă “Sputnik 2“ – foto: ro.wikipedia.org

  Sputnik 2 a fost cea de-a doua navă spațială lansată pe orbita Pământului. A fost trimisă pe 3 noiembrie 1957 de către URSS în cadrul programului Sputnik (numele de sputnik însemnând „satelit”). Sputnik 2 a avut la bord primul animal viu, câinele Laika, care a fost prima ființă vie ce a efectuat o călătorie spațială. Nu se cunoaște dacă Sputnik 2 s-a reîntors în condiții de siguranță pe pământ și dacă „pasagerul” a supraviețuit. Câinele Laika este considerat prima victimă a zborurilor spațiale.
  - Lansarea: Baikonur, 3 noiembrie 1957 la 02:30 UTC
  - Orbită: eliptică (între 1660 și 350 km deasupra solului)
  - Perioada orbitală: 104 minute
  - Masa: 508,3 kg
  - Durata: 162 de zile

• 1986 - Presedintele american Ronald Reagan ordona lansarea de atacuri aeriene impotriva Libiei, ca raspuns la atacul terorist din 5 aprilie din Berlinul de Vest, cand doi soldati americani au fost ucisi. Atacurile aviatiei americane au provocat moartea a cca. 60 de oameni.
• 2000: Președintele rus, Vladimir Putin, începe o vizită la Londra, unde se întâlnește cu premierul Tony Blair și cu regina Elisabeta a II-a, aceasta fiind prima ieșire în Occident de la alegerea sa.
• 2000 - Căderea bursei newyorkeze de pe Wall Street, fenomen care va provoca scăderi îngrijorătoare și în lanț ale burselor din întreaga lume.
• 2004: Actrițele Tamara Buciuceanu-Botez și Maia Morgenstern au primit Diploma de Societar de Onoare al Teatrului Național din București.

• 2005 - Actorul hollywoodian Bruce Willis a devenit ofițer al Ordinului Artelor și Literelor, una dintre cele mai înalte distincți culturale franceze.

  

  Bruce Willis upon receiving an Emmy Award in 1987 for Best Actor in Moonlighting – foto: en.wikipedia.org

• 2008: Uniunea Europeană a adoptat o nouă legislație pentru combaterea poluării aerului în orașe, eliminând astfel "o cauză a mortalității premature".

• 2010 - Vulcanul Eyjafjallajökull din Islanda a erupt, formând un nor de cenușă care a cuprins întregul continent european.

   

• 2018: Statele Unite, Marea Britanie și Franța au lansat 103 rachete de croazieră împotriva Siriei, ca răspuns la un atac chimic atribuit administrației Bashar al-Assad, și în care au fost ucise cel puțin 60 de persoane.^[2] Rusia a cerut o reuniune de urgență a Consiliului de Securitate al ONU pentru a se discuta despre "acțiunile de agresiune ale Statelor Unite și ale aliaților lor".^[3]
• 2019 - Cel mai mare avion din lume a zburat pentru prima dată deasupra deşertului californian. Cel mai mare avion din lume, cu 6 motoare şi anvergura aripilor de 117 metri, a zburat astăzi pentru prima oară. Colosul american, ce pare desprins dintr-un film SF, ar urma să fie folosit pentru lansarea rachetelor şi plasarea de sateliţi.

NAȘTERI

Christiaan Huygens, matematician, fizician neerlandez

Iuliu Hațieganu, medic român

• 1527: Abraham Ortelius, cartograf și geograf flamand (d. 1598)
• 1578: Filip al III-lea al Spaniei (spaniolă: Felipe III de España; 14 aprilie 1578 – 31 martie 1621) a fost rege al Spaniei (ca Filip al III-lea în Castilia și Filip al II-lea în Aragon) și rege al Portugaliei (portugheză Filipe II) din anul 1598 până la moartea sa.
  Membru al Casei de Habsburg, Filip al III-lea s-a născut la Madrid ca fiu al regelui Filip al II-lea al Spaniei și a celei de-a patra soții, Anna de Austria, fiica împăratului romano-german Maximilian al II-lea și a împărătesei Maria a Spaniei. Mai târziu, Filip al III-lea s-a căsătorit cu Margaret de Austria, sora împăratului romano-german Ferdinand al II-lea. Deși a fost cunoscut în Spania ca Filip ce Pios,^[1] reputația politicii lui Filip în străinătate a fost în mare parte negativă - un "om mediocru și nesemnificativ", un "monarh mizerabil", pentru a cita istoricii C.V. Wedgwood, R. Stradling și J. Elliot.^[2]
  Dependența lui Filip de ministrul lui corupt, Ducele de Lerma, a atras multe critici la acel moment și după. Pentru mulți, declinul Spaniei poate fi datat de dificultățile economice din primii ani ai domniei sale. Cu toate acestea, în calitate de conducător al Imperiului Spaniol și ca rege care a realizat o pace temporară cu olandezii (1609-1621) și a adus Spania în Războiul de Treizeci de Ani (1618-1648) printr-o campanie (inițial) de succes, domnia lui Filip rămâne o perioadă critică în istoria Spaniei. 
  Portretul Prințului Filip
  După ce frate mai mare al lui Filip al III-lea, Don Carlos a murit nebun, Filip al II-lea a ajuns la concluzia că una dintre cauzele condiției lui Carlos a fost influența facțiunii rivale de la curtea spaniolă.^[3] El a crezut că educația lui Carlos și creșterea lui au fost afectate profund de acest lucru, rezultând nebunia și nesupunerea lui, și, în consecință, a stabilit să acorde o atenție mult mai mare fiilor săi.^[3] Filip al II-lea l-a numit pe Juan de Zúñiga, atunci preceptorul Prințului Diego, să continue acest rol pentru Filip și l-a ales pe García de Loaysa ca tutore.^[3] Ei s-au alăturat lui Cristóbal de Moura, un susținător apropiat al regelui Filip al II-lea. Regele a crezut că acestă combinație va oferi o educație coerentă, stabilă pentru Prințul Filip și va evita aceeași soartă ca a lui Carlos.^[4]
  Educația lui Filip a fost să urmeze modelul pentru prinții regali stabilit de către părintele Juan de Mariana, concentrându-se pe impunerea de restricții și încurajarea de a forma personalitatea individului de la o vârstă fragedă, cu scopul de a oferi un rege care nu era nici tiranic, nici excesiv sub influența curtenilor săi.^[4]
  Prințul Filip pare să fi fost, în general, plăcut de contemporanii săi; "dinamic, blajin și serios," pios, având un "corp plin de viață și o dispoziție pașnică", deși cu o constituție destul de slabă.^[5] Comparația cu Carlos cel neascultător era pozitivă pentru Filip, deși unii au comentat că prințul Filip părea mai puțin inteligent și competent politic decât fratele său.^[5] Într-adevăr, deși Filip a primit lecții de latină, franceză, portugheză și astronomie și părea un lingvist competent,^[4] istoricii recenți au suspectat că o mare parte din accentul tutorilor săi privind respectul, pioșenia și talentul lingvistic al lui Filip era pentru a evita să spună că de fapt nu era deosebit de inteligent și nu era dotat academic.^[6]
  Filip l-a întâlnit pe marchizul de Denia - viitorul Duce de Lerma - pe atunci un curtean adolescent al regelui.^[6] Lerma și Filip au devenit prieteni apropiați însă Lerma a fost considerat de rege și tutorii lui Filip nepotrivit pentru Prinț. Lerma a fost trimis la Valencia ca vicerege în 1595 cu scopul de a-l scoate pe Filip de sub influența acestuia,^[6] însă după ce Lerma s-a plâns de o sănătate precară i s-a permis să se întoarcă după doi ani. Regele Filip al II-lea, bolnav, a devenit preocupat de viitorul prințului și a încercat să-l facă pe Moura ca viitor sfătuitor de încredere numindu-l arhiepiscop.^[7] Anul următor, Filip al II-lea a murit după o boală dureroasă, lăsând imperiul în mâinile fiului său, regele Filip al III-lea. Filip a moștenit un imperiu considerabil extins de către tatăl său. Filip al II-lea a cucerit Portugalia în 1580; în Europa, în ciuda revoltei olandeze în curs de desfășurare, posesiunile spaniole din Italia și de-a lungul "Drumului Spaniol" au fost securizate; la nivel global, combinația de castiliană și teritoriile portugheze coloniale au acordat conducătorului spaniol posibilitatea de a ajunge de la America la Filipine și dincolo prin India.^[8]
  Chiar și în cadrul peninsulei în sine, Filip va conduce regatele Castilia, Aragon, Valencia și Portugalia, provinciile autonome din Catalonia și Andaluzia - toate doar vag unite prin instituția monarhiei Castiliei și persoana lui Filip al III-lea.^[9] Fiecare din ele a avut parte de un sistem diferit de impozitare, privilegii și aranjamentele militare; în practică, nivelul de impozitare în multe dintre provinciile periferice a fost mai mic decât în ​​Castilia, însă nobilimea castiliană avea o poziție privilegiată la toate nivelurile superioare de funcții. 
  Francisco Goméz de Sandoval y Rojas, Duce de Lerma, om de stat spaniol şi favorit regal
La câteva ore după ce Filip a urcat pe tron, Lerma a fost numit consilier regal de noul rege și a devenit favorit regal. Filip a dat instrucțiuni ca toate afacerile de guvern să ajungă la el prin intermediul Ducelui de Lerma.^[10] Dezbaterile în consiliile regale începe acum doar la dispoziția scrisă a regelui, din nou, prin Lerma.^[11] Toți membrii consiliilor regale aveau ordinul de a menține o transparență completă cu Lerma ca reprezentant personal al regelui;^[11]în 1612 consiliilor li s-a poruncit de către Filip să asculte de Lerma ca și cum el ar fi fost regele.^[12]
Gradul în care Lerma a jucat un rol activ în guvern a fost contestat. Contemporanii au fost înclinați să vadă mâna lui Lerma în fiecare acțiune a guvernului; alții au crezut că Lerma nu avea "nici temperamentul, nici energia" să se impună în mare măsură în acțiunile guvernului;^[13] iar alții au considerat că Lerma a participat numai la acele consilii care au abordat probleme de mare importanță pentru rege. 
Filip s-a căsătorit cu verişoara sa, Margaret de Austria, în 1599, la un an după ce a devenit rege. Margaret, sora viitorului împărat Ferdinand al II-lea, va deveni una dintre cele trei femei de la curtea lui Filip care vor avea o influenţă considerabilă asupra regelui.^[15] Margaret a fost considerată de către contemporani a fi extrem de pioasă - în unele cazuri, excesiv de pioasă, şi prea influenţată de Biserică^[16] – "abilă şi foarte pricepută" în relaţiile sale politice,^[17] deşi "melancolică" şi nefericită din cauza influenţei ducelui de Lerma asupra curţii soţului ei.^[16] Margaret a continuat să lupte cu Lerma pentru influenţă până la decesul ei în 1611. Filip a avut o "relaţie afectuoasă şi strânsă" cu Margaret,^[18] şi i-a acordat o atenţie suplimentară după ce ea a născut un fiu în 1605.  

Filip III
Rege al Spaniei şi al Portugaliei
Date personale
Născut	14 aprilie 1578 Madrid, Spania
Decedat	31 martie 1621 (42 de ani) Madrid, Spania
Înmormântat	Escurial
Părinţi	Filip al II-lea al Spaniei Ana de Austria
Fraţi şi surori	Isabella Clara Eugenia a Spaniei Catalina Micaela de Austria Carlos, Prinţ de Asturia Ferdinand, Prince of Asturias[*] Diego, Prince of Asturias[*] Infanta Maria of Spain (1580-1583)[*] Infante Carlos Lorenzo of Spain[*]
Căsătorit cu	Margaret de Austria
Copii	Anne, regină a Franţei Filip IV Maria Anna, Împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman Infantele Carlos al Spaniei Ferdinand al Austriei
Cetăţenie	Spania
Religie	Biserica Catolică
Ocupaţie	conducător[*]
Apartenenţă nobiliară
Titluri	rege al Castiliei[*] rege al Aragonului[*] King of Portugal[*] duce de Milano[*]
Familie nobiliară	House of Habsburg in Spain[*] Casa de Habsburg
Rege al Spaniei şi al Portugaliei
Domnie	14 aprilie 1598–31 martie 1621
Predecesor	Filip II
Succesor	Filip IV

• 1629: Christiaan Huygens (n. 14 aprilie 1629 – d. 8 iulie 1695) a fost un matematician, astronom și fizician olandez. S-a născut în Haga, fiind fiul lui Constantijn Huygens. A studiat dreptul și matematica la Universitatea din Leyda și la College van Oranje din Breda, iar apoi interesul i s-a orientat către științe. În general, istoricii consideră că a fost savantul cu care a început revoluția științifică.
  În 1655 a descoperit satelitul Titan, primul satelit cunoscut al planetei Saturn. În fizică este celebru pentru că a formulat teoria ondulatorie a luminii^[4] și pentru calculul forței centrifuge. 

  LUCRĂRI

  • 1649 – De iis quae liquido supernatant (About the parts above the water, unpublished)
  • 1651 – Cyclometriae
  • 1651 – Theoremata de quadratura hyperboles, ellipsis et circuli (theorems concerning the quadrature of the hyperbola, ellipse and circle, Huygens' first publication)
  • 1654 – De circuli magnitudine inventa
  • 1656 – De Saturni Luna observatio nova (About the new observation of the moon of Saturn – discovery of Titan)
  • 1656 – De motu corporum ex percussione, published only in 1703
  • 1657 – De ratiociniis in ludo aleae = Van reeckening in spelen van geluck (translated by Frans van Schooten)
  • 1659 – Systema saturnium (on the planet Saturn)
  • 1659 – De vi centrifuga (Concerning the centrifugal force), published in 1703
  • 1673 – Horologium oscillatorium sive de motu pendularium (theory and design of the pendulum clock, dedicated to Louis XIV of France)
  • 1684 – Astroscopia Compendiaria tubi optici molimine liberata (compound telescopes without a tube)
  • 1685 – Memoriën aengaende het slijpen van glasen tot verrekijckers (How to grind telescope lenses)
  • 1686 – Old neerlandeză Kort onderwijs aengaende het gebruijck der horologiën tot het vinden der lenghten van Oost en West (How to use clocks to establish the longitude)
  • 1690 – Traité de la lumière
  • 1690 – Discours de la cause de la pesanteur (Discourse about gravity, from 1669?)
  • 1691 – Lettre touchant le cycle harmonique (Rotterdam, concerning the 31-tone system)
  • 1698 – Cosmotheoros (solar system, cosmology, life in the universe)
  • 1703 – Opuscula posthuma including
    • De motu corporum ex percussione (Concerning the motions of colliding bodies – contains the first correct laws for collision, dating from 1656).
    • Descriptio automati planetarii (description and design of a planetarium)
  • 1724 – Novus cyclus harmonicus (Leiden, after Huygens' death)
  • 1728 – Christiani Hugenii Zuilichemii, dum viveret Zelhemii toparchae, opuscula posthuma ... (pub. 1728) Alternate title: Opera reliqua, concerning optics and physics
  • 1888–1950 – Huygens, Christiaan. Oeuvres complètes. The Hague Complete work, editors D. Bierens de Haan (tome=deel 1-5), J. Bosscha (6-10), D.J. Korteweg (11-15), A.A. Nijland (15), J.A. Vollgraf (16-22).

  Tome I: Correspondance 1638–1656 (1888). Tome II: Correspondance 1657–1659 (1889). Tome III: Correspondance 1660–1661 (1890). Tome IV: Correspondance 1662–1663 (1891). Tome V: Correspondance 1664–1665 (1893). Tome VI: Correspondance 1666–1669 (1895). Tome VII: Correspondance 1670–1675 (1897). Tome VIII: Correspondance 1676–1684 (1899). Tome IX: Correspondance 1685–1690 (1901). Tome X: Correspondance 1691–1695 (1905).

  Tome XI: Travaux mathématiques 1645–1651 (1908). Tome XII: Travaux mathématiques pures 1652–1656 (1910).

  Tome XIII, Fasc. I: Dioptrique 1653, 1666 (1916). Tome XIII, Fasc. II: Dioptrique 1685–1692 (1916).

  Tome XIV: Calcul des probabilités. Travaux de mathématiques pures 1655–1666 (1920).

  Tome XV: Observations astronomiques. Système de Saturne. Travaux astronomiques 1658–1666 (1925).

  Tome XVI: Mécanique jusqu’à 1666. Percussion. Question de l'existence et de la perceptibilité du mouvement absolu. Force centrifuge (1929). Tome XVII: L’horloge à pendule de 1651 à 1666. Travaux divers de physique, de mécanique et de technique de 1650 à 1666. Traité des couronnes et des parhélies (1662 ou 1663) (1932). Tome XVIII: L'horloge à pendule ou à balancier de 1666 à 1695. Anecdota (1934). Tome XIX: Mécanique théorique et physique de 1666 à 1695. Huygens à l'Académie royale des sciences (1937).

  Tome XX: Musique et mathématique. Musique. Mathématiques de 1666 à 1695 (1940).

  Tome XXI: Cosmologie (1944).

  Tome XXII: Supplément à la correspondance. Varia. Biographie de Chr. Huygens. Catalogue de la vente des livres de Chr. Huygens (1950).  

  Christiaan Huygens
  Date personale
  Născut	14 aprilie 1629 Haga, Olanda
  Decedat	8 iulie 1695 Haga, Olanda, la vârsta de 66 de ani
  Părinți	Constantijn Huygens Suzanna van Baerle[*]
  Frați și surori	Lodewijk Huygens[*] Constantijn Huygens Philips Huygens[*] Susanna Huygens[*]
  Naționalitate	Olandez
  Cetățenie	Provinciile Unite
  Religie	Dutch Reformed Church[*]
  Ocupație	astronom matematician fizician muzicolog[*] inventator teoretician al muzicii[*] fizician teoretician[*] entomolog[*] instrument maker[*]
  Activitate
  Rezidență	Olanda,  Franța
  Domeniu	matematică mecanică fizică astronomie
  Instituție	Royal Society of London, Academia Franceză de Științe
  Alma Mater	Universitatea din Leiden
  Organizații	Societatea Regală din Londra Academia Franceză de Științe
  Conducător de doctorat	Frans van Schooten[1] Jan Jansz de Jonge Stampioen[*][2]
  Doctoranzi	Gottfried Wilhelm von Leibniz[3]
  Cunoscut pentru	Principiul Huygens-Fresnel

• 1699: Frederic al III-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg (14 aprilie 1699 – 10 martie 1772), a fost duce de Saxa-Gotha-Altenburg. A fost fiul cel mare al lui Frederic al II-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg și a soției sale, Magdalene Augusta de Anhalt-Zerbst. După decesul tatălui său, în 1732, Frederic al III-lea și-a asumat conducerea ducatului de Saxa-Gotha-Altenburg.
  În 1734 el a semnat un tratat comercial cu vecinii săi, prințul de Waldeck și regele Frederic Wilhelm I al Prusiei. În timpul Războiului de Șapte Ani ducatul a suferit dificultăți. Frederic al III-lea a intrat în război cu vecinul său, Anton Ulrich, Duce de Saxa-Meiningen. La Gotha la 17 septembrie 1729, Frederic s-a căsătorit cu Luise Dorothea de Saxa-Meiningen, verișoara sa. Ei au avut nouă copii:
  1. Frederic (n. Gotha, 20 ianuarie 1735 – d. Gotha, 9 iunie 1756).
  2. Ludwig (n. Gotha, 25 octombrie 1735 – d. Gotha, 26 octombrie 1735).
  3. fiu născut mort (Gotha, 25 octombrie 1735), geamăn cu Ludwig.
  4. fii gemeni morți (1739).
  5. Fredericka Luise (n. Gotha, 30 ianuarie 1741 – d. Gotha, 5 februarie 1776).
  6. Ernst al II-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg (n. Gotha, 30 ianuarie 1745 – d. Gotha, 20 aprilie 1804).
  7. Sophie (n. Gotha, 9 martie 1746 – d. Gotha, 30 martie 1746).
  8. August (n. Gotha, 14 august 1747 – d. Gotha, 28 septembrie 1806).
  Din 1748 până în 1755 a fost regent al ducatului de Saxa-Weimar-Eisenach în numele lui Ernst August II Konstantin. Din 1750, a fost regent alături de ruda sa Franz Josias, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld.  

  Frederic al III-lea
  Duce de Saxa-Gotha-Altenburg
  Date personale
  Născut	14 aprilie 1699 Gotha
  Decedat	10 martie 1772 (72 de ani) Gotha
  Înmormântat	Margarethenkirche[*]
  Părinți	Frederic al II-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg Magdalena Augusta de Anhalt-Zerbst
  Frați și surori	Johann Adolf of Saxe-Gotha-Altenburg[*] Wilhelm of Saxe-Gotha-Altenburg[*] Johann August de Saxa-Gotha-Altenburg Friederike of Saxe-Gotha-Altenburg[*] Prințesa Augusta de Saxa-Gotha Moritz von Sachsen-Gotha-Altenburg[*]
  Căsătorit cu	Luise Dorothea de Saxa-Meiningen
  Copii	Frederic, Prinț Ereditar de Saxa-Gotha-Altenburg Prințul Ludwig Prințesa Fredericka Luise Ernst II Prințesa Sophie Prințul August
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	Regent
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce
  Familie nobiliară	Casa de Saxa-Gotha-Altenburg
  Duce de Saxa-Gotha-Altenburg
  Domnie	1732–1772
  Predecesor	Frederic II
  Succesor	Ernst II

• 1741: Împăratul Momozono (japoneză 桃園天皇; 14 aprilie 1741 - 31 august 1762) a fost al 116-lea împărat al Japoniei, ^[1] potrivit ordinii tradiționale de succesiune.^[2]
  Domnia lui Momazono s-a întins din 1747 până la moartea sa în 1762.  

  Împăratul Momozono
  Al 116-lea Împărat al Japoniei
  Împăratul Momozono
  Date personale
  Născut	14 aprilie 1741 Kyoto, Japonia
  Decedat	31 august 1762 (21 de ani) Kyoto, Japonia
  Înmormântat	Tsuki no wa no misasagi[*]
  Părinți	Împăratul Sakuramachi Empress Dowager Kaimei[*]
  Frați și surori	Împărăteasa Go-Sakuramachi
  Căsătorit cu	Ichijō Tomiko
  Copii	Împăratul Go-Momozono Fushimi-no-miya Sadamochi-shinnō[*]
  Cetățenie	Shogunatul Tokugawa  Japonia
  Ocupație	suveran[*]
  Apartenență nobiliară
  Familie nobiliară	Linia de succesiune la tronul Japoniei
  Domnie
  Domnie	1747-1762
  Predecesor	Împăratul Sakuramachi
  Succesor	Împărăteasa Go-Sakuramachi

• 1765: Augusta Wilhelmine Marie de Hesse-Darmstadt (germană Marie Auguste Wilhelmine von Hessen-Darmstadt) (n.14 aprilie 1765, Darmstadt – d. 30 martie 1796, Rohrbach) a fost prin căsătorie Ducesă de Palatin de Zweibrücken. A fost mama regelui Ludwig I al Bavariei. Auguste Wilhelmine a fost fiica Prințului Georg Wilhelm de Hesse-Darmstadt (1722–1782) și a Luisei (1729–1818), fiica contelui Christian Karl Reinhard de Leiningen-Falkenburg-Dagsburg.
  La 30 septembrie 1785 Auguste Wilhelmine se va căsători în Darmstadt cu Contele Paltin Maximilian Joseph de Zweibrücken (1756–1825). Perechea căsătorită va trăi în principal în Straßburg, de unde, din cauza Revoluției franceze va trebui să fugă la Darmstadt iar în final la Mannheim. În Mannheim au trăit în circumstanțe foarte modeste. Auguste se refugiază cu familia la Ansbach. Ducesa va muri, în final, slăbită din cauza refugiului și a celor cinci nașteri, în Castelul Rohrbach, Heidelberg, de tuberculoză pulmonară. Din căsătoria ei cu Contele Paltin Maximilian Joseph de Zweibrücken au urmat copiii:
  • Ludovic I (1786–1868), rege de Bavaria, căsătorit cu prințesa Theresa de Saxa-Hildburghausen (1792–1854)
  • Auguste (1788–1851), căsătorită în 1806 cu Eugène de Beauharnais, Vicerege de Italia, Duce de Leuchtenberg și Prinț de Eichstätt (1781–1824)
  • Amalie (1790–1794)
  • Charlotte (1792–1873), căsătorită prima dată, 1808–1814, cu Prințul moștenitor Wilhelm de Württemberg (1781–1864) și a doua oară cu Francisc (1795–1875)
  • Karl (1795–1875), căsătorit prima dată, 1823, Marie Anna Sophie de Pétin (1796–1838), 1823 „Freifrau von Bayrstorff“, și a doua oară, 1859, cu Henriette Schoeller (1815–1866), 1859 „Freifrau von Frankenburg“  

    Augusta Wilhelmine de Hesse-Darmstadt
    Ducesă de Zweibrücken
    Augusta Wilhelmine de Hesse-Darmstadt, Ducesă de Zweibrücken
    Date personale
    Nume la naștere	Marie Auguste Wilhelmine
    Născută	14 aprilie 1765 Darmstadt
    Decedată	30 martie 1796 (30 de ani) Rohrbach
    Înmormântată	Stadtkirche Darmstadt[*]
    Cauza decesului	cauze naturale[*] (tuberculoză)
    Părinți	Georg Wilhelm de Hesse-Darmstadt Maria Louise Albertine de Leiningen-Falkenburg-Dagsburg
    Frați și surori	Friederike de Hesse-Darmstadt Louise de Hesse-Darmstadt Landgravine Charlotte of Hesse-Darmstadt[*] Georges Karel van Hessen-Darmstadt[*] Karl Wilhelm Georg von Hessen-Darmstadt[*] Ludwig Georg Karl von Hessen-Darmstadt[*]
    Căsătorită cu	Maximilian I Joseph de Bavaria
    Copii	Ludovic I al Bavariei Augusta, Ducesă de Leuchtenberg Caroline, împărăteasă a Austriei Prințul Karl Theodor de Bavaria
    Cetățenie	Germania
    Religie	luteranism
    Ocupație	aristocrat[*]
    Activitate
    Apartenență nobiliară
    Titluri	duce Prințesă
    Familie nobiliară	Casa de Hesse-Darmstadt Casa de Wittelsbach Auguste Wilhelmine Marie

• 1803: Friedrich von Amerling, pictor austriac (d. 1887)
• 1818: Prințesa Maria de Saxa-Altenburg (14 aprilie 1818 – 9 ianuarie 1907) a fost regină a Hanovrei prin căsătoria cu George al V-lea de Hanovra care a fost nepot al regelui George al III-lea al Regatului Unit și a reginei Charlotte de Mecklenburg-Strelitz. Maria s-a născut la Hildburghausen, ca Prințesa Marie de Saxa-Hildburghausen, fiica cea mare a lui Joseph, Prinț Moștenitor de Saxa-Altenburg și a Ameliei de Württemberg. Una dintre cele 5 surori mai mici a fost Alexandra, viitoarea Marea Ducesă Alexandra Iosifovna a Rusiei.
  În 1826, familia s-a mutat la Altenburg , ca urmare a unui transfer de teritorii între diferitele ramuri ale Casei de Wettin, iar Maria a înlocuit precedentul titlu cu cel de Prințesă de Saxa-Altenburg. 
  Regina Maria împreună cu fiica ei Maria, de Wilhelm von Kaulbach, ca. 1866
  Maria s-a căsătorit la 18 februarie 1843, la Hanovra, cu George, Prinț Moștenitor al Hanovrei. Ei au avut trei copii: Prințul Ernest Augustus, Prințesa Frederica și Prințesa Maria. Prințul și Prințesa Moștenitoare au devenit rege și regină a Bavariei după decesul tatălui său, Ernest Augustus I de Hanovra la 18 noiembrie 1851. Soțul ei a fost expulzat din regatul său în anul 1866, ca urmare a sprijinului său pentru Austria în Războiul austro-prusac, iar la 20 septembrie 1866, regatul a fost anexat de către Prusia. Cu toate acestea, George nu a abdicat niciodată; el, Maria și copiii lor au trăit în exil la Gmunden, în Austria, până la moartea lui George în 1878.
  La 18 septembrie 1872, regina Maria a fost nașa nepoatei reginei Victoria, Prințesa Marie Louise de Schleswig-Holstein. Prințesa Marie Louise a fost fiica cea mică a Prințesei Helena (a treia fiică și al cincilea copil al reginei Victoria și a Prințului Albert). 

  Maria de Saxa-Altenburg
  Regină a Hanovrei
  Date personale
  Nume la naștere	Alexandrina Mary Wilhelmina Catherine Charlotte Theresa Henrietta Louise Pauline Elizabeth Frederica Georgina
  Născută	14 aprilie 1818 Hildburghausen, Thuringia
  Decedată	9 ianuarie 1907 (88 de ani) Gmunden, Austria
  Înmormântată	Gmunden, Austria
  Părinți	Joseph, Duce de Saxa-Altenburg Ducesa Amelia de Württemberg
  Frați și surori	Therese von Sachsen-Altenburg[*] Alexandra de Saxa-Altenburg Elisabeta de Saxa-Altenburg
  Căsătorită cu	George al V-lea de Hanovra
  Copii	Ernest Augustus, Prinț de Hanovra Prințesa Frederica de Hanovra Prințesa Maria de Hanovra
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	compozitoare
  Apartenență nobiliară
  Titluri	regină consoartă[*] Prințesă
  Familie nobiliară	Casa de Saxa-Altenburg (prin naștere) Casa de Hanovra (prin căsătorie)
  Domnie
  Domnie	18 noiembrie 1851 – 12 iunie 1878

• 1843: Prințul Albert de Saxa-Altenburg (Albert Heinrich Joseph Carl Viktor Georg Friedrich; 14 aprilie 1843 - 22 mai 1902) a fost un prinț german din casa ducală de Saxa-Altenburg. A fost primul copil al Prințului Eduard de Saxa-Altenburg și a celei de-a doua soții, Luise Caroline Reuss de Greiz. Tatăl său a mai avut doi fii din prima căsătorie însă aceștia au murit la câteva zile unul după altul, în 1844. S-a căsătorit prima dată la Berlin la 6 mai 1885 cu Prințesa Maria a Prusiei, văduva Prințului Henric al Țărilor de Jos.^[2]
  Ei au avut două fiice:
  1. Olga Elisabeth Carola Victoria Maria Anna Agnes Antoinette (17 aprilie 1886 - 13 ianuarie 1955), căsătorită la 20 mai 1913 cu Karl Frederick, conte de Pückler-Burghauss și Freiherr von Groditz.
  2. Maria (6 iunie 1888 - 12 noiembrie 1947), căsătorită la 20 aprilie 1911 cu Prințul Heinrich XXXV Reuss de Köstritz; au divorțat în 921 când Heinrich s-a recăsătorit cu Prințesa Marie Adelheid de Lippe-Biesterfeld.
  Albert a fost o figură evidentă în societate berlineză și era plăcut datorită inteligenței, dispoziției și entuziasmului său ca sportiv.^[3] Soția sa Maria a murit de efectele febrei puerperale în 1888.^[3] Mai târziu, Albert s-a recăsătorit, la 13 decembrie 1891, la Remplin, cu bogata Ducesă Helene de Mecklenburg-Strelitz, singura fiică a Marii Ducese Ecaterina Mihailovna a Rusiei.^[2][3] Nu au avut copii.
  Cuplul a petrecut un an în Rusia, el lisind mult societății belineze.^[3] În 1896, el și câțiva alți lideri sociali proeminenți au părăsit Berlinul ca urmare a deferendelor cu împăratul Wilhelm al II-lea.^[4] EL și familia sa s-au retras la moșia lor de la Schwerin.^[5]
  Prințul Albert a devenit Rechtsritter (Cavaler al Justiției) al Ordinului Sf Ioan în 1900. A murit la 22 mai 1902, la Remplin, moartea sa fiind regretată sincer de toate casele regale din Germania.  
Jump to navigationJump to search

Prințul Albert
Date personale
Nume la naștere	Albert Heinrich Joseph Carl Viktor Georg Friedrich
Născut	14 aprilie 1843 Munchen
Decedat	22 mai 1902 (59 de ani) Serrahn
Înmormântat	Mecklenburg-Pomerania Inferioară
Părinți	Prințul Eduard de Saxa-Altenburg[1] Luise Caroline Reuß zu Greiz[*][1]
Frați și surori	Prince Heinrich XXIV Reuss of Köstritz[*] Therese de Saxa-Altenburg Antoinette de Saxa-Altenburg Eleonore Reuss of Köstritz[*] Princess Marie Gasparine of Saxe-Altenburg[*] Elisabeth Reuß zu Köstritz[*]
Căsătorit cu	Prințesa Maria a Prusiei Ducesa Helene de Mecklenburg-Strelitz
Copii	Prințesa Olga Elisabeta Prințesa Maria
Cetățenie	Germania
Ocupație	personal militar[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Wettin

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  

• 1844: Prințesa Maria Immaculata de Bourbon-Două Sicilii^[1] (14 aprilie 1844 - 18 februarie 1899) a fost al cincilea copil și a doua fiică a regelui Ferdinand al II-lea al Celor Două Sicilii și a soției lui, Maria Tereza de Austria.^[1] Prin căsătoria cu Arhiducele Karl Salvator de Austria, Prinț de Toscana, Maria Immaculata a devenit Arhiducesă de Austria, Prințesă a Austriei, Ungariei, Croației și Boemiei. S-a căsătorit la Roma, la 19 septembrie 1861 cu vărul ei primar, Arhiducele Karl Salvator, Prinț de Toscana, fiu al lui Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana și a celei de-a doua soții, Prințesa Maria Antonia a celor Două Sicilii
  Cuplul a avut zece copii:
  1. Arhiducesa Maria Theresia Antoinette Immakulata Josepha Ferdinanda Leopoldine Franziska Caroline Isabella Januaria Aloysia Christine Anna (18 septembrie 1862 - 10 mai 1933); s-a căsătorit la Viena, la 28 februarie 1886 cu Arhiducele Karl Stephen de Austria; au avut copii
  2. Arhiducele Leopold Salvator Maria Joseph Ferdinand Franz von Assisi Karl Anton von Padua Johann Baptist Januarius Aloys Gonzaga Ranier Wenzel Gallus (15 octombrie 1863 - 4 septembrie 1931); s-a căsătorit la Frohsdorf la 24 octombrie 1889 cu Blanca, Infantă a Spaniei; au avut copii
  3. Arhiducele Franz Salvator Maria Joseph Ferdinand Karl Leopold Anton von Padua Johann Baptist Januarius Aloys Gonzaga Rainer Benedikt Bernhard (21 august 1866 - 20 aprilie 1939); s-a căsătorit la Ischl la 31 iulie 1890 cu Arhiducesa Marie Valerie de Austria (22 aprilie 1868 - 6 septembrie 1924), au avut copii; s-a căsătorit a doua oară morganatic la Viena la 28 aprilie 1934 cu Melanie Freiin von Riesenfels (20 septembrie 1898 - 10 noiembrie 1984), fără copii
  4. Arhiducesa Carolina Maria Immakulata Josepha Ferdinanda Therese Leopoldine Antoinette Franziska Isabella Luise Januaria Christine Benedikta Laurencia Justiniana (5 septembrie 1869 - 12 mai 1945), s-a căsătorit la Viena la 30 mai 1894 cu Prințul August Leopold de Saxa-Coburg-Kohary (6 decembrie 1867 - 11 octombrie 1922)
  5. Arhiducele Albrecht Salvator Marie Joseph Ferdinand Karl Anton Johannes Xaver Aloys Rainer Klemens Roman (22 noiembrie 1871 - 27 februarie 1896), necăsătorit și fără copii
  6. Arhiducesa Marie Antoinette Immakulata Josepha Ferdinanda Theresia Leopoldine Franziska Karoline Isabella Januaria Luise Christine Appolonie (18 aprilie 1874 - 14 ianuarie 1891)
  7. Arhiducesa Maria Immakulata Rainera Josepha Ferdinande Theresia Leopoldine Antoinette Henriette Franziska Karoline Aloysia Januaria Christine Philomena Rosalia (3 septembrie 1878 - 25 noiembrie 1968), s-a căsătorit la Viena la 29 octombrie 1900 cu Ducele Robert de Württemberg (14 ianuarie 1873 - 12 aprilie 1947)
  8. Arhiducele Rainier Salvator Maria Joseph Ferdinand Leopold Karl Anton von Padua Franz von Assisi Johann Baptist Xaver Aloys Gonzaga Stephan Protomartyr Alexander (27 februarie 1880 - 4 mai 1889)
  9. Arhiducesa Henriette Maria Immakulata Adelgunde Josepha Ferdinande Theresia Leopoldine Franziska Karoline Isabella Januaria Luise Christine Eleonore (20 februarie 1884 - 13 august 1886)
  10. Arhiducele Ferdinand Salvator Franz von Assisi Anton von Padua Johann Baptist Xaver Aloys Gonzaga Rainer Erasmus (2 iunie 1888 - 28 iulie 1891)  

      Maria Immaculata de Bourbon-Două Sicilii
      Arhiducesă de Austria; Prințesă a Ungariei, Boemiei și Toscanei
      Date personale
      Nume la naștere	Maria Immacolata Clementina
      Născută	14 aprilie 1844 Neapole, Două Sicilii
      Decedată	18 februarie 1899 (54 de ani) Viena, Austria
      Înmormântată	Cripta Capucinilor din Viena
      Părinți	Ferdinand al II-lea al Celor Două Sicilii Maria Tereza de Austria
      Frați și surori	Prințesa Maria Annunciata de Bourbon-Două Sicilii Maria Luisa Immaculata de Bourbon-Două Sicilii Prințesa Maria Pia de Bourbon-Două Sicilii Prince Louis, Count of Trani[*] Francisc al II-lea al Celor Două Sicilii Prințul Gaetan, Conte de Girgenti Prince Januarius, Count of Caltagirone[*] Pasquale Prințul Alfonso, Conte de Caserta
      Căsătorită cu	Arhiducele Karl Salvator de Austria
      Copii	Arhiducesa Maria Theresia Arhiducele Leopold Salvator Arhiducele Franz Salvator Arhiducesa Karoline Marie Arhiducesa Isabelle Arhiducele Albrecht Salvator Arhiducesa Maria Antoinette Arhiducesa Maria Immakulata Arhiducele Rainier Salvator Arhiducesa Henriette Arhiducele Ferdinand Salvator
      Cetățenie	Regatul Italiei
      Ocupație	aristocrat[*]
      Apartenență nobiliară
      Titluri	Prințesă
      Familie nobiliară	Casa de Bourbon-Două Sicilii Casa de Habsburg-Lorena

• 1857: Prințesa Beatrice (Beatrice Mary Victoria Feodore; 14 aprilie 1857 – 26 octombrie 1944) a fost membru al familiei regale britanice. A fost al noulea și cel mai mic copil al reginei Victoria a Marii Britanii și a prințului Albert de Saxa-Coburg și Gotha. Fostul rege al Spaniei, Juan Carlos, este strănepotul său. 
  Regina Victoria ţinând-o în braţe pe prinţesa Beatrice, 1862.
  Beatrice s-a născut la 14 aprilie 1857, la Palatul Buckingham.^[1] A fost a cincea fiică, al nouălea și cel mai mic copil al reginei Victoria a Marii Britanii și a soțului ei Prințul Albert. Albert și Victoria au ales numele Beatrice Mary Victoria Feodore. Mary după Prințesa Mary, Ducesă de Gloucester, ultimul copil supraviețuitor al regelui George al III-lea, Victoria după regină și Feodore după sora mai mare a reginei. Beatrice a fost botezată la Palatul Buckingham la 16 iunie 1857. Nașii săi au fost bunica maternă Prințesa Victoria, Ducesă de Kent; sora mai mare a Beatricei Victoria împreună cu logodnicul ei, Prințul Frederick al Prusiei.^[2]
  De la naștere, Beatrice a devenit copilul favorit.^[3] Deși este cunoscut faptul că majoritatea copiilor mici nu-i plăceau Victoriei, pe Beatrice a plăcut-o și o considera atrăgătoare. Beatrice s-a dovedit inteligentă iar precocitatea ei îl amuza pe Prințul Consort, care îi scria baronului Stockmar că Beatrice "este cel mai amuzant dintre toți copiii pe care îi am". În 1884, la nunta nepoatei ei, Victoria, la Darmstadt, Beatrice se îndrăgostește de Prințul Henry. Deși la început când aude de căsătorie regina Victoria se supără pe Beatrice și timp de șapte luni îi vorbește numai prin bilete^[4], până la urmă consimte asupra căsătoriei cu condiția ca prințul Henry să renunțe la angajamentele sale germane și să trăiască permanent cu Beatrice și regina^[5].
  Beatrice și Henry s-au căsătorit la biserica St. Mildred^[6] la 23 iulie 1885.^[5] Beatrice, care la nuntă a purtat voalul de nuntă al mamei sale, a fost condusă de regină și de fratele ei mai mare, Prințul de Wales^[7].
  După o scurtă lună de miere, Beatrice și soțul ei și-au îndeplinit promisiunea și s-au întors la regină. Regina a precizat că ea nu s-a descurcat singură și că de acum cuplul nu va putea călători fără ea.^[8]
  În ciuda faptului că s-a căsătorit, Beatrice a fost în continuare confidenta reginei și secretara ei. Cu toate acestea, regina a criticat comportamentul Beatricei în timpul primei ei sarcini. Când Beatrice a încetat să mai vină la cina reginei cu o săptămână înainte de naștere, preferând să mănânce singură în camera ei, regina i-a scris furioasă medicului ei dr. James Reid, că "Am cerut Prințesei să vină la cină și să nu stea singură în camera ei, ceea ce e foarte rău pentru ea. În cazul meu, am venit în mod regulat la cină, cu excepția cazului când nu m-am simțit bine, până în ultima zi."^[9] Beatrice, ajutată de cloroform, a dat naștere în săptămâna următoare primului ei fiu, Alexandru.  

  Prințesa Beatrice
  Prințesă de Battenberg
  Date personale
  Nume la naștere	Beatrice Mary Victoria Feodore
  Născută	14 aprilie 1857 Palatul Buckingham, Londra
  Decedată	26 octombrie 1944 (87 de ani) Brantridge Park, Sussex
  Înmormântată	Capela St George, Castelul Windsor
  Părinți	Prințul Albert de Saxa-Coburg și Gotha Victoria a Regatului Unit
  Frați și surori	Prințesa Victoria a Regatului Unit Prințesa Alice a Regatului Unit Prințesa Elena a Regatului Unit Prințesa Louise a Regatului Unit Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gotha Leopold, Duce de Albany Arthur, Duce de Connaught și Strathearn Eduard al VII-lea al Regatului Unit
  Căsătorită cu	Prințul Henry de Battenberg
  Copii	Alexander Mountbatten, Primul Marchiz de Carisbrooke Victoria Eugenie, regină a Spaniei Lord Leopold Mountbatten Prințul Maurice de Battenberg
  Cetățenie	Regatul Unit
  Ocupație	Prințesă
  Apartenență nobiliară
  Titluri	British princess[*]
  Familie nobiliară	Casa de Hesse Casa de Saxa-Coburg-Gotha

• 1861: Alexandru Baltagă (n. 14 aprilie 1861, Lozova, Lăpușna, Basarabia - d. 7 august 1941, Kazan, URSS) a fost preot, membru al Sfatului Țării din Basarabia, victimă a comunismului sovietic, prizonier politic, decedat într-una din închisorile gulagului sovietic. S-a născut la 14 aprilie 1861, în comuna Lozova, județul Lăpușna, în familia preotului Ștefan Baltagă. După absolvirea școlii primare din satul natal, la 15 iunie 1883, a absolvit cu mențiune Seminarul Teologic de 10 clase din Chișinău, după care a lucrat doi ani ca pedagog la Școala Spirituală de băieți din capitala guberniei. A fost coleg de promoție cu Alexandru Ciugureanu, tatăl Prim-ministrului Daniel Ciugureanu. A fost hirotonit ca preot în 1886, pe seama parohiei Călărași, județul Lăpușna, cu hramul Sf. Alexandru Nevschi. Părintele a înfiat și crescut doi copii: Vsevolod și Margareta. În anii 1893-1895, 1898, 1902 și 1919-1925 conduce Congresele școlare ale Basarabiei și este ales, succesiv (din 1903 până în 1918), președinte al congreselor eparhiale anuale din Basarabia și între 8 martie 1905—1 decembrie 1926. Între 1918-1925 a fost membru ales al Comitetului Eparhial din Chișinău. Din 1925 a fost membru al Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Chișinăului, iar din 1932 a devenit reprezentant eparhial în Congresul Național Bisericesc al Bisericii Ortodoxe Române.
  Între 1922-1935, a activat în calitate de președinte al Consiliului de administrație al „Uniunii Clericilor ortodocși din Basarabia”. Membru în Sfatul Țării, Congresul eparhial de la Chișinău l-a desemnat ca reprezentant al preoțimii basarabene în Sfatul Țării, între 21 noiembrie 1917 și 27 noiembrie 1918.
  În calitate de deputat în Sfatul Țării, la 27 martie 1918, votează pentru unirea Basarabiei cu Regatul Român. Pentru slujirea sa exemplară la altar, părintelui Baltagă i-au fost conferite mai multe distincții bisericești și laice. Este arestat noaptea și anchetat la Chișinău La 31 august 1940, organele NKVD trec la arestarea parintelui Baltagă, care tocmai oficia Sfânta Liturghie în Biserica Sfântul Alexandru din Călărași. A refuzat să se conformeze solicitării sovieticilor de a merge la unitatea NKVD, adăugând că se va pune la dispoziția lor numai după terminarea slujbei. Este arestat noaptea, luat din pat, neimbrăcat și dus la Chișinău, unde este anchetat în subsolurile sediului NKVD. Este anchetat de locotenentul Cerepanov, „anchetator superior al NKVD din RSSM”, fiind acuzat că „în anul 1918, având o atitudine dușmănoasa față de Rusia Sovietică, a participat activ în cadrul Sfatului Țării și a votat pentru instrainarea Basarabiei de Rusia sovietică și pentru unirea ei cu România [...]
  În anii următori, fiind un cleric activ, a luptat contra mișcării revolutionare”, conform unui document, în limba rusă, aflat la dosarul întocmit de poliția politică sovietică în 1940-1941. Rudele părintelui susțin că, în timpul anchetei, părintele a trebuit să suporte presiunile fizice și psihice la care il supuneau anchetatorii sovietici, spunandu-i: „Arată-ne pe Dumnezeul tău!”, față de care părintele Alexandru a replicat: „Atunci când tu îmi arăți mintea ta, atunci ți-L arăt și eu pe Dumnezeul meu!”.
  Părintele Baltaga este deportat în Kazan unde, la 7 august 1941, îndură moartea mucenicească. În octombrie 1995, Adunarea Eparhială a Mitropoliei Basarabiei a propus cercetarea vieții sale pentru canonizare.  

  Alexandru Baltagă
  Alexandru Baltagă
  Date personale
  Născut	14 aprilie 1861  Lozova, Ținutul Chișinău, Imperiul Rus
  Decedat	7 august 1941 (80 de ani)  Q4207729[*], Kazan, URSS
  Cetățenie	România
  Religie	creștinism ortodox[*]
  Ocupație	preot

• 1868: Oscar Obedeanu, artist plastic român
• 1868: Peter Behrens, arhitect și designer german (d. 1940)
• 1874: Sever Ioan Zotta, în Austro-Ungaria Sever Ritter von Zotta (n. 14 aprilie 1874, Chisălău, Cozmeni, Ucraina – d. 10 octombrie 1943, Orsk, Rusia) a fost un arhivar, genealogist, istoric și publicist român precum și membru corespondent (1919) al Academiei Române. Numele familiei este de timpuriu cunoscut în Principatul Moldovei. Astfel apare un Zota, pârcălab de Hotin într-un document de la 20 iunie 1589.^[1] În ziua de 4 august 1645 semnează un Zota de Cernăuți ca martor un contract de achiziție al marelui logofăt și ctitor al mănăstirii Coșula Gavrilaș Mateiaș.^[2]
  Frații Ștefan, Ioan, Grigoraș, Gheorghe și Enache au fost înnobilați sub titlul „Ritter von Zotta” (Cavaler de Zotta) prin Iosif al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman la data de 21 ianuarie 1793.^[3]
  Sever a fost al doilea fiu al lui Ioan (Iancu) cavaler de Zotta (n. 10 octombrie 1840, Borăuți - d. 19 martie 1896, Noua Suliță), moșier, jurist, membru al Dietei Bucovinei precum și al Consiliului Imperial din Viena, și al soției sale Elena (Ileana, Ilinca) (d. 1882), născută Hurmuzachi. Ioan a mai avut doi copii, pe Octavian și pe Elena, căsătorită cu cunoscutul politician Iancu Flondor.^[4] Tatăl lui a mai fost de asemenea președinte al societății politice Concordia, între 1891 și 1896, membru executiv al societății de cultură a țării și al Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina.^[5]
  Soția lui Sever Zotta a fost Margareta de Grigorcea (n. 5 februarie 1880 – d. 28 iunie 1969).^[6] Cuplul a avut între alți copii un fiu, Ioan (Iancu) (1909-1987) și o fiică Ruxandra (1910-2003). Aceasta din urmă s-a căsătorit cu André d'Albon. Tânărul Sever a absolvit mai întâi studiile secundare la Cernăuți, apoi studiile superioare (dreptul și științele sociale) la Universitatea din Viena. Își ia licența în drept, în București, în 1904, cu teza: Contractul de locațiune în dreptul roman și român.^[9] În anul 1909, istoricul a publicat la București piesa istorică în versuri „Vasile Lupu”. În anul 1911, se stabilește la Iași unde se dedică studiilor de genealogie. El fondează revista Arhiva genealogică care apare de la 1 ianuarie 1912, care va fi, cum spunea Zotta, străină luptelor politice și departe de orice tendință snobistă de diferențiere socială. Din păcate după 1913 nu se mai tipărește din cauza lipsei de mijloace materiale ale editorului.^[10] Redacția revistei Arhiva Genealogică a fost la Mănăstirea Golia din Iași.
  La Arhiva Statului din Iași, în ale cărei bogate depozite Zotta începuse să cerceteze odată cu venirea la Iași, devenise vacant postul de șef al Arhivei, prin pensionarea în octombrie 1912 a lui Gheorghe Ionescu-Gion. Dimitrie Onciul, în calitate de Director General al A rhivelor Statului, dorind să dea un impuls activității arhivistice de la Iași, propune forurilor superioare numirea lui Sever Zotta în acest post.^[10] Pe 1 octombrie 1912, acesta a fost numit director al Arhivelor Statului din Iași, funcție pe care a menținut-o până în 1934.^[11] În această perioadă a convins particularii să depună la arhive documentele pe care le păstrau. În acest mod au ajuns în depozite documente de la prietenul său Pavel Gore (1875 -1927). De asemenea, bogata arhivă particulară, creată de Nicolae Rosetti-Roznovanu, a ajuns, pentru un anumit timp, în depozitele Arhivei din Iași. A fost succesorul lui Ioan Tanoviceanu (profesor de drept în Iași, specializat pe genealogia familiei Prâjescu din satul Stolniceni).
  Devine membru corespondent al Academiei Române din 1919 și membru onorific al „Comisiei Monumentelor Istorice” (la recomandarea lui Nicolae Iorga). În 1921, împreună cu istoricul Gheorghe Ghibănescu au înființat „Societatea de Istorie și Arheologie” din Iași.^[9] Zotta a desfășurat o bogată activitate publicistică bazată în primul rând pe tezaurul documentar al țării, adunat în depozitele Arhivelor Statului.^[11] Astfel sub egida Societății de Istorie și Arheologie, în luna octombrie a aceluiași an a început să apară la Iași revista Ioan Neculce în care se tipăreau studii și documente elaborate de el, G. Ghibănescu, Teodor Burada, Nicolai Andriescu-Bogdan și alții.^[10] În revista Ioan Neculce, în toate numerele care au apărut între 1921-1933, Sever Zotta a publicat studii și comunicări despre trecutul Iașiului, între care se remarcă interesantul studiu istoric despre mănăstirea Golia. În afară de revista Ioan Neculce, Sever Zotta a colaborat la diferite publicații cu caracter istoric: la Arhiva, Revista istorică, Revista arhivelor, Convorbiri literare, Arhiva românească, precum și la unele ziare (Evenimentul, Opinia, Neamul românesc).
  A întemeiat cea dintâi publicație de specialitate „Arhiva genealogică” (apărută la Iași în 1912-1913). În evoluția științei genealogice românești, apariția revistei Arhiva genealogică a constituit un fapt cu totul remarcabil. Articolul-program Ce voim^[12] este o adevărată profesiune de credință: "Scopul revistei de față este de a trezi și a mări în cercurile largi ale societății românești, dincoace și dincolo de hotarele ei politice, interesul pentru istoria, viața și viitorul familiilor, pentru ca din interesul acesta special să profite interesul general pentru istoria, viața și viitorul neamului românesc."Toată arhiva cu lucrările sale se află în Arhivele din București și Iași (secția de genealogie). In Arhivele Naționale ale României din București se găsește fondul personal Sever Zotta^[13] , cu numărul de inventar 948. În acest fond se regăsește corespondența purtată de Sever Zotta cu personalitățile vremii, dintre care pot fi menționate scrisorile de la Nicolae Cartojan, Nicolae Docan, Gheorghe Bogdan-Duică, Constantin Giurescu, Pavel Gore, Nicolae Iorga, Dimitrie Onciul și Radu Rosetti. În afara acestor documente, în fondul personal există studii și note despre genealogia unor familii nobile și documente colecționate de Sever Zotta. Din ultima serie de documente fac parte un fragment din arhiva lui Pavel Gore și a familiei Rosetti-Roznovanu, scrisori de la Costache Negri, A. Morariu ș.a.
  Apreciat de D. Onciul și Nicolae Iorga pentru erudiția sa deosebită în domeniul studiilor genealogice, Sever Zotta a intrat în istoriografia română ca un genealogist prin excelență.
  A trăit în Iași până în 1934, când s-a pensionat. Surprins de evenimentele din vara anului 1940 la casa sa din Davideni (județul Storojineț - azi în Ucraina), Sever Zotta a preferat să rămână pe loc, pentru a-și salva biblioteca și colecția de manuscrise.
  Pe 13 iunie 1941 a fost arestat de comisarii NKVD care nu i-au dat răgaz decât zece minute pentru a-și face bagajul, fiind deportat de sovietici în Ural.^[14] A încetat din viață în prizonierat la Orsk, în sudul Uralilor, în octombrie 1943. O mică parte din bogata sa colecție de documente, manuscrise, corespondența Hurmuzacheștilor etc, a ajuns în păstrarea Arhivelor Statului din București și Iași. După 1941, soția sa Margareta von Zotta a revenit la Cernăuți și a recuperat ce s-a putut din colecția genealogistului, donând cu acest prilej, o parte din scrisorile fraților Hurmuzachi, adresate mamei lor Ileana (Ilinca, Elena), istoricului Teodor Bălan.^[15]
  Sever Zotta a fost decorat cu Ordinul național „Steaua României” în rang de cavaler. Institutul Român de Genealogie și Heraldică „Sever Zotta” din Iași îi poartă numele, onorând contribuția sa la dezvoltarea acestor ramuri ale științei istorice în România. După numele său a fost denumită „Strada Sever Zotta” în Iași.^[16]
  In Arhivele Naționale ale României, filiala Iași, există Fondul Sever Zotta, cu anii extremi 1502- 1927.
  Apreciat de D. Onciul și N.Iorga pentru erudiția sa deosebită în domeniul studiilor genealogice, Sever Zotta a intrat în istoriografia română ca genealogistul prin excelență. A deschis un drum pe care merg și azi cei care se ocupă de genealogiile familiilor boierești din Moldova. În Buletinul Institutului Român de Genealogie și Heraldică "Sever Zotta" nr.IX, 7-9, Iași, 2007^[17] Andrei Zotta, nepotul de fiu al lui Sever Zotta a făcut cunoscut testamentul genealogistului. Documentul este datat 29 iunie 1940, a fost deci scris în ultimele ore dinaintea închiderii frontierei celei noi...și adus în țară de fiul lui Sever Zotta, ultimul plecat. Conținutul acestui testament este următorul:
  "In numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh Amin.
  Pentru cazul morții mele las pe iubitul meu fiu moștenitor universal. Doresc ca biblioteca și arhiva mea să rămână nedespărțite și dacă fiul meu nu va avea moștenitori legitimi să le doneze sau să le vânză unei instituțiuni culturale. Deasemenea doresc ca dacă va dispune de mijloace, să creieze un fond pentru un premiu anual pentru cea mai bună lucrare de genealogie cu preferință națională.
  Acesta este testamentul meu. Davideni în 29 iunie 1940.
  Sever Zotta."  

  Sever Zotta
  Sever Ioan Zotta
  Date personale
  Născut	14 aprilie 1874 Chisălău, Cozmeni, Ucraina
  Decedat	10 octombrie 1943 (69 de ani) Orsk, Rusia
  Căsătorit cu	Margareta de Grigorcea
  Naționalitate	română
  Cetățenie	Imperiul Austriac;  România
  Ocupație	arhivar, genealogist, istoric și publicist
  Activitate
  Membru corespondent al Academiei Române Vila cavalerilor de Zotta În Noua Suliță pe la 1900 Iancu cavaler de Zotta (tatăl) pe la 1890

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 1874: Alexander Cambridge, Conte de Athlone (Alexander Augustus Frederick William Alfred George; 14 aprilie 1874 – 16 ianuarie 1957), a fost rudă apropiată a familiie regale britanice, comandant militar britanic, maior general care a servit ca Guvernator General în Africa de Sud și în Canada. 
  Ducesa de Teck și familia ei c. 1880; Prințul Alexander este în centru cu brațele în jurul Ducesei, Prințesa Mary (mai târziu regina Mary) este în partea dreaptă.
  Prințul Alexander de Teck s-a născut la Palatul Kensington la 14 April 1874,^[1] ca al patrulea copil și al treilea fiu al Prințului Francis, Duce de Teck și a soției lui, Prințesa Mary Adelaide de Cambridge. Deși mama lui era nepoată a regelui George al III-lea și verișoară a reginei Victoria, Athlone, ca fiu al unui prinț de Teck în Württemberg era doar un membru minor al familiei regale britanice și deținea titlul de Prințul Alexander de Teck.^[1][2] În familie era cunoscut sub numele de Alge,^[3] și a fost caracterizat ca un individ meticulos cu un temperament iute dar de scurtă durată și capacitatea de a fi prudent și plin de tact.^[3]
  Când prințul Alexander avea nouă ani, părinții au părăsit Regatul Unit pentru Europa continentală pentru a scăpa de datoriile uriașe. Prințul a rămas la Colegiul Eton înainte să fie mutat Colegiul militar regal Sandhurst.^[2] În 1894 cu pregătirea militară completă, prințul Alexander a fost comandant ca locotenent secund al regimentului 7 de husari,^[2][4] și pentru scurt timp a servit în al doilea război Matabele. După conflict, prințul a fost numit la 8 decembrie 1898 de către regina Victoria cavaler comandant al Ordinului Victoria.^[5] Mai târziu, pentru acțiunile sale în al doilea război bur, prințul a fost răsplătit în aprilie 1901 de regele Eduard al VII-lea cu "Distinguished Service Order".^[6]
  La 16 noiembrie 1903 s-a logodit cu Prințesa Alice de Albany, fiica Prințului Leopold, Duce de Albany și deci nepoată a reginei Victoria și nepoată de frate a a guvernatorului general al Canadei, Prințul Arthur, Duce de Connaught și Strathearn. Cuplul s-a căsătorit la 10 februarie 1904 la Castelul Windsor,^[1][2] și șase zile mai târziu prințul a fost numit Cavaler Marea Cruce al Ordinului Victoria.^[7]
  Alexander și Alice au avut trei copii: Prințesa May de Teck născută în 1906, Prințul Rupert de Teck născut în 1907 și Prințul Maurice de Teck născut în 1910 care a trăit mai puțin de șase luni.^[8]
  La izbucnirea Primului Război Mondial, prințul Alexander, care promovase la rangul de maior și era comandant, a fost nominalizat de primul ministru britanic Herbert Asquith să devină Guvernator General al Canadei. Cu toate acestea, prințul a fost chemat pentru serviciul activ cu regimentul său participând la lupte în Franța și Flandra.

  În timpul războiului, sentimentul anti-german în întregul Imperiu Britanic l-a determinat pe rege să schimbe numele german al casei regale Casa de Saxa-Coburg și Gotha în englezescul Casa de Windsor; în același timp a renunțat la toate titlurile germane atât pentru sine cât și pentru întreaga familie regală. Printr-un act regal emis la 14 iulie 1917, Alexander, împreună cu fratele său, prințul Adolphus, Duce de Teck, au cedat toate titlurile lor germane și au ales numele de Cambridge, după bunicul lor, Prințul Adolphus, Duce de Cambridge.^[9]
  Alexander a fost apoi cunoscut doar ca Sir Alexander Cambridge, până când, la 7 noiembrie 1917, regele l-a numit Conte de Athlone și Viconte Trematon.^[10] Athlone a refuzat titlul de marchiz deoarece a crezut că titlul nu suna destul de britanic. Soția lui Athlone și-a păstrat titlul regal în timp ce copiii lor au devenit Lady May Cambridge și Rupert Cambridge, Viconte Trematon. În 1923, Athlone a fost numit de rege general maior (în ciuda retragerii sale din armată) și Guvernator General al Uniunii Africii de Sud,^[3] înlocuindu-l pe vărul său, Prințul Arthur de Connaught. A ajuns la Pretoria în ianuarie 1924 și a început imediat îndatoririle de vicerege deschizând clădirea nou construită a parlamentul.
  În alegerile care au urmat, Partidul Național a câștigat majoritatea locurilor în Adunarea Națională, iar Athlone l-a numit pe liderul partidului, James Hertzog, ca noul său prim ministru. În acel timp, naționalismul african era în creștere în dominioane și Hertzog a fost un republican care a promovat secesiunea Africii de Sud de Imperiul Britanic. Ca atare, el a propus ca țară să adopte propriul steag. Athlone s-a dovedit simpatic și plin de tact și a rezolvat problema prin avansarea unui steag care a fost unic în Africa de Sud, dar care conținea încă steagul Uniunii în ea, în ciuda opoziției. De asemenea, el și-a câștigat popularitatea în rândul sud-africanilor de toate rasele, prin frecvente sale tururi ale țării,^[3] îndeplinind numeroase îndatoriri.^[11]
  Pentru serviciile sale în Africa de Sud aduse Coroanei, Athlone a fost numit de regele George al V-lea Cavaler al Ordinului Jartierei la 17 aprilie 1928,^[12] și, după întoarcerea sa în UK, l-a numit la 4 august 1931 guvernator al castelului Windsor.^[13] Anul următor a fost numit cancelar la Universitatea din Londra, post pe care l-a deținut până în 1955. În Canada la sfârșitul anilor 1930, au existat apeluri din cercurile guvernamentale și mass-media pentru rege de a numi un individ născut canadian ca guvernator general. Cu toate acestea, primul ministrul canadian William Lyon Mackenzie King l-a sfătuit pe regele George al VI-lea că nu era momentul potrivit pentru o astfel de schimbare în tradiția viceregelui. Unchiul lui George, Contele de Athlone, al cărui nume Mackenzie King l-a invocat a fost numit Guvernator General.  

  Alexander Cambridge
  Conte de Athlone Guvernator General al Canadei
  Prințul Alexander of Teck, 28 iunie 1910 purtând însemnele Ordinului Victoria și stele și canatul Ordinului Rautenkrone al regatului german de Saxonia.
  Date personale
  Nume la naștere	Alexander Augustus Frederick William Alfred George
  Născut	14 aprilie 1874 Londra, UK
  Decedat	16 ianuarie 1957 (82 de ani) Londra, UK
  Înmormântat	Royal Burial Ground[*]
  Părinți	Francisc, Duce de Teck Prințesa Mary Adelaide de Cambridge
  Frați și surori	Mary de Teck Adolphus Cambridge Prince Francis of Teck[*]
  Căsătorit cu	Prințesa Alice de Albany
  Copii	Lady May Abel Smith Rupert Cambridge, Viconte Trematon Prințul Maurice de Teck
  Cetățenie	Regatul Unit
  Ocupație	politician
  Activitate
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Conte
  Familie nobiliară	Duke of Teck[*]
  Governor-General of the Union of South Africa[*]
  Domnie	21 decembrie 1930
  Predecesor	Prințul Arthur de Connaught
  Succesor	George Villiers, 6th Earl of Clarendon[*]
  Guvernatorul General al Canadei
  Domnie	21 iunie 1940 – 12 aprilie 1946
  Predecesor	John Buchan[*]
  Succesor	Harold Alexander
  Membru al Camerei Lorzilor[*]
  Membru al Consiliului de Coroană al Regatului Unit[*

• 1882: Alexandru Glatz (n. 14 aprilie 1882, Craiova - d. 7 februarie 1953, Sighet) a fost un militar de carieră (general de divizie) și diplomat român, din 1933 secretar general la Ministerul Apărării Naționale. El a fost descendent (nepot) din familia baronului Julius von Glatz (se pare că acesta s-a stabilit în România odată cu venirea regelui Carol I în țară). După absolvirea Liceului “Carol I” din Craiova, urmează cursurile Școlii de Ofițeri de Artilerie și Geniu (1901-1903) și pe cele ale Școlii de Aplicație de Artilerie și Geniu.^[2]
  Își începe activitatea ca sublocotenet (1903) în cadrul Regimentului 9 Artilerie. În anul 1909 este ridicat la rangul de locotenet și transferat în cadrul Regimentului 1 Cetate. Urmează cursurile Școlii de Tragere a Artileriei de la Constanța (11 iulie - 18 august 1911) și activează în mai multe unități militare: Brigada 1 Artilerie, Regimentul 1 Artilerie “Regele Carol”. La data de 1 aprilie 1913 este numit căpitan și transferat în cadrul Brigăzii 2 Artilerie cu care participă la Campania din Bulgaria din timpul Celui de al Doilea Război Balcanic. În același an a început studiile la Școala Superioară de Război.
  La începutul Primului Război Mondial participă alături de Regimentul 21 Artilerie la luptele duse de armata română. În anul 1917 este ridicat la gradul de maior și transferat în cadrul Biroului de Informații de pe lângă Comandamentul Armatei a II-a. În perioada 1918-1920 lucrează la Marele Stat Major și la Școala Superioară de Război. La 1 aprilie 1919 este avansat la gradul de locotenet-colonel. În anul 1920 este numit atașat militar al României în Turcia, unde desfășoară o importantă activitate de culegere de date pe toată perioada conflictului greco-turc, dar și a unor informații legate de politica noului stat bolșevic.
  Glatz este ridicat la gradul de colonel prin Înaltul Decret Regal nr. 1525 din iunie 1921, numit șef al serviciului de informații al armatei, mai târziu Diviziunea II (cu secția informații și contrainformații).^[3]. O altă activitate importantă care a revenit lui Alexandru Glatz a fost recuperarea bunurilor aparținând statului român care au fost scoase din țară de către turci în timpul ocupației din timpul Primului Razboi Mondial.
  La întoarcerea în țară (1 ianuarie 1922) primește comanda Regimentului 34 Obuziere. După o perioadă de un an (1924-1925), în care ocupă funcția de Șef al Statului Major al Diviziei 17 Infanterie, Alexandru Glatz este rechemat în structurile Marelui Stat Major al Armatei Române. În anul 1930 este numit comandant al Brigăzii 2 Artilerie. La data de 15 aprilie 1933 este ridicat la gradul de general de brigadă, iar câteva luni mai târziu pe 16 noiembrie, este numit secretar general al Ministerului Apărării, funcție pe care o ocupă patru ani. Datorită calităților excepționale dovedite pe parcursul activității desfășurate de-a lungul întregii cariere militare Glatz este numit la 7 aprilie 1937 subsecretar de stat în Ministerul Apărării Naționale, funcție, care o deține până la 12 octombrie 1938.^[4] Pe acest post este avansat la data de 1 iunie 1938 la gradul de general de divizie. La cererea sa, la data de 1 iulie 1940, este pensionat.^[5]
  Odată cu venirea la putere a autorităților comuniste generalul a fost încarcerat: La 1 august 1950, în cadrul celui de-al treilea lot de demnitari, Glatz a fost arestat împreună cu, între alții, fostul subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe, Zamfir Brătescu, Dimitrie Burileanu dar și alți înalți ofițeri ai armatei române. El a fost condamnat la 2 ani muncă silnică în lagăr printr-o decizie a M.A.I. Căpitanul de securitate Eugen Dascăl, de la Direcția Regională a Securității Statului Baia Mare, a confirmat D.G.S.P., la 20 martie 1951, depunerea generalului Alexandru Glatz la locul ordonat [penitenciarul Sighet]. Glatz a murit acolo în urma unor schingiuiri prelungite   

  Alexandru Glatz
  Date personale
  Născut	14 aprilie 1882[1]
  Decedat	7 februarie 1953 (70 de ani)
  Activitate
  Premii	Medalia „Avântul Țării” Ordinul Coroana României Ordinul național „Steaua României”

•  1885 - S-a nascut Iuliu Hațieganu, medic român (d. 1959)

  

  Iuliu Hațieganu (1885j – 1959) – foto: ro.wikipedia.org

  Iuliu Hațieganu (n. 14 aprilie 1885, Dârja, Cluj – d. 4 septembrie 1959, Cluj) a fost un medic internist român recunoscut în mod special pentru cercetările făcute în domeniul tuberculozei. A format la Cluj o valoroasă școală de medicină internă. Astăzi Universitatea de Medicină și Farmacie din Cluj îi poartă numele. A fost membru al Academiei Române și fratele politicianului Emil Hațieganu.

• 1886: Ernst Robert Curtius, critic literar (d. 1956)
• 1895: Ionel Nicolae Romanescu (n. 14/27 aprilie 1895, Liège - d. 1 noiembrie 1918 Sissonne) a fost un aviator român. Tatăl său este Nicolae P. Romanescu. Zboară cu un planor în 1908, la Craiova. Aparatul era construit sub supravegherea profesorului de mecanică Henri Auguste. Acest zbor este primul zbor planat din România cu un om la bord într-un aparat mai greu decât aerul și fără motor. Primește titlul de cel mai tânăr zburător din lume din partea Federației aeronautice din Paris.
  Realizează în 1911 un planor demontabil cu care face mai multe încercări de zbor în stațiunea Eforie Sud. Înființează la Iași, în 1912, alături de câțiva colaboratori, prima școală particulară de planoriști amatori.
  Se înrolează voluntar ca pilot în primul război mondial. În 1917-1918 se refugiază la Odesa unde a continuat cursurile de zbor. În 1918 se duce în Franța unde învață la câteva școli de pilotaj de război. La 1 noiembrie 1918 moare eroic în regiunea Sissonne-Rethel din nordul Franței în timpul unei lupte aeriene.
  A primit post-mortem medalia Ordinul Virtutea Militară și Crucea de Război.
• 1903: Henry Corbin (n. 14 aprilie 1903, Paris, Franța – d. 7 octombrie 1978, Paris, Franța) a fost un orientalist de origine franceză, filozof, traducător, un cercetător la fel de important precum Ernest Renan sau James Frazer^[5]. Rolul lui Corbin^[6] este acela de a fi contribuit la înțelegerea școlilor filosofice ale șiismului iranian prin intermediul inițierii studiilor dedicate teosofiei orientale, contribuind astfel la decriptarea textelor islamice cu nuanțe sufite Henry Corbin a studiat la Sorbona Literele și Filosofia, la Ecole des Hautes Etudes, la Secția de Științe religioase și la Ecole des Langues Orientales, alături de prietenul său Georges Vajda. A fost bibliotecar la Biblioteca Națională a Franței până în 1939, unde a fost chemat în calitate de orientalist. În 1939 a fost trimis de Julien Cain- pe atunci administrator al Bibliotecii Naționale, la Istanbul^[8] în calitate de atașat al Institutul Francez, unde a fost însoțit de soția sa Stella Corbin^[9]. Printre mentorii săi se află Etienne Gilson și Louis Massignon. Acesta din urmă a văzut în el un succesor la postul de director al Ecole des Hautes Etudes și l-a ajutat să-și găsească direcția de cercetare după ce l-a familiarizat cu lucrarea Ḥikmat al-´išrāq a lui Suhrawardi^[10]. În 1945 ajunge în Iran, „ținutul său spiritual”- așa cum îl numește S. H. Nasr, unde va fi repartizat pentru a organiza Departamentul de Iranologie al Institutului Franco-Iranian din Teheran. Un aspect interesant al vieții sale de cercetător pe care Mircea Eliade l-a amintit este modalitatea în care Corbin își planifica programul dedicat studiului în funcție de anotimpuri: iarna și primăvara preda la Ecole des Hautes Etudes din Paris, vara era rezervată atât scrisului propriilor lucrări cât și prelegerilor anuale Eranos pe care le ținea în mod regulat la Ascona, iar toamna era dedicată studiului personal în Teheran^[11]. Primul curs de la Ecole des Hautes Etudes abordează lucrarea lui Sohrawardi, Talwīhāt^[12]. Fundația Eranos^[13], condusă pe atunci de Olga Fröbe-Kapteyn, îl invită să participe la o serie de conferințe ce se vor desfășura între anii 1950 și 1977. La Ascona va cunoaște marile spirite ale secolului precum: Mircea Eliade, Adolf Portman, Carl-Gustav Jung, Gilbert Durand sau Toshihiko Isutzu Opera lui Corbin poate fi clasificată în trei perioade. Prima perioadă, cuprinsă între anii 1933 și 1939, este reprezentată de creația din tinerețe. A doua perioadă este marcată de publicarea marilor cărți despre cunoașterea vizionară, iar ultima perioadă este delimitată de publicarea lucrării „En Islam iranien” (En islam iranien: aspects spirituels et philosophiques (vol. I și II, 1971; vol. III și IV, 1973), rezultatul întregii activități de cercetare^[14]. Din prima categorie pot fi amintite lucrări precum Karl Barth, La Théologie dialectique et l´histoire^[15], care confirmă preocupările sale teologice. Tot în această perioadă Corbin acordă o atenție deosebită lui Johann Georg Hamann, liderul renașterii religioase din Germania în secolul XVIII, prin traducerea lucrării Asthetica in nuce^[16]. Totodată este primul care traduce și publică în franceză lucrarea ,,Was ist Metaphysik?,, (Heidegger, Martin. Qu´est-ce que la métaphysique? ), apărută în 1938 la Gallimard^[17]. În 1945 publică primul volum din Opera metaphysica et mystica ce aparține lui SohrawardĪ, în volumul XVI al colecției Bibliotheca Islamica, urmând ca volumul al doilea să îl publice în anul 1952 la Teheran.  

  Henry Corbin
  Date personale
  Născut	14 aprilie 1903[1][2][3][4]  Paris, Franța
  Decedat	7 octombrie 1978 (75 de ani)[1][2][3]  Paris, Franța
  Căsătorit cu	Stella Corbin[*]
  Cetățenie	Franța
  Religie	Islam
  Ocupație	traducător istoric filozof scriitor orientalist[*] profesor[*]
  Activitate
  Alma mater	Facultatea de Litere din Paris[*] Institut Catholique de Paris[*]
  Organizație	Facultatea de Litere din Paris[*] Universitatea Paris-Sorbona[*] École pratique des hautes études[*]
  Influențat de	Sohrawardi

• 1904: Sir John Gielgud, actor și regizor britanic (d. 2000)
• 1907: François Duvalier, supranumit „Papa Doc”, (n. 14 aprilie 1907, Port-au-Prince, Haiti – d. 21 aprilie 1971, Port-au-Prince, Haiti) a fost președinte al Haiti din 1957 până în 1964, iar apoi dictator (președinte pe viață) din 1964 până la moartea sa. Regimul său a fost marcat de corupție și de folosirea milițiilor sale private: tontons macoutes.
  François Duvalier este tatăl lui Jean-Claude Duvalier^[7], zis Bébé Doc. Acesta, preluând funcția de șef al statului Haiti la moartea tatălui său, devenea cel mai tânăr șef de stat din lume, la vârsta de 19 ani. 

  François Duvalier
  François Duvalier
  Date personale
  Născut	14 aprilie 1907[1][2][3][4][5][6]  Port-au-Prince, Haiti
  Decedat	21 aprilie 1971 (64 de ani)[1][2][3][4][5][6]  Port-au-Prince, Haiti
  Cauza decesului	diabet zaharat
  Căsătorit cu	Simone Duvalier[*] (27 decembrie 1939–1971)
  Copii	Jean-Claude Duvalier[*]
  Cetățenie	Haiti
  Religie	Vaudou catolicism
  Ocupație	politician medic
  Președinte al Republicii Haiti
  În funcție 22 octombrie 1957 – 21 aprilie 1971
  Partid politic	PUN[*]
  Alma mater	University of Haiti[*] Universitatea din Michigan

• 1912: Robert Doisneau (n. 14 aprilie 1912, Gentilly, Val-de-Marne, Franța – d. 1 aprilie 1994, Montrouge, Hauts-de-Seine, Franța^[14]) a fost un fotograf francez. În anii 1930 a folosit un aparat de fotografiat Leica^⁠(en) pe străzile Parisului; împreună cu Henri Cartier-Bresson a fost un pionier al foto-jurnalismului.^[15] Ele este renumit pentru imaginea sa din 1950 Le Baiser de l'hôtel de ville^⁠(fr), o fotografie a unui cuplu care se sărută pe străzile aglomerate ale Parisului. Robert Doisneau a fost numit Chevalier (Cavaler) al Ordinului Național al Legiunii de Onoare în 1984.  

• Jump to navigationJump to search

  Robert Doisneau
  Robert Doisneau în 1992
  Date personale
  Născut	14 aprilie 1912[1][2][3][4][5][6][7][8][9][10][11]  Gentilly, Franța
  Decedat	1 aprilie 1994 (81 de ani)[12]  Paris, Franța[13]
  Înmormântat	Raizeux[*]
  Căsătorit cu	Pierrette Chaumaison[*]
  Număr de copii	2
  Copii	Annette Doisneau[*] Francine Deroudille[*]
  Cetățenie	Franța
  Etnie	Francezi
  Ocupație	fotograf fotoreporter[*] litograf[*]
  Activitate
  Alma mater	École Estienne[*]
  Număr de copii	2
  Premii	Niépce Prize[*

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 1916: Günter Schorsten (n. 14 aprilie 1916, d. 1982, la München)^[1] a fost un handbalist de etnie germană care a jucat pentru echipa națională a României. Kirschner a fost component al selecționatei în 11 jucători a României care s-a clasat pe locul al șaselea la Olimpiada din 1936, găzduită de Germania.^[2][3] El a jucat în două din cele trei meciuri.^[1][3]
  În 1938, Günter Schorsten s-a aflat în lotul selecționatei în 11 jucători a României care s-a clasat pe locul 5 la Campionatul Mondial de Handbal de câmp din Germania.^[4]
  În Sibiu, Günter Schorsten a fost component de bază al clubului Hermannstädter Turnverein^(de) (Societatea de Gimnastică Sibiu).
• 1918: Gheorghe Gaston-Marin, pe numele său real Gheorghe Grossman (n. 14 aprilie 1918, orașul Chișineu-Criș, județul Arad — d. 25 februarie 2010, București)^[1] a fost un demnitar comunist român de etnie evreiască. A îndeplinit funcții ministeriale în domeniul planificării industriale și economice.
  Gaston Marin poate fi considerat ca ultimul susținător al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej care a fost exclus din conducerea comunistă a României (1982-1985). Gheorghe Grossman s-a născut la data de 14 aprilie 1918 în orașul Chișineu-Criș (județul Arad), într-o familie de etnie evreiască.
  Gheorghe a absolvit cursurile liceului românesc din Petroșani și a dat examenul de bacalaureat la Deva. Imediat după bacalaureat, a efectuat serviciul militar și după aceea a plecat în Franța, unde dorea să studieze matematica și fizica.
  Din cauza mijloacelor financiare reduse, a trebuit să urmeze însă cursurile Facultății de Electrotehnică și Energetică din cadrul Institutului Politehnic din Grénoble (Franța) între anii 1938-1940. Și-a susținut teza de doctorat la același Institut în anul 1941, fără a mai primi titlul. A activat în mișcarea de rezistență franceză, iar în 1942 a intrat în Partidul Comunist Francez. Acolo a primit numele conspirativ de Gaston Marin, pe care îl va păstra ca nume oficial pentru toată viața. A activat în regiunea de sud-vest a Franței. În iulie 1944 i-a instigat la revoltă pe minerii din Tarn, aceasta devenind una din primele zone eliberate de francezi de sub ocupația germană. În august 1944, Gaston a participat la eliberarea orașului francez Carmaux, capturând 120 soldați germani. Câteva zile mai târziu, el a eliberat orașul Albi, prefectura departamentului Tarn.
  În decursul celui de al doilea război mondial, familia sa care locuia la Cluj, a fost deportată la Auschwitz, unde tatăl său a fost imediat exterminat prin gazare, mama sa fost împușcată ca și sora sa, care se îmbolnăvise de scarlatină. După cel de-al doilea război mondial, a revenit în România, fiind trimis mai întâi la sediul Comitetului Județean Bihor al PCR. Ulterior, a fost numit în funcțiile de consilier la Președinția Consiliului de Miniștri (1945-1948), apoi de secretar general și ministru-adjunct la Ministerul Economiei Naționale (1948-1949). A participat ca membru al delegației României la Conferința de Pace de la Paris (1947).
  Între anii 1949-1982 a deținut funcții de înaltă răspundere în planificarea economiei naționale, fiind pe rând ministru al Energiei Electrice și Industriei Electrotehnice (1949-1954), președintele Comitetului de Stat al Planificării (1954-1965) și apoi vicepreședintele Consiliului de Miniștri (1962-1969). În paralel, a îndeplinit și funcția de președinte al Comitetului de Stat pentru Energie Nucleară (1955-1966).
  A fost deputat în Marea Adunare Națională (1952-1985) și membru al CC al PCR (1960-1984).^[2] În mai 1961 a fost decorat cu Medalia "A 40-a aniversare de la înființarea Partidului Comunist din România". Prin decretul nr. 157 din 4 mai 1971, Gheorghe Gaston-Marin a fost decorat cu Ordinul Apărarea Patriei clasa I. ^[3] În anul 1963, după participarea la funeraliile președintelui american John F. Kennedy, el a consolidat relațiile diplomatice cu lumea occidentală, inclusiv cu Statele Unite ale Americii. Aceste acțiuni au fost încurajate de guvernul american și de președintele Lyndon B. Johnson.
  A făcut parte din guvernele: Groza (4), Gheorghiu (1), Gheorghiu (2), Stoica (1), Stoica (2), Maurer (1), Maurer (2), Maurer (3), Maurer (4), Maurer (5), Mănescu (1), Mănescu (2), Verdeț (1), Verdeț (2).
  Între anii 1969-1982, Gaston Marin a fost președinte al Comitetului de Stat pentru Prețuri, până la înlocuirea sa din funcțiile oficiale de către Nicolae Ceaușescu.
  A fost membru al mișcării sioniste Poalei Zion^[4] și, în anul 1989, a emigrat în Israel dar a revenit în România, unde a decedat  

  Gheorghe Gaston-Marin
  Date personale
  Nume la naștere	Gheorghe Grossman cu pseudonimul Gaston Marin
  Născut	14 aprilie 1918 Chișineu-Criș, Austro-Ungaria
  Decedat	25 februarie 2010, (92 de ani) București, România
  Copii	Ileana, Jackie (căsătorită cu Radu Osman, a emigrat în Israel) și Minu (fizician, născut în Franța)
  Naționalitate	română
  Cetățenie	România
  Etnie	evreiască
  Ocupație	inginer electrician[*]
  Consilier la Președinția Consiliului de Miniștri
  În funcție 1945 – 1948
  Secretar general și Ministru-adjunct la Ministerul Economiei Naționale
  În funcție 1948 – 1949
  Ministru al Energiei Electrice și Industriei Electrotehnice
  În funcție 9 august 1949 – 18 mai 1954
  Președintele Comitetului de Stat al Planificării
  În funcție 18 mai 1954 – 21 august 1965
  Vicepreședintele Consiliului de Miniștri
  În funcție 29 septembrie 1962 – 13 martie 1969
  Președintele Comitetului de Stat pentru Energie Nucleară
  În funcție 1955 – 1966
  Deputat în Marea Adunare Națională
  În funcție 1952 – 1985
  Membru al CC al PCR
  În funcție 25 iunie 1960 – 22 noiembrie 1984
  Președintele Comitetului de Stat pentru Prețuri
  În funcție 13 martie 1969 – 13 ianuarie 1982
  Premii	1. A 40-a aniversare de la înființarea Partidului Comunist din România 2. Ordinul Apărarea Patriei clasa I
  Partid politic	Partidul Comunist Francez Partidul Comunist din România Partidul Muncitoresc Român
  Alma mater	1. Studii de matematică și fizică la Universitatea Sorbona 2. Facultatea de Electrotehnică și Energetică din cadrul Institutului Politehnic din Grénoble
  Cunoscut pentru	1. Pe plan politic, a fost ultimul susținător al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej 2. Pe plan administrativ, a fost dirijorul electrificării României.
  Profesie	politician comunist, inginer electrician

• 1921: Thomas Schelling, economist american, laureat al Premiului Nobel pentru economie (2004) (d. 2016)
• 1924: George Munteanu, critic și istoric literar român (d. 2001)
• 1925: Rod Steiger (n. 14 aprilie 1925 – d. 9 iulie 2002) a fost un actor american câștigător al premiului Oscar, cunoscut pentru jocul său actoricesc intens în filme considerate clasice ale genurilor respective, așa cum sunt În arșița nopții (în original, In the Heat of the Night), Pe chei (în original, On the Waterfront) și Doctor Jivago (în original, Doctor Zhivago), Waterloo (film din 1970).  

  Rod Steiger
  imagine din filmul The Unholy Wife (1957)
  Date personale
  Născut	14 aprilie 1925[1][2][3][4][5][6][7][8][9]  New York, SUA
  Decedat	9 iulie 2002 (77 de ani)[1][3][4][5][6][7][8][9]  Los Angeles, SUA[10]
  Înmormântat	Forest Lawn Memorial Park[*]
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (pneumonie)
  Căsătorit cu	Sally Gracie (1952-1958) Claire Bloom (1959-1969) Sherry Nelson (1973-1979) Paula Ellis (1986-1997) Joan Benedict (2000-2002)
  Cetățenie	SUA
  Ocupație	actor actor de televiziune[*] actor de film actor de teatru[*]
  Alma mater	Actors Studio[*]
  Premii Oscar
  Cel mai bun actor (1968) pentru În arșița nopții
  Premii Globul de Aur
  Cel mai bun actor - dramă (1967)
  Premii BAFTA
  Best Actor in a Leading Role 1968 In the Heat of the Night 1967 The Pawnbroker
  Alte premii
  Ursul de Argint pentru cel mai bun actor (1964) Premiul David di Donatello pentru cel mai bun actor străin[*] (1969)

• 1929: Chadli Bendjedid, om politic algerian
• 1929: Octav Pancu-Iași (n. 14 aprilie 1929, Iași^[1] — d. 16/17 aprilie 1975) a fost un scriitor, publicist și scenarist român, un important autor^[2] de literatură pentru copii în anii 1950–1960. Era cunoscut de apropiații săi prin apelativul „Țuțu”. Urmează liceul în orașul natal, dar îl absolvă la București,^[1] oraș unde se stabilește. Tânărul scriitor dirijează vreme de mai mulți ani redacția pentru copii și tineret a Radiodifuziunii, începând din 1947. În 1949 îl cunoaște pe umoristul Octavian Sava în calitate de subaltern al său. Mai târziu, cei doi intră într-o brigadă artistică ce obține premiul întâi pe țară.^[3] La redacție, Pancu-Iași dovedește multă abilitate în a păstra conținuturile dedicate celor mici nealterate de atacurile politice aduse frecvent redacției sale. Totuși, o dată cu schimbarea membrilor sectorului de partid răspunzător pentru Radiodifuziune, Pancu-Iași a fost amenințat să-și piardă funcția în mai multe rânduri, până la demiterea sa în 1958
  
  

  În anii 1950 și 1960 publică volume de schițe și povestiri umoristice, între care: Are tata doi băieți (1956), Schițe în pantaloni scurți (1958), Scrisori pe adresa băieților mei (1960), Făt-Frumos cînd era mic (1963) ș.a. Este și autorul a două romane pentru copii: Marea bătălie dela Iazul Mic (1953) și Cartea cu ochi albaștri (1959),^[1] dintre care primul s-a bucurat de o popularitate deosebită.
  Pancu-Iași este adoptat în anii 1960 de lumea filmului, lucrând ca redactor și scenarist. Succesul său în cinematografie a culminat cu scenariul pentru pelicula Tată de duminică (1974), regizată de Mihai Constantinescu. Cu toate acestea, succesul a sosit după ce a fost din nou scos din funcție, de astă dată din pricina unui scheci incomod pentru conducerea politică a vremii.
  În ultima parte a vieții, Pancu-Iași s-a angajat ca redactor la revista „Cutezătorii” și a scris foiletoane gazetărești.
  Octav Pancu-Iași a murit la scurt timp după împlinirea vârstei de 46 de ani, în dimineața lui 16 sau 17 (data variază după surse) aprilie 1975, din pricina unei boli de inimă. (Se pare că nu reușise să participe la proiecția celor două filme pentru care a scris scenarii.) Potrivit propriei dorințe, a fost incinerat. Scriitorul s-a născut cu numele Octav Pancu. El va adăugă numelui său pe acela al orașului în care a copilărit.
  A avut doi băieți, Alexandru și Bogdan, cărora le dedică fiecare dintre volumele editate. În acest sens, scriitorul Mircea Sântimbreanu comentează: „cînd cu titlul uneia din primele sale cărți, Octav Pancu-Iași exclama «Mai e un loc pe genunchi», ori, cînd cu titlul alteia vestea ca o triumfătoare proclamație, parcă întregii lumi, «Are tata doi băieți!» el nu făcea, sînt sigur, decît să ne destăinuie un început (s.a.) de recensămînt”. 

  SCRIERI

  Urmează o listă a scrierilor lui Octav Pancu-Iași. Publicațiile fără an cunoscut vor fi ordonate alfabetic, urmând celor dispuse cronologic. Se va folosi grafia originară a titlurilor (excepții precum î din i medial ș.a.).

  Romane

  • Marea bătălie dela Iazul Mic (1953). Editura Tineretului (a C.C. al U.T.M.), București
    Ilustrații de Darie Iura. Dedicația volumului este: „fiului meu Alexandru”. Editura recomandă lectura cărții „pentru pionieri și școlari”.
  • Cartea cu ochi albaștri (1959). Editura Tineretului, București^[1]

  Schițe și povestiri

  • Multe, multe luminițe (1951). Editura Tineretului^[2]
    Ilustrații de Darie Iura.
  • Atunci în februarie (1951). Editura Tineretului^[3]
    Ilustrații de Eva Munteanu.
  • Are tata doi băieți (1956). Editura Tineretului, București
    Ilustrații de Nell Cobar.
  • Ala bala portocala (1957). Editura Tineretului, București^[4]
    Ilustrații de Darie Iura.
  • Schițe în pantaloni scurți (1958)
  • Scrisori pe adresa băieților mei (1960). Editura Tineretului, București^[5]
    Ilustrații de Darie Iura.
  • Făt-Frumos cînd era mic (1963). Editura Tineretului, București^[6]
    Ilustrații de Darie Iura.
  • Tartine cu vară și vînt (1968). Editura Tineretului, București^[7]
    Ilustrații de Tiberiu Nicorescu.
  • Nu fugi, ziua mea frumoasă! (1970). Editura Ion Creangă, București
  • Mai e mult pînă diseară? (1977). Colecția „Biblioteca pentru toți copiii”, editura Ion Creangă, București
    Ilustrații de Kalab Francisc.

    Cuprinde: Un bărbat la casa omului • •Recunosc: eu sînt domnu' „Da, vă rog!” • Vacanță cu ploaie • Strîngeți pumnii pentru mine, băieți! • Nu fugi, ziua mea frumoasă! • Poveste fără mister • Carnaval • Seara în care a fost ziua bunicului • Îl așteptam pe fratele meu... • Măcar un cuvințel • Prietenii • Atît și nimic mai mult • Faza repetată • Umbrela • Mai e mult pînă diseară? • Jocul cu umbra • Vă urez să fiți sănătoși! • Fiul • Nu eram prea isteț • Prietenii • Pachetul • Avem și noi o stradă! • Un pumn de răbdare • Primăvara și trei sute douăzeci și nouă de pistrui • În balcon • Visul • Pomul care face ciori • Jurnal • Vine, vine primăvara! • Eu, Moș Gerilă • Greșeală de neiertat • Banca • Fratele meu, Mielu • Arhimede redivivus • Cățelul latră la sfîrșit • A fost odată un cireș • Mărul • A fost odată un elefant • Copiii, părinții și oceanele • Toate au un sfîrșit • Eram atît de sigur • Fetița, cheița, portarul și celelalte • Ziua cînd toți au șapte ani • Să ne amintim de vară • Iedul cu trei capre • Parcă îți mai rămîne ceva... • Nimeni nu știe nimic • Baloanele • O veste mare despre un băiat mic • Castana din poveste • Poveste caraghioasă • Fetița care l-a luat pe „NU” în brațe • Băiatul care mînca blocuri • Poveste de necrezut despre un tată, un băiat și... un deget • Radu și cerul • Povești ele-fantastice • Dacă s-a născut cu aripi • Drum bun! • Poveste cu... ochi albaștri
  • Pere alese (1981). Editura Timpul, Iași
  • Făt-Frumos cînd era mic (1982). Colecția „Biblioteca școlarului”, editura Ion Creangă, București
    Ilustrația copertei: Daniela Dravăț-Voiculescu.

    Cuprinde: Albastră ca Cerneala • Nu numai la grădiniță • Dați-mi o gumă, copii • Trei fluiere și încă unul • Povestea cu băiatul și blocul • În pădure toate-s bune, numai croitorii sînt proști • Părerea mea și a crocodilului-tată • Drumețul înțelept • „Se caută un Moș Gerilă” • Secretul • Știți ce-am desenat? • Farfuria • Greșeală de neiertat • Prințul • Un bărbat la casa omului • Recunosc: eu sînt domnu' „Da, vă rog!” • Vacanță cu ploaie • Strîngeți pumnii pentru mine, băieți! • Nu fugi, ziua mea frumoasă! • Carnaval • Seara în care a fost ziua bunicului • Măcar un cuvințel • Atît și nimic mai mult • Mai e mult pînă deseară? • Jocul cu umbra • Prietenii • Un pumn de răbdare • Primăvara șitrei sute douăzeci și nouă de pistrui • În balcon • Visul • Pomul care face ciori • Vine, vine primăvara! • Banca • Cățelul latră la sfîrșit • A fost odată un cireș • Mărul • A fost odată un elefant • Toate au un sfîrșit • Fetița, cheița, portarul și celelalte • Ziua cînd toți au șapte ani • Să ne amintim de vară • Iedul cu trei capre • Parcă înmi mai rămîne ceva • Nimeni nu știe nimic • O veste mare despre un băiat mic • Castana din poveste • Poveste caraghioas • Fetița care l-a luat pe „NU” în brațe • Băiatul care mînca blocuri • Poveste de necrezut despre un tată, un băiat și... un deget • Povești ele-fantastice • Drum bun! • Poveste cu... ochi albaștri
  • Pere alese (1991?). Editura Timpul, Iași. ISBN 973-95035-1-9^[8]
    Volumul este cules și îngrijit de fiul scriitorului, Alexandru Pancu. Ilustrații de Mariana Petrescu.

    Cuprinde: Pomul care face ciori • Trenul merge spre munți • Un fel de bucurie • Nimeni nu știe nimic • În balcon • Toate au un sfîrșit • Seara în care a fost ziua bunicului • Puișorul galben • Să ne gîndim mereu la altceva • Liniște, stelele dorm • Vîntul acela prostuț • Tata și un pic de tristețe • Vopsea pentru meduze și pentru multe altele • Pif, ți-am promis o minge • Eram atît de sigur • Băiatul care mînca blocuri • Zmeul portocaliu • Copiii, părinții și oceanele
  • Fetița care l-a luat pe „NU” în brațe
  • Iedul cu trei capre
  • Mai e un loc pe genunchi(1956)
  • Punct și de la capăt
  • Timpul nu stă în loc
  • Vine, vine primăvara!

  Alte scrieri în proză

  • Iertați-mă, sînt tînăr... Însemnări din caiete de drum (1982). Editura Albatros, București

  Dramaturgie

  • Stele pe maidan

  Scenarii de film

  • Vară romantică (1961) - r. Sinișa Ivetici
  • Tată de duminică (1975)
  • Singurătatea florilor (1976)

  Benzi desenate

  • Busola nu arăta nordul (ilustrații de Puiu Manu)
  • Tînărul și marea (ilustrații de Puiu Manu)  

    Octav Pancu-Iași
    Date personale
    Nume la naștere	Octav Pancu
    Născut	14 aprilie 1929  Iași, România
    Decedat	16/17 aprilie 1979 , România
    Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
    Naționalitate	român
    Cetățenie	România
    Ocupație	prozator, radiofonist, scenarist, jurnalist
    Pseudonim	Octav Pancu-Iași
    Limbi	limba română
    Activitatea literară
    Activ ca scriitor	anii 1950–1970 (proletcultism, neomodernism)
    Specie literară	literatură pentru copii

• 1930: Jay Robinson (14 aprilie 1930 – 27 septembrie 2013) a fost un actor american de film, de televiziune și de teatru. A devenit foarte cunoscut prin interpretarea rolului împăratului Caligula în filmul Tunica (1953) și în continuarea acestuia Demetrius și gladiatorii (1954). S-a născut în New York NYC, ca fiul un dansatoare și al directorului Van Heusen Shirt Co.^[3] A devenit interesat de actorie după ce a descoperit un album cu imagini din cariera de dansatoare a mamei sale. 

  FILMOGRAFIE

  • Tunica (The Robe) (1953) - Caligula
  • Demetrius și gladiatorii (1954) - Caligula
  • The Virgin Queen (1955) cu Bette Davis
  • My Man Godfrey (1957) cu David Niven și June Allyson
  • Tot ceea ce ați vrut să știți despre sex, dar v-a fost teamă să întrebați (1972) cu Woody Allen
  • Bram Stoker's Dracula
  • Three the Hard Way (1974) ca Monroe Feather
  • Transylvania Twist (1989)
  • Undercover Brother (2002) ca Monroe Feather

  Televiziune

  • Star Trek: Seria originală (episodul "Elaan of Troyius")
  • Days of our Lives (Monty, the homeless drunk)
  • The Wild Wild West (Dr. Maitland in "The Night of the Sedgewick Curse")
  • Planeta maimuțelor
  • Sid & Marty Krofft's Dr. Shrinker
  • The Krofft Supershow.
  • Buck Rogers in the 25th Century, episodul "Planet of the Amazon Women" - Cassius Thorne
  • Bewitched în 2 episoade ca Julius Caesar (1969)
  • Kolchak: The Night Stalker 1 episod (1975)  

    Jay Robinson
    Robinson ca Dr. Shrinker în The Krofft Supershow
    Date personale
    Născut	14 aprilie 1930 New York City, New York, SUA
    Decedat	27 septembrie 2013 (83 de ani) Sherman Oaks, Los Angeles, California, SUA
    Înmormântat	Forest Lawn Memorial Park[*]
    Căsătorit cu	Pauline Flowers (c. 1960–2002) moartea ei Gloria Casas (c. 2004)
    Cetățenie	SUA
    Ocupație	Actor de film și de televiziune
    Activitate
    Ani de activitate	1953-2000

• 1932: Gelu Barbu (n. 14 aprilie 1932, Lugoj – d. 17 februarie 2016, Las Palmas^[1]) a fost un balerin și coregraf român de naționalitate spaniolă. Gelu Barbu s-a născut în 1932 în Lugoj, fiu al compozitorului Filaret Barbu. I-a fost sugerat să se apuce de dans de Cornelia Brediceanu, soția poetului Lucian Blaga, prieteni de familie cu Filaret. În copilărie, a urmat cursuri de dans expresionist german în orașul natal, continuându-și studiile la București sub îndrumarea Floriei Capsali (școala franceză), a lui Andrei Romanovski (școala rusă), a lui Trixy Checais (dans modern) și a lui Oleg Danovski.^[2]
  În 1950, Barbu a început studiile la Institutul Coregrafic de Stat din Leningrad (acum Sankt Petersburg), având-o ca profesoară pe Agrippina Vaganova, cea care a dat mai apoi numele școlii. A dansat pe scena Teatrului Kirov.^[2] După cinci ani petrecuți în Rusia, s-a întors în țară unde a fost prim balerin al Operei Naționale București. În urma unei acuzații conform căreia Barbu a vorbit de rău regimul socialist la Ambasada Statelor Unite ale Americii, acestuia i s-a propus să devină spion. Cu ajutorul lui Mihai Brediceanu, director al Operei din București de atunci și naș al său, lui Barbu i s-a permis să plece într-un turneu în Germania de Est, de unde a reușit să treacă Zidul Berlinului spre vest. A făcut parte din corpul de balet a unei televiziuni bavareze, iar mai apoi a încheiat un contract cu un producător de televiziune care a realizat o serie de emisiuni în Italia, Barbu interpretând diverse personaje antice.^[2]
  În 1966 s-a stabilit în Las Palmas, un oraș din Insulele Canare, Spania. Aici a fondat propria companie de balet, Barbu declarând că a făcut „o mică revoluție”, întrucât țara nu avea în acel moment o școală de dans contemporan.^[2] Cu privire la Spania, acesta a mărturisit: „M-am simțit exilat în Franța sau în Germania, dar niciodată aici. Aceasta este a doua mea patrie, aproape prima, întrucât am făcut aici mai multe lucruri decât în țara mea”.^[3]
  S-a întors în România după revoluție, la treizeci de ani după ce a părăsit-o, fiind invitat la Festivalul „George Enescu”.^[2] În 2002, a fost decorat cu titlul de Cavaler al Ordinului național „Steaua României” de președintele Ion Iliescu.^[2] De asemenea, Barbu a primit Ordinul Constituției din partea lui Olav al V-lea al Norvegiei,^[4] precum și distincțiile de cetățean de onoare al Lugojului și al localității Las Palmas, cea din urmă venind din partea regelui Juan Carlos I al Spaniei.^[2]
  Barbu a murit în 2016, la 83 de ani, în Las Palmas. Cauza decesului a fost o tromboză cerebrală suferită cu doi ani înainte care i-a deteriorat grav starea de sănătate.  

  Gelu Barbu
  Date personale
  Născut	14 aprilie 1932 Lugoj
  Decedat	17 februarie 2016 (83 de ani) Las Palmas
  Cauza decesului	tromboză cerebrală
  Părinți	Filaret Barbu
  Cetățenie	România  Spania
  Ocupație	balerin, coregraf
  Activitate
  Cauza decesului	tromboză cerebrală
  Alma mater	Opera Națională București Academia de balet Vaganova[*]
  Premii	Ordinul național „Steaua României”

• 1933: Mircea Iva, regizor român
• 1933: Esteban Areta Vélez (Areta II) (n. 14 aprilie 1933, Pamplona, Spania – d. 9 iulie 2007,^[1] Sevilla, Spania) a fost un jucător profesionist de fotbal și antrenor spaniol.
• 1934: Cornelia Velcescu, sculptoriță română, stabilită în străinătate (d. 2019)
• 1935: Erich Anton Paul von Däniken (n. 14 aprilie 1935, Zofingen, Elveția^[9]) este un scriitor elvețian cunoscut pentru cărțile sale în care a dezvoltat diverse teorii despre existența extratereștrilor și despre influența pe care aceștia au avut-o de-a lungul existenței rasei umane. Erich von Däniken a studiat la Colegiul St-Michel din Fribourg, ca student el s-a ocupat cu studiul de străvechi scrieri sfinte. În timp ce era director al unui hotel elvețian de 5 stele a scris prima sa carte, Chariots of the Gods, care a devenit imediat un bestseller în Statele Unite, Germania, și apoi și în alte 38 de țări.^[10]. În Statele Unite, Erich von Däniken a devenit celebru instantaneu, ca urmare a unei emisiuni de televiziune speciale "In Search of Ancient Astronauts" (În căutarea străvechilor cosmonauți) bazată pe prima sa carte. În 1993, postul german de televiziune SAT-1 a început o serie de douăzeci și cinci de episoade, cu și despre Erich von Däniken, denumită Auf den Spuren der All-Mächtigen (Căile zeilor). În 1996, societatea americană de televiziune TV ABC/Kane a produs o emisiune specială de o oră, filmată în întreaga lume, intitulată "Chariots of the Gods - The Mysteries Continue ( Carele Zeilor - Continuarea Misterelor). Acest film a fost difuzat în rețeaua ABC pe 26 septembrie 1996. În 1996/97 ABC/Kane a produs un alt documentar, cu Erich von Däniken (văzut pe Discovery). În Germania, cea mai mare rețea TV, RTL, a prezentat acest film pe 26 noiembrie 1996. 7,7 milioane de telespectatori au vizionat acest program numai în Germania. Erich von Däniken continuă colaborarea cu ABC și cu RTL. Astăzi Erich von Däniken locuiește într-un mic sat de munte din Elveția, Beatenberg, localitate aflată la cca. 70 km distanță de Berna, chiar lângă orașul Interlaken). El este căsătorit cu Elisabeth Skaja din anul 1960. Are o fiică, Cornelia (n. 1963) și doi nepoți. Von Däniken este bucătar amator și iubitor al vinurilor de Bordeaux. În 1998, Erich von Däniken a fondat AAS RA - Asociația de Arheologie, Astronautică și Cercetare SETI, care publică în revista engleză Legendary Times ™ rapoarte despre cele mai recente cercetări în domeniul paleo-SETI. A scris 27 cărți care au fost traduse în peste 20 de limbi și s-au vândut mai mult de 60 de milioane de exemplare, iar documentare și aparițiile TV au fost vizionate în întreaga lume.
  • 1968 Chariots of the Gods?^[12]
  • 1969 Erinnerungen an die Zukunft [Ungelöste Rätsel der Vergangenheit]^[13], Econ-Verlag, Düsseldorf-Wien. Tradusă în România: Amintiri despre viitor (Enigme nedezlegate ale trecutului), Editura Politică, București, 1970
  • 1970 Gods from Outer Space (Putnam and Bantam Books)
  • 1972 The gold of the gods (Putnam and Bantam Books)
  • 1973 In Search of Ancient Gods : My Pictorial Evidence for the Impossible (Putnam and Bantam Books)
  • 1974 Miracles of the Gods : A New Look at the Supernatural (Putnam and Bantam Books)
  • 1977 Von Daniken's Proof (Putnam and Bantam Books)
  • 1978 Im Kreuzverhör
  • 1979 Signs of the Gods (Putnam and Bantam Books)
  • 1981 Pathways to the Gods : The Stones of Kiribati (Putnam and Bantam Books)
  • 1982 The Gods and Their Grand Design : The Eighth Wonder of the World
  • 1983 Ich liebe die ganze Welt
  • 1984 Der Tag an dem die Götter kamen
  • 1985 Habe ich mich geirrt?
  • 1987 Wir alle sind Kinder der Götter
  • 1990 Die Spuren der Außerirdischen
  • 1991 Die Steinzeit war ganz anders
  • 1991 Die Rätsel im alten Europa
  • 1992 Der Götterschock
  • 1993 Raumfahrt im Altertum
  • 1993 Das Erbe von Kukulkan
  • 1994 Auf den Spuren der All-Mächtigen
  • 1996 The Eyes of the Sphinx (BERKELEY BOOKS, New York)
  • 1997 The Return of the Gods - Evidence of Extraterrestrial Visitations. (ELEMENT BOOKS, London and New York)
  • 1998 The Arrival of the Gods - Revealing the Alien Landing Sites of Nazca. (ELEMENT BOOKS, New York and London)
  • 2000 Odyssey of the Gods - An Alien History of Ancient Greece. (ELEMENT BOOKS, New York, London. Available May 2000)
  • 2002 The Gods Were Astronauts: Evidence of the True Identities of the Old Gods. (Vega Books, London)
  • 2010 Istoria se înșală   

    Erich von Däniken
    Erich von Däniken
    Date personale
    Nume la naștere	Erich Anton Paul von Däniken
    Născut	14 aprilie 1935 (84 de ani)[3][4][5][6][7][8]  Zofingen, Elveția[9]
    Cetățenie	Elveția
    Religie	catolicism
    Ocupație	scriitor ufolog[*] scriitor de literatură științifico-fantastică[*] mitograf[*]
    Limbi	limba germană[1]
    Opere semnificative	Amintiri despre viitor
    Influențe[ascunde] Peter Kolosimo[*]
    Note
    Premii	Boulder Prize[*] Premiul Ig Nobel Goldenes Brett[* Erich von Däniken în 2009

• 1938: Bruce Alberts (n. 14 aprilie 1938) este un medic și biochimist american, membru de onoare al Academiei Române (din 2006).  

  Bruce Alberts
  Bruce Alberts
  Date personale
  Născut	14 aprilie 1938 (81 de ani)[1][2][3]  Chicago, SUA
  Cetățenie	SUA
  Ocupație	biochimist profesor universitar[*]
  Activitate
  Alma mater	Universitatea Harvard
  Organizație	Universitatea Princeton University of California, San Francisco[*]
  Premii	Gairdner Foundation International Award[*] (1995) Medalia Națională pentru Știință a Statelor Unite[*] (2012) NAS Award in Molecular Biology[*] (1975) Doctor honoris causa al Universității Tel Aviv[*] Fellow of the AACR Academy[*] (2016) Membru al Academiei Americane de Arte și Științe[*] membru străin al Royal Society[*

• 1942: Valentin Lebedev, cosmonaut rus
• 1942: Constantin Tudor, politician român
• 1943: Csaba Fenyvesi (n. 14 aprilie 1943, Budapesta – d. 3 noiembrie 2015) a fost un scrimer ungur specializat pe spadă, laureat cu trei medalii olimpice de aur la Jocurile Olimpice de vară din 1968 și la cele din 1972. A fost și de trei ori campion mondial pe echipe.
  Din 1986 până în 1993 a fost șeful secției de scrimă la Vasutas Sport Club din Budapesta.^[1] Din 1989 până în 1993 a făcut parte din Comitetul executiv al Federației Maghiare de Scrimă.^[1]
  Absolvent al Universității de Medicină din Budapesta în 1968, a început o carieră medicală la Spitalul MÁV.^[2] În 1974 a devenit chirurg oncolog. A fost cercetător invitat la Institutul Oncologic din Virginia (SUA).
• 1944: Nguyễn Phú Trọng (născut la 14 aprilie 1944) este un politician vietnamez, care este actualul secretar general al Partidului Comunist din Vietnam, în funcție din 19 ianuarie 2011, și președintele Vietnamului, șef de stat al Vietnamului de jure, în funcție din 23 octombrie 2018.
  El a fost președinte al Adunării Naționale din 2006 până în 2011, a fost ales secretar general al Partidului Comunist din Vietnam la cel de-al 11-lea Congres Național al partidului din 2011^[1][2][3][4] și a fost reales la cel de-al 12-lea Congres Național din 2016.
  În calitate de secretar general, Trọng conduce secretariatul partidului^[5][6][7] și este secretarul Comisiei Militare Centrale^[8][9], pe lângă faptul că este șeful de facto al Politburo, cel mai înalt for decizion din Vietnam, ceea ce îl face în prezent cea mai puternică persoană din Vietnam.^[10]
  În 3 octombrie 2018, Comitetul Central al Partidului Comunist din Vietnam l-a nominalizat oficial pe Trọng să fie următorul președinte al Vietnamului, care va fi votat la următoarea sesiune a Adunării Naționale, unde partidul deține o majoritate covârșitoare, făcându-l a treia persoană care va conduce simultan partidul și statul după Ho Și Min (numai în Vietnamul de Nord) și Trường Chinh. La 23 octombrie 2018, a fost ales al nouălea președinte al Vietnamului într-o ședință a celei de-a șasea sesiuni a Adunării Naționale. 

  Nguyễn Phú Trọng
  Date personale
  Nume la naștere	Nguyễn Phú Trọng
  Născut	14 aprilie 1944 (75 de ani) Hanoi, Indochina Franceză (acum Vietnam)
  Căsătorit cu	Ngô Thị Mẫn
  Cetățenie	Vietnam
  Etnie	Vietnamezi[*]
  Ocupație	politician
  Al 9-lea Președinte al Vietnamului
  Deținător actual
  Funcție asumată 23 octombrie 2018
  Vicepreședinte	Đặng Thị Ngọc Thịnh
  Prim-ministru	Nguyễn Xuân Phúc
  Precedat de	Trần Đại Quang Đặng Thị Ngọc Thịnh (în funcție)
  Secretar general al Partidului Comunist din Vietnam
  Deținător actual
  Funcție asumată 19 ianuarie 2011
  Precedat de	Nông Đức Mạnh
  Președintele Societății Crucii Roșii din Vietnam
  Deținător actual
  Funcție asumată 05 decembrie 2018
  Precedat de	Trần Đại Quang
  Secretar al Comisiei Militare Centrale a Partidului Comunist
  Deținător actual
  Funcție asumată 19 ianuarie 2011
  Locțiitor	Ngô Xuân Lịch
  Precedat de	Nông Đức Mạnh
  Președinte al Adunării Naționale
  În funcție 26 iunie 2006 – 23 iulie 2011
  Precedat de	Nguyễn Văn An
  Succedat de	Nguyễn Sinh Hùng
  Secretar al Comitetului de partid Hanoi
  În funcție Ianuarie 2000 – 26 June 2006
  Precedat de	Lê Xuân Tùng
  Succedat de	Phạm Quang Nghị
  Membru al Adunarea Națională
  Deținător actual
  Funcție asumată 19 mai 2002
  Premii	Ordinul José Marti[*]
  Partid politic	Partidul Comunist Vietnamez
  Alma mater	Universitatea din Hanoi Academia Națională de Administrație Publică Academia Rusă de Științe

• 1945 - S-a nascut Ritchie Blackmore, chitarist englez.

  Richard Hugh “Ritchie” Blackmore (n. 14 aprilie 1945 în Weston-super-Mare, Anglia) este un chitarist englez, membru fondator al trupelor de hard rock Deep Purple și Rainbow. A părăsit Deep Purple în 1975, pentru a forma Rainbow și încă o dată în 1993 datorită neînțelegerilor cu ceilalți membri ai formației, în ciuda succesului comercial de care se bucura grupul la acea dată. În prezent activează în trupa cu influențe renascentiste Blackmore’s Night, alături de soția sa, Candice Night. Blackmore a fost clasat pe locul 55 de către revista Rolling Stone în topul “Celor mai buni 100 de chitariști ai tuturor timpurilor” .
  cititi mai mult pe: en.wikipedia.org; www.blackmoresnight.com

   

• 1950 - S-a nascut Daniela Crăsnaru, poetă română. Daniela-Carmen Crăsnaru (n. 14 aprilie 1950, la Craiova) este o scriitoare și traducătoare română, care a fost aleasă deputat în legislatura 1990-1992 din partea FSN. În cadrul activității sale parlamentare, Daniela-Carmen Crăsnaru a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Polonă și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.
• 1950: Mitsuru Komaeda (n. 14 aprilie 1950) este un fost fotbalist japonez.
• 1951: Aurel Nechita (n. 14 aprilie 1951, Lugoj, România) este un politician membru al PSD și doctor român, care a fost, în perioada martie 2004-decembrie 2004, secretar de stat pentru Asistență Medicală în Ministerul Sănătății. A fost deputat de Galați între 2004 și 2008, și apoi în anii 2012-2013, mandat care a fost întrerupt în urma constatării faptului că, fiind decan de facultate:^[1] începând cu 2004, este decan al Facultății de Medicină și Farmacie din cadrul Universității Dunărea de Jos din Galați, reales în 2008.
• 1952: Konrad, Prinț de Saxa-Meiningen, Duce de Saxonia (Johann Friedrich Konrad Carl Eduard Horst Arnold Matthias; germană Konrad, Prinz von Sachsen-Meiningen, Herzog zu Sachsen; n. 14 aprilie 1952) este un om de afaceri german și actualul șef al Casei de Saxa-Meiningen. Prințul Konrad s-a născut la Ziegenberg, Hesse, ca fiul cel mic al Prințului Bernhard de Saxa-Meiningen. Deși a fost al doilea fiu al tatălui său, pentru că prima căsătorie a tatălui său a fost una morgantică, Prințul Konrad a devenit moștenitorul șefiei Casei de Saxa-Meiningen; fratele său mai mare, Prințul Friedrich Ernst (1935-2004) nu a deținut drepturi dinastice.^[1]
  După decesul tatălui său la 4 octombrie 1984, Prințul Konrad a succedat la șefia Casei de Saxa-Meiningen. În 1996, Prințul Konrad a început procedurile legale împotriva guvernului rus solicitând reabilitarea proprietății care i-a fost expropriată după Al Doilea Război Mondial de către Uniunea Sovietică. Prințul Konrad a studiat economia la Universitatea din Heidelberg și managementul afacerilor la Universitatea din Göttingen.^[3]
  Profesional, Prințul Konrad este un bancher calificat care a lucrat pentru diverse bănci ca analist. Din 1998, el este un consultant independent specializat în restructurarea companiilor și a petrecut, de asemenea, timp de lucru în industria auto. Prințul Konrad este necăsătorit și nu are copii. Cea mai apropiată rudă masculină este nepotul său, Prințul Constantin (n. 1980), fiul fratelui său vitreg, Prințul Friedrich Ernst din a doua căsătorie cu Prințesa Beatrice de Saxa-Coburg și Gotha, sora vitregă a lui Andreas, Prinț de Saxa-Coburg și Gotha.  

  Konrad
  Prinț de Saxa-Meiningen
  Date personale
  Nume la naștere	Johann Friedrich Konrad Carl Eduard Horst Arnold Matthias
  Născut	14 aprilie 1952 (67 de ani) Ziegenberg, Germania
  Părinți	Bernhard
  Apartenență nobiliară
  Familie nobiliară	Casa de Saxa-Meiningen
  Șeful Casei de Saxa-Meiningen
  Domnie	4 octombrie 1984 - prezent
  Predecesor	Prințul Bernhard

• 1954: Michael Bruce Sterling (n. 14 aprilie 1954) este un scriitor american de science fiction, binecunoscut pentru romanele sale și pentru antologia Mirrorshades, care a ajutat la definirea genului cyberpunk. Sterling este, alături de William Gibson, Rudy Rucker, John Shirley, Lewis Shiner și Pat Cadigan, unul dintre fondatorii mișcării cyberpunk în science fiction, ca și principalul factor de promovare al acestei ideologii. Vehemența lui în polemicile purtate asupra cyberpunk-ului i-a atras porecla de "Președintele Bruce".^[4] El a fost unul dintre primii organizatori ai seminarului Turkey City Writer's Workshop și este un oaspete obișnuit al seminarului Sycamore Hill Writer's Workshop. A câștigat premiul Hugo pentru povestirile sale Bicycle Repairman și Taklamakan.
  Primul lui roman, Involution Ocean, publicat în 1977, prezintă lumea Nullaqua unde întreaga atmosferă este conținută într-un singur crater adânc de o milă; este povestea unei nave ce navighează pe oceanul de praf de pe fundul craterului, vânând "balene de praf" ce trăiesc sub suprafață. Este un fel de pastișă science-fiction a romanului Moby-Dick de Herman Melville.
  De la sfârșitul anilor '70, Sterling a scris o serie de povestiri ale căror acțiuni se petrec în universul Shaper/Mechanist: sistemul solar este colonizat în întregime și există două facțiuni aflate în război. Mecaniștii folosesc o tehnologie computerizată mecanică; Shaper-ii se ocupă cu ingineria genetică pe scară masivă. Situația este complicată de contactul cu civilizații extraterestre; din specia umană se desprind mai multe subspecii, dintre care multe părăsesc galaxia, amintind de Singularitatea din lucrările lui Vernor Vinge. Povestirile Shaper/Mechanist pot fi găsite în antologiile Crystal Express și Schismatrix Plus, aceasta din urmă conținând nuvela originală Schismatrix și toate povestirile din universul Shaper/Mechanist. Alastair Reynolds recunoștea că Schismatrix și povestirile Shaper/Mechanist au fost lucrările cu cea mai mare influență asupra propriei sale opere.^[2]
  În anii '80, Sterling a editat fanzinul de critică science fiction Cheap Truth, sub pseudonimul Vincent Omniaveritas. A fost autorul rubricii Catscan pentru revista de critică science fiction SF Eye, a cărei apariție a încetat între timp.
  A contribuit recent cu un capitol la volumul Sound Unbound: Sampling Digital Music and Culture (The MIT Press, 2008) editat de Paul D. Miller DJ Spooky.
  În aprilie-mai 2009 a fost editor la Cool Tools.^[5]
  Din octombrie 2003^[6] Sterling deține un blog la "Beyond the Beyond", găzduit de publicația Wired.  

  Bruce Sterling
  Date personale
  Născut	14 aprilie 1954 Austin, Texas
  Căsătorit cu	Jasmina Tešanović[*] (din 2005)
  Naționalitate	Statele Unite ale Americii
  Cetățenie	SUA
  Religie	ateism
  Ocupație	Scriitor
  Pseudonim	Vincent Omniaveritas
  Limbi	limba engleză[1]
  Studii	Art Center College of Design[*] Universitatea Texasului din Austin[*]
  Activitatea literară
  Mișcare/curent literar	cyberpunk, postcyberpunk
  Specie literară	SF
  Opere semnificative	Debut: 1977 Mirrorshades (1986)
  Influențe[ascunde] J. G. Ballard, Alfred Bester, Samuel R. Delany, Chad Oliver
  A influențat pe[ascunde] Charles Stross, Alastair Reynolds[2]
  Note
  Premii	Premiul John W. Campbell Memorial Premiul Hugo pentru cea mai bună nuveletă Premiul Hugo pentru cea mai bună nuveletă Premiul Locus pentru cea mai bună povestire Premiul Arthur C. Clarke

• 1956: Romulus Bulacu (n. 14 aprilie 1956, Râmnicu Vâlcea^[1]) este un senator român, ales în 2016 pe listele PNL. Romulus Bulacu este membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Marele Ducat de Luxemburg, Regatul Norvegiei și Republica Columbia.
• 1957: Haruhisa Hasegawa (n. 14 aprilie 1957) este un fost fotbalist japonez.
• 1957: Masaru Uchiyama (n. 14 aprilie 1957) este un fost fotbalist japonez.
• 1961: Robert Carlyle (n. 14 aprilie 1961, Glasgow, Scoția) este un actor scoțian de film și televiziune, câștigător al unui premiu BAFTA și al premiului Screen Actors Guild Award. Carlyle s-a născut în Maryhill, Glasgow, fiul lui Elizabeth, o angajată a unei companii de autobuze și al lui Joseph Carlyle, un pictor și decorator. A fost crescut de tată după ce mama sa l-a părăsit când avea patru ani. A abandonat școala la 16 ani și s-a dus să lucreze pentru tatăl său ca pictor și decorator. Oricum, și-a continuat educația prin frecventarea seralului la Colegiul Cardonald din Glasgow. Carlyle a început să se implice în drama la Centrul de Arte Glasgow la vârsta de 21 de ani, fiind inspirat de cartea The Crucible scrisă de Arthur Miller, ulterior absolvind Academia Scoțiană de Muzică și Dramă. În 1991 ,el și patru prieteni au fondat o companie de actorie. Acesta a intrat în atenția publicului interpretând rolul unui criminal, Albie Kinsella, într-un episod din Cracker. Curând „a aterizat” în rolul unui polițist, Hamish Macbeth în comedia dramatica BBC. În 1996 și 1997, a apărut în două dintre cele mai bune roluri din cariera sa: cea a psihopatului Francis Begbie în filmul Trainspotting și Gaz, liderul unui grup de stripteri amatori în „The Full Monty”. El a apărut alături de Ray Winston în filmul Face, care a fost lansat pe DVD în 2002.
  Alte roluri memorabile includ cel din Angela's Ashes(1999), The World Is not Enough, Ravenous, Priest, Hitler:The Rise of Evil. Acesta a interpretat rolul lui Don, unul din personajele principale în „28 Weeks Later”. Recent interpretează rolul unui inginer marin ce încearcă să salveze Londra de la dezastru total în filmul „Flood” lansat în 2007. A mai apărut în video-ul muzical promoțional a lui Oasis. Cel mai recent, Carlyle a interpretat rolul lui Dr.Nicholas Rush, în viitorul film „Stargate Universe”. În decembrie 2008, acesta a apărut în 24 Redemption, alături de Kiefer Sutherland. Este căsătorit cu Anastasia Shirley. Ei s-au întâlnit când ea lucra la serialul Tv „Cracker”. În data de 28 decembrie 1997, actorul a plănuit o nuntă în secret la miezul nopții la castelul Skibo din Sutherland, dar un jurnalist și-a sunat șeful, i-a confirmat detaliile și i-a distrus nunta romantică a lui Carlyle. Cei doi au trei copii împreună: Ava (născută în 2002); Harvey (născut în Martie, 2004) și Pearce Joseph (născut în Aprilie, 2006). Carlyle este un fan al clubului de fotbal Patrick Thistle F.C. 

  FILMOGRAFIE

  • Silent Scream (1990) ca Big Woodsy
  • Riff-Raff (1990) ca Steve
  • Tender Blue Eyes (1992) ca Richard Fascetti
  • Being Human (1993) ca Prehistoric Shamen
  • Priest (1994) ca Graham
  • Marooned (1994) ca Peter
  • Go Now (1995) ca Nick Cameron
  • Trainspotting (1996) ca Begbie
  • Carla's Song (1996) ca George Lennox
  • The Full Monty (1997) ca Gaz
  • Face (1997) ca Ray
  • Plunkett & Macleane (1999) ca Plunkett
  • Ravenous (1999) ca Col. Ives
  • The World Is Not Enough (1999) ca Renard
  • Angela's Ashes (1999) ca Malachy (dad)
  • The Beach (2000) ca Daffy
  • There's Only One Jimmy Grimble (2000) ca Eric Wirral
  • To End All Wars (2001) ca Major Ian Campbell
  • The 51st State(2001) ca Felix DeSouza
  • Once Upon a Time in the Midlands (2002) ca Jimmy
  • Black and White (2002) ca David O'Sullivan
  • Hitler: The Rise of Evil (2003) ca Adolf Hitler
  • Dead Fish (2004) ca Danny Devine
  • The Mighty Celt (2005) ca O
  • Marilyn Hotchkiss' Ballroom Dancing and Charm School (2005) ca Frank Keane
  • Eragon (film) (2006) ca Durza
  • 28 Weeks Later (2007) ca Don
  • Flood (2007) ca Robert Morrison
  • Stone of Destiny (2008) ca John MacCormick
  • Summer (2008) ca Shaun
  • I Know You Know (2008) ca Charlie
  • The Tournament (2009) ca Joseph Macavoy

  TELEVIZIUNE

  • Taggart - "Hostile Witness" (1990)
  • 99-1 - "Doing the Business" (1994)
  • Cracker (serial TV britanic)- "To Be A Somebody" (1994)
  • Hamish Macbeth (1995 - 1998)
  • Looking After Jo Jo (1998)
  • Hitler: The Rise of Evil (2003) (ca Adolf Hitler)
  • Gunpowder, Treason & Plot (2004) (ca Regele Iacob I al Angliei)
  • Human Trafficking (miniserial TV) (2005)
  • Class of '76 (2005)
  • Born Equal (2006)
  • The Last Enemy (2008)
  • 24: Redemption (2008)
  • Stargate Universe (2009) (ca Dr. Nicholas Rush)  

    Robert Carlyle
    Date personale
    Născut	14 aprilie 1961 (58 de ani) Glasgow, Scotia
    Căsătorit cu	Anastasia Shirley (1997-prezent)
    Număr de copii	3
    Cetățenie	Regatul Unit
    Ocupație	actor actor de film regizor de film actor de teatru[*] actor de televiziune[*]
    Alma mater	Royal Conservatoire of Scotland[*]
    Alte premii
    Ofițer al Ordinului Imperiului Britanic[*

• 1961: Yuji Sugano (n. 14 aprilie 1961) este un fost fotbalist japonez.
• 1968: Ionel Agrigoroaei (n. 14 aprilie 1968) este un politician român, senator în Parlamentul României în mandatul 2012-2016 ales din partea PPDD Iași cu un procent de peste 31% (peste dublu față de scorul partidului). În anul 2013, în momentul desfințării grupului PPDD, a trecut la UNPR, după care s-a întors la PPDD, încercând reînființarea grupului, obținând în numai trei zile 9 semnături de la colegii din PPDD pentru reînființare. Acesta a fost momentul în care în numai trei zile au fost declanșate mai multe acțiuni de denigrare a senatorului și familiei sale prin controversatul dosar de la ICCJR și conflictele cu grupul de interlopi de la Iași cu scopul de a fi oprită reînființarea grupului PPDD.^[1] În iulie 2014 fusese numit vicepreședinte al PPDD.^[1][2][3]
  În prezent este senator independent, fiind recunoscut ca având cea mai bogată activitate parlamentară. Între 2013 și 2016 a fost Secretarul Comisiei pentru Apărare, Ordine Publică și Siguranță Națională, Secretar al Comisiei Parlamentare Comune a Republicii Moldova și României pentru integrarea europeană a Republicii Moldova, membru al Comisiei Economice Industrii și Servicii și membru al Comisiei pentru Apărare, Ordine Publică și Siguranță Națională.^[4][5][6][7]
  A fost președintele Comisiei de Industrie Ușoară din cadrul Asociației Oamenilor de Afaceri a județului Iași.^[8][9] A fost și președinte al Asociației Naționale a Contribuabilului Român între 2006 și 2012 și al Comisiei pentru Industria Ușoară din cadrul Consiliului de Dezvoltare Economică al Prefecturii Iași între 2002 și 2012. Între anii 2005 și 2010 a fost vicepreședintele Asociației Oamenilor de Afaceri Iași. A fost membru fondator al ASI România în 1998, iar până în 2012 a fost și vicepreședinte al asociației.
  Timp de patru ani, între 2013 și 2016, a făcut parte din Comisia Parlamentară a Academiei Europene de Turism și a Consiliului European de Turism, care au decernat premiile mondiale de turism, selectând anual cea mai bună destinație culturală și turistică a anului, nominalizate fiind Laos, Zimbabwe, Etiopia, Cambogia și în urma recomandării și votului senatorului. Pe lângă celelalte criterii, selecțiile făcute au avut la bază și scopul de a ajuta țările mai defavorizate din punct de vedere social și economic.
• 1969: Mark Jordan (n. 14 aprilie 1969, Los Angeles, SUA), cunoscut sub numele de scenă DJ Pooh, este un rapper, actor, producător,^[1] DJ, regizor și scenarist^[2] american.^[3][4] El a produs albume pentru artiști precum Ice Cube, Snoop Dogg, LL Cool J etc.
• 1970: Aurel-Robert Boroianu (n. 14 aprilie 1970) este un deputat român, ales în 2016.
• 1973: Adrien Brody (n. 14 aprilie 1973) este un actor american. A obținut Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în anul 2003, ca urmare a interpretării rolului principal din filmul Pianistul, în regia lui Roman Polanski. 

  Adrien Brody
  Adrien Brody în 2011
  Date personale
  Născut	14 aprilie 1973 (46 de ani) Woodhaven, Queens, New York, SUA
  Părinți	Elliott Brody[*] Sylvia Plachy[*]
  Cetățenie	SUA
  Etnie	evrei Maghiari în SUA
  Ocupație	actor actor de film scenarist actor de voce[*] producător de film actor de televiziune[*] compozitor
  Alma mater	Queens College[*] Fiorello H. LaGuardia High School[*] Academia Americană de Arte Dramatice[*][1] Stony Brook University[*]
  Premii Oscar
  Cel mai bun actor (2002) pentru Pianistul
  Premii César
  Cel mai bun actor 2003 Pianistul
  Alte premii
  César pentru cel mai bun actor Satellite Award for Best Cast – Motion Picture[*] (1999) pentru La hotarul dintre viață și moarte National Society of Film Critics Award for Best Actor[*] (2002) pentru Pianistul Boston Society of Film Critics Award for Best Actor[*] (2002) pentru Pianistul César pentru cel mai bun actor (2003) pentru Pianistul Black Reel Award for Best Ensemble[*] (2008) pentru Cadillac Records[*] Premiul Oscar Premiul César (2003)

• 1973: Roberto Fabián Ayala (pronunție în spaniolă: /roˈβ̞erto faˈβ̞jan aˈʒala/; n. 14 aprilie 1973), poreclit el Ratón, este un fost fotbalist argentinian care evolua pe poziția de fundaș.
  Considerat unul din cei mai buni fundași centrali din generația sa, Ayala a fost căpitan la echipa națională de fotbal a Argentinei într-un număr record de 63 de meciuri.^[1] EL a reprezentat Argentina la 3 Campionate Mondiale de Fotbal, adunând un total de 115 meciuri internaționale jucate pentru națională, doar Javier Zanetti întrecându-l la acest capitol.
• 1974: Mircea Țuglea (n. 14 aprilie 1974, Tecuci, județul Galați - d. 19 august 2017, Constanța) a fost un poet, publicist și critic literar român, membru al Uniunii Scriitorilor din România. Este considerat un specialist în opera lui Paul Celan S-a născut în Tecuci, fiind fiul lui Petre Țuglea și al Ioanei Țuglea. Studiile liceale le-a făcut în Constanța la Liceul „George Călinescu”, unde a fost redactor al revistei liceului Păi și unde-și publică primele poezii. După absolvirea liceului, în anul 1992, urmează Facultatea de Litere a Universității „Ovidius” Constanța pe care o absolvește în anul 1996.^[2]
  Între anii 1996 și 1998 a fost bursier Herder la Universitatea din Viena, după o recomandare venită din partea lui Marin Mincu, și a studiat literatura comparată și germanistica.^[2]
  În anul 2007 devine doctor în litere al Universității din București, cu o teză de doctorat consacrată operei lui Paul Celan, teză din care se va naște cartea Paul Celan și avangardismul românesc. Reactualizarea sensului. ^[2][3]
  În perioada 2011 - 2013 primește o bursă postdoctorală din partea Academiei Române pentru studiul liricii poetului Paul Celan, în urma căreia publică volumul de critică și cercetare literară Lirica lui Paul Celan și gândirea contemporană în anul 2013.
  A predat limba și literatura română la Liceul Teoretic „Mircea cel Bătrân” din Constanța între 1998 și 2006.^[2]
  A murit înecat în valurile Mării Negre, la Constanța, pe 19 august 2017. În anul 1993 se numără printre membrii fondatori ai Cenaclului de Marți, coordonat de criticul literar Marin Mincu, iar după decesul acestuia, devine coordonatorul cenaclului.^[2][5]
  A debutat în anul 1996 cu volumul Proezia, în urma căruia i se decernează Premiul Festivalului Poesis pentru debutul editorial.
  În anul 1999 fondează Asociația Arte & Litere ASALT și revista virtuală același nume pe serverul asalt.seanet.ro, cu colectia de e-books Virtualia^[6] A colaborat la unele dintre cele mai importante reviste de cultură din România: Convorbiri literare, Viața Românească, Vatra, Paradigma, Contemporanul, Tomis, Poesis și altele.
  Dincolo de conștientizarea post-textualistă a actului poetic, Mircea Țuglea este cu adevărat și un continuator al tradiției pontice ovidiene; prin intermediul Proeziei pătrunzi într-un topos consacrat, vibrând patetic și vital, acela al Tomisului, scria criticul literar Marin Mincu în Poezia română actuală, volumul I, editura Pontica 1998, text reluat și în volumul de critică literară Poeticitate românească postbelică, editura Pontica, 2003.
  Giovanni Rotiroti scria în revista Paradigma, nr. 1-2/2013: Mircea Țuglea, un expert al limbajului poetic celanian și unul din cei mai importanți specialiști în opera lui Paul Celan din România. 

  OPERA

  • Proezia, versuri, Editura Pontica, debut, 1996
  • mircea țuglea, versuri, Editura. Pontica, 2001
  • Paul Celan și avangardismul românesc. Reactualizarea sensului, critică literară, Editura Pontica, 2007
  • Lirica lui Paul Celan și gândirea contemporană, critică literară, Editura Muzeului Național al Literaturii Române, 2013
  • Grazia, roman, Editura Polirom, 2017

  Volume colective

  • Poezia română actuală, vol. 1, Editura Pontica, 1998
  • Starea de plasmă, Editura Pontica, 2000
  • EroTICA 1, American Research Press, 2001
  • EroTICA 2, Observator, 2002
  • Generația 2000, Editura Pontica, 2004  

    Mircea Țuglea
    Date personale
    Născut	14 aprilie 1974 Tecuci, județul Galați
    Decedat	19 august 2017 (43 de ani) Constanța
    Cauza decesului	înec
    Naționalitate	română
    Cetățenie	România
    Ocupație	poet, prozator, publicist, traducător
    Activitatea literară
    Operă de debut	Proezia, 1996

• 1975: Gabriel Trifu, jucător român de tenis
• 1975: Anderson da Silva^[1] (născut pe 14 aprilie din 1975) este un luptător brazilian de arte marțiale mixte , care în prezent concurează în categoria de greutate medie din Ultimate Fighting Championship. Silva deține cea mai lungă domnie din istoria organizației (cu zece apărari a titlului), și a avut cele mai multe victorii consecutive din istoria UFC, cu 16.^[2] Atât președintele UFC, Dana White, ca multe alte publicații l-au considerat pe Silva cel mai mare artist marțial mixt din istorie.
• 1975: Amy Dumas (n. 14 aprilie 1975,^[4] Fort Lauderdale, Florida, SUA), mai cunoscută sub numele de ring Lita, este o fostă sportivă americană ce a evoluat ca wrestler în promoția World Wrestling Entertainment. Este vocea principală a formației de muzică punk și are două percinguri în limbă, două în nas și un tatuaj pe brațul drept. A avut relații cu Matt Hardy, Kane și Edge. De asemenea, a fost și prima divă care a învins-o pe Chyna. Culorile sale preferate sunt albastru, negru, verde, turcoaz și mov. În relația cu Kane a rămas însărcinată dar din păcate într-un meci de wrestling Snitsky le-a omorât copilul.
  După ce a făcut pentru o scurtă perioadă o parte din Extreme Championship Wrestling, Dumas a semnat cu World Wrestling Entertainment în 1999. Inițial făcea o pereche cu Essa Rios, dar a obținut cel mai mare push al ei alăturându-se fraților Hardy în Team Extreme. De-a lungul carierei sale, a câștigat centura feminină în WWE(WWE Women's Championship) de patru ori. Aventura sa cu Adam "Edge" Copeland din 2005, a despărțit-o pe Amy de Matt Hardy. WWE-ul a folosit "povestea" celor trei ca un storyline pe durata anilor 2005 și 2006, ceea ce a făcut fanii să o huiduie pe Dumas pentru prima oară în cariera sa.
  După retragerea ei în anul 2006, ea și iubitul ei de atunci, Shane Morton, au format trupa de punk rock, The Luchagors. Trupa a lansat un CD pe 17 septembrie 2007.
• 1976: Roxana-Florentina Anușca (n. 14 aprilie 1976), la Botoșani, este un fost deputat român, ales în legislatura 2012-2016.
• 1978: Sorin Botiș (n. 14 aprilie 1978, Arad, România) este un fotbalist român retras din activitate.
• 1978: Aleksei Mihailovici Frosin (în rusă Алексей Михайлович Фросин; n. 14 februarie 1978, Moscova) este un scrimer rus specializat pe sabie.
  Primul sport său a fost fotbalul. S-a apucat de scrimă în copilărie, după ce antrenorul de sabie Aleksandr Filatov a făcut o demonstrație la școala sa; acesta trăia în același bloc cu familia sa.^[1] El s-a pregătit la clubul „Certanovskaia” din Moscova. În anul 1997 a obținut medalia de aur la Campionatul Mondial pentru juniori.
  S-a alăturat lotului național de seniori în 1998. Împreună cu Serghei Șarikov și Stanislav Pozdniakov a fost laureat cu aur pe echipe la Jocurile Olimpice din 2000 de la Sydney, după ce Rusia a trecut de Franța în finală. Pentru acest rezultat a fost numit maestru emerit al sportului. Cu echipa Rusiei a fost și triplu campion mondial (în 2001, 2002 și 2005) și cvintuplu campion european (în 2000, 2001, 2002, 2003 și 2008). La individual a fost laureat cu bronz la Campionatul Mondial din 2006 de la Torino și campion european în 1997.
  După ce s-a retras din activitate competițională în anul 2008 a devenit antrenor. În prezent pregătește echipele naționale de rezervă masculin și feminină.
• 1980: Mihai Olteanu (n. 14 aprilie 1980) este un jucător de fotbal român care joacă pentru CS Mioveni, fiind transferat de la CSS Aripi în 2003.^[1] În sezonul 2007-2008 a jucat în Liga I pentru acest club, numit atunci Dacia Mioveni, marcând un gol
• 1981: Raúl Bravo Sanfélix (n. 14 aprilie, 1981 în Gandia, Valencia) este un jucător spaniol de fotbal care joacă la Olympiacos FC. Evoluează de obicei ca fundaș lateral, dar poate evolua și ca fundaș central.
• 1982: Alisa Weilerstein (n. 14 aprilie 1982, Rochester, New York) este o violoncelistă americană.
  Alisa Weilerstein este fiica violonistului Donald Weilerstein (prim violonistul fondator al cvartetului Cleveland) și al pianistei Vivian Weilerstein. Fratele ei este violonistul și dirijorul Joshua Weilerstein (născut în 1987).
  Alisa Weilerstein a început studiul violoncelului la vârsta de patru ani. Ea și-a făcut debutul la 13 ani cu Orchestra Simfonică din Cleveland, interpretând Variațiunile pe o temă rococo de Ceaikovski. Ca solistă ea apărut de atunci alături de multe alte orchestre însemnate din lume. De asemenea ea este activă în domeniul muzicii de cameră și, împreună cu părinții ei, a cântat în cadrul unui trio numit „Trio Wallerstein” care își are resedința la Conservatorul New England din Boston. În anul 2004 a terminat licența în istoria Rusiei la Universitatea Columbia din New York.
  O promotoare a muzicii culte contemporane, Wallerstein a colaborat strâns cu compozitorii Osvaldo Golijov si Lera Auerbach, ca și cu compozitorul Joseph Hallman din Philadelphia. Ea a interpretat premiera la New York a concertului pentru violoncel „Azul” de Golijov, la Festivalul Mostly Mozart la Centrul Lincoln, de asemenea premiera mondială a celor 24 Preludii pentru violoncel si pian a lui Lera Auerbach la Festivalul internațional de muzică de la Caramoor, trenscripția de către Auerbach a lucrării opus 34 pentru violoncel și pian de Șostakovici la Festivalul de muzica Schleswig-Hollstein, și concertul pentru violoncel de Hallman cu Ochestra Filarmonică din Sankt Petersburg. 

  Alisa Weilerstein
  Alisa Weilerstein
  Date personale
  Născută	14 aprilie 1982 (37 de ani)[1]  Ohio, SUA
  Frați și surori	Joshua Weilerstein[*]
  Căsătorită cu	Rafael Payare[*]
  Cetățenie	SUA
  Ocupație	violoncelist[*] muziciană
  Activitate
  Studii	Universitatea Columbia, Cleveland Institute of Music[*]
  Instrument(e)	violoncel
  Premii	MacArthur Fellows Program[*] honorary doctor of Columbia University[*

• 1982: Annamária Bogdanović (transcriere în maghiară Bogdanovics; născută Orbán, pe 14 aprilie 1982, în Odorheiu Secuiesc)^[2] este o handbalistă maghiară care joacă pentru clubul Siófok KC pe postul de centru. În trecut, ea a fost și componentă a echipei naționale a Ungariei.
• 1987: Ida Odén (n. 14 aprilie 1987, în Borås)^[2] este o handbalistă suedeză care joacă pentru clubul IK Sävehof și echipa națională a Suediei pe postul de intermediar dreapta.
• 1989: Luis Hernández Rodríguez, cunoscut ca Luis Hernández (n. 14 aprilie 1989, Madrid, Spania), este un fotbalist aflat sub contract cu echipa din Primera División,Málaga CF.
• 1991: Martin Montoya Torralbo (n. 14 aprilie 1991, Gavà, Spania) este un fotbalist spaniol care joacă pe postul de fundaș dreapta la clubul Valencia.
• 1993: Ellington Lee Ratliff (n. 14 aprilie 1993) este un cântăreț, actor, toboșar și dansator american. El s-a născut în Wisconsin.^[2] Ratliff este de asemenea unul dintre membrii fondatori și toboșarul formației americane de pop rock, R5, pe care au format-o Ratliff împreună cu Riker, Ross, Rocky și Rydel Lynch. Ellington Ratliff s-a născut pe data de 14 aprilie 1993, în Wisconsin, Statele Unite ale Americii, fiind fiul lui George și Cheryl Baxter Ratliff.^[3][4] Ellington locuiește în Los Angeles cu părinții săi. El are doi căței; un bichon maltez numit Buddy și o cățea numită Luma.^[5] De mic, Ellington a fost pasionat de dans și muzică, și a învățat chiar și să cânte la tobe; iar datorită acestui fapt, el a devenit toboșarul formației R5. Ellington poate să cânte și la chitară și la trombon. Lucrurile sale favorite sunt culoarea verde închis și bomboanele de gumă. 

  Ellington Ratliff
  Ratliff în decembrie 2013.
  Date personale
  Nume la naștere	Ellington Lee Ratliff
  Născut	14 aprilie 1993 (26 de ani) Wisconsin, SUA
  Cetățenie	SUA
  Ocupație	Actor, cântăreț, muzician, instrumentalist, dansator
  Activitate
  Gen muzical	Pop rock
  Instrument(e)	Vocale, tobe
  Ani de activitate	2001–prezent
  Case de discuri	Hollywood Records[1]
  Colaborare cu	R5 Ellington, Rydel și Rocky Lynch în timpul turneului Loud Tour, 19 mai 2013.

• 1994: Rea Réka Mészáros (n. 14 aprilie Ellington Ratliff s-a născut pe data de 14 aprilie 1993, în Wisconsin, Statele Unite ale Americii, fiind fiul lui George și Cheryl Baxter Ratliff.
• 1994: Pauline Ranvier (n. 14 aprilie 1994, Paris) este o scrimeră franceză specializată pe floretă, laureată cu bronz pe echipe la Campionatul European din 2015 și la Campionatul Mondial din același an și la cel din 2016.
• 1996: Abigail Kathleen Breslin (n. 14 aprilie 1996)^[7] este o actriță și cântăreață americană. A debutat în cinematografie la vârsta de cinci ani cu filmul Semne (2002).^[8] A mai jucat în Little Miss Sunshine (2006), pentru care a fost nominalizată la Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță în rol secundar,^[9] No Reservations (2007), Nim's Island (2008), Definitely, Maybe (2008), My Sister's Keeper (2009), Zombieland (2009), Rango (2011), August: Osage County (2013), The Call (2013), Ender's Game (2013), Perfect Sisters (2014) și Maggie (2015).  

  Abigail Breslin
  Date personale
  Născută	14 aprilie 1996 (23 de ani)[1][2][3][4]  New York, New York, SUA[5]
  Frați și surori	Spencer Breslin[*][6]
  Cetățenie	SUA
  Ocupație	actriță de film actriță de teatru[*] actriță de televiziune[*] actriță de voce[*] actriță cântăreață scriitoare
  Alte premii
  Screen Actors Guild Award