1. /11 APRILIE 2022 - ISTORIE PE ZILE: Evenimente; Nașteri

Evenimente

• 491 - Flavius Anastasius devine împărat bizantin sub numele de Anastasius I.

  

  Flavius Anastasius - foto: ro.wikipedia.org

  Flavius Anastasius (c.430 la Dyrrhachium – 518) cunoscut sub numele de Anastasiu I (lat. „Flavius Anastasius Dicorus Augustus”), a fost împărat bizantin în perioada 491 – 518. El a fost ultimul membru al dinastiei Leonide Principalul război din timpul lui Anastasiu a fost războiul cu perșii (Războaiele Sassadine intre anii 502 -505).

  Ambii aadversari au fost nevoiți să facă pace în anul 506. De asemenea,Balcanii au fost pustiiți de slavi si din această cauză Anastasiu a întărit cetățile dunărene și a creat un zid lung de 72 km, la nord de Constantinopol (Zidul Anastasian), care se întindea de la Narea Marmara la Marea Neagra.

• 1241 - Mongolii lui Batu Khan, distrug oastea maghiara condusa de regele Bela al IV-lea in batalia de la Muhi, ard si jefuiesc Ungaria.

  

  Bătălia de la Muhi - foto: ro.wikipedia.org

  Bătălia de la Muhi sau Bătălia de pe râul Sajó (în 11 aprilie 1241) a fost principala bătălie între Imperiul Mongol și Regatul Ungariei în timpul marii invazii mongole. A avut loc la Muhi, lângă Nyékládháza, la sud-vest de râul Sajó. După invazie Ungaria a rămas în ruine. Aproape jumătate din localități fuseseră distruse de armatele invadatoare. Aproape un sfert din populație a fost masacrată, în special în zonele din Câmpia Panonică (Alföld), unde au rămas foarte puțini supraviețuitori, în Banat și în Transilvania.

• 1680 - Apare, la Iaşi, Psaltirea de-nţăles a sfântului împărat proroc David, cu text slavo-român, tradusă de Dosoftei, mitropolitul Moldovei (cunoscută sub denumirea de Psaltirea slavo-română).

  

  Dimitrie Barilă - foto: ro.wikipedia.org

  Dimitrie Barilă, cunoscut mai ales pe numele monahal Dosoftei, (n. 26 octombrie 1624, Suceava – d. 13 decembrie 1693, la Żółkiew, în Polonia, azi Jovkva, Ucraina) a fost un cărturar român, mitropolit al Moldovei, poet și traducător. În 2005 Biserica Ortodoxă Română l-a proclamat sfânt.

• 1689 - William al II-lea si Maria a II-a sunt încoronați suverani ai Angliei și Irlandei.

  

  Engraving of William III and Mary II, 1703 – foto: en.wikipedia.org

  William al III-lea al Angliei (engleză William III of England) (n. 14 noiembrie 1650, Den Haag – d. 8 martie 1702, Palatul Kensington, Kensington) a fost rege al Angliei și al Irlandei din 13 februarie 1689 și rege al Scoției din 11 aprilie 1689 până la moartea sa. Era cunoscut și ca William Henric sau William de Orania.

  Înainte de a deveni rege al Angliei a fost prinț de Orania, guvernator al provinciilor olandeze Olanda, Zeeland, Utrecht, Geldern și Overijssel (1672-1702). A deținut și titlul de rege al Franței, ca toți regii Angliei de la Eduard al III-lea până la George al III-lea. Prin mama sa, Maria, Prințesă Regală, era nepotul lui Carol I, iar prin căsătorie soțul fiicei lui Iacob al II-lea.

  În 1689 a ratificat împreună cu soția sa Maria Declarația Drepturilor. În ultimul an de domnie William a semnat Act of Settlement care reglementa ordinea succesiunii la tron. A doua fiică a lui Iacob al II lea, Ana, a devenit moștenitoarea tronului.

• 1713 - Au fost semnate Tratatele de pace de la Utrecht. Filip al V-lea de Bourbon (1700-1746) a fost recunoscut rege al Spaniei cu conditia ca Franta si Spania sa nu fie unite niciodata sub aceeasi coroana.

  

  Unele dintre primele ediţii tipărite ale tratatului de la Utrecht (martie și aprilie 1713) – foto: ro.wikipedia.org

  Tratatul de la Utrecht constă dintr-un șir de mici tratate, nefiind reunit într-un singur document, tratate semnate în orașul olandez Utrecht în martie și aprilie 1713. Tratatele între mai multe state europene, inclusiv Marea Britanie, Franța, Spania, Savoia și Republica Țărilor de Jos, au pus capăt Războiului Succesiunii Spaniole.

  Tratatele au fost încheiate între reprezentanții lui Ludovic al XIV-lea al Franței și ai lui Filip al V-lea al Spaniei pe de o parte, și cei ai reginei Ana a Marii Britanii, ai ducatului Savoiei, ai regelui Portugaliei și ai Provinciilor Unite pe de altă parte. Tratatul a consfințit înfrângerea ambițiilor franceze exprimate în războaiele lui Ludovic al XIV-lea și a păstrat sistemul european bazat pe echilibrul puterilor.

  

  Frontierele din Europa de Vest după tratatele de la Utrecht și Rastatt – foto: ro.wikipedia.org

• 1805 - A fost semnat, la Sankt Petersburg, un tratat de alianta anglo-rus care a constituit baza celei de a II-a coalitii antifranceze la care au participat pe langa Anglia si Rusia, Austria, Suedia, Neapole.

• 1814 - Tratatul de la Fontainbleau pune capăt Razboiului celei de-a sasea coalitii împotriva lui Napoleon care e forțat să abdice necondiționat pentru prima dată. Napoleon Bonaparte a fost exilat pe Insula Elba in Mediterana.

  

  “Abdicarea de la Fontainebleau” – (Momentul semnării primei abdicări a Împăratului Napoleon – 6 aprilie 1814) – foto: ro.wikipedia.org

  Prima abdicare a lui Napoleon I a avut loc la 6 aprilie 1814 la castelul de la Fontainebleau, pe 11 aprilie semnându-se Tratatul de la Fontainebleau, care reglementa exilul lui Napoleon în insula Elba. Pe 4 aprilie, în prezența unor generali și oameni de stat francezi, printre care Mareșalii Imperiului Ney, Berthier, Moncey, Lefebvre și foștii miniștri de externe Maret și Caulaincourt, Napoleon scrisese și semnase o primă versiune a abdicării, care transmitea tronul fiului său minor, „Regele Romei”, sub regența Împărătesei Marie-Louise.

  Cu toate acestea, aflând despre predarea capitalei în urma defecțiunii lui Marmont de pe 5 aprilie, Împăratului nu îi mai rămâne decât soluția de a abdica necondiționat, lucru pe care îl face pe 6 aprilie. Pe 11 aprilie, după nenumărate tractațiuni, s-a semnat Tratatul de la Fontainebleau cu Aliații, act ce îi acordă lui Napoleon insula mediteraneană Elba, dreptul de a fi însoțit de 1000 de oameni din Gardă iar Franța urma să îi plătească o indemnizație anuală.

  După o tentativă de sinucidere pe 12, pe data de 20 aprilie 1814, Napoleon își ia adio de la Garda sa în curtea castelului de la Fontainebleau și apoi pleacă în exil în insula Elba. Episodul ultimei cuvântări din marea curte a castelului a rămas cunoscut sub numele de „Les adieux de Fontainebleau”.

  

  Cuvintele de adio ale lui Napoleon către Garda Imperială, în curtea castelului de la Fontainebleau – foto: ro.wikipedia.org

  Cuvintele transmise de Napoleon Gărzii au fost consemnate în Manuscrit de 1814 al baronului Fain:
  « Soldați din Vechea mea Gardă, vă spun adio. De douăzeci de ani, v-am regăsit în mod constant pe drumul onoarei și al victoriei [...]. Cu oameni ca voi, cauza noastră nu era pierdută. Dar războiul era interminabil; ar fi fost război civil și astfel Franța nu ar fi devenit decât mai nefericită.

  Am sacrificat deci toate interesele noastre în fața acelora ale patriei; plec. Voi, prietenii mei, continuați să serviți Franța [...]. Dacă am consimțit să supraviețuiesc, este pentru a servi în continuare gloria noastră: vreau să scriu marile lucruri pe care le-am făcut împreună. La revedere, copiii mei! Aș vrea să vă strâng pe toți la piept; să sărut măcar drapelul vostru. »

• 1834: Se reprezintă, la Iași, Cantata pastorală sau serbarea păstorilor moldoveni, primul spectacol muzical în limba română.

• 1877 - Tarul Alexandru II-lea soseşte la Chişinău, gubernia Basarabia, iar armatele ruse trec frontiera României în drum spre teatrul de razboi ruso-turc din Balcani (1877-1878).

  

  Războiul Ruso-Turc (1877–1878) – Ruşii trecând dunărea, Nikolai Dmitriev-Orenburgski, 1883 – foto: ro.wikipedia.org

  La 11 aprilie 1877, venind cu trenul dinspre Tighina, gubernia Basarabia, ţarul Alexandru II-lea soseşte la Chişinău, unde a ieşit penru cîteva clipe pe peronul gării, apoi şi-a continuat calea spre Ungheni, de unde în seara aceleiaşi zile revine la Chişinău. Această deplesare a împăratului rus marca începutul războiului ruso-turc 1877-1878. Tot la 11 aprilie 1877 trupele ruse trec frontiera României.

• 1880 - În România ia fiinţă prima direcţie a Căilor Ferate Române (C.F.R.).

  

  Șantierul căii ferate Bumbești-Livezeni (1948)
  Foto: (c) RADOR / Arhiva AGERPRES

  ‘‘Căile Ferate Române” (CFR), ca instituţie, a fost fondată în anul 1880, iar prima cale ferată pe teritoriul actual al României a fost deschisă în 1854, potrivit site-ului www.cfr.ro.

  Astfel, la 11 aprilie 1880, a luat fiinţă primul organism de conducere centralizată a acestui domeniu de activitate, prin fondarea “Căilor Ferate Române“. Prin legea pentru răscumpărarea de către statul român a liniilor aparţinând Societăţii Acţionarilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 23 din 29 ianuarie 1880, statul trebuia să preia, până la 1 mai 1880, administrarea şi exploatarea ”drumului de fier”, în acest scop fiind creată ”Direcţiunea Princiară a Căilor Ferate Române”. Pe baza acestei legi, la 11/23 aprilie 1880, a fost promulgat Decretul Princiar nr. 1.248, prin care se înfiinţa respectiva direcţiune.

• 1888 - Arheologul Ion Suruceanu din Basarabia ţaristă, este ales membru de onoare al Academiei Române. Ion Casian Suruceanu (n. 19 decembrie 1851 la Vadul lui Vodă – d. 19 noiembrie 1897 la Chișinău) a fost un arheolog și istoric basarabean, cetățean rus, membru de onoare (din 1888) al Academiei Române.

  A cercetat ruinele antice din Basarabia și Novorusia, îndeosebi cele ale cetății Tyras, publicat nenumărate articole în limbile rusă, română și franceză (era ginerele altui arheolog, amator acesta, francezul Christophe-Charles Sicard, instalat în Basarabia ca viticultor) și întemeiat la Chișinău un muzeu de arheologie („Muzeul antichităților din Pontul scitic”), din păcate jefuit în 1917 de trupele debandate în momentul Revoluției.

  Printre publicațiile sale mai cunoscute sunt Încercare de a dovedi situația cetății scitice Alectora și a „Coastei de azur” menționată de Constantin Porfirogenetul și Inscripții grecești și latinești descoperite în anii 1889-1894, publicate respectiv la Odesa în 1888 și la Sankt-Petersburg în 1894.

• 1888: La Amsterdam are loc inaugurarea „clădirii pentru concerte” – Concertgebouw.
• 1899: Spania cedează Puerto Rico Statelor Unite.

• 1905 - Principele G.V. Bibescu întreprinde, împreună cu soţia sa Martha, Emanuel Bibescu, inginerul Dimitrie Leonida, soţii Ferekyde şi Claude Anet, intreprind o mare expediţie cu automobilul în Persia, traversînd Rusia, Crimeea şi Caucazul.

  

  George-Valentin Bibescu – foto preluat de pe

  George-Valentin Bibescu (n. 3 aprilie 1880, București, d. 2 iulie 1941, București), a fost unul dintre cei mai buni piloți români. Este fondatorul Automobil Clubului Român în 1904. A înființat Clubul Aviatic Român în 1909 și Liga Națională Aeriană în 1912. Între anii 1911-1912, George Valentin Bibescu a deținut funcția de comandant al Școlii de pilotaj de la Cotroceni.

  De asemenea, în perioada 1920-1923, a deținut funcția de președinte al Comitetului Olimpic Român. Mare Maestru al Marii Loji Naționale din România (1911-1916), și Mare Maestru Onorific al acesteia în anul 1925. În 1930 este președinte al Federației Internaționale Aeronautice. George-Valentin Bibescu este fondatorul aeroportului Băneasa din București, care a luat naștere pe fosta moșie a mătușii sale, Maria Bibescu, contesă de Montesquiou-Fézensac (azi cartierul Băneasa). A murit la București la 2 iulie 1941 și este înhumat la Mogoșoaia

• 1916 - 11-17 aprilie are loc Conferinţa socialistă internaţională de la Kienthal, Elveţia, cu participarea a 43 de delegaţi reprezentînd 10 partide socialiste. Delegaţia Partidului Social Democrat din România nu a putut fi reprezentată la Conferinţă, dar a aderat la hotărîrile adoptate cu acest prilej.

• 1917 - Şi-a ţinut lucrările Congresul Învăţătorilor din gubernia Basarabia, care acceptă institurea şcolii naţionale moldoveneşti, dar cu menţinerea limbii ruse ca obiect de studiu obligatoriu.

• 1919 - A fost creată Organizația Internațională a Muncii, cu sediul la Geneva. România este membru fondator. Organizația Internațională a Muncii (OIM) este o agenție specializată a Organizației Națiunilor Unite care se ocupă cu problemele legate de muncă la standarde internaționale de muncă. A fost înființată în anul 1919 iar sediul se află în Geneva, Elveția. Organizația a primit Premiul Nobel pentru Pace în 1969.

  Cu toate că România a aderat la Organizația Internațională a Muncii, creată în 1919, aplicarea principiilor acesteia a fost sistematic amânată. Primele măsuri legislative s-au luat în 1925, prin adoptarea Legii repausului duminical și în sărbătorile legale. Presiunile internaționale au silit România să adopte legi noi în favoarea muncitorilor, în 1928. Aceste legi vizau ocrotirea muncii minorilor și a femeilor, fixarea duratei zilei de lucru la 8 ore.

• 1932 - Este prezentat în România filmul “Visul lui Tănase”, o coproducţie româno-germană. Acest film-scheci de N. Kiriţescu a fost realizat la Berlin, iar rolul principal l-a avut Constantin Tănase.

  

   

• 1945: Al Doilea Război Mondial: trupele americane eliberează lagărul de concentrare Buchenwald. 
  1945: Trupele americane eliberează lagărul de concentrare Buchenwald.
• 1949: Are loc premiera piesei Haiducii, de Victor Eftimiu.

• 1961 - Începe în Israel procesul Eichmann. El este unul dintre organizatorii soluţiei finale (omorârea evreilor în lagărele naziste). La 31 mai 1962 este executat prin spanzurare, dupa care corpul ii este incinerat, iar cenusa sa este imprastiata.

  

  Otto Adolf Eichmann - foto: en.wikipedia.org

  Otto Adolf Eichmann (n. 19 martie 1906, Solingen, Imperiul German – d. 31 mai 1962, închisoarea din Ramla, Israel)

• 1963: Enciclica Papei Ioan al XXIII-lea, Pacem in Terris.
• 1968: România stabilește relații diplomatice cu Republica Volta Superioară.
• 1969 - Are loc, la Teatrul Mic din Bucureşti, premiera piesei Iona, de Marin Sorescu.Tragedia in patru tablouri Iona , a fost montata de regizorul Andrei Serban, in rolul titular fiind interpretat de actorul emerit George Constantin.

• 1970 - A fost lansată de la Kennedy Space Center nava spațială americană Apollo 13.

  

  Apollo 13 launches from Kennedy Space Center, April 11, 1970 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

  Apollo 13 a fost a treia misiune umană a NASA dezvoltată cu intenția de a coborî pe Lună. Pe parcursul misiunii însă, probleme tehnice au forțat echipajul să renunțe la aselenizare. Echipajul era format din comandantul misiunii James A. Lovell, pilotul modulului de comandă John L. “Jack” Swigert, și pilotul modulului lunar Fred W. Haise. Lansarea a avut loc la 11 aprilie 1970 la ora 13:13 CST. Două zile mai târziu, în timp ce misiunea era în drum spre Lună, o defecțiune a sistemului electric al unuia dintre rezervoarele de oxigen ale modulului de serviciu a produs o explozie ce a cauzat pierderea oxigenului din ambele rezervoare ale modulului de serviciu și implicit pierderea alimentării cu energie electrică, care provenea de la pilele de combustie ce foloseau oxigen.

  

  Echipajul inițial Apollo 13, James A. Lovell – Thomas K. Mattingly – Fred W. Haise, cu însemnele Apollo 13 și un model de sextant și un astrolab, instrumente străvechi de navigație. Mattingly a fost expus rujeolei și a fost înlocuit cu John L. “Jack” Swigert Jr – foto preluat de pe romania.europalibera.org

  Modulul de comandă a rămas în funcțiune pe baza bateriilor și a rezervorului propriu de oxigen, dar acestea trebuiau păstrate pentru ultimele ore ale misiunii, la aterizare. Echipajul a oprit modulul de comandă și a utilizat modulul lunar ca „barcă de salvare” în timpul drumului de întoarcere spre Pământ. În ciuda dificultăților cauzate de energia electrică limitată, frigul din cabină și rezerva scăzută de apă potabilă (pe parcursul misiunii, apa potabilă ar fi trebuit să provină ca produs secundar al funcționării pilelor de combustie), echipajul a ajuns în siguranță înapoi pe Pământ, iar misiunea a fost considerată un „eșec reușit”. O transmisiune radio a lui Lovell, Houston, we’ve had a problem (Houston, am avut o problemă), a rămas în cultura populară, citată greșit ca Houston, we have a problem (Houston, avem o problemă).

  
  
• 1979 - Sangerosul dictator ugandez Idi Amin, autodeclarat imparat al Imperiului Centrafrican, a fost înlăturat de la putere
• 1988 – A avut loc vizita oficială de prietenie a lui Nicolae Ceaușescu în Australia.
• 1990: Înființarea Centrului European de Cultură din București.
• 1992 - S-a înfiinţat Eximbank, bancă specializată în susţinerea comerţului exterior al României prin istrumente financiar-bancare şi de asigurări specifice, atît în nume şi cont propriu, cât şi în numele statului.
• 1992: În cadrul reuniunii Delegației Permanente a PNL, președintele partidului, Radu Câmpeanu, anunță retragerea acestei formațiuni politice din Convenția Democrată Română.
• 1999: India testează o nouă variantă a rachetei balistice cu rază medie de acțiune de tip AGNHI.
• 2000: Guvernul României solicită Agenției Standard and Poor's să precizeze care sunt sursele de documentare în baza cărora a fost elaborată evaluarea României.
• 2005 - India si China au semnat un acord in vederea solutionarii unui diferend frontalier, care dura de peste 40 de ani.
•  2008 - Ministrul de Externe roman Adrian Cioroianu şi-a prezentat demisia de onoare, ca urmare a cazului Crulic. Românul Claudiu Crulic a fost arestat în Polonia şi a decedat la 18 ianuarie 2008, după ce a intrat în greva foamei, protestând faţă de arestarea sa de către autorităţile de la Varşovia.

•  2019 - Fondatorul #WikiLeaks a fost arestat în ambasada Ecuadorului la Londra (poliţia britanică)

  

  Julian Paul Assange (n. 3 iulie 1971, Townsville, Queensland, Australia) este un ziarist australian, editor și activist pe internet. Este cunoscut drept purtătorul de cuvânt și editorul-șef al WikiLeaks, site ce prezintă scurgeri de informații. A trăit în mai multe țări și declară că este în continuă mișcare. A avut câteva apariții publice în care a vorbit despre libertatea presei, cenzură și jurnalismul de investigație. A contribuit cu partea de “cercetare” la cartea denumită “Underground: tales of hacking, madness & obsession on the electronic frontier”, publicată în 1997 de editura Reed Books Australia – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org -  foto preluat de pe www.agerpres.ro

  Fondatorul WikiLeaks, Julian Assange, a fost arestat de poliţia britanică joi, după ce agenţii au fost invitaţi să intre în ambasada Ecuadorului la Londra, unde Assange se refugiase din 2012, informează Reuters. ”Julian Assange, în vârstă de 47 de ani, a fost arestat astăzi, 11 aprilie, de agenţi ai Serviciului Metropolitan de Poliţie (MPS) la Ambasada Ecuadorului”, a transmis poliţia britanică.

  Instituţia menţionată a adăugat că agenţii săi l-au arestat pe Assange după ce aceştia au fost ”invitaţi de către ambasador să intre în ambasadă, ca urmare a retragerii dreptului de azil de către guvernul ecuadorian”.
  cititi mai mult pe www.agerpres.ro
  cititi si Edward Snowden despre arestarea lui Assange: “O zi tristă pentru libertatea presei”; SUA: Julian Assange, urmărit în justiţie pentru piraterie informatică

• 2019 - Lovitura de stat din Sudan din 2019 – Președintele Sudanului, Omar al-Bashir, a fost înlăturat din funcție și arestat în urma unei lovituri de stat a armatei.

  

  Omar Hasan Ahmad al-Bashir (n. 1 ianuarie 1944) este un politician din Sudan care este președintele țării date din 16 octombrie 1993. S-a născut în satul Hosh Bannaga de la nord de capitala Khartoum. A venit la putere în 1989 când a condus o lovitură de stat și a fost prim-ministru în perioada 1989-1993 – foto preluat de pe www.agerpres.ro

  În dimineața zilei de 11 aprilie 2019, președintele sudanez Omar al-Bashir a fost înlăturat de la putere de forțele armate sudaneze pe fondul protestelor în curs de desfășurare, după ce s-a aflat în această funcție timp de aproape 30 de ani. La 11 aprilie, militarii sudanezi l-au îndepărtat pe Omar al-Bashir din funcția de președinte al Sudanului, au dizolvat cabinetul și legislativul național și au anunțat o stare de urgență de trei luni, urmată de o perioadă de tranziție de doi ani.

  Generalul-locotenent Ahmed Awad Ibn Auf, care era atât ministrul apărării din Sudan, cât și vicepreședintele Sudanului, s-a declarat șef de stat de facto, a anunțat suspendarea constituției țării și a impus o perioadă de interdicție a prezenței pe străzi de la ora 22 până la ora 4 ordonând dizolvarea protestelor aflate în desfășurare. Împreună cu Legislativul Național și guvernul național, au fost dizolvate și guvernele de stat și consiliile legislative din Sudan.

• 2019 - Beresheet (Bereşeet), prima sondă israeliană lunară, nu a atins suprafaţa Lunii, satelitulul nostru natural. Astfel prima misiune organizată de această ţară, care a fost şi prima misiune în totalitate privată, s-a încheiat cu un eşec. Premierul Benjamin Netanyahu a anunţat, însă, că în doi ani va fi organizată o nouă misiune pe Lună. Aselenizarea trebuia să aibă loc joi seara, în intervalul 22:05 – 22:25, însă modulul s-a prăbuşit pe suprafaţa Lunii în urma unor defecţiuni tehnice la motorul principal, iar conexiunea cu naveta s-a întrerupt.

• 2019: Indonezia: Vulcanul Anak Krakatau a erupt

  

  Vulcanul Anak Krakatau din Indonezia a erupt în noaptea de 10/11 aprilie 2020 – foto preluat de pe www.aa.com.tr

  Vulcanul Anak Krakatau din Indonezia a erupt în noaptea de vineri spre sâmbătă, aruncând cenuşă şi lavă la 500 de metri în aer, a anunţat sâmbătă agenţia de vulcanologie din această ţară, transmite dpa. Nivelul de alertă la acest vulcan, situat între insulele Java şi Sumatra, a rămas la trei, cel mai înalt nivel, a adăugat Centrul pentru Vulcanologie şi Atenuare a Riscurilor Geologice. În timpul unei erupţii din decembrie 2018, vulcanul Anak Krakatau a provocat un tsumani care a ucis peste 430 de oameni şi a rănit câteva mii. Erupţia din 2018 a făcut ca vulcanul să piardă două treimi din înălţime şi până la trei sferturi din volum.

NAȘTERI

• 146 – S-a născut Septimius Severus, împarat roman (193–211), fondator al dinastiei Severilor; (d. 4 februarie 211).

  

  Septimius Severus, bust din alabastru aflat la Muzeul Louvre – foto: ro.wikipedia.org

  Lucius Septimius Severus, cu numele întreg Lucius Septimius Severus Augustus, (n. 11 aprilie 146, la Leptis Magna, Africa – d. 4 februarie 211, la Eboracum, Britannia) a fost împărat roman din 9 aprilie 193 până în 211. Cu el a început accederea la putere a provincialilor având ascendență neromană și dinastia Severilor, al căror eponim este. Este singurul împărat născut în Provincia Africa.

• 1357: Regele Ioan I al Portugaliei (d. 1433)
• 1492: Margareta de Navara (franceză Marguerite d'Angoulême, Marguerite d'Alençon, Marguerite de Valois sau Marguerite de France) (11 aprilie 1492 – 21 decembrie 1549), cunoscută, de asemenea, drept Margareta de Navara, a fost regina consort a regelui Henric al II-lea de Navara. Fratele ei a devenit rege al Franței sub numele de Francis I al Franței și cei doi frați au stat la baza legăturilor culturale de la curțile celor două țări.
  Margareta este strămoașa regilor Bourbon ai Franței, fiind mama Jeannei d'Albret, al cărei fiu, Henric de Navara, a devenit regele Henric al IV-lea al Franței, primul rege Bourbon. 
  Portret al Margaretei
  Margareta s-a născut la Angoulême la 11 aprilie 1492, ca cel mai mare copil al Louisei de Savoia și Charles, Conte de Angoulême. Tatăl ei a fost descendent al regelui Carol al V-lea al Franței și deci succesor la coroana Franței dacă atât Carol al VIII-lea al Franței cât și moștenitorul prezumptiv, Ludovic I, Duce de Orléans, nu produceau moștenitori masculini.
  La 16 februarie 1488, tatăl ei, Carol, s-a căsătorit cu tânăra Louise de 11 ani, fiica lui Filip al II-lea de Savoia și a Margaretei de Bourbon (care era sora Ducelui de Beaujeu). Louise a fost considerată una din cele mai strălucitoare minți feminine ale Franței. Primul lor copil a fost numită "Margareta", după mama Louisei.
  La doi ani după nașterea Margaretei, familia s-a mutat din Angoulême la Cognac, "unde influența italiană era supremă și unde Boccaccio era privit aproape ca un zeu"^[1] Fratele Margaretei, Francisc, s-a născut aici la 12 septembrie 1494.
  Margareta a mai avut frați vitregi din relațiile tatălui ei care au crescut alături de Margareta și Francisc. Două fete, Jeanne și Madeleine, s-au născut din lunga relație a lui Carol cu cântăreața Antoinette de Polignac.
  Tatăl ei a murit când ea avea aproape paru ani; fratele ei a devenit moștenitorul prezumptiv la tronul Franței. Grație mamei ei, care avea numai 19 ani și era văduvă, Margareta a primit o educație clasică care a inclus latina. Tânăra prințesă era numită "Maecenas de învățații regatului fratelui ei.^[1]
  Când Margareta a împlinit zece ani, Ludovic de Orléans a încercat s-o căsătorească cu Prințul de Wales, care mai târziu a devenit regele Henric al VIII-lea al Angliei însă alianța a fost respinsă cu amabilitate. La vârsta de 17 ani, Margareta s-a căsătorit cu Charles IV de Alençon care avea 20 de ani printr-un decret al regelui Ludovic al XII-lea al Franței (care de asemenea a aranjat căsătoria fiicei lui Claude cu Francisc).
  Prin acest decret, Margareta a fost obligată să se căsătorească cu un om bun în general însă practic analfabet politic; "tânăra prințesă radiantă cu ochii albastru-violet ... a devenit mireasa unui leneș și un prostănac". Din căsătorie nu au rezultat copii.
  După decesul reginei Claude, ea și-a luat cele două nepoate Madeleine și Marguerite, pentru care va continua să aibă grijă în a doua căsătorie. 
  Statuie a Margaretei de Angoulême, în fața primăriei din Angoulême
  După decesul soțului ei în 1525, Margareta s-a căsătorit cu Henric al II-lea de Navara. Regele Ferdinand II de Aragon invadase regatul Navarei în 1512 și Henric domnea numai în Navara Inferioară. La 16 noiembrie 1528 Margareta a născut o fiică, viitoarea Jeanne a III-a de Navara, care a devenit mama viitorului rege Henric al IV-lea al Franței.
  Ambasadorul venețian al timpului a lăudat-o pe Margareta că știe toate secretele artei diplomatice. Aventura cea mai remarcabilă a Margaretei a constat în implicarea în eliberarea fratelui ei Francisc I care a fost ținut prizonier în Spania de împăratul Carol al V-lea, Împărat Roman după ce a fost capturat în bătălia de la Pavia, Italia, 1525. În cursul perioadei critice a negocierilor, regina Margareta a mers călare prin pădure iarna, ​​douăsprezece ore pe zi, pentru a fi în formă în timp ce noaptea scria scrisori diplomatice. Împăratul Carol al V-lea și cancelarul său, Mercurin Gattinara, nu voiau să audă de răscumpărare; ei au cerut retrocedarea Burgundiei, asupra căreia teoretic Carol era moștenitorul prin bunica sa. Misiunea Margaretei nu a reușit însă i-a adus regelui Francisc I un confort prețios.
  Singurul ei fiu, Jean, s-a născut la Blois la 7 iulie 1530 când Margareta avea 38 de ani, vârstă considerată înaintată după standardele secolului al XVI-lea. Copilul a murit în ziua de Crăciun în același an. Se crede că durerea a motivat-o pe Margareta să scrie lucrarea ei controversată Miroir de l'âme pécheresse, în 1531. A scris nuvele de moravuri, care au apărut postum (în 1559) sub titlul L'Heptaméron și care urmează tehnica povestirii cu sertare inspirată de Decameronul lui Boccaccio. Nuvelele sunt remarcabile prin realismul personajelor și finețea motivației psihologice.
  A scris și versuri (Le miroir de l'âme pécheresse, 1531 - "Oglinda sufletului păcătos"), farse, mistere.  

  Marguerite d'Angoulême
  Date personale
  Născută	11 aprilie 1492 Angoulême, Franța
  Decedată	21 decembrie 1549 (57 de ani) Odos, Franța
  Înmormântată	Lescar Cathedral[*]
  Părinți	Charles Louise de Savoia
  Frați și surori	Jeanne d'Angoulême[*] Francisc I al Franței
  Căsătorită cu	Carol al IV-lea, Duce de Alençon Henric al II-lea de Navara
  Copii	Jeanne a III-a de Navara Jean de Navara
  Cetățenie	Franța
  Ocupație	scriitoare poetă salonnière[*] dramaturgă rege[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	regină consoartă[*]
  Familie nobiliară	Casa Albret Casa de Valois
  Regină consort a Navarei
  Domnie	1492 - 1549

• 1644: Marie Jeanne de Savoia (Marie Jeanne Baptiste; 11 aprilie 1644 – 15 martie 1724) s-a născut prințesă de Savoia^[1] și mai târziu a devenit Ducesă de Savoia. Căsătorită prin procură cu Carol de Lorena în 1662, curând Lorena a refuzat să recunoască căsătoria.
  Marie Jeanne s-a căsătorit în 1665 cu Carol Emanuel al II-lea, Duce de Savoia care îi era verișor de gradul doi. A fost regentă a Savoiei din 1675 în numele fiului ei Victor Amadeus al II-lea.^[2] Oficial regența s-a terminat în 1680 însă ea și-a menținut puterea timp de patru ani până când fiul ei i-a interzis influența în stat.^[3] În momentul morții, ea era mama regelui Sardiniei și străbunica regelui Spaniei și a regelui Franței. 

  Marie Jeanne de Savoia
  Marie Jeanne de Robert Nanteuil, 1678
  Date personale
  Nume la naștere	Marie Jeanne Baptiste
  Născută	11 aprilie 1644 Hôtel de Nemours, Paris, Franța
  Decedată	15 martie 1724 (79 de ani) Palazzo Madama, Torino
  Înmormântată	Sacra di San Michele
  Părinți	Charles Amadeus, Duce de Nemours Élisabeth de Bourbon
  Frați și surori	Maria Francisca de Savoia
  Căsătorită cu	Carol Emanuel al II-lea, Duce de Savoia
  Copii	Victor Amadeus II, Duce de Savoia
  Cetățenie	Franța
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	colecționar de artă[*] patron of the arts[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce ducesă[*]
  Familie nobiliară	Casa de Savoia
  Regentă de Savoia
  Domnie	20 mai 1665 – 12 iunie 1675
  Ducesă de Savoia
  Domnie	12 iunie 1675 – 14 martie 1684

• 1770: George Canning, prim-ministru al Regatului Unit (d. 1827)
• 1801: Ferenc Simó Kissolymossy (n. 11 aprilie 1801, Odorheiu Secuiesc - d. 19 decembrie 1869, Cluj) a fost un pictor maghiar din Transilvania.^[1]
  A fost fiul unui avocat. După absolvirea gimnaziului a studiat în perioada 1818–1823, cu întreruperi, la Academia de Arte Vizuale (Akademie der bildenden Künste) din Viena, avându-i ca profesori pe Carl Gsellhofer și Karl v. Sales.^[1] A urmat un „stagiu" artistic fertil la Viena în perioada 1823-1826.^[2]
  Din 1826 a lucrat la Buda (azi parte din Budapesta), realizând pentru Academia Ungară de Științe (Magyar Tudományos Akadémia (MTA)) o serie de portrete ale unor personalități marcante ale vieții literare.^[1]
  Din 1831 s-a mutat la Cluj, unde și-a început activitatea didactică ca profesor la Școala Normală de Desen (1836-1866) și apoi la Liceul Romano-Catolic (1866-1869), până la moarte.^[2] I-a avut ca elevi pe Bertalan Székely și Géza Dósa (1846–1871).^[1]
  Portretele sale vădesc o simplitate formală specifică clasicismului și este considerat un reprezentant de seamă a picturii din Epoca Biedermeier.^[1] Conform informațiilor documentare, Simó Ferenc era retribuit pentru un portret cu atâția florini de aur câți erau necesari pentru a acoperi întreaga suprafață a tabloului.^[3]
  La Muzeul de Artă din Cluj este expus portretul Eszterei Sombori,^[4] portret-pereche cu cel reprezentându-l pe Miklos Sombori (1832). 

  Ferenc Simó de Kissolymossy
  Date personale
  Născut	11 aprilie 1801 Odorheiu Secuiesc, Marele Principat al Transilvaniei Imperiul Austriac
  Decedat	19 decembrie 1869 Cluj, Transilvania, Austro-Ungaria
  Naționalitate	maghiară
  Ocupație	pictor
  Activitate
  Domeniu artistic	pictură
  Pregătire	Academia de Arte Vizuale (Akademie der bildenden Künste) din Viena
  Profesor pentru	Școala Normală de Desen (1836-1866) Liceul Romano-Catolic din Cluj (1866-1869)
  Modifică date / text

  

  Eszter Sombori

  (Pictură în ulei pe pânză, 1832)
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 1819: Charles Hallé, pianist și dirijor german (d.1895)

• 1825 - S-a nascut Ferdinand Lassalle, teoretician si activist socialist german; (d. 1864).

  

  Ferdinand Lassalle – foto preluat de pe en.wikipedia.org

• 1830: Emanoil Bacaloglu (n. 11 mai 1830, București, Țara Românească – d. 30 august 1891, București, România) a fost un fizician, chimist și matematician român, de origine bulgară. Tatăl lui, Ivan Bacaloglu, este înmormântat lângă biserica Sfântul Anton din București și este de loc din Gabrovo, așa cum scrie pe piatra funerară de lângă respectiva biserică.
  A fost profesor de fizică la Universitatea București și membru titular al Academiei Române din 1879. A participat la Revoluția de la 1848. Este creditat cu primele lucrări științifice românești de matematică, fizică și chimie, contribuind astfel la crearea terminologiei în limba română pentru aceste domenii. Este și unul dintre principalii inițiatori ai „Societății de științe fizice”, înființată în 1890. S-a născut la București. A studiat la Leipzig și Paris.
  La Leipzig (1856) a frecventat cursuri de filozofie, de geometrie analitică, de analiză matematică al profesorilor Moritz Wilhelm Drobisch și August Ferdinand Möbius, de geografie și mineralogie ale profesorului Karl Friedrich Naumann.
  La Paris și-a trecut bacalaureatul în 1857. Aici a studiat cursurile profesorilor Michel Chasles, Augustin Louis Cauchy, Jean-Baptiste Biot, Joseph Bertrand, Charles Hermite, Jean-Victor Poncelet, Charles Dupin, Antoine Henri Becquerel, Jean-Marie Duhamel ș.a.
  În 1859 este profesor de chimie la Școala Națională de Medicină și Farmacie din București și de algebră și trigonometrie la Colegiul Sfântul Sava. În 1863 este profesor de fizică la Școala Superioară de Științe.
  În cadrul preocupărilor sale în domeniul matematicii, a purtat o bogată corespondență cu matematicianul francez Pierre Ossian Bonnet. Om al epocii sale, de dezvoltare a capitalismului românesc, Bacaloglu a fost un participant activ la Revoluția Română din 1848.
  Având o poziție opusă idealismului reacționar, în lecțiile sale a insistat asupra interpretării materialiste a fenomenelor științifice.  Bacaloglu are 20 lucrări de matematică, 22 de fizică, 5 de chimie și numeroase lucrări de popularizare a științei, dintre care:
  • Curbura suprafețelor (Paris, 1859)
  • Neue Bestimmungsweise, 1861
  • Linii și suprafețe reciproce (1861)
  • Elemente de algebră, 1866
  • Trisecțiunea unghiului (1868)
  • Elemente de fizică, 1870-1871
  • Apărătorul de trăsnet, 1887, etc.  

    Emanoil Bacaloglu
    Fizicianul Emanoil Bacaloglu
    Date personale
    Născut	11 mai 1830 București, Țara Românească
    Decedat	30 august 1891, (61 de ani) București, România
    Naționalitate	România
    Cetățenie	România
    Ocupație	fizician, matematician, chimist
    Activitate
    Organizație	Universitatea din București
    Membru titular al Academiei Române Casele Bacaloglu - strada Popa Soare 9. Monument istoric B-II-m-B-19452

• 1854: Ioan S. Nenițescu (născut Ioan Vasiliu; n. 11 aprilie 1854, Galaţi, România – d. 23 februarie 1901, Buzău, România)^[1] a fost dramaturg, monograf, poet, prozator și scriitor român, membru corespondent al Academiei Române.
  Este autorul versurilor cunoscutului cântec patriotic „Pui de lei”, muzica fiind compusă de Ionel G. Brătianu, precum și al poeziei „Țara mea”, adusă în conștiința publicului român postbelic și contemporan prin intermediul interpretării sale de excepție de către Tudor Gheorghe. Ioan S. Nenițescu s-a născut (ca Ioan Vasiliu) în atunci târgul Galaților, al doilea copil al lui Ștefan Vasiliu (negustor de pânzeturi fine) și al Elisabetei Zaharia. Numele de familie Nenițescu, pe care îl va adopta mai târziu și care îl va face celebru în timpul său, urma să fie împrumutat, și apoi ușor modificat, de la de la unchiul sau, monahul Ilarion Neniță, unul din modelele sale.
  După studii primare si gimnaziale, va urma Școala Comercială „Alexandru Ioan I“ din Galați, și apoi va continua cu studii liceale la Iasi, unde își va lua bacalaureatul. Se înscrie „ca audient“ la Facultatea de Litere din Iași, frecventând totodată și ședințele Societății literare „Junimea“ (1875). Primele sale versuri sunt scrise tot atunci, fiind dedicate lui Vasile Alecsandri, mentorul său literar. Se înrolează voluntar în Armata Română, făcând parte din Regimentul 13 Dorobanți. Este sublocotenent al regimentului și ia parte asediul redutelor Grivița 1 și Grivița 2, fiind rănit. Eete decorat cu distincțiile „Steaua României“ și „Virtutea Militară“.
  Poeziile pe care le scrie militarul Nenițescu în timpul razboiului, așa cum sunt, „Înalță-te“, „Invocare“, „Plugar român“, „După 27 august“, descriu faptele eroice ale tuturor militarilor români care vor obține independența mult dorită, animați de dragostea de țară. Se înscrie la Facultatea de filozofie și arte din Berlin în 1878. Se dedică studiului etnografiei, istoriei folclorului european, filosofiei, esteticii, mitologiei antice și pedagogiei. Își va susține lucrarea de doctorat la Leipzig, în 1886 cu teza „Die Affectenlehre Spinozaas“, lucrare de mare finețe și profunzime. În acest timp Nenițescu scrie poezia „Tara mea.“
  Ioan S. Nenițescu a fost o persoană extrem de activă după revenirea în țară. A fost editor al revistei economice, literare, politice și stiintifice, „Țara nouă“ (1884-1888). A predat ca profesor de filosofie și pedagogie la Școala Normală de Institutori din București (1887). Ulterior a fost revizor scolar, deputat de Covurlui (1888), prefect de Constanța (1888), inspector scolar al Bucurestiului (1892). A colaborat la publicațiile „Albina“, „Amicul copiilor“, „Convorbiri literare“, „Lupta“, „Revista nouă“, „Romanul literar“, „Șezătoarea“ și „Ziarul presei“.
  Pentru întreaga sa activitate literară, este ales membru corespondent al Academiei Române, la 18 martie 1896. 

  Poeme

  • Flori de primăvară, poezii ((Berlin, 1880; Editia a II-a, București, 1889)), debut în volum;
  • Șoimii de la Războieni (poem în 9 cânturi, București, 1882)
  • Pui de lei, poezii patriotice (București, 1891)
    • Pui de lei
    • Țara mea
    • Moartea lui Decebal
    • Voința neamului
  • Poezii (București, 1911)
  • Multiple poeme patritoce de inspirație istorică

  Proză

  • 1894 - Tatăl nostru în câteva istorioare pe înțelesul tuturor, texte moral-creștine pentru cei tineri;
  • 1895 - De la românii din Turcia Europeană, monografie (studiu etnic și statistic) a aromânilor ce trăiau în Imperiul Otoman.

  Dramaturgie

  • Două femei
  • O singură iubire, comedie;
  • Mihai Viteazul, dramă istorică;
  • Radu de la Afumați (dramă istorică în 5 acte, București, 1897);
  • Vlad Țepeș, dramă istorică.  

    Ioan S. Nenițescu
    Poetul Ioan S. Nenițescu
    Date personale
    Născut	11 aprilie 1854 Galați, Principatul Moldovei
    Decedat	23 februarie 1901, (47 de ani) Buzău, România
    Copii	Ștefan I. Nenițescu[*]
    Naționalitate	România
    Cetățenie	România
    Ocupație	poet, om politic
    Activitate
    Alma mater	Universitatea Leipzig
    Cunoscut pentru	versurile cântecului patriotic „Pui de lei”, muzica de Ionel G. Brătianu
    Membru corespondent al Academiei Române

• 1858: Barbu Ștefănescu Delavrancea (n. 11 aprilie 1858, București, d. 29 aprilie 1918, Iași) a fost un scriitor, orator și avocat român, membru al Academiei Române și primar al Capitalei. Este tatăl pianistei și scriitoarei Cella Delavrancea, precum și al arhitectei Henrieta (Riri) Delavrancea, una dintre primele femei-arhitect din România. S-a născut la 11 aprilie 1858, în mahalaua Delea-Nouă, din bariera Vergului, București, mezinul unei familii modeste. Tatăl, Ștefan „căruță-goală“, pe numele adevărat Ștefan Tudorică Albu, era descendent din familia unor ciobani vrânceni, „strămutat în marginea Bucureștilor, în căutarea unei munci mai rodnice“, devenind căruțaș de grâne pe traseul București-Giurgiu și „staroste al cărăușilor din barieră“. Tatăl lui Delavrancea a fost împroprietărit la Sohatu-Ilfov, ca urmare a legii rurale elaborate de Cuza-Vodă și M. Kogălniceanu: „Eu nu pot să uit că sunt copilul țăranului clăcaș împroprietărit la '64 ... Străbunii mei se pierd în haosul iobagilor, suferind cu ceilalți țărani deopotrivă și lipsa, și foamea, și năvălirile ...“ Mama lui Barbu, Iana (Ioana sau Ana), era „fiica văduvei Stana din Postrăvari, sat locuit de clăcași, de pe moșia familiei Filipescu“. Primii ani de viață și-i petrece în ulița Vergului, în tovărășia tatălui, ajuns la aproape 70 de ani: „Mi-aduc și acum aminte (aș fi mulțumit dacă n-ar fi decât o amintire) cum mă agățam de scurteica lui lungă și îmblănită cu mârsă neagră și-l lingușeam și-l mângâiam pe obraji și pe pletele-i rotunjite ca să mă ia în căruță“ - și a poveștilor spuse la gura sobei: „Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulțumire. Și mă simțeam ușor ca un fulg plutind pe o apă care curge încet, încetinel, încetișor ...“
  Părinții îl dădură în primire diaconului Ion Pestreanu de la Biserica Sf. Gheorghe Nou, „să-l învețe slovele noi și să citească“. În clasa a II-a (1866) intră elev la Școala de Băieți Nr. 4, unde îl are învățător pe Spirache Danilescu, „om luminat“, urmând ca în anul următor să treacă la Școala Domnească, pentru clasele a III-a și a IV-a. Studiază cu învățătorii E. Becarian și Ion Vucitescu, în condițiile de rigoare ale internatului și ale școlii vechi în care se practicau pedepse aspre. În registrele matricole era trecut numele de Ștefănescu Barbu.
  După cele patru clase primare, Barbu este înscris, după un an, ca bursier la Liceul „Sf. Sava“, învață cu cei mai de seamă profesori ai Capitalei din acea vreme (D.A. Laurian, Anghel Demetriescu, Vasile Ștefănescu), fiind remarcat pentru talentul și capacitatea sa de asimilare. Atmosfera din internatul de la „Sf. Sava“ și imaginea adolescentului vibrând de pasiune vor fi evocate în nuvela Bursierul. Din această perioadă (1876 - 1877) datează și primele lui încercări literare. Din 1877 devine student la Facultatea de Drept. Adevărata „producție poetică a liceanului“ poate fi identificată mai târziu, în 1878. După ce începe să publice versuri în ziarul România liberă, în 1878 publică primul său volum, placheta de poezii Poiana lungă. Amintiri, semnată doar cu prenumele Barbu, în tradiția poeziei din primele decenii ale veacului, cu o bună primire din partea criticii, în revistele Viața literară, România liberă, Familia. În 1882, Barbu Delavrancea își trece examenul de licență la Facultatea de Drept din București, cu teza de licență în drept Pedeapsa, natura și însușirile ei, pe care o publică în același an, semnată Barbu G. Ștefănescu. Gheorghe era bunicul dinspre partea tatălui: „Gheorghe Tudorică Albu din Sohatu“. Scriitorul își va semna operele cu varianta definitivă Barbu Delavrancea (ortografiată la început „de la Vrancea“, după acel ținut de mare originalitate etno-culturală, de care scriitorul se simțea foarte legat sufletește). În perioada 1880 - 1882, Barbu Ștefănescu publică în România liberă foiletoanele intitulate Zig-Zag, semnând cu pseudonimul Argus. De acum datează și debutul propriu-zis al scriitorului ca nuvelist, cu Sultănică (România liberă, 9 - 15 martie, 1883), semnată Argus. După un scurt popas la Paris (1882 - 1884), pentru a-și desăvârși studiile juridice, Delavrancea publică în 1885 volumul de nuvele Sultănica. 
  Reîntors în țară de la Paris (1884), Delavrancea devine „un nume de circulație și de prestigiu“. Colaborează cu România Liberă, numărându-se printre redactorii ei apropiați, alături de Al. Vlahuță și Duiliu Zamfirescu, semnând cronicile muzicale și plastice, precum și nuvelele și povestirile din prima ediție a volumului Sultănica. Publică, pe rând, Șuier, Fanta-Cella, Iancu Moroi, Răzmirița, Palatul de cleștar și Odinioară, care anunțau cu pregnanță un nume nou în literatura română, culminând cu Trubadurul (1886) și cu Hagi-Tudose (1887). În 1884, Barbu Delavrancea reprezintă redacția României libere la cea de-a XXI-a aniversare a Junimii la Iași, publicând reportajele Ultimele știri și Iași și banchetul Junimiștilor (România liberă, octombrie 1884). Îl cunoaște pe I. L. Caragiale, căruia îi consacră un admirabil portret.
  Face cunoștință cu V. Alecsandri (era pentru prima oară când observam de aproape acel izvor limpede de lăcrămioare și mărgăritare, pe artistul de frunte al pastelelor, pe marele liric al lui Dan, căpitan de plai) și cu Titu Maiorescu, citind în 1886 la cercul de la Convorbiri nuvela Trubadurul. Din 1885, scriitorul va publica la ziarul Drepturile omului, iar mai târziu la Literatură și știință, revistă condusă de C.D. Gherea. Scriitorul ia parte, de asemenea, la înființarea ziarului Epoca, al cărui prim-redactor va fi de la 16 noiembrie 1885 până la 23 ianuarie 1886, printre colaboratori aflându-se Al. Vlahuță și Anghel Demetriescu.
  Delavrancea va publica aici, printre altele, două articole semnificative: Cum suntem guvernați și Fiii poporului și sărăcia poporului, fiind prezentată, pe un ton patetic, starea de înapoiere și de mizerie a celor sărmani. Prin dezbaterea acestor probleme rurale, sunt dezvăluite primele note ale pamfletarului și ale politicianului de mai târziu. Continuându-și colaborarea la Lupta, ziar condus de Gheorghe Panu, gazetarul probează o bună conduită critică. În 1888, Delavrancea se angajează ca redactor și colaborator la ziarele Democrația și Voința națională, unde se va remarca prin numeroase articole. Face critică muzicală și dramatică (Epoca, 1886), polemizează cu Maiorescu într-o serie de articole ce vor demonstra multiple însușiri intelectuale (O familie de poeți). E prezent în aproape toate domeniile artei și ale vieții publice, încercându-și talentul în numeroase direcții. La 19 aprilie 1887 tipărește revista Lupta literară, în paginile căreia apare prima variantă a nuvelei Hagi-Tudose. Printre colaboratori îi descoperim pe Al. Vlahuță, C. Mille, P. Ispirescu și Artur Gorovei. Primul număr din „Lupta literară” a apărut la 19 aprilie 1889, cu mențiunea că „apare în toate Duminicile”. Spre a nu lăsa să se creadă că „Lupta literară” este o revistă personală, Delavrancea a semnat și cu două pseudonime, puțin cunoscute, și nemenționate în bibliografii. Aceste pseudonime sunt: Fra Barbaro și Minchio. Se pare că nu au apărut decât două numere ale revistei, care există și în biblioteca Academiei Române^[2]. Atras de copleșitoarea personalitate a lui B.P. Hașdeu, Delavrancea devine redactor la Revista nouă, condusă de marele savant. Angajându-se tot mai mult în politică și în gazetărie, scriitorul devine redactorul permanent al ziarelor Democrația și Voința națională. Publică, în continuare, la Vieața (1894), revistă săptămânală ilustrată, condusă de Al. Vlahuță și, mai apoi, de Alecu Urechia, acordând același interes tuturor problemelor literare, istorice și filologice, sociale sau politice, în articole de o complexă bogăție de culori. De la 1 martie 1892, Delavrancea va saluta apariția la Fălticeni a revistei de literatură populară Șezătoarea, apreciind că revista condusă de Artur Gorovei „se cuvine a avea cu precădere înaintea oricărui om cult, literat și bun român, căci cel mai suveran mijloc de a înțelege un popor este acela de a-i cunoaște și aprofunda tradițiile, știința și creațiunile sale simple, naive, dar adeseori străbătute de un spirit vast și genial, pe care numai mulțimile și popoarele îl pot avea“. Redactorul Revistei noi era la curent cu cele mai de seamă și mai noi teorii de folclor comparat. Prin studiul din Columna lui Traian (1882), intitulat Doina. Originea poeziei poporane la români, Delavrancea se referă la Dimitrie Cantemir, care în Descrierea Moldovei dădea o primă explicație a cuvântului doină, intuind un strâns raport de interdependență dintre om și natură, pe care cântecul popular îl reflectă atât de pregnant. Cel mai important studiu de folclor se intitulează Verbul plastic în creațiile poporane (Șezătoarea, 1929), dezvăluind „spiritul analitic original, acuitatea observației, cunoștințele multilaterale și adânci ale scriitorului“ (Al. Săndulescu), așa cum va dovedi și studiul Din estetica poeziei populare (1913), discurs de recepție cu ocazia alegerii sale ca membru al Academiei Române.
  Din activitatea publicistică a lui Delavrancea pot fi desprinse și alte articole în care, cu aceeași efervescență intelectuală, scriitorul va exprima puncte de vedere în materie de artă, de limbă și de literatură. Cronicarul va milita pentru dezvoltarea creației dramatice originale, va întâmpina cu entuziasm scrierile lui M. Sadoveanu, „mare talent, cu o limbă bogată, cu un stil minunat“, ale lui Gala Galaction, „unde viața pare aidoma cu cea reală“ sau ale lui D. D. Pătrășcanu.
  Un moment important în activitatea sa jurnalistică îl reprezintă revista Lupta literară (1887), cu accentuate atitudini critice în probleme de critică și de istorie literară, intrând adeseori în polemică cu Titu Maiorescu, pe care l-a determinat să scrie articolul Poeți și critici, publicat în Convorbiri literare la 1 aprilie 1886. Cu mult înaintea lui Ibrăileanu, Delavrancea semnala succint ideea caracterului specific național al literaturii, având în vedere o strictă condiționare socială și istorică. Beneficiind, din epoca studiilor pariziene, și de o serioasă cultură plastică, Delavrancea va realiza în câteva articole și unele observații deosebit de interesante în acest domeniu. Seria de foiletoane din România liberă (1883) va reprezenta primul examen al tânărului critic de artă, pe cale de a-și clarifica preferințele și de a-și consolida atitudinile (Salonul 1883, Pictura). Pasionat și entuziast, cronicile de după 1890, semnate Era Dolce sau Viator, vor îmbrățișa un câmp foarte vast de preocupări, cu deosebire despre câțiva din artiștii români de la sfârșitul secolului trecut, în primul rând despre Nicolae Grigorescu și Andreescu, pe care l-a admirat sincer:
  „În fața peisajelor lui Andreescu vezi natura vie și mare. (...). Ceea ce la Andreescu e viu, la Grigorescu e feeric; ceea ce la Grigorescu este splendoare uscată, la Andreescu se preface în simplu, energic și suculent. La Grigorescu, bogăția aparentă te răpește fără a te convinge, la Andreescu, simplitatea aparentă te convinge și te pune pe gânduri, te face să înțelegi, și de aceea admiri fără regret și fără reticență, căci pledoariile lui sunt niște rezumate limpezi ale esențialului din natură“ (Democrația, 1883). Prezentă în toate confruntările și acțiunile politice și culturale, elocința (arta cuvântului) a jucat și la români un rol esențial. Primele noastre manifestații și creații oratorice își găsesc începuturile în cele mai importante împrejurări ale istoriei neamului. De la discursurile lui Gheorghe Lazăr din epoca revoluționară a lui Tudor Vladimirescu se anticipau cele ale lui M. Kogălniceanu și Simion Bărnuțiu, cu un puternic impuls pe care îl dădeau eforturile pentru unirea principatelor și pentru dobândirea independenței naționale.
  În același timp s-a afirmat pe un plan superior și elocința universitară și academică, reprezentată îndeosebi de Titu Maiorescu, Alexandru Odobescu și Al. Papiu-Ilarian. Paralel cu aceasta, s-a dezvoltat și oratoria politică parlamentară, în care aveau să strălucească Take Ionescu și Barbu Delavrancea. Take Ionescu venise de la Paris, unde studiase dreptul, cu reputația de a fi o adevărată „gură de aur“, iar Barbu Delavrancea avea să fie numit de Titu Maiorescu, așa de sever în aprecierile lui, drept „fiara cuvântului“. Gheorghe Adamescu, confirmă în Istoria sa a literaturii române: „Ca orator, el a dobândit o mare notorietate. D-l Maiorescu - după ce Delavrancea s-a alipit la politica conservatoare - l-a declarat "cel mai mare orator al epocii noastre". E drept că în acțiune sunt puțini ca el; are mare putere de a ridica masele; dar discursurile citite nu mai produc același efect.”
  

  Barbu Ștefănescu Delavrancea
  În campania oratorică dezlănțuită de N. Iorga, Take Ionescu, N. Titulescu, Delavrancea cutreiera țara, cerând intrarea ei în război pentru dezrobirea provinciilor subjugate de Austro-Ungaria. Luând cuvântul la una din ședințele Academiei Române, Delavrancea dădea glas vibrant ideii de unitate națională: „Avem același dor, aceleași dureri, aceleași aspirațiuni. Cântăm aceleași cântece și aceeași doină ... Durerile și bucuriile celor de dincolo sunt și ale noastre și ale noastre sunt ale lor. Dușmanii lor sunt și ai noștri ... Visul atâtor generații de strămoși, de moși și de părinți l-am visat și noi, și acum îl vedem aevea“. Același orator afirma cu dârză justificare: „Suntem un singur popor, Carpații ne sunt șira spinării“.
  Lui Delavrancea i-a fost dat să-și întreacă dotații confrați prin harul genialității. Acesta avea să se manifeste mai ales la oratorul politic și la avocatul penal. De pe tribună și de la bară se desfășura nestăvilit temperamentul vijelios al lui Barbu Delavrancea, numit, pentru puterea cuvântului său rostit, „monstrul“ în acțiune (Șerban Cioculescu). Auzit vorbind, auditoriul se cutremura de forța emotivă a cuvântătorului, capabil să târască după el masele. Așa s-a întâmplat în martie 1909, când acțiunea lui N. Iorga, cu ocazia reprezentației în scop de binefacere, la Teatrul Național din București, de către un grup de amatori din „înalta societate“, în limba franceză, a dus la împiedicarea spectacolului, urmată de o serie de impresionante adeziuni din toate unghiurile țării, marcând începutul ascensiunii politice a profesorului. Cum însă manifestația părea a avea și o atitudine ostilă culturii franceze, Barbu Delavrancea le-a vorbit studenților, entuziasmându-i, ca să-i conducă apoi să manifeste simpatia lor în fața legației franceze. În domeniul oratoriei juridice, de exemplu, Delavrancea va rosti în doi ani consecutivi (1902, 1903) două pledoarii care dezvăluie odioasa calomnie a lui Caion împotriva lui Caragiale, pe care-l acuzase că a plagiat drama Năpasta. În pedoaria intitulată Inocent, Delavrancea apără, chiar și împotriva celui mai mare avocat al timpului, Take Ionescu, pe arhitectul Ion Socolescu, acuzat de crimă cu premeditare.
  Oratorul și conferențiarul își păstra intactă puritatea sentimentelor, demonstrând sinceritate și patetism. Ține conferințe la Ateneu, polemizează înflăcărat cu politicienii vremii, fiind prezent la toate întrunirile importante ale timpului, în toate având, cum spunea Vlahuță: „un cult pios pentru popor“ (exemplu, conferința Țăranul nostru și țăranul mizeriei: „Însăși libertatea, supremul element al demnității umane, pentru el nu există aproape cu desăvârșire“). După ce abordase în diverse intervenții Raportul dintre agricultură și industrie, în 1886 va deschide o adevărată serie de prelegeri consacrate poeziei și limbii populare. Va pune, de exemplu, câteva probleme estetice în conferința Despre limba românească, cu ecouri ample în presă. Urmează, în același an, conferința Retorica populară, cu elemente concrete în analiza materialului folcloric. În mai multe localități din țară, va conferenția despre Logica în creațiunile populare și Logica în cântecele populare ale românilor, pregătind într-un anume mod, substanța discursului de recepție de la primirea în Academie.
  Oratorul s-a afirmat și în calitate de conferențiar la Universitatea din București într-un curs de folclor, în 1893, „primul ținut de pe o catedră universitară din București“. Ajuns în Parlament, într-o singură stagiune a luat cuvântul de peste 56 de ori, cu o vibrație unică în sprijinul ideii de dreptate și de prosperitate a țăranului român, pentru ridicarea poporului și pentru unitatea noastră națională.
  În răspunsul său de la Discursul de recepție la Academia Română, Iacob Negruzzi aducea următorul elogiu oratorului Delavrancea: „Când pentru întâia oară te-am auzit vorbind în public, ți-am rezervat în mintea mea un loc de frunte printre însemnații, dar puținii oratori ce s-au produs la noi în generația mai nouă. Adevăratul orator trebuie să aibă vocea sonoră și accentuată, gestul sobru, dar potrivit, limba curată și curgătoare, înșirarea ideilor trebuie să fie firească, argumentarea gradată, puternică și mai ales logică, căci scopul cuvântării nu este de a impune, ci de a convinge“.
  Discursurile sale sunt modele ale genului oratoric: I. Inocent (11 martie 1902) - „Un popor întreg admiră pe Caragiale. Admirațiunea trece peste Carpați. Bunul lui nume trece peste hotarele neamului românesc. Și pe acest om să-l acuzi, sprijinit pe falsuri, că operele sunt jafuri literare? Dar, asta înseamnă a izbi în credința, în admirațiunea și în fala românilor!“
  • Pledoarie împotriva publicistului Constantin Alexandru Ionescu (Caion), adversar al lui I.L. Caragiale, care-l acuzase pe acesta c-ar fi plagiat în Năpasta.
  • Evidențiază personaltiatea marelui dramaturg.
  • Apără opera unui mare scriitor.
  II. Din estetica poeziei populare (22 mai 1913) - „Poezia este exprimarea artistică a unei acțiuni, fie acțiune obiectivă, fie acțiune subiectivă. Acțiunea, în primul rând, se arată prin verbe. Și este știut că omul care a fost martor la un eveniment poate uita numele și vârsta persoanelor, înfățișarea lor, data întâmplării, dar ceea ce îi rămâne adânc însemnat în amintirea lui este acțiunea petrecută, care constituie evenimentul în sine. Și cel mai important mijloc mnemotehnic al poeziei populare stă în reducerea ei la esențialul acțiunii, la verb“.
  • Discurs de recepție, rostit cu ocazia alegerii sale ca membru al Academiei Române.
  • Omagiu adus geniului creator al poporului.
  • Sinteză a cercetărilor sale anterioare despre folclor, cu observații analitice de reală subtilitate și incontestabilă valoare privind unele trăsături ale producțiilor populare.
  • „Remarcă printre procedeele poetului noația sintetică a aspectelor văzute, nota fosforescentă, așa cum își va constitui el însuși tablourile sale ...“ (T. Vianu)
  III. Patrie și patriotism (24 ianuarie 1915) - „Copii, ce e patria, ce e patriotismul? Ce este acest sentiment care răscolește toate puterile din om și, în anumite clipe, îl ridică mai presus de existența lui și-l face să moară de bună voie pentru liniștea și mărirea unor urmași pe care nu-i cunoaște și nu-i vor cunoaște. (...) Patria este înlăuntrul nostru și o ducem cu noi peste țări și peste mări, și numai când suntem departe și în singurătate ne trec fiori amintindu-ne de unde ne-am rupt, și nu găsim mângâiere decât în restriște și în lacrimi. Patria nu e pământul pe care trăim din întâmplare, ci numai pământul plămădit cu sângele și întărit cu oasele înaintașilor noștri“.
  • Discurs prezentat la Ateneul Român, invitat la Societatea „Tinerimea Română“.
  • Frază plină de armonie, prin cadența ritmului, prin plasticitatea imaginilor.
  IV. Pământ și drepturi (9 iunie 1917) - „Eu nu pot să uit că sunt copilul țăranului clăcaș împroprietărit la '64. Nu pot să uit ceea ce am învățat de la cei mai mari dascăli ai mei, de la părinți: basmele, cântecele, obiceiurile, limba aceasta, comoara de limbă unde se găsesc bogățiile cu duiumul, în care mi-am spus durerea și dorul și am încercat să mă apropii de un ideal ce s-a depărtat treptat cu pașii făcuți înspre dânsul (...). Sunt al țăranilor! Îi iubesc fatal. De ei mă leagă suferințele moșilor și strămoșilor mei. În mine se adună suferințele veacurilor trecute și ies la iveală și le dau în clipa aceasta graiul pe care li-l pot da“.
  • Discurs ținut în ședința Camerei.
  • Pagini de vibrantă poezie mesianică.
  • Stil solemn - confesiv.
  • Statornic în a-și afirma o conștiință a autenticității sale populare.
  • „... unul din discursurile sale cele mai răsunătoare“. (T. Vianu)  Prozator și dramaturg, gazetar, avocat și orator, cu vocația perceperii evenimentelor politice și culturale în cele mai profunde sensuri ale acestora, lansat în politică, ajunge în 1899 primar al Bucureștilor. Rămâne în literatură, însă, întâi de toate prin Hagi-Tudose și prin trilogia dramatică moldovenească.
    La 12 mai 1912, ca o apreciere a întregii sale activități de prozator și dramaturg, scriitorul este ales membru al Academiei Române, urmând să rostească, peste un an, alocuțiunea omagială. În ședința festivă în fața plenului întrunit la 22 mai 1913, Delavrancea rostește discursul Din estetica poeziei populare, care va avea un ecou deosebit în lumea literară. În presa timpului sunt reproduse ample fragmente, evidențiindu-se forța inedită a scriitorului de a argumenta întreaga complexitate a creației populare.
    Mulțumind cu modestie membrilor înaltului for cultural, autorul dramei Apus de soare apreciază activitatea literară a altor colegi de generație:
    „Dar sunt alții cu merite mai de seamă decât ale mele. Caragiale - cine ar fi crezut că ne va lăsa așa de curând - care a zugrăvit nepieritor tipurile lui, mai populare ca ale oricui altuia. Vlahuță, care a turnat în bronz inspirațiunile lui de adevărat poet, Coșbuc, care a desprins dintr-un ghers al poporului strigăte și poeme de care suntem mândri, și alții mai tineri, cărora li s-ar potrivi așa de bine celebrul vers al bătrânului Corneille: «La valeur n'attend pas le nombre des années ...»“  

    Nuvele și povestir

    

    Barbu Ștefănescu Delavrancea - Sala Dacia - Întrunirea Partidului Conservator, de Nicolae S. Petrescu-Găină
    • Sultănica (1885)
    • Apă și foc
    • Sorcova (1885)
    • Odinioară
    • De azi și de demult
    • Văduvele
    • Liniște (1887)
    • Paraziții (1892)
    • Trubadurul (1887)
    • Zobie
    • Milogul
    • Înainte de alegeri
    • Iancu Moroiu
    • Domnul Vucea
    • Bursierul
    • Șuier
    • Răzmerița
    • Bunicul
    • Bunica
    • Boaca și Onea
    • Micuții
    • Angel Demetriescu
    • Irinel
    • Hagi-Tudose (1903)

    Basme

    • Neghiniță
    • Norocul dracului
    • Moș Crăciun
    • Palatul de cleștar
    • Dăparte, dăparte
    • Delavrancea
    • Stăpânea odată (1909)

    Proză poetică

    • Nu e giaba cafea
    • Sadi-el-Mahib
    • Fanta-Cella
    • Sentino

    Dramaturgie

    • Trilogia Moldovei:
      • Apus de soare (1909)
      • Viforul (1910)
      • Luceafărul (1910)
    • A doua conștiință
    • Irinel (1912)
    • Hagi-Tudose (1912)

    Traduceri ale operelor sale în limbi străine

    Traduceri în limba franceză

    • Hagi-Tudose a fost tradusă inițial cu titlul Hadji Tudose în antologia Nouvelles roumaines [Nuvele românești] în 1962 de Constantin Borănescu, ediție aproape disparută astăzi.
    • Un volum cu același titlu Hadji Tudose, a apărut în ediție bilingvă, română și franceză în 2016; traducere de Gabrielle Danoux care cuprinde încă două nuvele: Bunica și Neghiniță.  

      Barbu Ștefănescu Delavrancea
      Date personale
      Născut	11 aprilie 1858 București
      Decedat	29 aprilie 1918 (60 de ani) Iași
      Înmormântat	Cimitirul „Eternitatea” din Iași
      Căsătorit cu	Ana Delavrancea
      Copii	Cella Delavrancea Henrieta Delavrancea
      Naționalitate	român
      Cetățenie	România
      Ocupație	scriitor, orator și avocat
      Limbi	limba română[1]
      Studii	Universitatea din București
      Activitatea literară
      Activ ca scriitor	1878 -1914
      Mișcare/curent literar	Poporanism
      Specie literară	nuvelă, basm, dramă
      Operă de debut	1878 cu placheta de poezii Poiana lungă. Amintiri
      Membru titular al Academiei Române

• 1867: Johannes Paulus Lotsy (n. 11 aprilie 1867,^[1][2] Dordrecht, Țările de Jos – d. 17 noiembrie 1931,^[1][2] Voorburg[*], Țările de Jos), a fost un profesor univrsitar, botanist, lichenolog micolog genetician precum desenator și ilustrator olandez, specializat în evoluția și ereditatea speciilor de plante și ciuperci și a susținut un rol major în domeniul hibridizării în evoluție. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Lotsy.  Născut într-o familie patriciană, Lotsy s-a dedicat cercetărilor biologice împotriva dorințelor tatălui său. A studiat mai întâi botanica la profesorul pentru microbiologie și botanică Martinus Willem Beijerinck (1851-1931) în „Colegiul Agricol” din Wageningen și și-a continuat studiile la Universitatea Georg-August din Göttingen, din 1886 până în 1890. Teza sa de doctorat a fost pe lichenii germani. După ce a promovat, a ocupat misiuni de predare drept lector, la Universitatea Johns Hopkins din Baltimore, unde a fost numit și director al ierbarului (1891-1895).
  Lucrările sale botanice importante au început în 1896, când a fost trimis în Indiile de Est la Java, pe atunci o colonie olandeză, pentru a studia alcaloizii conținuți în diverse specii de Cinchona din familia Rubiaceae. Rezultatele muncii le-a publicat în cartea sa De localisatie van het alcaloid in Cinchona calisaya Ledgeriana en in Cinchona succirubra din 1898.^[3] Apoi, din 1900, s-a stabilit la Leiden la o lungă carieră de predare și cercetare în Leiden, variată prin vizite frecvente în aproape toate părțile globului. Între 1904 și 1909 a predat taxonomie vegetală (botanică sistematică la Universitatea din Leiden și a devenit director al ierbarului de stat (Rijksherbarium) (1906-1909). În 1906 a publicat prima parte din Vorlesungen über Deszendenztheorien („Prelegeri despre teoriile descendenței”) cu prioritate maximă asupra părții botanice a întrebării, a cărei a doua parte a apărut doi ani mai târziu, tematizând istoria tribală botanică. Această lucrare foarte utilă s-a bazat pe prelegerile sale despre evoluție de la Leyden și a cuprins o anchetă cuprinzătoare asupra stării gândirii evolutive la acea vreme. În același timp, a început să apară o altă lucrare monumentală, „Vorträge über botanische Stammesgeschichte” în 3 volume (1907-1911), un tratat neterminat asupra regnului vegetal din punct de vedere filogenetic. În volumul 1 a determinat intre multe altele și familiile de ciuperci Hygrophoraceae, Russulaceae și Tricholomataceae, ultima însă nu a fost validată, pentru că a inclus familia Hygrophoraceae în aceasta.^[4]
  În urmare, Lotsy a început să dezvolte punctele de vedere despre evoluție și despre problemele în determinarea speciilor cu care numele său va fi întotdeauna asociat. În anii 1912-1916, a publicat o serie de lucrări care arată că unitatea fundamentală a taxonomiei ar fi biotipul homozigot și că numai acestuia ar trebui să i se dea numele de specie. Cercetäri ulterioare au arătat că o astfel de unitate nu există în populațiile alogame obișnuite și, mai târziu, Lotsy însuși și-a abandonat părerea, și și-a exprimat îndoiala existenței unor astfel de biotipuri homozigoții în natură chiar și în linii pure.
  În 1916, Lotsy a publicat cunoscuta sa carte Evolution by Means of Hybridization („Evoluția prin mijloacele hibridării”),^[5] în care a atacat cu tărie lucrările renumitului biolog Hugo de Vries (1848-1935), asupra mutațiilor în genul Oenothera și a susținut că fenomenele observate în acel gen ar fi datorate hetero-zigoțității materialului. El a afirmat că singura metodă de evoluție ar fi cea prin hibridizare și a negat faptul că mutațiile genice ar juca vreun rol. Multe dintre opiniile sale nu mai pot fi menținute, dar, cu toate acestea, va rămâne un clasic în literatura evolutivă. În ultimul timp, s-au acumulat dovezi care demonstrează că hibridizarea joacă un rol mai mare în evoluție decât și-au imaginat criticii lui Lotsy. Una dintre cele mai frapante exemple este iarba Spartina townsendii, unde s-a dovedit recent și fără îndoială, că provine dintr-o încrucișare între Spartina alternijlora și Spartina stricta, urmată de o dublare a cromozomilor. Alte cazuri pot fi citate de asemenea. Astfel pare clar, că unul dintre mijloacele de evoluție de specii noi este hibridizarea inter-specifică urmată de dublarea cromozomilor.
  În ultimii șase ani ai vieții, după ce a renunțat la predări și numit profesor emerit al Universității din Leyden, Lotsy a vizitat Noua Zeelandă, Africa de Sud și alte părți ale lumii în scopul de a colecta dovezi pentru teoriile sale despre evoluție. A fost un muncitor neobosit în acest domeniu și, oriunde a mers, a adunat o mulțime de materiale, reunind un număr mare de argumente în sprijinul opiniilor sale. În Africa de Sud a lucrat în special la genurile Cotylerlon și Euphorbia și a dus materialele fostului gen la Leyden, unde le-a reprodus la scară largă. De asemenea, el și-a îndreptat atenția asupra populațiilor hibride din specia umană, iar o mare parte a lucrării din opera sa sud-africană, publicată împreună cu geneticianul Wouter Adriaan Goddijn (1884-1960), tratează diferitele rase umane pe care le studiase acolo.
  În plus, marele om de știință a fondat Association Internationale des Botanistes pentru care a editat revista Progressus rei botanicae, care este comparabilă cu actuala Botanical Review, cumpărând, în 1902, și magazinul botanic Botanisches Centralblatt, unde a fost șef de redacție și a fost ales secretar al Koninklijke Hollandsche Maatschappij der Wetenschappen (KHMW), o asociație științifică, fondată în 1752.
  În concluzie, se poate spune că Lotsy a propus un sistem de clasificare a plantelor, bazat pe filogenetică, susținând un rol major al hibridizării în evoluție.
  Botanistul a fost un promotor timpuriu al conceptului de specie bazat exclusiv pe similitudinea genetică a organismelor, în loc de a diviza organismele în specii pe baza de similitudini exterioare între ele. Pentru Lotsy, specii care, în urma lui Carl von Linné, au fost delimitate numai ținând cont de aspectele morfologice, nu ar fi specii adevărate. Prin urmare, el a susținut de acea, că aceste soiuri ar trebui să fie denumite "sub Linnaeus". Mai departe a argumentat, că noi specii sunt formate prin hibridizare, o teorie pe care a prezentat-o pentru prima dată în lucrarea sa Evolution by Means of Hybridization din 1916 (vezi mai sus), care a atras o atenție considerabilă. Pe de altă parte, Lotsy a respins ideea că mutațiile ar putea duce la formarea de specii noi, afirmând, că mutațiile, care au fost greșeli în copierea materialului genetic, nu ar putea duce la nimic altceva decât la rezultate negative pentru organismele afectate. În schimb, încrucișările dintre diferite specii ar putea crea combinații noi funcționale de gene care, printr-o „reglare fină” a selecției naturale, ar putea da naștere unor noi specii viabile. Lotsy a bazat această teorie pe rezultatele pe care le-a obținut experimentând cu îmbinarea plantelor din genul stânjenelilor. Printre oamenii de știință care au lăsat impresie pentru ideile sale despre formarea speciilor prin hibridizare se numără între alții botanistul și geneticianul suedez Nils Heribert Nilsson (1883-1955).^[6]
  Savantul a murit pe 17 noiembrie 1931 în casa lui din Voorburg la vârsta de doar 64 de ani. În momentul morții sale, Lotsy s-a angajat într-o mare lucrare care se ocupa de ideile sale despre evoluție și este regretabil că nu a trăit lung destul pentru a o duce la finalizare. După moartea lui Lotsy, prestigioasa revistă științifică Nature, l-a descris ca fiind „unul dintre oamenii de știință de frunte în domeniile evoluției și eredității” în necrologul său.  

  Johannes Paulus Lotsy
  Johannes Paulus Lotsy pe la 1900
  Date personale
  Născut	13 ianuarie 1867 Dordrecht
  Decedat	17 noiembrie 1931 (64 de ani) Voorburg
  Naționalitate	olandeză
  Cetățenie	Olanda
  Ocupație	profesor universitar genetician botanist micolog ilustrator desenator
  Activitate
  Domeniu	botanică genetică lichenologie micologie
  Instituție	Universitatea Johns Hopkins Universitatea din Leiden
  Alma Mater	Universitatea Georg-August din Göttingen

• 1869: Gustav Vigeland, sculptor norvegian (d. 1943)

• 1871 - S-a nascut la Iasi pictorul roman Theodor Pallady,

  

  Theodor Pallady – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

  Theodor Pallady (n. 11/23 aprilie 1871, Iaşi – d. 16 august 1956, Bucureşti) a fost un pictor român, fiul lui Ioan sau Iancu Pallady, căsătorit cu Maria Cantacuzino, sora mai mare a diplomatului Neculai B. Cantacuzino. A decedat la 16 august 1956 in București. În anul 2012 a fost declarat membru post-mortem al Academiei Române.

  Muzeul Theodor Pallady, în care sunt expuse tablouri pictate pe pânză de Pallady precum și peste 800 desene cu peisaje, nuduri, portrete sau interioare, reprezentative pentru perioada pariziană a lui Pallady, este gazduit Casa Melik, aflată în București, pe strada Spătarului 22, sector 2, care a fost construită în 1750-1760 de către armeanul Hagi Kevork Nazaretoglu Clădirea este astăzi cea mai veche casă din București și este inclusă pe lista momumentelor istorice.

  

  Nude – Theodor Pallady – foto preluat de pe en.wikipedia.org

   

• 1880: Bernardino Molinari, dirijor italian (d. 1952)
• 1891: Serghei Prokofiev, compozitor și pianist rus (d. 1953) 
• 1893: Dean Gooderham Acheson, om politic american (d.1971)
• 1897: Gheorghe Zane, economist și istoric, membru al Academiei Române (d. 1978)
• 1898: Mircea Ștefănescu, dramaturg român (d.1982)
• 1899: Sabin Moldovan (n. 11 aprilie 1899, Arad, județul Arad– d. secolul al XX-lea) a fost un deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, organismul legislativ reprezentativ al „tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”, cel care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918. A urmat cursurile Facultății de Drept din București. A fost judecător și secretar al C. N. R. din Arad. De asemenea, a fost consilier la Curtea de Apel Timișoara în perioada 1938-1948 și jurisconsult la întreprinderea Electromotror din Timișoara. A publicat peste 80 de studii juridice  

  Sabin Moldovan
  Sabin Moldovan, deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia
  Date personale
  Născut	11 aprilie 1899 Arad, județul Arad
  Decedat	secolul al XX-lea
  Naționalitate	România
  Cetățenie	România
  Ocupație	judecător

• 1901: Theodor Rogalski, compozitor, dirijor și profesor român (d. 1954)
• 1905: Attila József, poet maghiar (d. 1937)

• 1924 - S-a nascut Gheorghe Viziru, fost campion national la tenis, personalitate marcantă a tenisului românesc (d. la 6 august 2003 .

  

  Gheorghe Viziru a avut un frate geaman, Marin, si el jucator de tenis. La varsta de 15 ani, cei doi frati Viziru au jucat finala campionatului national de juniori, invingator si campion national fiind Gheorghe Viziru. In anul 1947 a castigat primul sau titlu de campion national la seniori, performanta pe care o va repeta de inca opt ori, egaland, astfel, recordul lui Constantin Tanasescu.

  In anul 1949, Gheorghe Viziru a devenit seful sectiei de tenis a Clubului Sportiv al Armatei Steaua, iar doi ani mai tarziu a castigat, alaturi de fratele sau Marin, proba de dublu a Campionatelor Mondiale Universitare. Gheorghe Viziru a fost un component de baza al reprezentativei de Cupa Davis a Romaniei, el facand echipa si cu Ion Tiriac.

• 1924: Ion Grecea, scriitor român (d. 1999)
• 1926: Hristo Hristov, regizor bulgar
• 1929: Alexander Ternovits, actor și scriitor român
• 1930: Mihnea Moisescu (n. 11 aprilie 1930^[1]) este un scriitor român de literatură științifico-fantastică.  

  Cărți de literatură științifico-fantastică

  • 1966 - Copiii stelelor, roman, Editura Tineretului
  • 1969 - Cosmonautul de piatră, roman, Editura Tineretului
  • 1972 - Glasul din pulberea aurie, colecție de povestiri, Editura Albatros, Colecția „Fantastic Club”.
  • 1975 - Întoarcere pe țărmul dispărut, colecție de povestiri, Editura Albatros
  • 1976 - Comoara cosmonauților, colecție de povestiri, Editura Ion Creangă
  • 1987 - Necunoscuta lume de lângă noi, colecție de povestiri, Editura Ion Creangă

  Cărți pentru copii și tineret

  • 1961 - Aripioară de argint - Mihnea Moisescu, Ștefan Nastac, Editura Tineretului
  • 1970 - Ce-o sǎ spunǎ lumea? ^[2]
  • 1972 - Cic, inimă de Voinic
  • 1973 - Sǎ ajungi om de omenie!, Editura Didacticǎ și Pedagogicǎ
  • 1983 - Poveste din cetatea lucrurilor neterminate, Editura Ion Creangă ^[3]
  • 1980 - Copiii anilor de foc, Editura Ion Creangă ^[4]

  Fascicule

  • 1967, Numărul 308 al Colecției de Povestiri științifico-fantastice
    • Copleșitoarea amintire și
    • Alo, politia? Arestați raza albastră!, ambele de Mihnea Moisescu și Viorel Burlacu  

      Mihnea Moisescu
      Date personale
      Născut	11 aprilie 1930 (89 de ani)[1]
      Ocupație	scriitor de literatură științifico-fantastică[

• 1932: Joel Grey (n. 11 aprilie 1932) este un actor american. A obținut Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar în anul 1972. 

  Joel Grey
  At the 1993 Emmy Awards
  Date personale
  Nume la naștere	Joel David Katz
  Născut	11 aprilie 1932 (87 de ani) Cleveland, Ohio, U.S.
  Părinți	Mickey Katz[*]
  Căsătorit cu	Jo Wilder (1958–1982; divorțat)
  Copii	2
  Cetățenie	SUA
  Ocupație	Actor, dansator, cântăreț, fotograf
  Activitate
  Alma mater	Beverly Hills High School[*] Alexander Hamilton High School[*]
  Ani de activitate	1951–prezent
  Premii	Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar (1972) Premiul Globul de Aur pentru cel mai bun actor în rol secundar (1972) Tony Award for Best Featured Actor in a Musical[*] (1967) National Society of Film Critics Award for Best Supporting Actor[*] (1972) BAFTA Award for Most Promising Newcomer to Leading Film Roles[*] (1973) Drama Desk Award for Outstanding Featured Actor in a Musical[*] (1997) Drama Desk Award for Outstanding Director of a Play[*] (2011)

• 1934: Karl Josef Rauber, cardinal, al doilea nunțiu în Republica Moldova
• 1938: Karl Fritz Lauer (n. 11 aprilie 1938, Săcălaz, Timiș, România – d. 5 iunie 2018, Leonberg, Germania) a fost un agronom german, specializat în fitopatologie și herbolologie, profesor universitar. Karl Lauer s-a născut ca fiul unui profesor și vice-notar german în Banat, fratele său mai mare fiind jurnalistul Heinrich Lauer. În anul 1944, pe timpul refugiului din al Doilea Război Mondial, familia sa a trăit în Viena, unde a fost înscris la școală. Întors înapoi în Banat după război, Karl a urmat mai întâi școala elementară din Săcălaz, apoi Școala Medie pentru Industria Alimentară și în sfârșit liceul seral din Timișoara, unde a luat bacalaureatul. A studiat în continuare la Facultatea de Agricultură din Timișoara, terminând-o cu diploma în inginerie agricolă (1965). Mai târziu, în 1974, a obținut diploma de doctor în agricultură sub conducerea științifică a profesorului Gheorghe Anghel (1974). După aceea, a activat la oficiul de cadastru din Timișoara, a făcut serviciul militar în Ploiești și a fost angajat la stațiunea de cercetare agricolă din Lovrin.
  După ce s-a mutat în Germania de Vest în anul 1981, unde a fost angajat inițial ca om de știință la Institutul Botanic al Universității din Regensburg, iar între 1983 și 1995 s-a ocupat cu managementul cercetării științifice de teren pentru sudul Germaniei, ca angajat al grupului chimic și farmaceutic francez Rhône-Poulenc^⁠(en).
  În 1991, a fost numit de către Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară a Banatului din Timișoara, profesor de onoare în domeniul protecției plantelor și a predat acest subiect în Centrul Științific Weihenstephan al Universității Tehnice din München, în Freising. Apoi, din 1996, a fost responsabil de domeniul herbologie (specializare care se ocupă cu aspectele legate de biologia, ecologia și combaterea buruienilor precum impactul rezultat de ele asupra mediului) la Universitatea de Științe Aplicate Weihenstephan-Triesdorf. Mai departe, a lucrat în calitate de consilier cu privire la tezele de științe agricole ale studenților la Universitatea Agricolă din Timișoara. Acolo a fost onorat și cu titlul doctor honoris causa.
  În 2007 a fost, împreună cu Păun Ion Otiman, co-inițiator pentru redeschiderea Școlii Agricole în Voiteg, al cărei consilier consultativ a fost până la moartea sa. A menținut relații strânse în scopul de a stabili contactele internaționale cu rectorii universitari Alexandru Moisuc (între 2004-2012), Paul Pîrșan (între 2012-2016) și Cosmin Alin Popescu (din februarie 2016). În cadrul proiectului european de cercetare Biofector, Lauer a fost un membru important al echipei, în special în studiile de teren.^[3][4]
  În 2002 a fost ales membru onorific al Academiei de Științe din România și În 2004 onorat cu Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de comandor.
  Savantul a fost căsătorit cu Helga și a locuit pentru mulți ani în Leonberg. Cuplul a avut doi copii, pe Uwe și pe Heidi  

  Karl Fritz Lauer
  Dr., dr. h. c. Fritz Lauer 2008
  Date personale
  Născut	11 aprilie 1938 Săcălaz
  Decedat	5 iunie 2018 (80 de ani) Leonberg
  Căsătorit cu	Helga Lauer
  Copii	Uwe, Heidi
  Naționalitate	România, origine șvăbească
  Cetățenie	România  Germania
  Ocupație	agronom fitopatolog herbolog profesor universitar
  Activitate
  Domeniu	Agricultură
  Instituție	Universitatea din Regensburg[*] Universitatea Tehnică din München Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară a Banatului din Timișoara
  Alma Mater	Facultatea de Agricultură din Timișoara Universitatea din Timișoara
  Premii	Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de comandor

• 1942: Virgil Mazilescu (n. 11 aprilie 1942, Corabia, Olt – d. 10 august 1984, București) a fost un eseist, poet și traducător român, afiliat onirismului poetic. A scris printre altele poeziile „Cineva pe lume are nevoie de mine” și „Mi-am uitat casa și numele”. Este fiul contabilului Sabin Mazilescu și al Aurei Rădulescu. A urmat școala primară și gimnazială mai întâi în comuna Cușmir între 1948 – 1950, apoi câte un an la Turnu Severin și Târgu Jiu, continuând la Drăgășani între 1952 – 1957. În anul 1957 pleacă în capitală unde urmează Liceul „Spiru Haret” până în 1959 și Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București între 1959 – 1964. După terminarea studiilor a fost timp de doi ani profesor la Școala Generală din comuna Greaca, județul Ilfov, conform Legii repartiției uniform teritoriale din regimul comunist. Apoi, până în 1968, a ocupat postul de bibliotecar la Biblioteca Municipală din Ploiești. Din 1968 și până în anii '70, a fost secretar al cenaclului Uniunii Scriitorilor, iar din 1970 și până la moarte, vreme de aproape 14 ani, poetul a fost redactor la revista „România literară”.
  A decedat la 10 august 1984 în București. În 1966, a debutat cu versuri în suplimentul „Povestea vorbii” al revistei „Ramuri” din Craiova, pe atunci condus de Miron Radu Paraschivescu. A primit un premiu din partea revistei „Luceafărul” în anul 1968 pentru volumul de poezii Versuri. Virgil Mazilescu a preferat să fie un poet calitativ și nu unul cantitativ, fiind înainte de toate un tehnician al discursului poetic. A publicat puține cărți și, desigur, subțiri. 

  Volume

  Antume

  • 1968 – Versuri, București, Editura pentru Literatură
  • 1970 – Fragmente din regiunea de odinioară, București, Editura Cartea Românească
  • 1979 – Va fi liniște, va fi seară, București, Editura Cartea Românească
  • 1983 – Guillaume poetul și administratorul, București, Editura Cartea Românească

  Postume

  • 1988, 2001 – Asketische Zeichen. Gedischte, Cluj, Editura Dacia
  • 1991 – Întoarcerea lui Immanuel, București, Editura Albatros, 1991
  • 1996 – Poezii, București, Editura Vitruviu
  • 2003 – Opere complete, ediție îngrijită de Alexandru Condeescu, București, Editura Muzeul Literaturii Române
  • 2013 – Opera poetica, ediție îngrijită de Gabriel Nedelea, Craiova, Editura AIUS
  • 2013 – O precizie cu adevărat înspăimântătoare, ediție îngrijită de Teodor Dună, București, Editura Tracus Arte
  Creația sa, împreună cu scrisorile către prietenul său Dumitru Țepeneag, aflat în Franța, a încăput între coperțile unui volum postum de numai 166 de pagini, intitulat Poezii, volum îngrijit de Mircea Ciobanu. Această carte a apărut abia în 1996, la 12 ani de la moartea poetului. Virgil Mazilescu a fost și un excelent traducător, însă niciodată nu a epatat, deși cunoștea foarte bine limba franceză. A tradus cărți scrise de Jean Amila, Jack Schaefer, Fernand Fournier-Aubry și Willa Cather.  

  Virgil Mazilescu
  Date personale
  Născut	11 aprilie 1942 Corabia, România
  Decedat	13 august 1984 (42 de ani) București, Republica Socialistă România
  Părinți	Sabin Mazilescu Aura Rădulescu
  Naționalitate	România
  Cetățenie	România
  Ocupație	eseist, poet, traducător
  Limbi	limba română
  Studii	Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București
  Activitatea literară
  Activ ca scriitor	Literatura română post-belică, 1968 - 1984
  Mișcare/curent literar	onirism
  Specie literară	poezie, eseu
  Operă de debut	1966 - poezii în suplimentul „Povestea vorbii” al revistei „Ramuri”
  Opere semnificative	„Versuri”
  Note
  Premii	Premiu revistei „Luceafărul” în anul 1968

• 1944: Nicolae Maniu (n. 11 aprilie 1944, Turda, județul Turda (interbelic)) este un pictor român contemporan, stabilit la Paris. Nicolae Maniu s-a născut la Turda, județul Turda (interbelic), iar actualmente în judetul Cluj. Tatal lui a fost proprietarul celei mai importante librării din Transilvania numită "Librăria Noastră" cu sediul în actuala clădire a "Librăriei Universității" din Cluj Napoca.^{[necesită citare]} A absolvit Liceul de Artă Plastică din Cluj (1963) și Institutul de Artă Plastică din Cluj, secția sculptură (1969).
  În 1983 s-a stabilit la Köln, în Germania, iar în 1993, la Paris, în Franța. 

  MUZEE ȘI COLECȚII PUBLICE

  • Muzeul de Național de Artă din Cluj;
  • Muzeul de Artă Contemporană din Galați;
  • Muzeul Albrecht Dürer, Nürnberg, Germania;
  • Musée international de l’art fantastique (în română: Muzeul de artă fantastică), Château de Gruyère, Elveția;
  • Societatea Volkswagen, Wolfsburg, Germania;
  • Societatea Mannheimer Versicherung AG, Mannheim, Germania;
  • Banca Transilvania, Cluj-Napoca;
  • Consorțiul Internațional de Arhitectură Alabama, Statele Unite ale Americii;
  • Societatea Missoni, Milano, Italia;
  • Societatea Frank Müller, Elveția.  
• 1944: John Milius, scenarist, regizor și producător american
• 1945: Gerhardt Csejka (n. 11 aprilie 1945, Zăbrani, Banat, România) este un traducător, publicist, critic literar și scriitor de limba germană, originar din România. A studiat germanistica și romanistica. A devenit redactor la publicația literară de limba germană Neue Literatur din România. Fiind un excelent cunoscător al literaturii române, a realizat majoritatea traducerilor din scriitori basarabeni. În toamna anului 1975, ca represalii la faptul că a fost mentor al celor din Grupul de Acțiune Banat, Gerhardt Csejka, împreună cu Gerhard Ortinau, William Totok și Richard Wagner, au fost arestați sub pretextul intenției de a trece ilegal frontiera pentru a părăsi România.^[1]
  Două evenimente au concurat la hotărârea sa de a emigra: ^[2]
  • În 1984 s-a adoptat o lege prin care trebuia declarată orice întâlnire cu un străin venit în România. Redactorii de la "Neue Literatur", care aveau relațiii mai ales cu colegi din RDG, nu mai aveau voie să se întâlnească cu aceștia decât într-o sală special destinată de la Uniunea Scriitorilor, cu condiția să fie prezente și alte persoane.
  • Ca susținător al autorilor din Aktionsgruppe Banat, numele său a fost trecut pe lista celor interziși la publicare. Prin urmare, a fost nevoit să publice traducerile sau cronicile sale sub pseudonim.
  Din 1986 trăiește în Germania. În 1989 s-a stabilit la Frankfurt am Main, unde își continuă prodigioasa activitate de traducător. Între 1992 și 1999 a publicat, la Frankfurt am Main, o revistă, numită tot Neue Literatur, ca aceea condusă în țară, concepută ca un proiect european de traduceri din literatura Europei de est. Între autorii traduși, se numără și Mircea Eliade, Norman Manea și Mircea Cărtărescu.
  În perioada 1990 – 1992, Csejka a ținut cursuri de limbă și geografie română la Universitatea Johann-Wolfgang-Goethe din Frankfurt am Main și între 1993 și 2003 la Universitatea Johannes-Gutenberg din Mainz. 

  TRADUCERI

  • Der verbotene Wald Roman de Mircea Eliade, Frankfurt am Main, Insel Verlag, 1993, ISBN 978-3-458-16242-1
  • Nostalgia de Mircea Cărtărescu, Berlin, Verlag Volk & Welt, 1997
  • Selbstportrait in einer Streichholzflamme: Versuri de Gerhardt Csejka, Mircea Cărtărescu și Barbara Richter , Editura Deutscher Akad. Austauschdienst, 2001
  • Fahrplan für die Sixties de Daniel Vighi, Viorel Marineasa, Nathalie Wolff și Gerhardt Csejka , Editura Akademie Schloss Solitude, 2003
  • Ode an die freie Unternehmung (poezie Caius Dobrescu), Ottensheim an der Donau, Edition Thanhäuser, 2006
  • Ode an die freie Unternehmung de Ludwig Hartinger, Caius Dobrescu, Christian Thanhäuser și Gerhardt Csejka , Editura Thanhäuser, 2006)
  • Die Wissenden (titlu original: "Orbitor. Aripa Stângă".) de Mircea Cărtărescu, Editura Zsolnay, Austria, 2007,
  • Oktober, acht Uhr, de Norman Manea, Editura Hanser, 2007
  • Aus Akutagawas Notizblock. Proză de Akos Györffy, Lajos Adamik și Gerhardt Csejka, Editura Rimbaud, 2007
  • Europa hat die Form meines Gehirns de Mircea Cărtărescu, Eva R. Wemme, Ernest Wichner și Gerhardt Csejka , Editura Akademie Schloss Solitude, 2007
  • Der Roulettspieler de Mircea Cărtărescu
  • ? (titlu original: Ilona și Imperiul) roman de Vitalie Ciobanu^[4]
  • Der Körper de Mircea Cărtărescu, Viena, Zsolnay 2011, tradus împreuna cu Ferdinand Leopold  

    Gerhardt Csejka
    Scriitorul și criticul Gerhardt Csejka
    Date personale
    Născut	11 aprilie 1945 (74 de ani) Zăbrani, România
    Naționalitate	România, origine șvăbească
    Cetățenie	Germania
    Ocupație	traducător, publicist, scriitor de limba germană
    Limbi	limba germană limba română
    Studii	Studii germanistică și romanistică
    Note
    Premii	Deutscher Sprachpreis[*] Straelen Translator’s Prize provided by Kunststiftung NRW[*] Preis der Stadt Münster für Europäische Poesie[*]

• 1948: Gheorghi Alexandrovici Iarțev (în rusă Гео́ргий Алекса́ндрович Я́рцев; n. 11 aprilie 1948, s. Nikolskoe, Regiunea Kostroma, URSS) este un actual antrenor de fotbal și fost fotbalist rus.^[1] El a fost antrenorul echipei naționale de fotbal a Rusiei între 2003 și 2005.
• 1949: Bagîș Sanghirai, muftiul Cultului Musulman din România

• 1949 - S-a născut Sheridan (Roger Pritchard), vocalistul britanic al trupei Brotherhood Of Men.

   

• 1953: Guy Maurice Marie Louise Verhofstadt^[1] (Pronunție în olandeză: /ˈɣiː vərˈɦɔfstɑt/; n. 11 aprilie 1953,^[2][3][4] Dendermonde, Belgia) este politician belgian al Liberalilor și Democraților Flamanzi (Open Vld). El este din 2009 Membru al Parlamentului European (MEP), unde conduce fracțiunea liberală ALDE. Anterior, din 1999 până în 2008, a fost prim-ministru al Belgiei. 

  Guy Verhofstadt
  Date personale
  Născut	11 aprilie 1953 (66 de ani) Dendermonde, Belgia
  Frați și surori	Dirk Verhofstadt[*]
  Căsătorit cu	Dominique Verkinderen
  Număr de copii	2
  Cetățenie	Belgia
  Ocupație	politician
  Al 47-lea Prim-ministru al Belgiei
  În funcție 12 iulie 1999 – 20 martie 2008
  Precedat de	Jean-Luc Dehaene
  Succedat de	Yves Leterme
  Premii	Ordinul Coroanei Belgiei în grad de mare cruce[*] Ordinul Isabelei Catolica în grad de Mare Cruce[*] Ordinul Trandafirului Alb[*] Ordinul național „Steaua României”
  Partid politic	VLD
  Alma mater	Universitatea Gent

• 1954: Teofil Nelu Peter (cunoscut ca Teo Peter, n. 11 aprilie 1954, Cluj-Napoca, România – d. 4 decembrie 2004, București, România) a fost un muzician rock român, basist și cofondator în 1977, împreună cu Costi Cămărășan, al formației Compact, respectiv fondator în 1988 al formației Compact B (prescurtare pentru Compact București). Cei doi fondatori ai trupei Compact, Teo Peter și Costi Cămărășan, erau prieteni din parcul adolescenței lor, Gheorgheni, din Cluj, „unde zeci de tineri clujeni se adunau, seara, pentru a cânta la chitară. [Acolo] s-au împrietenit și au înființat Break Group, care s-a destrămat după trei ani, odată cu plecarea fiecăruia din ei în armată. ”  Prieteni din adolescență, Teo Peter și Costi Cămărășan, au abandonat vechea lor formație, Break Group, constituită înaintea serviciului lor militar, înființând trupa Compact la revenirea lor „la vatră”, în 1977. Succesul a venit într-o formulă inițială de șase (Teo și Costi, care i-au co-optat pe Cornel Moldovan, Marius Luca, Balacs Laszlo și pe un student din Congo, Pascal Goelot, care ulterior, terminând facultatea de Educație Fizică și Sport, a plecat acasă) și apoi de cinci.
  Primele succese încep să apară. Astfel, în 1981, trupa originară Compact obține Marele Premiu Perpetuum Vox Transilvania la Mediaș, unde Peter și Cămărășan i-au cunoscut pe Paul Ciuci și pe Aurel "Lențu" Vasilescu, care erau fondatorii și membri trupei Telegraf, din Câmpia Turzii.
  După plecarea (în toamna lui 1981) ai celorlalți trei din formula Compact-ului, Peter și Cămărășan îi cooptează pe cei doi muzicieni turdeni, Ciuci și Vasilescu, în echipa trupei Compact, care va rămâne așa până în 1988, când se va produce a triplă sciziune, Ciuci va pleca în Statele Unite ale Americii, Peter va înființa formația Compact B (prescurtare pentru Compact București), iar Cămărășan va rămâne la Cluj, înființând formația Compact C (prescurtare pentru Compact Cluj). A decedat tragic pe 4 decembrie 2004, în urma unui accident rutier, taxiul în care se afla fiind lovit de un Ford Expedition condus de Christopher Van Goethem, soldat (pușcaș marin) american de la Ambasada SUA din București aflat în stare de ebrietate.^[2] Înainte de accident, Teo Peter a fost prezent la Sala Polivalentă în calitate de organizator.  

  Teo Peter
  Teo Peter
  Date personale
  Născut	11 aprilie 1954
  Decedat	3 decembrie 2004 (50 de ani)
  Cauza decesului	accident rutier[*]
  Cetățenie	România
  Ocupație	muzician
  Activitate
  Instrument(e)	chitară

• 1957: Mirela Voiculescu-Fugaru, cântăreață română
• 1959: Vasile Crăciun (n. 11 aprilie 1959, Brăila, România) este un fost sportiv român. A început cariera sportivă în box la vârsta de 8 ani și a practicat acest sport până la 20 ani.
  Culturism a început să practice la vârsta de 22 de ani la asociația sportivă ACIND (în cadrul TCIND – Trustul de Construcții Industriale Brăila – 1983-84) iar după 1990 a inființat Asociația Sportivă Atlas Laminorul. În 2003 a construit prima sală privată de culturism din Brăila și a înființat primul club de culturism și fitness: CS Atlas Brăila.
  Poate fi considerat inițiatorul mișcării sportive de culturism din Brăila. Primele aparate de culturism și le-a proiectat singur fiindcă nu existau în România de dinainte de 1989.
  Activitatea sportivă începută în 1983 a fost fructificată în anul 1985 când a participat la primele competiții naționale. Competițiile desfășurate până în 1989 aveau loc mai mult... mascat fiindcă sportul acesta, culturismul, nu era prea agreat de oficialități (ținuta de competiție, în slip, era considerată indecentă de reprezentanții fostului regim) și funcționa semiclandestin în cadrul F.R. de Haltere.
  Adevăratele competiții de culturism au început să se desfăsoare abia după anul 1989 cand Federația Română de Culturism s-a desprins din cadrul F.R. de Haltere.
  Vasile Crăciun participă la aceste competiții și obține numeroase premii atât la seniori cât mai ales la clasa masters:

  Campion Național la Culturism în 1993 (seniori) Campion Național (clasa master) 2000, 2001, 2002, 2003, 2005, 2006, 2007, 2008 Campionate Balcanice (Master) – 3 locuri II și 5 locuri III între 2000-2009 Campionate Europene (Master) – loc IV in 2008, loc III (Budapesta) în 2009, loc I în 2010 (CE Donețk, Ukraina) Campionatele Mondiale din Antalia - Turcia (decembrie 2010) – clasat în primii 10 În prezent se pregatește pentru Campionatele Mondiale din Mexic (2011)

  Carierea de antrenor și-a desfăsurat-o în paralel cu cea de sportiv. A început antrenoratul în 1990 și până în prezent a scos performeri precum: Câșlaru Eduard (triplu campion național, categ. 80 kg), Danteș Sorin (campion național, categ. 65 Kg), Marinescu Ionuț (campion național categ. 80 kg), Stoian Marian (campion național, categ. 90 Kg.), Radu Marcela (multiplă campioană națională, categ, 52 kg.), Ungureanu Crina (dublă campioană națională, 57 kg), Buiuciuc Silvia (campioană națională +57 kg).
• 1960: Jeremy Charles Robert Clarkson (n. 11 aprilie, 1960, în Doncaster, Anglia) este un scriitor și prezentator britanic specializat pe probleme auto. Scrie articole în fiecare săptamână pentru The Sunday Times și The Sun, dar este asociat foarte des cu emisiunea auto a BBC, Top Gear, al cărei prezentator este în perioada 1989 - 1999 și din 2002 până în 2015. Emisiunea a câștigat un Emmy în 2005. "Nu este un om conform opiniei publice," este ceea ce spune BBC^[1], se știe că Clarkson își impune opiniile și punctele de vedere. A fost descris de către Tony Parsons (jurnalist britanic) în Daily Mirror ca fiind un "uimitor erou al incorectitudinii politice". Clarkson a învățăt la Repton School, cu toate că el susține că a fost exmatriculat pentru că a băut și a fumat în incinta școlii. Prima lui slujbă a fost de vânzător călător pentru firma părinților săi, vânzând jucării "Padington Bear", după care a fost instruit în ale jurnalismului la ziarul "Rotheram Adviser".
  În 1984, el a îmbinat calitățile jurnalistice cu pasiunea pentru mașini când împreună cu un prieten (Jonathan Gill) au deschis o Agenție de Presă Auto ( Motoring Press Agency - MPA) mai târziu devenită MPA Fingal care făcea teste auto pentru ziarele locale. A scris pentru reviste auto precum "Performance Car" din 1986 până în 1994.
  S-a căsătorit cu agentul lui, Frances Catherine Cain pe data de 8 Mai 1993. Au împreună trei copii: Emily, Finlo și Katya. Locuiește cu familia în regiunea Cotswolds din Anglia aproape de Chipping Norton, Oxfordshire. Mai au o casă în Langness, Isle of Man. Isle of Man (Insula Omului) este locul de naștere al soției sale, insulă pe care Clarkson a descris-o în 2004 ca fiind "sula din costele statului lui Tony Blair", datorită faptului că acolo nu este instituită o limită superioară de viteză.
  În ciuda pasiunii sale pentru viteză, Clarkson nu are nici un punct de penalizare pe permis... Clarkson este asociat cel mai des cu emisiunea britanică de televiziune Top Gear,pe care a prezentat-o din 1989 până în 1999 și din nou din 2002 când a fost relansată într-o nouă formulă după o scurtă perioadă de absență. Actualii co-prezentatori sunt James May și Richard Hammond. Este emisiunea cu cea mai mare audiență de pe BBC Two, având aproape 350 de milioane de telespectatori în lume. A câștigat un Emmy în 2005,pentru cea mai bună emisiune de divertisment fără scenariu care este transmisă în Statele Unite. Atunci, Jeremy a spus:"Nu am fost la ceremonia de acordare a premiului pentru că nu am știut că vom câștiga dar am aflat în urma unui mesaj pe la ora 4 dimineața când scriam scenariul pentru noua emisiune..."
  Clarkson publică în fiecare an filme cu conținut automobilistic. Prima realizare de acest gen a fost "Clarkson - Unleashed on cars (Clarkson - Dezlănțuit asupra mașinilor)", publicată în 1996. De-a lungul anilor, filmele sale îl arată conducând tot felul de mașini exotice inclusiv un Ford GT40 care fusese special modificat pentru a permite persoanelor înalte să îl conducă; Clarkson are 1,96 m înălțime. Este de asemenea cunoscut pentru faptul că distruge mașinile care le urăște în metode diferite, incluzând catapultarea unui Nissan Sunny folosind o catapultă,aruncarea unui Porsche 911 pe o rulotă și împușcarea unui Chevrolet Corvette cu o pușcă Gatling atașată unui elicopter.
  A prezentat de asemenea și alte emisiuni cu legături auto cum ar fi seria "Star Cars"(Mașini vedetă),"Jeremy Clarkson's Motorworld" ( Lumea Auto a lui Jeremy Clarkson) și "Jeremy Clarkson's Car Years". Pentru o scurtă perioadă a avut și o emisiune proprie, "Clarkson", în care a supărat galezii când a așezat pe harta 3D din plastic a Țării Galilor într-un cuptor cu microunde. Mai târziu și-a motivat gestul spunând:"Am pus Țara Galilor în cuptor pentru că Scoția nu încăpea.". În același fel a supărat americanii când a scos harta SUA și a redenumit spațiul rămas :"Marea Canadei de sud".
  După ce Angus Deayton a fost concediat, Clarkson a fost una din gazdele adunate să prezinte o emisiune cu teme diferite, "Have I got news for you (Să vezi ce știri am) ". El a fost singura gazdă a emisiunii care nu fusese în calitate de invitat înainte. După data de 2 Iunie, 2006, a prezentat emisiunea de patru ori și a fost invitat o dată.
  Pe lângă televiziune, Clarkson are un rol în filmul Cars(Mașini) creat de studiourile Pixar, fiind vocea lui Harv, agentul lui Lightning McQueen, dar numai în ediția britanică. Clarkson este pasionat de inginerie, în special de munca de pionierat, lucru pe care l-a aratat întregii lumi în timpul emisiunii "Mari Britanici" când l-a susținut pe Isambard Kingdom Brunel. Lui Clarkson i-a fost acordată o diplomă onorifică de către Universitatea Brunel pe data de 12 septembrie 2003, parțial pentru munca sa depusă pentru popularizarea ingineriei și parțial pentru că l-a susținut pe Isambard Kingdom Brunel în emisiunea "Mari britanici".
  În aprilie 2004 a fost invitat în emisiunea "Parkinson", în care a menționat faptul că scrie o carte despre sufletul pe care el crede că multe mașini îl au. Cartea, intitulată I Know You Got Soul (Stiu că ai suflet) a fost publicată în octombrie 2004. A dat ca cel mai elocvent exemplu, cursa Air France 4590: când oamenii au auzit că avionul s-a prăbușit, pe lângă tristețea simțită pentru pierderile omenești, era un sentiment de tristețe și pentru mașinărie. Clarkson a fost unul din ultimii pasageri ai cursei BA Concorde din data de 24 octombrie 2003. El l-a parafrazat pe Neil Armstrong pentru a descrie retragerea Concorde-ului: "Este un pas mic pentru om, dar un uriaș pas înapoi pentru omenire.".^[2]
  Clarkson deține mai multe mașini, printre care și ultima super mașină a celor de la Ford, Ford GT, un Mercedes SL55 AMG, un Volvo XC90, Ford Focus și un BMW M5. Experiențele sale cu Fordul GT sunt foarte bine cunoscute, după ce a avut mai multe probleme cu sistemul de urmărire și alarmare prin satelit - a povestit că i se spunea că mașina i-a fost furată chiar atunci când o conducea. Ca urmare, el a numit experiențele sale ca fiind "cea mai mizerabilă lună automobilistică", a returnat mașina la Ford pentru a-și lua banii înapoi. După o scurtă perioadă, după ce a și întrebat publicul "Top Gear" pe internet, a cumpărat din nou GT-ul. A numit-o "cea mai nefiabilă mașină produsă vreodată", datorită faptului că nu a reușit să facă un drum dus-întors cu mașina. În ediția din octombrie 2006, a revistei "Top Gear", James May a spus că Clarkson vrea să își cumpere un Gallardo Spider. A deținut de asemenea și un Ferrari F355 pentru o scurtă perioadă. Mașina a fost vândută pentru a face loc unui SL55 AMG căruia i s-a adăugat un SLK55 AMG.
  Pasiunea sa binecunoscută pentru vehicule de mare viteză cu unul sau două locuri l-a făcut să dețină pentru o scurtă perioadă de timp a unui avion cu reacție English Electric Lightning F.1A, care și-a făcut loc în curtea din fața casei sale de la țară. Avionul a fost mutat în urma unui ordin a consiliului local, care "nu a vrut să mă creadă că e un ventilator de frunze", după spusele lui Clarkson pe un site de chat. De fapt, întreaga șmecherie a fost făcută pentru o emisiune TV, Speed, iar avionul este înapoi la grupul de conservare din Farnborough.
  După ce a testat un Bugatti Veyron, s-a plâns și a anunțat că îi pare rău că nu va mai putea să conducă o mașină care să o egaleze.  

  Filme

  • Jeremy Clarkson's Motorsport Mayhem (Măcelul sporturilor auto a lui Jeremy Clarkson) (1995)
  • Jeremy Clarkson - Unleashed On Cars (Jeremy Clarkson - Dezlănțuit asupra mașinilor) (1996)
  • The Best Of Jeremy Clarkson's Motorworld (Cele mai bune părți din lumea auto a lui Jeremy Clarkson) (1996)
  • More Motorsport Mayhem Featuring Jeremy Clarkson And Steve Rider (Mai multe măceluri cu Jeremy Clarkson și Steve Rider) (1996)
  • Jeremy Clarkson's Unlimited Extreme Machines (Mașini extreme cu Jeremy Clarkson) (1997)
  • Jeremy Clarkson - Apocalypse Clarkson (Jeremy Clarkson - Apocalipsa Clarkson) (1997)
  • The Most Outrageous Jeremy Clarkson Video In The World...Ever (Cel mai incredibil film cu Jeremy Clarkson din lume... Dintotdeauna) (1998)
  • Jeremy Clarkson Head To Head (Jeremy Clarkson făță în față) (1999)
  • Jeremy Clarkson - At Full Throttle (Jeremy Clarkson - Cu talpa la fund) (2000)
  • Jeremy Clarkson - Top 100 Cars (Jeremy Clarkson - Top 100 mașini) (2001)
  • Jeremy Clarkson - Speed (2001) (Jeremy Clarkson - Viteză)
  • Jeremy Clarkson - No Limits (Jeremy Clarkson - Fără limite) (2002)
  • Jeremy Clarkson's Shootout (Împușcarea lui Jeremy Clarkson) (2003)
  • Jeremy Clarkson - Hot Metal (2004)
  • Jeremy Clarkson - Heaven And Hell (Jeremy Clarkson - Rai și Iad) (2005)
  • Jeremy Clarkson - The Good, The Bad, And The Ugly (Jeremy Clarkson - Bunul, Răul și Urâtul) (2006)
  • Jeremy Clarkson - Supercar Showdown (Jeremy Clarkson - Spectacolul Supermașinilor) (2007)
  • Jeremy Clarkson - Supercar Showdown - Behind The Scenes (Jeremy Clarkson - Spectacolul Supermașinilor - În spatele scenelor) (2007)
  • The Jeremy Clarkson Collection BBC (Colecția Jeremy Clarkson BBC) (2008)
  • Jeremy Clarkson - Thriller (Jeremy Clarkson - Thriller) (2008)
  • Jeremy Clarkson - Duels (Jeremy Clarkson - Dueluri) (2009)
  • Jeremy Clarkson - The Italian Job (2010)
  • Jeremy Clarkson - Powered Up (2011)

  Cărți

  • Jeremy Clarkson's Motorworld (Lumea auto a lui Jeremy Clarkson) (1996)
  • Clarkson on Cars: Writings and Rantings of the BBC's Top Motoring Correspondent (Clarkson Despre mașii: Scrieri și debitări ale celui mai bun corespondent auto al BBC) (1996)
  • Clarkson's Hot 100 (1996)
  • Jeremy Clarkson's Planet Dagenham: Drivestyles of the Rich and Famous (Planeta Dagenham a lui Jeremy Clarkson - Stilul de condus a bogaților și faimoșilor) (1998)
  • Born to Be Riled: The Collected Writings of Jeremy Clarkson (Născut pentru a enerva: Scrierile lui Jeremy Clarkson) (1999)
  • Jeremy Clarkson's Ultimate Ferrari (Cel mai tare Ferrari a lui Jeremy Clarkson) (2001)
  • The World According To Clarkson(Lumea după Clarkson) (2004)
  • Clarkson on Cars (Clarkson despre mașini) (2004)
  • I Know You Got Soul (Știu că ai suflet)(2004)
  • Motorworld (Lumea auto)(2004)
  • Swiat wedlug Clarksona (Polish edition of The World According to Clarkson, 2006)  

    Jeremy Clarkson
    Clarkson în 2006
    Date personale
    Nume la naștere	Jeremy Charles Robert Clarkson
    Născut	11 aprilie 1960 (59 de ani) Doncaster, Anglia
    Număr de copii	4
    Cetățenie	Regatul Unit
    Religie	ateism
    Ocupație	prezentator, autor, jurnalist
    Activitate
    Domiciliu	Chipping Norton
    Alma mater	Hill House School[*] Repton School[*]
    Organizație	British Broadcasting Corporation W. Chump & Sons Ltd[*]
    Cunoscut pentru	Prezentator BBC Top Gear
    Număr de copii	4

• 1966: Peter Stöger (n. 11 aprilie 1966,^[1] Viena, Austria) este un fost jucător de fotbal și antrenor austriac. În prezent antrenează Borussia Dortmund.
• 1969: Leonard Miron (născut în Galați, 11 aprilie 1969) este un prezentator de radio și televiziune român angajat la Televiziunea Română. A absolvit Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila din București înainte de a începe o carieră în mass-media ^[1]. Vorbește fluent limbile engleză și franceză, precum și germană și spaniolă. În noiembrie 2012 declara ca este homosexual fiind într-o relație cu un spaniol de 10 ani.
• 1969: Dustin Patrick Runnels ^[1][2] (11 aprilie din 1969), este un wrestler profesionist american , care în prezent lucrează pentru All Elite Wrestling sub numele de Dustin Rhodes. Runnels a lucrat de-a lungul carierei sale în diverse promotii sub diverse nume. O mare parte a carierei sale a petrecuto în World Wrestling Federation/Divertisment/WWE, cu numele său real și în caracterul lui Goldust, gimmick-ul sau cunoscut. Printre realizările sale a câștigat Campionatul Intercontinental de 3 ori, Campionatul Hardcore de 9 ori, iar titlul de Campionat în Perechi din WWE 3 ori, o dată cu Booker T, și două cu fratele său, Cody Rhodes, ultimul sub gimmick-ul Stardust. În plus, în WCW a câștigat Campionatul Statelor unite ale WCW și Campionatul în Perechi de WCW o dată cu Barry Windham și celălalt cu Ricky Steamboat. De asemenea, a lucrat în World Championship Wrestling (WCW) ca Dustin Rhodes și Seven și în Total Nonstop Action Wrestling (TNA) ca Black Reign. Dustin este fiul fostului wrestler Dusty Rhodes și fratele lui Cody Rhodes
• 1971: Oliver Riedel (n. 11 aprilie 1971, Schwerin, Germania de Est) este un muzician german și basistul trupei germane de Neue Deutsche Härte, Rammstein. Oliver Riedel s-a născut în data de 11 aprilie 1971, în Schwerin, Germania de Est. În copilărie, Oliver avea relații bune cu ambii părinți. Ca un copil, Oliver nu era un student bun, dar el și-a făcut drumul prin școală cu ajutorul mamei sale. Oliver era destul de timid, în special în anii adolescenței, iar în timp ce prietenii lui s-au împărțit la discoteci, el ar fi găsit adesea doar "în jur". În 1990, la vârsta de 9 ani, Oliver a început să cânte într-o formație folk-fiddle / punk-rock numită "The Inchtabokatables". În 1994, Riedel, Till Lindemann, Richard Z. Kruspe și Christoph "Doom" Schneider au intrat și au câștigat concursul "Beat Metro" de la Berlin, care le-a permis să înregistreze profesional un demo de patru piese. Paul Landers și Christian "Flake" Lorenz se vor alătura mai târziu formației pe care o numesc Rammstein.
  Cei 6 au lansat primul lor album, Herzeleid ("Durere de inimă"), în septembrie 1995. Al doilea album, Sehnsucht ("Dorință"), a fost lansat în 1997, care va deveni mai târziu platină. În aprilie 2001, albumul Mutter (Mamă) a fost lansat și a urmat de un tur european care s-a încheiat pe 13 iulie 2002. S-a raportat că în acel moment membrii Rammstein au discutat serios dacă vor continua sau nu în forma lor actuală. S-a hotărât că toți ar trebui să ia ceva timp și apoi să-și reconsidere dacă să continue.
  În 2003, Rammstein a început să lucreze la al patrulea album, care urma să dovedească un moment de cotitură în sunetul și maturitatea lui Rammstein. În 2005, a fost lansat Rosenrot ("Trandafir").
  Al șaselea album Rammstein, "Liebe ist für alle da", a fost lansat în octombrie 2009.
  După aproape un deceniu fără muzică nouă, Rammstein au lansat albumul de studio numit Rammstein, în data de 17 mai 2019. Oliver are doi copii, o fată numită Emma și este separată de mama ei.
  Îi place fotografia și sportul, în special skateboarding-ul și navigarea. În realizarea videoclipului pentru "Keine Lust", el menționează că dorește să meargă cu snowboarding în timp ce poartă un costum de grăsime. Sa spus că este cel mai numeros membru al trupei.
  El tinde să-și lase părul tuns sau complet ras, însoțit de o goatee. El este, de asemenea, cel mai înalt membru al trupei, având o înalțime de 2 m.  

  Oliver Riedel
  Riedel în timpul unui concert Rammstein
  Date personale
  Născut	11 aprilie 1971 (48 de ani) Schwerin, Germania
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	Muzician
  Activitate
  Alte nume	Ollie
  Origine	Schwerin  Germania
  Gen muzical	Industrial metal Neue Deutsche Härte
  Instrument(e)	Bass
  Ani de activitate	1990-prezent
  Case de discuri	Motor Music Republic Records Slash Records Universal Music Group
  Interpretare cu	Rammstein The Inchtabokatables (1992-1994)

• 1973: Jennifer Esposito (n. 11 aprilie 1973)^[1] este o actriță, dansatoare și fotomodel american. 

  Jennifer Esposito
  Esposito la premiera filmului Sunday (2008)
  Date personale
  Născută	11 aprilie 1973 (46 de ani)[1] Brooklyn, New York, SUA
  Căsătorită cu	Bradley Cooper (c. 2006–07)
  Cetățenie	SUA
  Ocupație	Actriță, dansatoare, fotomodel
  Activitate
  Alma mater	Lee Strasberg Theatre and Film Institute[*]
  Ani de activitate	1995–prezent

• 1975: Viorel Domocoș (născut 11 aprilie 1975 în Bihor, România) este un fost jucător român de fotbal.
• 1975: Simona Silvia Gogârlă, născută Țuțuianu, este o fostă jucătoare și actual antrenor de handbal din România. Începând din sezonul 2015-2016 al Ligii Naționale, ea antrenează echipa SCM Craiova.^[2] Anterior, ea a pregătit echipele Rapid București^[3], CSM Ploiești^[4] și HCM Râmnicu Vâlcea.
• 1977: Daniel Stein (n. 11 aprilie 1977), cunoscut sub numele scenic DJ Fresh, este un DJ și producător englez de drum and bass și dubstep. Acesta a fost unul din fondatorii grupului de producători\DJ-i Bad Company. În prezent, deține împreună cu Adam F casa de discuri Breakbeat Kaos.  

  DJ Fresh
  Date personale
  Nume la naștere	Daniel Stein
  Născut	11 aprilie 1977 (42 de ani) Londra, Regatul Unit
  Cetățenie	Regatul Unit
  Ocupație	DJ, muzician, producător
  Activitate
  Alte nume	DJ Fresh, Fresh, Mosquito, Absolute Zero
  Origine	Worthing, West Sussex, Anglia[1]
  Gen muzical	Drum and bass, dubstep, drumstep, electro house, moombahton
  Instrument(e)	Sintetizator, clape
  Ani de activitate	1996–prezent
  Case de discuri	Breakbeat Kaos, Data Records, Ram Records, V Records, Valve Recordings
  Colaborare cu	Bad Company UK, Pendulum, Tenor Fly, $pyda, Adam F, Andy C, Deekline & Wizard, Ivory, Soundweapon, Stamina MC, Koko, Ce'Cile, Sigma, DJ Shadow, DJ Hype, Darrison, Mary Byker, Baron, Swift, Valkyrie, Sian Evans, Rita Ora, Dizzee Rascal, Girls Aloud

• 1979: Diego Confalonieri (n. 11 aprilie 1979, Bresso) este un scrimer italian specializat pe spadă, laureat cu bronz pe echipe la Jocurile Olimpice de vară din 2008. A cucerit medalia de bronz la individual și medalia de argint pe echipe la Campionatul Mondial de Scrimă din 2007.
  La Olimpiada de la Beijing, a ajuns în sferturile de finală, unde a fost învins la o tușă de spaniolul José Luis Abajo, și s-a clasat pe locul 7. La proba pe echipe, Italia a trecut de Coreea de Sud, apoi a pierdut cu Franța în semifinală. S-a împuns în față Chinei în „finala mică”, cucerind medalia de bronz.
• 1980: Keiji Tamada (n. 11 aprilie 1980) este un fotbalist japonez.
• 1981: Alessandra Ambrosio (n. 11 aprilie 1981, Erechim, Rio Grande do Sul, Brasilia) este un top fotomodel brazilian, de origine italo-poloneză. Ea este considerată ca Elite Model Group.
• 1985: Yohei Toyoda (n. 11 aprilie 1985) este un fotbalist japonez.
• 1986: Davide Bottone (n. 11 aprilie 1986, Biella, Italia) este un fotbalist italian care evoluează la echipa italiană Torino FC. În sezonul 2009-2010 a jucat sub formă de împrumut la CFR Cluj.
• 1991: Erina Mano (în japoneză 真野恵里菜; n. 11 aprilie 1991) este o cântăreață de muzică pop și actriță japoneză asociată în trecut cu Hello! Project. Ea a fost membră a trupei Ongaku Gatas din anul 2007 până în anul 2008. Ea a cântat cu Mobekimasu și Bekimasu. 

  FILME

  • Kamen Rider × Kamen Rider Fourze & OOO: Movie War Mega Max - Nadeshiko Misaki
  • Waga Haha no Ki ~ Chronicle of My Mother^[1][2] (2012, as Sadayo the maid)
  • Kamen Rider × Kamen Rider Wizard & Fourze: Movie War Ultimatum - Nadeshiko Misaki
  • The Next Generation -Patlabor- (2014, 2015) as Akira Izumino
  • Tag (2015)  
• Jump to navigationJump to search

  Erina Mano
  Date personale
  Născută	11 aprilie 1991 (28 de ani) Zama, Kanagawa, Japonia
  Căsătorită cu	Gaku Shibasaki (din iulie 2018)
  Cetățenie	Japonia
  Ocupație	Cântăreață, actriță
  Activitate
  Alte nume	Mano-chan Manoeri
  Gen muzical	J-pop
  Tipul de voce	mezzosoprană
  Instrument(e)	Voce, pian
  Ani de activitate	2006–prezent
  Case de discuri	Hachama
  Colaborare cu	Hello Pro Egg Ongaku Gatas Gatas Brilhantes H.P. Petitmoni V Hello! Project Mobekimasu

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
* 1991: Thiago Alcântara do Nascimento (n. 11 aprilie 1991, San Pietro Vernotico, Italia), numit Thiago Alcántara sau Thiago, este un fotbalist spaniol, care are și cetățenie braziliană. Din iulie 2013 are contract cu echipa germană FC Bayern München. Acesta este văzut drept înlocuitorul lui Xavi în naționala Spaniei, unde a primit numărul 10.
• 1992: Cristina Elena Florica (n. 11 mai 1992, Crețeni, județul Vâlcea)^[3] este o jucătoare profesionistă de handbal care evoluează pe postul de extremă stânga pentru echipa SCM Râmnicu Vâlcea^[4]. Ea evoluat pe parcursul a cinci sezoane pentru echipa SCM Craiova^[4].
  În anul 2016, Florica a debutat la echipa națională a României, în cadrul Campionatului European din 2016^[5], unde selecționata României s-a clasat pe locul 5.
• 1995: Dumitru Popescu (n. 11 aprilie 1995, Chișinău) este un fotbalist din Republica Moldova, care evoluează la clubul Academia Chișinău sub formă de împrumut de la FC Dacia Chișinău.
• 1996: Bamidele Jermaine Alli (Milton Keynes, Anglia; 11 aprilie din 1996) este un fotbalist englez de origine nigeriană. Joacă ca mijlocaș ofensiv și actuala lui echipă este Tottenham Hotspur care evoluează în Premier League din Anglia