3. /25 APRILIE 2022 - RELIGIE ORTODOXĂ

 (+) Sfintele Paști; 

+) Sf Mare Mc Gheorghe, purtătorul de biruință (Slujba sa din 23 Aprilie este săvârșită a doua zi de Paști);  

Sf Ap și Ev Marcu; 

+) Sf Cuv Vasile de la Poiana Mărului

 (+) Sfintele Paști; 

Ce semnificație are Învierea Domnului?

Învierea Domnului semnifică în primul rând victoria lui Iisus Hristos asupra morții. Este cea mai mare sărbătoare a creștinismului, o sărbătoare a bucuriei depline, a luminii divine și a sufletului. Atmosfera din noaptea Învierii, pacea și căldura emanate de acest moment, reuniunea familiilor și participarea tuturor la serbarea Învierii, toate acestea sunt impresionante și cu adevărat emoționante.

În noaptea Învierii nimeni nu ar trebui să fie trist sau să plângă. Este momentul în care răul și viclenia sunt lăsate deoparte, îmbrăcând haina bucuriei și a adevărului. 

Pentru creştini sărbătoarea de Paşte durează trei zile, perioadă în care au avut loc Răstignirea, Moartea şi Învierea lui Hristos, fapte amintite în biserică din Joia Sfântă până în Duminica Învierii. Creştinii nu sărbătoresc în fiecare an la aceeaşi dată Paştele şi, de asemenea, există date diferite de sărbătorire a Paştelui la catolici şi alte rituri creştine apusene, pe de o parte şi ortodocşi, pe de altă parte.

 

Povestea Învierii Domnului

Din evanghelii aflăm că în prima zi a săptămânii, duminică, femeile mironosite au venit cu miresme la mormântul lui Hristos, cu care aveau de gând să ungă, după obicei, trupul lui Iisus. Maria Magdalena, venită cu celelalte femei, ajunge prima la mormânt și uimită de vederea pietrei ridicate și a mormântului gol, nu le mai așteaptă pe celelalte femei și aleargă să le vestească apostolilor cele petrecute. Ea nu mai vede îngerul, care le întâmpină pe celelalte femei și nici nu-i ascultă mesajul - că Hristos a înviat.

Pe când femeile mironosite mergeau către apostoli să vestească cele întâmplate, sunt întâmpinate de Hristos cu următoarele cuvinte: "Bucurați-vă" și "Nu vă temeți". El le repeta îndemnul dat de înger: "Duceți-vă și vestiți fraților Mei, să meargă în Galileea și acolo mă vor vedea".

La mormânt ajung și Ioan și Petru. Deși Ioan sosește primul, el intră în mormânt după Petru. În afară de prezența giulgiului și a mahramei, care indicau că Hristos a înviat, apostolii au văzut în mormânt ceva minunat. A fost o experiență învăluită în taină, care a constituit o adevărată iluminare. Din această clipă, Ioan a crezut fără șovăială în Învierea lui Hristos. Cei doi apostoli vor merge să vestească și celorlalți Învierea lui Hristos. Maria Magdalena, care îi urmase pe cei doi ucenici, nu pleacă de la mormânt, rămâne aici să plângă. Gândul ei era că trupul lui Iisus fusese furat. Pe când plângea, potrivit Scripturii, i se arată doi îngeri. După puțin timp, i se arată și Hristos, pe care Îl aseamănă pentru început cu un grădinar, căruia îi cere să-i vestească unde a fost pus Hristos. După ce are loc recunoașterea lui Hristos primește misiunea să meargă și să vestească ucenicilor: "Mergi la frații Mei și le spune: Mă voi sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru". (sursa: aici )

 

Tradiții și obiceiuri de Paște

Lumina Sfântă sau focul haric, este considerată de creștinii ortodocși a fi o minune care se întâmplă în fiecare an la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim în Sâmbăta Mare, ziua dinaintea Paștelui Ortodox. Mulți o consideră cea mai veche minune anuală atestată a lumii creștine. În sâmbăta de dinaintea Paștelui, la prânz, patriarhul grec împreună cu clerul, urmat de patriarhul armean și  episcopul copților, înconjoară de trei ori în Sfântul Mormânt, cântând imnuri. Apoi, Patriarhul Ortodox al Ierusalimului citește rugăciunea Pogorârii Sfintei Lumini și intră singur în mormânt. Lumina Sfântă coboară și aprinde candela, de unde apoi patriarhul aprinde 33 de lumânări (semnificând numărul anilor lui Iisus Christos la răstignire). Patriarhul iese apoi din încăperea mormântului și rostind rugăciuni, împarte lumină celor prezenți. Potrivit mărturiilor pelerinilor,  Focul Sfânt nu le arde părul sau faţa. Înaintea de săvârșirea minunii, Sfântul Mormânt este verificat pentru a nu exista acolo nicio sursă de lumină, iar înainte de a intra în Mormântul Domnului, patriarhul este și el examinat de autoritățile israeliene pentru a se arăta că nu poartă asupra sa mijloace tehnice de aprindere a focului.

 

Slujba de Înviere începe în jurul orei 23.00, în interiorul lăcaşurilor de cult. Învierea Mântuitorului este proclamată în afara bisericii pentru că ea îi priveşte pe toţi oamenii - credincioşi sau necredincioşi. La miezul nopţii, preotul iese din biserică având lumânarea aprinsă şi îi îndeamnă pe cei prezenţi: "Veniţi de luaţi Lumină!". În multe locuri, Lumina este împărţită credincioşilor împreună cu bucăţele de pâine stropite cu vin, denumite Paşte. După ce lumânările oamenilor sunt aprinse, alaiul avându-l în frunte pe preot, dascăl şi cântăreţi înconjoară biserica de trei ori, cântând "Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le". Credincioşii răspund într-un glas „Adevărat a înviat”! Apoi, se intră din nou în biserică, unde continuă slujba de Înviere, care durează până în jurul orei 03.00 dimineaţa.

 

Se spune că nu trebuie să dormim cu niciun chip în toată răstimpul dinspre Sâmbăta Mare spre duminică, dimineaţă, odată cu terminarea slujbei de la biserică. În această noapte, tradiţia religiosă mărturiseşte că se deschid cerurile, iar Dumnezeu poate vedea doar în sufletul celor treji, a căror cele mai arzătoare dorinţe va căuta să le îndeplinească neîndoielnic.

 

Lumânarea ce a primit lumina sfântă trebuie să pătrundă aprinsă în casele noastre ca să o binecuvânteze, iar după ce facem semnul crucii, o stingem de pragul de sus al uşii de la intrare. Se cuvine să o reaprindem în orice moment din timpul anului în care ne rugăm pentru rezolvarea unor probleme grave sau pentru orice alte nevoi speciale.

 

După luarea luminii, cei care au rude ce au părăsit această lume merg la cimitirul în care care se află trupul lor neînsufleţit. Se spune că, în noaptea Învierii, mormintele se deschid, iar sufletele morţilor se duc înapoi la casele în care au locuit, unde vor sta până în ziua dinainte de Rusalii. La morminte, familiile trebuie să împartă către săraci şi către copii din alimentele sfinţite întru pomenirea veşnică a sufletelor.

 

Mâncărurile tradiționale - un loc important în rândul tradițiilor și obiceiurilor pascale îl ocupă mâncărurile tradiţionale, dintre care un loc de seamă îl ocupă bucatele din carne de miel, pasca, ouăle vopsite și cozonacul. Sacrificarea mielului reprezintă însăși jertfa Mântuitorului, pasca este trupul lui Hristos, iar obiceiul vopsirii ouălor își are originea în episodul biblic în care Maica Domnului a aşezat la piciorele fiului răstignit un coş cu ouă, iar acestea s-au colorat în roşu de la sângele care picura din rănile acestuia. 

 

Ciocnitul ouălor este un obicei încărcat de veselie și mult așteptat de fiecare din noi. Tradiţia aminteşte şi de câteva reguli după care se desfăşoară acest moment printre care şi cea care ne sfătuieşte să ciocnim doar cap cu cap al oului în prima zi de Paşte, cap cu dos în a doua zi şi dos cu dos în ultima zi. Cei mai vârstnici de la masă sunt primii care ciocnesc, urmaţi de soţi între ei, după care copiii cu părinţii şi, în cele din urmă, aceştia cu toţi ceilalţi prezenţi. 

 

Începem masa de Paște cu oul fără sare - o superstiție care ne îndeamnă să respectăm acest lucru pentru a ne aduce sănătate pe parcursul anului și pentru a ne apăra de necazuri și rele. Se spune că dacă mănânci mai întâi un ou roșu, vei fi împreună cu cei dragi și în viața de apoi. 

 

Spală-te pe față cu apa dintr-o cană în care ai pus un ou roșu, unul alb, un bănuț de argint și un fir de iarbă verde. Toate acestea sunt semne ale prosperității, sănătății și sporului în toate.

 

În ziua de Paște, nimeni nu este trist și nimeni nu plânge. Oamenii se îmbracă cu haine noi, curate, de culoare deschisă și întâmpină miracolul Învierii Domnului cu seninătate și dragoste în suflet. 

 

Legenda iepurașului de Paște - cei mici, dar și cei mari îl așteaptă pe iepuraș să le aduca daruri. Iepurașul aducător de ouă roșii provine de pe meleaguri germane și simbolizează fertilitatea, simbolul acestuia provenind încă din vremea festivalurilor păgâne dedicate zeiței Eastre. Legenda spune că Eastre a găsit într-o iarnă o pasăre rănită pe câmp; pentru a o salva de la moarte, zeița a transformat-o într-o iepuroaică, aceasta păstrând însă capacitatea de a depune ouă. Pentru a-i mulțumi binefăcătoarei sale, iepuroaica decora ouăle făcute și i le dăruia zeiței. Din această legendă s-a născut și tradiția ca iepurașul să aducă daruri copiilor.

Hristos a înviat! Ce au spus Arsenie Boca și Părintele Cleopa despre Paști?

Timp de 40 de zile, între Paşti şi Înălţarea Domnului, creştinii folosesc formula de salut: „Hristos a Înviat!”. Răspunsul dat tot de către credincioşi este „Adevărat a Înviat!”. „Hristos a Înviat” este un salut al creştinilor şi, totodată, o mărturisire a credinţei că Mântuitorul a biruit moartea şi a înviat "a treia zi după Scripturi", aşa cum mărturisesc în Simbolul Credinţei. Răspunsul la salut este „Adevărat a Înviat”, adică o confirmare a celei mai mari sărbători a creştinismului.

Iată ce au afirmat Părintele Cleopa și Părintele Arsenie Boca despre semnificația acestui salut creștinesc: Hristos a înviat! 

 

Părintele Cleopa 

• „Prin înviere, amăgirea diavolilor s-a pierdut.” 
• „Prin înviere biruim moartea.” 
• „Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a luminat toate prin învierea Sa.” 
• „Să ne sărutăm duhovniceşte frate cu frate, să ne împăcăm, să ne iubim unii pe alţii căci astăzi am dobândit iertarea şi mântuirea prin Înviere.” 

 

Părintele Arsenie Boca 

• „Hristos a înviat! înseamnă: într-adevăr Dumnezeu există!” 
• „Hristos a înviat! înseamnă: viaţa e mai tare ca moartea!” 
• „Hristos a înviat! înseamnă: toate nădejdile bune ale omenirii sunt îndreptăţite!”
• „Hristos a înviat! înseamnă: toate problemele vieţii sunt pe deplin dezlegate!”
• „Hristos a înviat!, prin urmare nu se termină totul cu mormântul.” 

Paştele este considerat „sărbătoarea sărbătorilor”, cea care aduce omenirii prin miracolul Învierii Domnului speranţa mântuirii şi a vieţii veşnice. Aceasta este promisiunea făcută de Dumnezeu credincioşilor săi prin fiul Iisus care, în doar o săptămână, numită săptămâna Patimilor, a fost judecat, răstignit pe cruce, a murit, a fost aşezat în mormântul său şi a înviat din morţi după trei zile, aşa cum a prezis. Părintele Arsene Boca ilustrează cu un fin simţ şi mai multă pricepere semnificaţia acestui moment măreţ, într-o predică din 1949: „Căci Iisus o (moartea) biruise în viaţă; iar cu moartea Sa, cea de bună voie, a biruit-o şi pentru toţi oamenii, de la începutul până la sfârşitul lumii”.

Profită de Sărbătorile Pascale pentru a fi alături de familie și cei dragi, bucură-te de masa de sărbătoare, spune o rugăciune de mulțumire și nu uita că Paștele înseamnă în primul rând iubirea lui Dumnezeu care și-a jertfit fiul pentru mântuirea omenirii.

+) Sf Mare Mc Gheorghe, purtătorul de biruință (Slujba sa din 23 Aprilie este săvârșită a doua zi de Paști); 

Făcându-și cunoscută credința în Hristos, Sfântul Gheorghe a fost mult chinuit, dar trupul său a rămas sănătos. După ce a înviat un om din morți și a scos demonul dintr-un idol, a fost ucis de sabie.

Sceptrul împărăției Romei luându-l cu nevrednicie păgânul Dioclețian, foarte mult se silea la necurata slujbă idolească. El mai întâi cinstea pe Apolon vrăjitorul, ca și cum i-ar fi fost mai înainte vestitor de cele ce vor să fie. Pentru că diavolul petrecând în acel idol neînsuflețit, dădea răspunsuri la cei ce-l întrebau, cu minciună proorocind despre cele ce vor să fie, deși niciodată nu se împlineau proorociile lui. Odată, întrebând Dioclețian pe Apolon despre un lucru, diavolul i-a dat un răspuns că acesta: „Nu pot cu adevărat, ca mai înainte să-ți spun cele ce vor să fie, căci împiedicare îmi fac oamenii cei drepți pe pământ și pentru aceea mint Tripoadele cele de farmece în capiști; pentru că drepții sleiesc a noastră putere”.

Deci, a întrebat Dioclețian pe slujitori: „Cine sunt drepții aceia de pe pământ, din pricina cărora zeul Apolon nu poate să proorocească?”. Iar slujitorii i-au răspuns: „Creștinii de sub cer sunt drepții aceia”. Aceasta auzind-o Dioclețian, s-a umplut de mânie și de iuțime asupra creștinilor și prigonirea cea de deasupra lor care abia încetase, a ridicat-o iarăși. Și îndată a trimis sabia sa prigoni-toare asupra oamenilor lui Dumnezeu celor drepți, nevinovați și fără prihană, cu poruncă ucigătoare, în toate părțile stăpânirii sale.

Și puteai să vezi atunci închisorile barbarilor, tâlharilor și ale făcătorilor de rușine deșarte, însă erau pline de cei ce mărturiseau pe adevăratul Dumnezeu. Puteai să vezi felul caznelor celor mai înainte obișnuite, lepădându-se ca simple, iar altele noi și mai cumplite aflându-se, prin care în toate zilele mulțimea creștinilor era schingiuită pretutindeni. Iar după ce în toate părțile și mai ales dintre ale Răsăritului s-au adus la împărat multe scrisori pline de clevetiri asupra creștinilor, care îl înștiințau că cei ce nu țin porunca lui întru nimic, și care se numesc creștini, numărul acelora este fără de sfârșit; pentru că atâta s-au înmulțit, încât este de trebuință, că ori să-i lase să petreacă în credință, ori cu război să se ridice asupra lor.

Atunci împăratul a chemat de pretutindeni la sine în Nicomidia, pe antipați și pe ighemonii săi la sfat, pe domni, pe boieri și pe tot senatul său adunându-l; le-a descoperit mânia să asupra creștinilor și poruncea, ca fiecare să dea sfat la lucrul ce le era pus înainte. Deci, mulți grăind multe, la sfârșit singur tiranul a vărsat o otravă ca aceasta, că nimic nu este mai cinstit și mai de bună trebuință decât să se cinstească zeii cei vechi părintești. Și toți învoindu-se cu sfatul lui, le-a zis iarăși: „Dacă astfel toți socotiți și pe aceasta cu osârdie doriți să o faceți și a mea dragoste mult se cinstește de voi, apoi sârguiți-vă cu totul să pierdeți credința creștinească cea potrivnică zeilor noștri, din toată împărăția noastră. Și ca să puteți mai cu înlesnire a săvîrși această, eu cu toate puterile voi ajuta vouă”. Deci, toți au primit și au lăudat acel cuvânt împărătesc. Însă Dioclețian și senatul au voit, ca și al doilea și al treilea rând să se adune la același sfat și au înștiințat poporul; după aceea au întărit ca neschimbată să fie porunca aceasta.

În acea vreme, în cetatea Romanilor era minunatul ostaș al lui Hristos, Sfântul Gheorghe, cu neamul din Capadocia, fiu de părinți creștini vestiți, din tinerețe învățând bună credință. Acela din copilăria sa a rămas orfan de tată, sfârșindu-se tatăl său prin mucenicească nevoință pentru Hristos, iar maica lui s-a mutat cu el în Palestina, căci de acolo era cu neamul și avea acolo multe averi și moșteniri. Iar după ce Gheorghe a ajuns la vârsta desăvârșită, fiind și frumos la față, s-a arătat și foarte viteaz cu trupul; pentru aceea s-a rânduit în oaste și s-a pus tribun peste ostașii unei cete vestite. În acea boierie fiind, după ce și-a arătat vitejia sa în războaie, s-a cinstit cu dregătoria de comit și de voievod de către împăratul Dioclețian, mai înainte de a ști că este creștin, la douăzeci de ani ai vârstei sale, după ce maica lui se sfârșise întru Domnul.

Și când acel sfat tirănesc se săvârșea spre pierderea creștinilor, Sfântul Gheorghe era lângă împăratul. Deci, în ziua dintii, văzând atâta pornire a păgânilor asupra creștinilor și că sfatul lor cel nedrept nu poate de loc a se schimba, s-a chibzuit cu judecată, că acea vreme este potrivită mântuirii. Și îndată, toate cele ce le avea la sine, aurul, argintul și hainele le-a împărțit săracilor; pe robii care erau cu sine i-a liberat și celelalte averi pe care le avea în Palestina a hotărât să le împartă la cei ce n-au, iar pe robi să-i libereze. Și în a treia zi, în care sfatul cel sângeros al păgânului împărat și al domnilor lui celor necurați, făcut cu nedreptate spre uciderea nevinovaților creștini, era să se întărească, Sfântul Gheorghe, viteazul ostaș al lui Hristos, lepădând toată frica omenească și întărindu-se întru Unul Dumnezeu, având numai frică Lui în sine, a stat cu fața luminată și cu minte bărbătească în mijlocul adunării celei mari păgânești și fără de lege și unele ca acestea a început a le zice:

„Până când, o, împărate și voi domni și sfetnici, care, fiind rânduiți pentru îndreptarea legilor bune și a judecăților celor drepte, porniți mânia voastră asupra creștinilor și înmulțiți nebunia voastră, întărind hotărârile cele fărădelege și judecățile cele nedrepte, dându-le asupra oamenilor nevinovați, care n-au făcut nimănui strâmbătate? Pentru ce îi prigoniți și chinuiți pe creștini prin a voastră păgânătate silind pe aceia, care au învățat a ține bine sfânta credință? Pentru că idolii voștri nu sunt dumnezei. Deci, nu vă amăgiți cu minciunile, căci Hristos este Unul Dumnezeu și Acela Unul, întru slava lui Dumnezeu Tatăl; toate s-au făcut prin El și cu Duhul Lui Cel Sfânt toate s-au alcătuit. Ori singuri să cunoașteți adevărul și să învățați dreapta credință, ori pe cei ce țin de adevăr și de dreapta credință, nu-i tulburați cu nebunia voastră!”.

De niște cuvinte ca acestea ale lui Gheorghe și de îndrăzneala lui cea neașteptată minunându-se toți, și-au întors ochii către împărat vrând să audă ce va răspunde la aceste vorbe. Iar împăratul, ca un ieșit din minți sau ca un asurzit de tunet, ședea tăcând, înăbușind în sine pornirea de mânie. Apoi a făcut semn unuia din cei ce ședeau cu el, prieten al său, cu numele Magnenție, cu dregătoria antipat, ca să răspundă lui Gheorghe. Iar Magnenție, chemând la sine mai aproape pe sfânt, i-a zis: „Cine te-a îndemnat la o atât de mare îndrăzneală și grăire?”. Răspuns-a sfântul: „Adevărul!”. Magnenție i-a zis: „Care este adevărul acela?”. Răspuns-a Gheorghe: „Adevărul este Însuși Hristos, Cel prigonit de voi”. Zis-a Magnenție: „Dar și tu ești creștin?”. A răspuns Sfântul Gheorghe: „Sunt rob al lui Hristos, Dumnezeul meu, și spre El nădăjduind, în mijlocul vostru am stat de voia mea, ca să mărturisesc pentru adevăr”.

Cu aceste cuvinte ale sfântului s-a pornit spre ceartă adunarea aceea, unii zicând unele și alții altele, apoi se auzea un glas și o strigare fără de rânduiala, precum se obișnuiește a se face într-o mulțime de popor păgân. Atunci Dioclețian, poruncind prin vorbitori să fie tăcere, și-a întors ochii spre sfânt și, cunoscându-l, i-a zis astfel: „Eu și mai înainte m-am minunat de bunul tău neam, o, Gheorghe! Sfatul tău și vitejia judecând-o a fi vrednică de cinste, te-am cinstit nu cu dregătorii mici; iar acum, deși nu grăiești spre folosul tău, însă eu iubind înțelepciunea și bărbăția care este în tine, cele de folos te sfătuiesc ca un tată și te îndemn să nu te lipsești de slava ostășească și de cinstea dregătoriei tale și să nu-ți dai floarea tinereților tale la munci, prin nesupunerea ta; ci să aduci jertfă zeilor, căci mai mare cinste vei lua de la noi”.

Iar Sfântul Gheorghe a răspuns: „O, de ai fi cunoscut, mai ales tu singur, împărate, prin mine, pe adevăratul Dumnezeu și I-ai fi adus jertfă de laudă Lui, te-ar fi învrednicit împărăției celei mai bune și fără de moarte, de vreme ce aceea de care acum te îndulcești este o împărăție nestatornică, deșartă și degrab pieritoare. De aceea și cele dintr-însa sunt vremelnice și nimic nu folosesc pe cei ce le au. Deci, nimic din acelea nu poate să-mi slăbească buna mea credință către Dumnezeul meu și nici un fel de chin nu-mi va îngrozi sufletul, nici îmi va clinti mintea”.

Acestea zicând sfântul, iar împăratul fiind cuprins cu totul de mânie și nelăsându-l să-și sfârșească cuvintele, a poruncit celor înarmați, care stăteau înainte, să scoată din adunare cu sulițele pe Gheorghe și să-l arunce în temniță. Iar ostașii, săvârșind degrabă porunca lui, o suliță atingându-se de trupul sfântului, îndată fierul s-a făcut asemenea plumbului; pentru că s-a turtit ca plumbul, iar gura mucenicului s-a umplut de laudele lui Dumnezeu. Ducând ostașii pe mucenic în temniță, l-au întins la pământ cu fața în sus, bătându-l peste tălpile picioarelor, punându-i o piatră mare pe piept, căci astfel le poruncise tiranul. Iar sfântul răbdând, neîncetat înălța mulțumire lui Dumnezeu, până în ziua următoare.

Sosind ziua, împăratul iarăși a chemat la cercetare pe mucenic și văzându-l turtit de greutatea pietrei, l-a întrebat, zicând: „Oare te-ai pocăit, Gheorghe, sau încă petreci în nesupunerea ta?”. Iar sfântul, având pieptul turtit de piatră, abea putea să grăiască și i-a zis: „Dar oare într-atâta slăbănogire, o, împărate, mă socotești că am ajuns, ca pentru atât de mică suferință să-mi lepăd credința? Mai lesne vei slăbi tu chinuindu-mă, decât eu fiind muncit”. Atunci Dioclețian a poruncit să aducă o roată mare de muncire, sub care erau așternute scânduri, pline de fiare ascuțite și înfipte în ele, asemenea unor săbii, țepușe și cuțite; iar acele fiare erau unele drepte, iar altele strâmbe, după asemănarea undițelor. Pe acea roată a poruncit să lege pe mucenic și, întorcând roata, să-i taie tot trupul cu acele fiare ascuțite, ce erau înfipte în acele scânduri sub roată. Așa, fiind sfântul muncit și în bucăți tăiat și ca o trestie sfărâmându-se, răbda cu vitejie; și mai întâi în munca aceea, cu mare glas se ruga lui Dumnezeu, nescoțând nici un suspin; ci ca unul ce doarme și nu simte, astfel răbda.

Iar împăratului, părându-i-se că mucenicul este mort, bucurându-se a lăudat pe zeii săi și a strigat, zicând: „Unde este Dumnezeul tău, Gheorghe? Pentru ce nu te-a scăpat de niște munci ca acestea?”. Deci, a poruncit să-l dezlege de la roată, ca pe un mort, iar el s-a dus la capiștea lui Apolon. Apoi deodată s-a înnorat văzduhul, s-a făcut tunet înfricoșat și mulți au auzit un glas de sus, zicând: „Nu te teme, Gheorghe, căci sunt cu tine!”. Apoi după puțin s-a făcut o strălucire mare și neobișnuită și s-a arătat îngerul în chip de tânăr preafrumos, stând lângă roată ca purtător de lumină, strălucind cu fața și, punând mâna pe mucenic, i-a zis: „Bucură-te!”. Și nimeni nu îndrăznea să se apropie de roată și de mucenic cât timp s-a văzut acolo cel ce se arătase. Iar după ce s-a făcut nevăzut, mucenicul s-a pogorât singur de pe roată, dezlegat de îngerul lui Dumnezeu și tămăduit de răni; apoi stătea cu trupul sănătos, mulțumind lui Dumnezeu și chemând pe Domnul.

Ostașii, văzând aceasta, au fost cuprinși de spaimă mare și nedumerire și, alergând, au spus împăratului, care era încă în capiște la săvârșirea necuratei jertfe idolești, urmând după ostași și Sfântul Gheorghe, care a stat înaintea împăratului în capiște. Văzându-l împăratul, întâi n-a crezut că este Gheorghe, ci i se părea că este altul care seamănă cu el. După aceea cei ce stăteau aproape de împărat, căutând cu dinadinsul către mucenic, au cunoscut că este chiar Gheorghe, și încă și mucenicul singur a strigat cu mare glas: „Eu sunt Gheorghe”. Și toți s-au spăimântat și, nepricepând, au tăcut multă vreme, iar doi dintre bărbați care erau acolo, cinstiți cu dregătoria curții, Anatolie și Protoleon, fiind mai înainte învățați în credința creștină, văzând acea minune străină, s-au întărit desăvârșit în credința lui Hristos și au strigat, zicând: „Unul este Dumnezeu mare și adevărat! Dumnezeul creștinilor”. Și îndată împăratul a poruncit ca să-i prindă și fără de nicio cercetare să-i scoată afară din cetate și să fie tăiați cu sabia. Și mulți au crezut atunci în Hristos, dar își tăinuiau credința, neîndrăznind să o mărturisească de frică.

Împărăteasa Alexandra, fiind încă în capiște și văzând acolo pe mucenic tămăduit prin minune și auzind de arătarea îngerească, a cunoscut adevărul și voind cu îndrăzneală să mărturisească pe Hristos, a oprit-o eparhul și mai înainte de a ști împăratul, a poruncit să o ducă acasă. Iar făcătorul de rău Dioclețian, neputând să facă nici un bine, a poruncit să-l arunce pe Sfântul Gheorghe într-o groapă cu var nestins și să-l lase acolo până a treia zi. Sfântul, ducându-se acolo, se ruga către Domnul cu mare glas, zicând: „Mântuitorul celor necăjiți, scăparea celor izgoniți, nădejdea celor fără de nădejde, Doamne Dumnezeul meu, auzi rugăciunea robului Tău și caută spre mine și mă miluiește. Izbăvește-mă de meșteșugirile potrivnicului, și-mi dă putere, ca până la sfârșit, să păzesc neschimbată mărturisirea numelui Tău cel Sfânt. Nu mă lăsa, Stăpâne, pentru păcatele mele, ca să nu zică niciodată vrăjmașii mei: „Unde este Dumnezeul lui?”. Arată puterea Ta și preamărește numele Tău în mine, netrebnicul robul Tău. Trimite pe îngerul Tău, pe păzitorul nevredniciei mele, Cel ce ai prefăcut în rouă cuptorul Babilonului și pe sfinții Tăi tineri i-ai păzit nevătămați, Doamne, că bine ești cuvântat în veci. Amin”.

Așa rugându-se și îngrădindu-și tot trupul cu semnul Crucii, s-a pogorât în groapă, bucurându-se și preaslăvind pe Dumnezeu. Iar slujitorii, scufundându-l legat, după poruncă, în vărul cel nestins, s-au întors. A treia zi a poruncit împăratul să scoată oasele mucenicului din groapă, crezând că a ars în var. Și, ducându-se slujitorii, au săpat varul și au găsit pe sfânt întreg, mai presus de nădejde, viu și sănătos, stând dezlegat, cu fața luminată, cu mâinile întinse în sus și mulțumind lui Dumnezeu pentru toate facerile de bine. Iar slujitorii și poporul care erau lângă el, se uimeau de spaimă și de mirare și într-un glas preamăreau pe Dumnezeul lui Gheorghe și-L numeau mare!

Aflând despre aceasta Dioclețian, a poruncit să aducă îndată pe sfânt înaintea lui și, preamult minunându-se, a zis: „De unde este în tine, Gheorghe, o putere ca aceasta și cu ce fel de vrăji meșteșugești? Spune, pentru că mi se pare că tu, prin arătarea meșteșugului vrăjitoresc prefaci credința Celui răstignit în vrăjitorie, ca făcând pe toți să se minuneze de vrăjile tale, să te arăți că ești mare”. Sfântul răspunse: „Eu așteptam, o, împărate, ca tu să nu poți nici a-ți deschide gura spre hulirea Atotputernicului Dumnezeu, Căruia toate îi sunt cu putință și cu minuni izbăvește din primejdii pe cei ce nădăjduiesc spre El. Iar tu, fiind înșelat de diavol, ai alunecat într-o rătăcire și o pierzare atât de adâncă, încât numești vrăji și farmece minunile Dumnezeului meu cele văzute de ochii noștri; deci plâng de orbirea voastră, vă numesc ticăloși și vă judec nevrednici de răspunsul meu!”.

Atunci Dioclețian a poruncit să aducă niște încălțăminte de fier care să aibă într-însele piroane lungi și arzându-le, să-i încalțe amândouă picioarele mucenicului, apoi bătându-l, să-l fugărească până la temniță. Într-o încălțăminte ca aceea fugărit fiind mucenicul, tiranul își bătea joc, zicând: „Cât de grabnic ești, Gheorghe! Foarte repede alergi, Gheorghe!”. Iar mucenicul fiind târât așa de greu și bătut cumplit, zicea către el: „Aleargă, Gheorghe, aleargă ca să ajungi, căci alergi așa ca și cum n-ai ști”. După aceea, chemând pe Dumnezeu, grăia: „Caută din cer, Doamne, și vezi osteneala mea. Auzi suspinul ticălosului Tău rob, că s-au înmulțit vrăjmașii mei și cu urâciune nedreaptă m-au urât, pentru numele Tău cel Sfânt. Deci Tu Însuți mă vindecă, Stăpâne, că s-au tulburat oasele mele și-mi dă răbdare până la sfârșit ca să nu zică vreodată vrăjmașul meu: «M-am întărit asupra lui»”.

Așa se ruga Sfântul Gheorghe, mergând la temniță, în care, fiind aruncat, slăbea cu trupul de răni, având picioarele foarte rănite. Însă cu duhul se întărea, pentru că toată ziua aceea și toată noaptea nu înceta a înălța mulțumiri și rugăciuni lui Dumnezeu. Apoi s-a tămăduit de răni, cu ajutorul lui Dumnezeu, în acea noapte și s-a făcut sănătos la picioare, precum și la tot trupul.

A doua zi l-au adus iarăși în fața împăratului, la locul de priveliște, unde era împreună cu împăratul toată suită. Văzând împăratul că mucenicul merge bine, neșchiopătînd cu picioarele, ca și cum n-ar fi avut nici o rană, cu mare mirare a zis către dânsul: „Ce este, Gheorghe, ți-au plăcut încălțămintele?”. Sfântul răspunse: „Cu adevărat mi-au fost plăcute!”. Împăratul zise: „Leapădă-ți îndrăzneala și fii blând și supus. Apoi, lepădând meșteșugul vrăjitoresc, apropie-te și jertfește milostivilor zei, ca să nu te lipsești de viața aceasta dulce, prin chinurile cele grele”. Sfântul Gheorghe răspunse: „Cât sunteți de nebuni! Căci puterea lui Dumnezeu o numiți farmece și vă mândriți cu înșelăciunea diavolească cea fără de rușine”. Deci Dioclețian, căutând cu ochi mânioși și răcnind cu glas sălbatec, a tăiat vorba mucenicului și a poruncit celor ce stăteau înainte să bată peste grumaji pe sfânt, ca să se învețe a nu ocărî pe împărat. Apoi a poruncit să-l bată cu vine de bou până ce trupul lui se va vedea plin de sânge.

Astfel, Sfântul și Marele Mucenic Gheorghe, fiind cumplit chinuit, nicidecum nu și-a schimbat lumina feții sale; lucru pentru care împăratul, mâniindu-se mult, zicea către cei ce erau împrejurul lui: „Cu adevărat, aceasta nu este putere și bărbăție în Gheorghe, ci un lucru de meșteșugire și vrăjitoresc”. După aceea Magnenție a zis către împărat: „Este aici un om iscusit în vrăjitorii cu numele Atanasie, căruia, dacă vei porunci să-l cheme, degrabă biruindu-se Gheorghe, se va supune poruncii tale”. Și îndată, chemând pe vrăjitorul acela, a stat înaintea împăratului și a zis către dânsul Dioclețian: „Ceea ce a făcut aici necuratul Gheorghe, au văzut ochii tuturor celor ce stau de față și cum le-a făcut acelea, știți numai voi cei iscusiți în acel meșteșug; deci, sau să-l biruiești și să-i strici vrăjitoriile lui și nouă supus să ni-l faci, sau cu farmecele otrăvii degrabă să-l pierzi din viața aceasta; ca astfel, din meșteșugul care s-a învățat, din același meșteșug să-și ia moartea cea cuvenită lui; căci pentru aceea l-am lăsat să trăiască până acum”. Iar vrăjitorul a făgăduit că a doua zi va săvîrși tot ce i s-a cerut să facă.

Deci, împăratul, poruncind să păzească în temniță pe mucenic, s-a sculat de la judecată. Iar sfântul, intrând în temniță, chema pe Dumnezeu, zicând: „Minunată fă, Doamne, mila Ta spre mine, îndreptează pașii mei spre mărturisirea Ta și săvârșește alergarea mea întru credința Ta; că întru toți să se preamărească numele Tău cel Preasfânt!”. A doua zi iarăși a șezut împăratul la judecată, la un loc mai înalt, în văzul tuturor. Și a mers și Atanasie vrăjitorul, mândrindu-se întru a sa înțelepciune, ducând împăratului și tuturor celor ce stăteau de față oarecare lucruri fermecate în felurite vase. Și a zis către împărat: „Să se aducă acum aici osânditul acela și va vedea toată lucrarea zeilor noștri și puterea farmecelor mele”. Și luând un vas a zis: „De voiești, o, împărate, ca omul acela fără minte să te asculte întru toate, atunci să bea băutura aceasta”. Apoi iarăși alt vas luând, a zis: „Iar de voiești împărăția ta, să vezi moartea lui cea amară, pe aceasta să o bea”. Și îndată din porunca împăratului, a fost adus Sfântul Gheorghe înaintea lui la judecată. Și a zis către dânsul, Dioclețian: „Acum se vor strica și vor înceta toate vrăjile tale, Gheorghe!”. Și a poruncit cu sila să-l adape pe el cu băutură fermecată. Iar sfântul bând-o fără îndoire, stătea nevătămat, bucurându-se și batjocorind acea înșelăciune idolească și diavolească.

Împăratul, înnebunind de mânie, a poruncit, ca și cu cealaltă băutură plină de otravă de moarte, să-l adape cu sila. Iar sfântul neașteptând ca să-l silească, a luat singur vasul de bunăvoie și a băut otrava cea purtătoare de moarte; dar era fără nici o vătămare cu ajutorul darului lui Dumnezeu, fiind păzit de moarte. Și s-a minunat împăratul cu toată suită; asemenea și vrăjitorul Atanasie stătea ca ieșit din minți, minunându-se și nepricepându-se. Apoi, după un ceas, a zis împăratul către mucenic: „Până când, Gheorghe, ne faci a ne mira de faptele tale? Până când ne amăgești și nu ne spui adevărul? Prin ce fel de meșteșugiri vrăjitorești nu bagi seamă de muncile ce-ți aducem asupra ta, încât nici de adăparea cea purtătoare de moarte nu te-ai vătămat? Spune-mi cu adevărat toate, că voim să te ascultăm cu blândețe”. Atunci Fericitul Gheorghe a răspuns: „Să nu socotești, împărate, că noi cu scorniri omenești răbdăm schingiuiri, ci cu chemarea lui Hristos și cu puterea Lui; pentru că, nădăjduind spre Dânsul, întru nimic socotim toate chinurile, după tainica Lui învățătură”. Zis-a Dioclețian: „Care este tainică învățătură a Hristosului Tău?”. Sfântul Gheorghe a răspuns: „Știind, de mai înainte, că a voastră răutate sporește spre mai rău, a învățat pe slugile Sale să nu se teamă de cei ce ucid trupul, că sufletul nu-l pot ucide, căci ni se spune că nici un fir de păr din capul nostru nu va pieri, iar de veți bea ceva de moarte nu vă va vătăma. Și acum ascultă, o, împărate; aceasta ne este nouă făgăduința cea nemincinoasă a Lui, pe care în scurt o voi arăta ție: Cel ce crede în Mine, lucrurile pe care Eu le fac și acela le va face”.

Zis-a Dioclețian: „Și care lucruri ziceți voi, că sunt ale Lui?”. Răspuns-a sfântul: „Pe orbi a-i lumina, pe cei stricați a-i curăți, șchiopilor a le da umblare și surzilor auzire; duhurile cele necurate a le izgoni, pe morți a-i învia și altele asemenea acestora. Acestea sunt lucrurile lui Hristos”. Împăratul, întorcându-se către Anastasie vrăjitorul, a zis: „Tu ce zici de acestea?”. „Mă minunez cum, batjocorind blândețea ta, acesta grăiește minciuni, nădăjduind că va scăpa din puternicele tale mâini. Pentru că noi, folosindu-ne de multe faceri de bine de la zeii cei fără de moarte în toate zilele, însă niciodată n-am văzut ca să învieze un mort. Iar acesta, nădăjduind spre un om mort și ținându-se de Dumnezeul Cel răstignit, Îl mărturisește fără rușine, că Acela este făcător de lucruri mari. Și deoarece înaintea noastră a tuturor a mărturisit aceasta, cum că Dumnezeul lui este făcător de niște minuni ca acestea și că cei ce cred în El au luat această nemincinoasă făgăduință, ca aceleași lucruri să le facă, pe care și Acela le făcea, deci să învieze și acesta un mort înaintea ta, împărate, și înaintea noastră a tuturor și atunci și noi ne vom pleca Dumnezeului său, ca Unui mai puternic. Iată se vede nu departe de aici un mormânt, în care cu puține zile mai înainte a fost pus un mort, pe care eu îl știu de când era viu; pe acela de-l va învia Gheorghe, cu adevărat ne va birui pe noi!”

Și s-a minunat împăratul de un sfat ca acesta a lui Atanasie. Deci, era un mormânt mare, departe de divan ca la o jumătate de stadie pentru că se făcea judecata aceea în priveliștea ce era lângă porțile cetății și se vedea mormântul acela din cetate. Că elinii aveau obicei că nu în cetate, ci afară din cetate să-și îngroape morții lor. Deci, împăratul a poruncit mucenicului, ca spre arătarea puterii Dumnezeului său, să învie pe mortul acela. Iar Magnenție antipatul a rugat pe împărat ca Gheorghe să fie dezlegat din legături. Și fiind dezlegat, Magnențiu a zis către dânsul: „Acum, Gheorghe, arată-ți lucrurile cele minunate ale Dumnezeului tău și pe toți ne vei aduce la credința Lui”. A zis către el sfântul: „Dumnezeul meu, Cel ce toate le-a făcut din cele ce nu erau, este puternic, ca prin mine robul Său să învie pe mortul acela. Însă voi, fiind întunecați la minte de înșelăciune, nu puteți să cunoașteți adevărul. Dar pentru poporul acesta ce stă înainte, va face Domnul meu această minune pe care voi o cereți; însă să nu socotiți că este vrăjitorie. Iată vrăjitorul pe care l-ați pus de față, înaintea voastră a tuturor a mărturisit adevărul, că nici o vrăjitorie, nici puterea vreunui zeu n-a putut cândva să învie vreun mort. Iată înaintea tuturor celor ce stau împrejur și în auzul tuturor voi chema pe Dumnezeul Meu”.

Aceasta zicând, și-a plecat genunchii și mult s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi. După aceea, sculându-se, cu glas mare iarăși s-a rugat, zicând: „Dumnezeul veacurilor, Dumnezeul milelor, Dumnezeul tuturor puterilor și Atotputernice, Cel ce nu rușinezi pe cei ce nădăjduiesc spre Tine, Doamne Iisuse Hristoase, auzi-mă pe mine smeritul robul Tău în ceasul acesta, Cel ce ai auzit pe Sfinții Tăi Apostoli în tot locul, la toate muncile și semnele, dă neamului acestuia viclean semnul cerut și înviază mortul, care zace în mormânt, spre înfruntarea celor ce se leapădă de Tine și spre slava Ta și a Tatălui Tău și a Preasfântului Duh. Astfel, Stăpâne, arată celor ce stau înainte, că Tu ești Unul Dumnezeu peste tot pămîn-tul, ca să Te cunoască pe Tine Domnul Cel Atotputernic și cum că toate se supun voinței Tale și a Ta este slava în veci. Amin!”.

Iar când a zis „Amin”, îndată s-a făcut vuiet mare și cutremur, încât toți s-au spăimântat foarte. Atunci acoperământul mormîn-tului a căzut la pământ și mormântul deschizându-se, mortul s-a sculat viu și a ieșit dinăuntru, privindu-l toți, fiind îngroziți de frică. Și îndată s-a făcut ceartă mare în popor, căci mulți se bucurau și pe Hristos ca pe un Dumnezeu mare Îl lăudau.

Iar împăratul și cei împreună cu dânsul, umplându-se de spaimă și de necredință, mai întâi ziceau că Gheorghe, fiind vrăjitor mare, nu pe un mort, ci pe un duh oarecare și o nălucă a sculat din mormânt, spre amăgirea celor ce privesc. După aceea, cunoscând că nu este nălucire, ci cu adevărat om înviat din morți, care chemă numele lui Hristos, alerga la Gheorghe și de el se lipea, toți erau întru nepricepere mare ca niște ieșiți din minte și cu totul neștiind ce să facă, tăceau. Iar Atanasie, alergând, a căzut la picioarele Sfântului Gheorghe, mărturisind pe Hristos că este Dumnezeu Atotputernic și rugând pe mucenic ca să-i ierte greșelile cele făcute din neștiință. Iar după câtăva vreme, Dioclețian poruncind să tacă poporul, a început a grăi astfel: „Oare vedeți amăgire, o, bărbaților? Oare vedeți răutatea și vicleșugul vrăjitorilor acestora? Acest necurat Atanasie, ajutând vrăjitorului celui de un obicei cu dânsul, nu i-a dat otravă aceluia să bea, ci niște farmece ca să-i ajute spre amăgirea noastră și pe un om viu, cu vrăjile lor l-au făcut că este mort, iar cu farmecele l-au sculat înaintea ochilor noștri, ca și cum din morți l-ar fi înviat”.

Aceasta zicând, a poruncit ca lui Atanasie și omului celui înviat din morți, fără întrebare să le tăie capetele, iar pe Sfântul Mucenic al lui Hristos, Gheorghe, să-l țină în temniță și în legături, până ce mai pe urmă va chibzui ce va face cu el. Iar Sfântul Gheorghe, intrând în temniță, se bucură cu duhul și mulțumea lui Dumnezeu, zicând: „Slavă Ție, Stăpâne, că nu rușinezi pe cei ce nădăjduiesc spre Tine. Mulțumesc Ție, că-mi ajuți în toate și-mi arăți mari faceri de bine în toate zilele, iar a mea nevrednicie cu darul Tău o împodobești. Învrednicește-mă, Dumnezeule, Dumnezeul meu, ca mai degrabă să văd slava Ta, rușinând pe diavol până în sfârșit!”.

Șezând Sfântul Marele Mucenic Gheorghe în temniță, cei care crezuseră în Hristos, prin minunile făcute de dânsul, mergeau la el, dând aur străjerilor și căzând la picioarele lui, erau povățuiți de dânsul la sfânta credință. Iar citi erau bolnavi primeau tămăduire de bolile lor, pentru că îi tămăduia prin chemarea numelui lui Hristos și prin însemnarea Crucii, de aceea, mulți mergeau la dânsul în temniță. Între unii ca aceia era și un bărbat, anume Glicherie, căruia i s-a întâmplat de a căzut un bou al lui din munte într-o vale și i-a pierit boul. Dar auzind Glicherie despre sfânt, a alergat la dânsul, plângând după boul lui. Iar Sfântul Gheorghe, zâmbind, a zis către dânsul: „Mergi, frate, și bucură-te, căci Hristos al meu ți-a înviat boul tău!”. Iar el, crezând cu neîndoire în cuvintele mucenicului, s-a dus și și-a aflat boul viu, după spusele sfântului.

Deci, îndată s-a întors la mucenic și în mijlocul cetății alergând, cu mare glas striga: „Mare este cu adevărat Dumnezeul creștinilor!”. Deci, prinzându-l pe acela ostașii ce se întâmplaseră acolo, l-au înștiințat pe împărat. Iar Dioclețian, umplându-se de mânie, nici n-a voit să-l vadă, ci a poruncit ca îndată să-i taie capul, afară din cetate. Iar Glicherie, bucurându-se, ca un chemat la ospăț, alerga la moarte pentru Hristos, întrecând pe ostași și cu mare glas chema pe Hristos Dumnezeu, rugându-L, ca vărsarea sângelui să o socotească lui în loc de Botez; și astfel s-a sfârșit.

Atunci unul din dregători a înștiințat pe împărat, că Gheorghe, șezând în temniță, tulbură poporul; pentru că pe mulți întorcându-i de la zei, îi duce la Cel răstignit și prin farmece face minuni și toți aleargă la el. Deci s-au sfătuit ca iarăși să-l scoată la cercetare, și de nu se va pocăi și la zei de nu se va întoarce, la moarte să se osândească degrabă. Iar împăratul, chemând pe Magnenție antipatul, a poruncit ca a doua zi să gătească loc de judecată lingă capiștea lui Apolon ca de față cu poporul să cerceteze pe mucenic. În noaptea aceea, rugându-se Sfântul Gheorghe în temniță, a adormit puțin și a văzut pe Domnul arătându-i-se în vis, Care cu a Sa mână îl sprijinea și, cuprinzându-l, îl săruta și-i punea o cunună pe cap, zicându-i: „Nu te teme, ci îndrăznește! Căci, iată, împreună cu Mine te vei învrednici a împărăți. Deci, nu slăbi, că degrabă venind la Mine, cele gătite ție le vei primi!”. Iar Sfântul Gheorghe, deșteptându-se și lui Dumnezeu cu bucurie mulțumind, a chemat la sine pe străjerul temniței și l-a rugat, zicând: „Un dar cer de la tine, frate. Poruncește să intre aici sluga mea, pentru că am să-i spun ceva”. Și, poruncindu-i străjerul, a intrat slugă la el, pentru că stătea afară aproape de temniță și scria faptele sfântului și cuvintele lui, cu toată luarea aminte.

Intrând slugă, s-a închinat până la pământ stăpânului său care ședea în legături și, căzând la pământ lângă picioarele lui, plângea. Iar sfântul l-a ridicat, poruncindu-i să se îmbărbăteze cu sufletul și i-a spus vedenia sa, zicându-i: „Fiule, degrabă mă va chema Domnul la El. Iar tu, după chemarea mea din viața aceasta, să iei acest smerit trup al meu, împreună cu testamentul meu, pe care l-am scris mai înainte de nevoința mea și să-l duci, ajutându-ți Dumnezeu, în casa noastră din Palestina. Și toate cele hotărâte de mine să le împlinești și să ai frică lui Dumnezeu și credință neîndoită în Hristos”. El făgăduind că va împlini toate cele poruncite și mult plângând, sfântul l-a cuprins cu dragoste și, dându-i sărutarea cea din urmă, l-a liberat cu pace.

A doua zi răsărind soarele, a stat împăratul la judecată și, punând înainte pe sfântul mucenic, a început a vorbi către dânsul cu blândețe și, oprindu-și mânia în sine, îi zicea: „Nu socotești, o, Gheorghe, că sunt plin de iubire de oameni și de milă, răbdând până la îndurare? Martori îmi sunt toți zeii că îți cruț tinerețile tale, pentru frumusețea ce înflorește în tine, pentru cunoștința și pentru bărbăția ta. Aș fi voit să te am părtaș al împărăției mele și să fii al doilea cu cinstea, dacă ai fi voit să te întorci la zei. Spune, deci, ce gândești despre aceasta?”. Sfântul Gheorghe răspunse: „Se cădea, o, împărate, că mila ta cea atât de mare să o fi arătat de la început către mine, iar nu să te sălbăticești atât de mult asupra mea”. Împăratul ascultând cu plăcere niște cuvinte ca acestea ale mucenicului, i-a zis îndată: „De voiești să te supui mie cu dragoste, ca unui tată, toate chinurile care le-ai suferit, ți le voi răsplăti cu multe cinstiri”.

Grăit-a Sfântul Gheorghe: „De voiești, o, împărate, să intrăm acum înăuntrul capiștei, să vedem pe zeii cei cinstiți de voi”. Împăratul sculându-se cu osârdie și cu bucurie, a mers în capiștea lui Apolon cu tot poporul, ducând cu cinste și pe Sfântul Gheorghe împreună cu dânșii, iar poporul strigă lăudând pe împăratul, socotind puterea și biruința zeilor lor. Apoi, intrând și făcându-se tăcere mare și pregătind jertfă, toți priveau spre mucenic, așteptând fără îndoială să aducă jertfă zeilor. Sfântul, apropiindu-se de zeul Apolon și întinzând mâna către el, a întrebat pe cel neînsuflețit, ca pe un viu, zicând: „Tu voiești să primești jertfă de la mine ca un Dumnezeu?”. Sfântul, zicând aceasta, și-a făcut semnul Crucii, iar diavolul care locuia în idol a răspuns niște cuvinte ca acestea: „Nu sunt Dumnezeu; și nici unul asemenea mie nu este! Numai Unul este Dumnezeu; Acela pe care tu Îl propovăduiești! Noi ne-am depărtat de îngerii cei ce-i slujesc Lui și înșelăm pe oamenii cei stăpâniți de zavistie”. Atunci sfântul a zis către el: „Dar cum îndrăzniți voi să stați aici, venind eu, slujitorul adevăratului Dumnezeu?”. Zicând sfântul acestea, un sunet și glas de plângere ieșea de la idoli, apoi deodată cazând toți la pământ s-au sfărâmat.

Atunci slujitorii și mulți din popor s-au pornit ca niște turbați, cu multă mânie asupra sfântului, bătându-l și legându-l. Apoi strigau asupra împăratului: „Pierde pe vrăjitorul acesta, o, împărate! Pierde-l mai înainte de a ne pierde el pe noi!”. Făcându-se o strigare și o tulburare ca aceasta și străbătând vestea aceea prin toată cetatea, împărăteasa Alexandra, care până atunci avea ascunsă în sine credința în Hristos, neputând s-o tăinuiască mai mult, a alergat într-un suflet acolo unde era Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, și văzând gâlceava poporului și pe mucenic legat, privindu-l de departe și neputând să se apropie de dânsul din cauza mulțimii, a început a striga cu mare glas, zicând: „Dumnezeul lui Gheorghe, ajută-mi că Tu ești Dumnezeul Cel Atotputernic!”.

După ce s-a liniștit puțin gâlceava poporului, Dioclețian a poruncit să-i aducă înainte pe mucenic și fiind ca îndrăcit de mânia cea cumplită, a zis către sfântul: „Oare astfel de mulțumire ai dat, pentru mila mea către tine, necuratule om? Oare așa te-ai obișnuit a jertfi zeilor?”. Sfântul Gheorghe răspunse: „Așa m-am deprins a cinsti pe zeii tăi, o, împărate nebun. Rușinează-te dar de acum, de a-ți pune nădejdea ta spre niște zei ca aceștia, care nu pot să-și ajute nici lor și care nu rabdă nici venirea de față a robilor lui Hristos”.

Zicând acestea sfântul, iată a venit împărăteasa în mijloc, mărturisind cu îndrăzneală înaintea tuturor pe Hristos, Dumnezeul adevărat; apoi căzând la picioarele mucenicului, defăima nebunia tiranului, ocărind pe zei și blestemând pe cei ce se închină lor. Iar împăratul se uimea, văzând pe soția sa cu o îndrăzneală atât de mare slăvind pe Hristos, defăimând pe idoli și căzând la picioarele mucenicului. Apoi a zis către dânsa: „Ce-ți este, Alexandro, că lipindu-te de vrăjitorul și fermecătorul acesta, te lepezi de zei cu atâta nerușinare?”. Ea s-a întors de la dânsul, nedându-i nici un răspuns. Atunci Dioclețian, umplându-se de mai multă mânie, n-a mai făcut multă cercetare despre Gheorghe, nici despre împărăteasă, ci îndată a hotărât pedeapsă de moarte pentru amândoi, într-acest chip: „Gheorghe cel rău, care a mărturisit că este galileean și a hulit mult asupra zeilor și asupra mea, împreună cu Alexandra împărăteasa mea, care s-a amăgit de vrăjile lui și cu asemenea nebunie a ocărât pe zei, poruncesc să fie tăiați cu sabia”.

Atunci ostașii cei rânduiți pentru aceea, răpind pe mucenic legat, l-au dus afară din cetate, târând împreună cu dânsul și pe împărăteasa cea de bun neam, care, urmând cu osârdie, se ruga lui Dumnezeu în sine, mișcându-și buzele și privind adeseori spre cer. Apoi, ajungând la un loc oarecare, împărătesei i-au slăbit puterile și a cerut să șadă puțin. După aceea și-a întors capul spre zid și și-a dat duhul în mâinile Domnului. Văzând aceasta, Gheorghe, mucenicul lui Hristos, a preamărit pe Dumnezeu și mergea cu mare bucurie, rugându-se Domnului, ca și alergarea lui să se săvârșească cu bine. Apoi, când s-a apropiat de locul cel hotărât, unde era să fie tăiat și-a ridicat glasul și se ruga în acest chip:

„Bine ești cuvântat, Doamne, Dumnezeul meu, că n-ai veselit pe vrăjmașii mei, ci ai izbăvit sufletul meu ca pe o pasăre din cursă vânătorilor! Auzi-mă și acum, Stăpâne, și stai înaintea robului Tău în ceasul acesta de la sfârșit și izbăvește sufletul meu de meșteșugirile duhului celui din văzduh, al vrăjmașului celui mare și de duhurile cele necurate. Și să nu le socotești păcatul celor ce au greșit înaintea mea, în neputința lor, ci iertare și dragoste arată-le lor, ca și aceia, cunoscându-Te, să câștige parte din Împărăția Ta, împreună cu aleșii Tăi. Primește și sufletul meu, împreună cu cei ce bine Ți-au plăcut în veac, trecând cu vederea toate greșelile mele cele cu știință și cu neștiință. Adu-ți aminte, Stăpâne, de cei ce cheamă numele Tău Cel cu mare cuviință, că binecuvântat și preamărit ești în veci. Amin”.

Astfel rugându-se cu bucurie și-a plecat capul sub sabie. Și a fost tăiat în ziua de douăzeci și trei a lunii Aprilie, săvârșindu-și bine mărturisirea, împlinindu-și alergarea și păzind credința fără de prihană, pentru care a și luat cununa dreptății cea pregătită lui. Unele ca acestea sunt nevoințele cele mari ale viteazului ostaș Gheorghe. Unele ca acestea sunt biruințele lui asupra vrăjmașilor. Deci, în acest chip nevoindu-se, s-a învrednicit cununii celei nestricăcioase și veșnice. Cu ale cărui rugăciuni și noi să ne învrednicim în partea drepților și să stăm de-a dreapta sa, în ziua venirii a doua a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea în vecii vecilor. Amin.

Ev Ioan 15, 17 - 27; 16, 1 - 2

Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Aceasta vă poruncesc: Să vă iubiți unul pe altul. Dacă vă urăște pe voi lumea, să știți că M-a urât pe Mine mai înainte de voi. Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar, pentru că nu sunteți din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăște. Aduceți-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, și pe al vostru îl vor păzi. Iar toate acestea le vor face vouă din pricina numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel Care M-a trimis. Dacă n-aș fi venit și nu le-aș fi vorbit, păcat nu ar avea; dar acum n-au cuvânt de dezvinovățire pentru păcatul lor. Cel ce Mă urăște pe Mine urăște și pe Tatăl Meu. Dacă nu aș fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut, păcat nu ar avea; dar acum M-au și văzut și M-au urât, și pe Mine, și pe Tatăl Meu. Dar aceasta s-a făcut ca să se împlinească cuvântul cel scris în Legea lor: «M-au urât pe nedrept». Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine. Și voi mărturisiți, pentru că de la început sunteți cu Mine. Acestea vi le-am spus ca să nu vă poticniți în credința voastră. Vă vor scoate pe voi din sinagogi; dar vine ceasul când oricine vă va ucide pe voi va crede că aduce slujire lui Dumnezeu.

Ap Fapte 12, 1 - 11

În vremea aceea, regele Irod (Agripa) a pus mâna pe unii din Biserică, spre a-i pierde. Și a ucis cu sabia pe Iacov, fratele lui Ioan. Și, văzând că este pe placul iudeilor, când au venit zilele Azimelor, a mai luat și pe Petru, pe care și prinzându-l, l-a pus în temniță, dându-l la patru străji de câte patru ostași, ca să-l păzească, vrând să-l scoată la popor după Paști. Deci, Petru era păzit în temniță și se făcea necontenit rugăciune către Dumnezeu pentru el, de către Biserică. Dar când Irod urma să-l scoată afară, în noaptea aceea, Petru dormea între doi ostași, legat cu două lanțuri, iar înaintea ușii paznicii păzeau temnița. Și, iată, un înger al Domnului a venit deodată, iar în cameră a strălucit lumină. Și, lovind pe Petru în coastă, îngerul l-a deșteptat, zicând: Scoală-te degrabă! Și lanțurile i-au căzut de la mâini. Și a zis îngerul către el: Încinge-te și încalță-te cu sandalele! Și el a făcut așa. Și i-a zis lui: Pune haina pe tine și vino după mine. Și, ieșind, mergea după înger, dar nu știa că ceea ce s-a făcut prin înger este adevărat, ci i se părea că vede vedenie. Și, trecând de straja întâi și de a doua, au ajuns la poarta cea de fier care duce în cetate, și poarta s-a deschis singură. Și, ieșind, îngerul s-a depărtat de la el. Deci, Petru, venindu-și în sine, a zis: Acum știu cu adevărat că Domnul a trimis pe îngerul Său și m-a scos din mâna lui Irod și din toate câte aștepta poporul iudeilor.

Predică

În cultul Bisericii noastre, sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe ocupă un loc deosebit, prin faptul că ziua de 23 aprilie şi numele său sunt imprimate în calendarul bisericesc cu caractere roşii şi acest moment festiv se încadrează, de obicei, în perioada Penticostarului. El este unul dintre creştinii devotaţi învăţăturii şi învierii Mântuitorului Hristos, pentru care a primit moarte martirică în ziua de 23 aprilie în anul 303.

„...Purtătorule de biruinţă Mare Mucenice Gheorghe, roagă pe Hristos Dumnezeu să mân­tuiască sufletele noastre" (Troparul Sfântului).

Fraţi creştini,

Odată cu sosirea frumosului antotimp al primăverii, când natura înconjurătoare se trezeşte la viaţă, creştinii prăznuiesc cea mai mare sărbătoare a lor, numită în cântările bisericeşti „praznic al praznicelor", învierea Domnului, și care s-a dat spre moarte pentru păcatele noastre şi a înviat pentru îndreptarea noastră" (Romani IV, 25). În fiecare an, învierea Domnului ne aminteşte şi adevereşte triumful vieţii asupra morţii şi strică­ciunii, biruinţa luminii asupra întunericului şi izbânda binelui asu­pra răului. Ea constituie piatra de temelie a credinţei noastre în dumnezeirea Mântuitorului Hristos, Care, din dragoste neţărmuri­tă, şi-a dat viaţa Sa pentru a noastră izbăvire de sub stăpânirea morţii.

Realitatea Învierii Domnului a fost confirmată de Mântuitorul Hristos prin arătările Sale timp de 40 de zile înaintea Sfinţilor Apostoli, iar mai târziu, Sfântul Apostol Pavel pe drumul Damas­cului. Sfinţii Apostoli vor face cunoscut acest adevăr tuturor nea­murilor şi pentru apărarea lui îşi vor primejdui chiar viaţa lor pă­mântească. Exemplul lor va fi urmat de nenumăraţi creştini, între care se numără şi Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, a cărui sărbă­toare se încadrează în decorul primăverii naturale şi duhovniceşti.

Numele Marelui Mucenic Gheorghe, cât şi ale celorlalţi sfinţi sunt înscrise pe fiecare filă a calendarului bisericesc pentru a fi cin­stită în chip deosebit viaţa lor curată în spiritul dreptei învăţături. În general, cinstirea sfinţilor îşi are temeiuri fundamentale de credinţă în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie din care aflăm că ei sunt numiţi „prieteni ai lui Dumnezeu” (Ioan XV, 14) sau „casnici ai lui Dum­nezeu” (Efeseni II, 19) prin care Dumnezeu face minuni (Ieşire XIV, 16-31; IV Regi IV, 32-36; Matei X, l; Marcu III, 15-16 etc.).

Cea mai vie expresie a actului de cinstire a Sfinţilor este rugă­ciunea de la Proscomidie, când sunt scoase şi aşezate lângă agneţ miride pentru prooroci, apostoli, mucenici şi sfinţi. Prin venerarea lor, creştinii îşi îmbogăţesc viaţa lor religios-morală, sporesc în evlavie şi în urmarea credinţei celei adevărate. De aceea, Biserica Ortodoxă a împodobit cultul său cu cinstirea sfinţilor, întrucât prin aceasta se sporeşte şi se întăreşte nu numai credinţa şi evlavia creştinilor, ci şi adorarea lui Dumnezeu.

În cultul Bisericii noastre, sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe ocupă un loc deosebit, prin faptul că ziua de 23 aprilie şi numele său sunt imprimate în calendarul bisericesc cu caractere roşii şi acest moment festiv se încadrează, de obicei, în perioada Penticostarului. El este unul dintre creştinii devotaţi învăţăturii şi învierii Mântuitorului Hristos, pentru care a primit moarte martirică în ziua de 23 aprilie în anul 303.

Prin viaţa şi activitatea sa, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe s-a arătat ca un vas ales al lui Dumnezeu spre dovedirea adevărului şi slavei divine în momentul când idolatria încerca, după mai bine de trei secole de creştinism, să ţină lumea sub negura necunoştinţei şi să respingă lumina învăţăturii lui Hristos. Religia idolatră era încurajată chiar de împăratul Diocleţian, care a declanşat în mai multe rânduri valuri de persecuţie încheiate cu multe pierderi de vieţi creştine.

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe s-a născut în a doua jumătate a secolului al III-lea, în părţile Capadociei (sau la Beirut) din Asia Mică, dintr-o familie de creştini de neam ales şi cu o frumoasă sta­re socială. În sânul familiei, el a primit o creştere aleasă şi a fost îndrumat să îmbrăţişeze, ca şi tatăl său, cariera militară, în care s-a afirmat repede, ajungând tribun şi apoi comis în armata romană. El a ajuns omul de încredere al împăratului, care îl aprecia nu nu­mai pentru calităţile sale de mare strateg, ci şi pentru bogăţia cu­noştinţelor sale filozofice acumulate de prin locurile pe unde călă­torise cu armata romană. Ajuns în vârful piramidei militare roma­ne, el se impune printr-o aleasă comportare faţă de subalternii săi şi acest lucru confirmă educaţia sa creştină datorată mamei sale care, deşi a rămas văduvă de tânără, şi-a dat toată silinţa ca pe fiul său Gheorghe să-l educe în spiritul adevăratei credinţe.

Cuvântul Sfintei Scripturi sădit în inima Sfântului Gheorghe de mama sa a rodit prin bunătatea sa faţă de subalternii săi, care se minunau de faptul cum un tânăr de 30 de ani are o forţă spirituală deosebită, fără seamăn, în înalta societate romană, stăpânită de fe­lurite manifestări imorale. Dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni l-a determinat să iubească şi să cinstească pe cei ce i-au dat viaţă şi pe cei din jurul său, să se considere ca un frate al celor cinstiţi şi să urmeze calea vieţii virtuoase. Pe chipul său tânăr şi frumos se distingeau trăsăturile smereniei, seriozităţii şi compăti­mirii faţă de cei ce erau robiţi de închinarea la forţele naturii.

Cunoaşterea şi trăirea adevăratei învăţături creştine au contribuit la formarea şi păstrarea profilului religios-moral al Sfântului Gheorghe, care în faţa prigoanei contra creştinilor declanşată de Diocleţian se va alătura celor ce slujeau pe Hristos şi îşi dau viaţa pentru El. Conştiinţa sa sinceră de creştin îl îndeamnă să se opună planurilor împăratului roman de a nimici pe creştini şi a asigura în felul acesta triumful religiei idolatre. El declară deschis în faţa împăratului că este şi el unul din slujitorii lui Hristos. Indignat de mă­sura luată de împărat, Sfântul Gheorghe îndrăzneşte să-l înfrunte pe el şi pe slujitorii săi zicând: „până când, o, împărate, şi voi curteni, veţi face război contra creştinilor? Vouă se cade să faceţi pace în toată lumea, dar acum pentru ce iubiţi războiul şi vrajba şi vreţi să vărsaţi sânge sfânt şi drept?”. Cuvintele sale dojenitoare în­furie mai mult pe suveranul roman care nu se aştepta să fie mustrat chiar de unul dintre sfetnicii săi cei mai apropiaţi şi îndrăgiţi.

Văzând câtă nedreptate se face creştinilor, oameni paşnici şi supuşi autorităţii romane, Sfântul Gheorghe, fiind de-a dreapta împăratului, îi spune în public că şi el este din rândul celor ce slă­vesc pe Iisus Hristos. Din cauza acestei mărturisiri, el este închis, şi în închisoare i se aduc feluriţi înţelepţi necreştini care să-l de­termine să se lepede de credinţa în Iisus Hristos. Încercările lor au fost zadarnice, iar torturile la care a fost supus nu l-au clătinat, ci l-au întărit în credinţa lui, la care au aderat mulţi dintre cei ce ur­măreau chinurile sale. Printre cei ce asistau la înfiorătoarele chi­nuri suportate de Sfântul Gheorghe se afla şi soţia împăratului, Priscia, care s-a botezat, luând numele de Alexandra. Împreună cu ea s-a mai botezat şi fiica sa, Valeria.

Inumanele mijloace de tortură suportate de Sfântul Gheorghe în închisoare nu-l abat de la dreapta credinţă şi din nou este întem­niţat, în temniţă, el slăveşte şi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru purtarea Sa de grijă faţă de el, iar celor ce veneau la el atraşi de minunile pe care le săvârşea le vorbea despre adevăratul Creator şi Mântuitor al lumii. Statornicia sa în credinţă îl face să exclame în faţa mulţimii care aştepta ca el să aducă jertfa zeilor: „Cum o să servesc eu unui zeu care nici nu există, ci e plăsmuit de mintea omenească pentru interesele noastre materiale! Eu mă închin Ce­lui ce a slujit adevărului şi aduc jertfa inima mea pentru cinste şi dreptate...” Ca urmare a celor afirmate de el, împăratul l-a consi­derat drept hulitor al zeilor şi a poruncit să fie aruncat într-o groa­pă cu var clocotind, din care a ieşit nevătămat. Încercă­rile împăratului de a-l atrage la credinţa idolatră sunt zadarnice şi Sfântul Gheorghe îi răspunde cu multă seninătate şi fară teamă că el se pleacă numai Celui ce este împărat al inimilor şi sufletelor nevinovate. Că el este slujitorul lui Hristos şi nu al zeilor cărora lumea romană păgână le aduce jertfe ca să dea frâu liber patimilor şi instinctelor sale.

Refuzul Sfântului Gheorghe, care s-a declarat un slujitor con­vins până la moarte al lui Hristos, a declanşat o adâncă amărăciu­ne în sufletul împăratului, fiind astfel nevoit să-l declare ca o per­soană care necinsteşte pe zei şi se face vinovat de cea mai aspră pedeapsă, decapitarea. Aceeaşi pedeapsă va fi decretată şi pentru împărăteasa Alexandra. Înainte de a primi moartea martirică, Sfântul Gheorghe s-a rugat lui Dumnezeu. Mai înainte, Dumne­zeu i se arătase în vis, ca să nu se teamă de chinuri, ci să îndrăz­nească în faţa lor. După ce s-a rugat, şi-a plecat singur capul sub ascuţişul săbiei. Trupul său a fost aruncat în groapa comună a sclavilor, de unde mai târziu l-au luat creştinii şi l-au dus în oraşul Lida din Palestina şi aici va fi depus ulterior într-o Biserică nouă. Sfintele sale moaşte vor săvârşi multe minuni în rândul creştinilor care au cerut ajutorul său.

Prin viaţa sa scurtă, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe a dovedit multă râvnă şi dragoste pentru învăţătura lui Hristos, pe care a apărat-o şi mărturisit-o cu mult curaj în faţa celor care îl sileau să renunţe la credinţa creştină. Înaintea celor care îl forţau să nege religia creştină, tânărul mucenic Gheorghe nu se înclină şi dă dovadă de curaj. Aşa cum ne învaţă cântările închinate Sfân­tului Gheorghe, el s-a dovedit în faţa celor ce nu-i respectau liber­tatea de conştiinţă ca un purtător de biruinţă, ca un soare străluci­tor şi ca un mărgăritar de mult preţ. Cu puterea crucii fiind înar­mat, el a zdruncinat credinţa cea spinoasă a idolilor şi a sădit viţa dreptei credinţe. El este asemănat cu un „diamant al răbdării, aprins de dragostea pentru Hristos". Pe el creştinii îl roagă să mijlocească înaintea lui Dumnezeu pentru pacea lumii şi pentru mân­tuirea sufletelor lor. Prin trăirea sa curată, el şi-a adunat spicele faptelor bune şi a dovedit că este un lucrător iscusit în grădina Domnului, de aceea creştinii îl imploră în cererile lor ca să se roa­ge neîncetat lui Dumnezeu pentru a-i curăţi de păcate şi a revărsa peste ei mila Sa dumnezeiască. În ultimele clipe ale vieţii sale pă­mânteşti, rosteşte o mişcătoare rugăciune de laudă a lui Dumnezeu şi cere ca Cel atotputernic să ierte celor ce i-au făcut rău, iar cei ce vor chema numele său în ajutor să fie ajutaţi: „şi cei ce vor chema numele meu într-ajutor, dă-le lor cererea lor, că Tu eşti lăudat şi proslăvit în veci”. Pătruns de dragostea divină, el iartă şi cere îndurare pentru cei ce-l asupresc pe nedrept, şi atunci când este părăsit de puterea fizică şi se apropie de pragul morţii se roagă pentru pacea şi viaţa tuturor.

Se stinge din această viaţă „ca un mucenic nebiruit, ca un pur­tător de chinuri, ca un apărător al credinţei neînfruntat" (cântarea a 7-a). Ca să-şi salveze sufletul de la credinţa idolatră, Sfântul Gheorghe de bunăvoie primeşte cu mult curaj toate chinurile tru­pului. Curajul şi biruinţa sa asupra răului sunt exprimate simbolic în iconografie prin reprezentarea sa ca un ostaş tânăr, călare pe un cal, ţinând în mână o suliţă cu care ucide un balaur, tatăl minciu­nii şi al tuturor relelor. Reprezentarea sfântului sub această formă stă în legătură cu o veche istorisire, în care se spune că în părţile Libiei exista un lac în apropierea unei cetăţi. Locuitorii acelei ce­tăţi erau alarmaţi de faptul că mulţi din concitadinii lor piereau din cauza unui balaur care se afla în lacul acela şi-i atrăgea în adâncul apelor sale. De la acest necaz ei vor fi salvaţi de Sfântul Gheorghe care, înainte de a înfige cu putere suliţa sa în gâtlejul balaurului, s-a rugat lui Dumnezeu, Cel ce l-a ajutat şi astfel a ucis acest monstru ce sfâşiase mulţi oameni. Biruinţa Sfântului Gheor­ghe asupra balaurului a impresionat foarte mult pe locuitorii ace­lei cetăţi şi mulţi dintre ei s-au botezat.

Prin cuvânt şi faptă, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe a dat do­vadă de credinţă vie şi puternică, unită cu o trăire morală ireproşa­bilă pătrunsă de virtutea dragostei creştine. El a fost asuprit pe ne­drept şi fără milă de stăpânirea romană, care persecuta în mod pu­blic pe cei ce credeau în Iisus Hristos. În faţa celor cuprinşi de gân­duri potrivnice învăţăturii Sfintelor Evanghelii, Sfântul Gheorghe se arată vrednic „voievod al lui Hristos" (Acatistul Sfântului Gheorghe) şi el este înarmat doar „cu platoşa dreptăţii, pavăza credinţei, coiful mântuirii şi sabia Duhului" (Efeseni VI, 14-17). Din această cauză imnografii îl numesc „purtător de biruinţă" sau „dumneze­iesc viteaz", care cu îngerii dănţuieşte şi pe cei binecredincioşi îi apără şi îi sfinţeşte când aceştia îl cheamă în rugăciunile lor.

Creştinii ortodocşi, potrivit vechii rânduieli bisericeşti, cinstesc în mod deosebit, ca şi la ceilalţi sfinţi, ziua morţii Sfântului Ma­relui Mucenic Gheorghe, ca zi a naşterii sale la o nouă viaţă, feri­cită şi veşnică. Cunoscând viaţa sfântului, ei văd cu ochii credin­ţei modelul adevăratului creştin din secolul al IV-lea, aureolat de nimbul martiric şi pătruns de dragostea lui Hristos, de care nici moartea nu l-a despărţit. Chipul sfântului este pentru ei călăuză luminoasă spre cunoaşterea adevărului care este Hristos şi el le dă curaj în lupta împotriva patimilor şi tuturor relelor care duc la vrajbă între fraţi. El şi-a dat viaţa sa în nădejdea că toţi oamenii au dreptul să se bucure de viaţă ca dar al lui Dumnezeu oferit deo­potrivă tuturor ca să se pregătească pentru veşnicie. Evlavia deo­sebită a credincioşilor noştri faţă de Marele Mucenic Gheorghe se reflectă atât în purtarea numelui sfântului, cât şi în închinarea lă­caşurilor de cult. Faţă de acest mare purtător de biruinţă, domnito­rul moldovean Ştefan cel Mare şi-a arătat deosebita sa veneraţie prin faptul că mai mult de jumătate din cele 47 de Biserici zidite de el au hramul „Sfântul şi Marele Mucenic Gheorghe”. La aceas­tă adâncă şi felurită cinstire amintim şi obiceiul creştinilor noştri de a invoca numele său în diferite împrejurări, precum şi datina ca în ziua aceasta să-şi împodobească porţile cu crengi verzi, ca sim­bol al biruinţei vieţii asupra morţii sau al izbânzii primăverii asu­pra iernii.

În această zi sfântă, întreaga creştinătate ortodoxă cinsteşte pe Sfântul Gheorghe prin păstrarea credinţei sale pe care a mărturi­sit-o şi apărat-o cu preţul vieţii sale. După pilda Fiului lui Dumne­zeu care a pătimit din cauza fărădelegilor oamenilor, Sfântul Gheorghe a îndurat toate chinurile pentru ca duhul dreptăţii, li­bertăţii şi al păcii să domine relaţiile dintre oameni. Exemplul vieţii sale se cuvine împlinit de fiecare creştin prin săvârşirea faptelor bune, deoarece numai în felul acesta se face vrednic de aprecierea şi dragostea oamenilor şi a lui Dumnezeu. Asemenea sfântului martir, orice creştin trebuie să dovedească statornicie în credinţă şi îndelungă-răbdare în nevoi sau în necazuri, pentru a primi de la Hristos cununa biruinţei asupra păcatelor. Ca mesager al păcii, el se face pildă tuturor celor ce slujesc pe Dumnezeul păcii.

În semn de cinstire deosebită faţă de Sfântul Gheorghe, să adu­cem în locul florilor naturale, buchetul virtuţilor noastre, pentru a fi slujitori ai luminii şi ai vieţii celei adevărate. Oferind acest smerit dar purtătorului de chinuri şi de biruinţă, el nu va înceta niciodată să se roage pentru iertarea greşelilor noastre înaintea Mântuitorului Hristos şi noi vom prospera în viaţa duhovnicească. Să cerem din adâncul sufletelor noastre Sfântului Mare Mucenic Gheorghe să fie mereu rugător şi mijlocitor pentru noi înaintea lui Dumnezeu, izvorul vieţii şi al darurilor spirituale. Ca o stea pur­tătoare de lumină duhovnicească să ne călăuzească totdeauna spre toate lucrurile bineplăcute oamenilor şi lui Dumnezeu, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea în veci. Amin.

Sursa: Pr. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, (Glasul Bisericii nr. 3, 1988).

Sf Ap și Ev Marcu; 

Sfântul Evanghelist Marcu era de neam evreu, din seminția lui Levi, ucenic al Sfântului Apostol Petru și fiu iubit al aceluia întru Sfântul Duh, pe care îl pomenește în scrisoarea sa, zicând: „Vă sărută pe voi, aleasa Biserică din Babilon, și Marcu, fiul meu”.

Sfântul Evanghelist Marcu era de neam evreu, din seminția lui Levi, ucenic al Sfântului Apostol Petru și fiu iubit al aceluia întru Sfântul Duh, pe care îl pomenește în scrisoarea sa, zicând: „Vă sărută pe voi aleasa Biserică din Babilon și Marcu, fiul meu”. Iar fiu era nu după trup, ci după duh, născut prin bunavestire și prin baia Sfântului Botez. Sfântul Marcu a fost numărat în ceata sfinților șaptezeci de apostoli ai lui Hristos, mai întâi cu Sfântul Petru, de care a fost pus și episcop. Ei au călătorit împreună până la Roma, unde a scris Sfânta Evanghelie după rugămintea credincioșilor, pentru că îi rugaseră cei din Roma, care deja crezuseră în Hristos prin Sfântul Pavel, ca să n-o lase nescrisă, așa cum i-a spus Sfântul Petru prin cuvinte.

Deci plecându-se la rugămintea lor, a scris petrecerea lui Hristos pe pământ cu oamenii, dar mai întâi, singur a arătat-o lui Petru. Iar el, văzând-o și citind-o, a încredințat că este adevă-rată și a poruncit tuturor s-o citească și să creadă toate cele scrise într-însa. După aceea a fost trimis Sfântul Marcu de către Sfântul Apostol Petru, mai întâi la Acvileea pentru propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, după aceea în Egipt, unde întâi a fost episcop în Alexandria și binevestitor al lui Hristos. Apoi toate părțile acelea ca Livia și Pentapoli, fiind în întunericul îndrăcirii idolești, le-a luminat cu lumina - sfintei credințe și le-a adus la Hristos. Și pretutindeni făcând minuni, a împodobit Biserica lui Hristos prin punerea mâinilor pe capul episcopilor și a celorlalți clerici; apoi a învățat pe mulți oameni o viață atât de îmbunătățită, încât și necredincioșii se minunau foarte mult și-l lăudau.

Pentru că povestește Eusebiu, episcopul Cezareei Palestinei, asemenea și Nechifor Xantopol, amândoi scriitori vrednici de credință ai istoriei bisericești, că slăvitul între evrei cu înțelepciunea, adică Filon, care se cunoscuse cu Sfântul Petru în Roma, a fost înștiințat despre creștinii cei ce au fost în Alexandria și în tot Egiptul, de către Sfântul Marcu. Apoi scriind multe cuvinte de laudă, între care și aceasta: „Unii ca aceștia – adică creștinii – bogățiile cele vremelnice și toate averile lor își lasă și nimic dintr-ale lor nu voiesc să aibă pe pământ. Și ori în ce loc sunt, ei au deosebite și cinstite case de rugăciune, în care cu cucernicie și cu curăție își săvârșesc tainele lor. Nici un lucru lumesc nu fac în acelea, decât numai prooroceștile citiri acolo se ascultă și cu cântare, după al lor obicei, slăvesc pe Dumnezeu. Unii dintre dânșii ies de prin cetăți și lepădând toate grijile cele lumești petrec în câmpii, în grădini și în pustie, ferindu-se de petrecerea cu toți oamenii, știind că însoțirea cu cei ce nu se potrivesc cu viața, este împiedicare spre fapta bună.

Apoi înfrânarea și omorârea trupului le au ca o temelie, pe care celelalte lucruri bune le zidesc. Nici unul dintre dânșii nu mănâncă, nici nu bea până seara, iar alții până a patra zi nu gustă nimic; alții în tâlcuirile și înțelegerile Scripturii fiind mai iscusiți și cu acea duhovnicească hrană a gândirii de Dumnezeu din dumnezeiasca Scriptură, neputând a se sătura, nu-și aduc aminte până la a șasea zi de hrana cea trupească. Vin nicidecum nu beau, nici nu mănâncă carne și nimic din cele mișcătoare, ci numai pâine și apă, sare și isop. Acestea erau la dânșii desfătările.

Sunt între dânșii și din partea femeiască, care s-au deprins cu o viață ca aceasta, între care multe au îmbătrânit în feciorie, păzind întregimea trupului curat, nu de silă, ci cu bunăvoie și cucernicie. Și în înțelepciunea aceea păzindu-se, nu numai inimile, ci și trupurile își sfințesc, socotind că nu le este lor lucrul cuviincios, ca vasul primit spre sălășluirea înțelepciunii, să slujească îndulcirii patimilor. Și acei care doresc sămânța Cuvântului lui Dumnezeu și patul cel neîntinat și fără de moarte, din care se naște rodul cel ce niciodată nu moare, luând tâlcuirea Sfintei Scripturi de la cei mai bătrâni ai lor, caută în ea duhovnicească înțelegere și tainele cele ascunse, socotind că Scriptură este ca un trup văzut, iar priceperea ca un suflet nevăzut. De dimineață se scoală la doxologia lui Dumnezeu și la rugăciune, la cântare și la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, fiind îndeosebi femeile; iar alții câte șapte săptămâni petrec în post desăvârșit. Această zi este la dânșii în mare cinste, celelalte praznice ale lor mai înainte gătindu-le, se odihnesc. Preoții și diaconii săvârșesc dumnezeiasca slujbă, iar peste toți aceia este mai întâi șezător un episcop”. Acestea le scrie Filon evreul, despre ucenicii Sfântului Evanghelist Marcu și despre sfintele obiceiuri ale Bisericii lui Dumnezeu, care a fost mai întâi întru Duhul Sfânt și în preda-niile apostolești. Astfel Sfântul Marcu, prin ostenelile sale cele cu multe dureri a lucrat via lui Hristos în părțile Egiptului, având scaunul său în Alexandria, unde s-a și sfârșit prin pătimire.

Iar pentru pătimirea Sfântului Evanghelist Marcu, Sfântul Simeon Metafrast scrie așa: „În acea vreme, când Sfinții Apostoli s-au împărțit prin toată lumea, Sfântul Marcu, prin dumnezeiasca voie, a mers în părțile Egiptului. Însă l-au primit pe el ca pe un evanghelist și păzitor al dumnezeieștilor canoane ale Sfintei Apostoleștii Biserici. Sfântul Marcu mai întâi a propovăduit Evanghelia Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos în tot pământul Egiptului, în Livia, Marmarichia, Amonichia și în Pentapoli. Pentru că toți cei din părțile acelea au fost netăiați împrejur, împietriți la inimă și închinători la idoli, plini de toate necurățiile și slujitori ai duhurilor celor necurate; pentru că prin toate cetățile, satele și la răspântii zideau capiști, idoli și fermecătorii și toată puterea drăcească era în ei. Dar Domnul nostru Iisus Hristos, prin venirea Sa a stricat și a pierdut puterea lor. Deci, dumnezeiescul evanghelist Marcu, fiind în Cirene, cetatea Pentapoliei, propovăduia cereasca învățătură a lui Hristos și făcea minuni mari într-însa. Că pe cei bolnavi îi tămăduia, pe cei leproși îi curăța și duhurile cele necurate și cumplite le îngrozea prin cuvântul dumnezeiesc. Și mulți cu acea apostolească propovăduire și facere de minuni, luminându-se, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos și pe idoli împreună cu capiștile le-au lepădat și sfărâmat și s-au botezat în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”.

Acolo întâi i s-a poruncit lui prin Duhul Sfânt, să se ducă în Alexandria Farului și să semene acolo sămânța cea bună a Cuvântului lui Dumnezeu. Alexandria Farului s-a numit astfel, pentru că era o cetățuie mică ce se numea Faros, în care pe un stâlp foarte înalt se aprindea în toate nopțile foc, pentru cei ce călătoreau pe mare cu corăbiile, cărora acel foc le strălucea ca o rază, arătându-le calea spre liman.

Deci, Sfântul Evanghelist Marcu, ca un viteaz nevoitor, cu osârdie se sârguia să meargă ca spre nevoință acolo și, sărutând pe frați, le-a zis lor: „Domnul meu mi-a spus, să mă duc în cetatea Alexandria”. Atunci frații lui l-au petrecut până la corabie și mâncând cu dânsul pâine, s-au despărțit de el, zicând: „Domnul nostru Iisus Hristos să-ți rânduiască cale bună”. Plecând de acolo Sfântul Marcu, a doua zi a sosit la Alexandria și ieșind din corabie, a mers la un loc anume ce se numea Mendion și, intrând prin porțile cetății, i s-a stricat papucul. Văzând aceasta, apostolul, a zis în sine: „Cu adevărat, bună îmi este mie calea aceasta!”. Apoi, văzând pe cizmar dregând încălțăminte veche, i-a dat papucul său, iar cizmarul, cosându-i papucul, din întâmplare și-a străpuns mâna stângă cu unealta sa și a chemat pe Dumnezeu în ajutor, precum este obiceiul la unele întâmplări ca acestea. Apostolul, auzind numele lui Dumnezeu, s-a bucurat cu duhul și a zis în sine: „Bună a făcut Domnul calea mea!”. Și era dureroasă rană de la mina cizmarului și mulțime de sânge curgea. Iar Sfântul Marcu a scuipat pe pământ și, făcând tină din scuipat, i-a uns rana, zicând: „În numele lui Iisus Hristos, Cel ce este în veci, fii sănătos!”. Și îndată i s-a tămăduit rana și i s-a însănătoșit mâna.

Cizmarul, văzând o putere ca aceea a acelui bărbat, cum și curăță și îmbunătățita lui viață, care se cunoștea din privire, a zis către dânsul: „Rogu-te omule al lui Dumnezeu, vino în casa mea și rămâi o zi la mine, robul tău, ca împreună să mâncăm pâine, deoarece ai făcut acum cu mine milă”. Iar apostolul, bucurându-se, a zis: „Domnul să-ți dea pâinea vieții celei cerești”. Apoi luând omul pe Apostol, l-a dus în casa sa, veselindu-se.

Intrând Sfântul Marcu în casa lui, i-a zis: „Binecuvântarea Domnului să fie aici. Să ne rugăm lui Dumnezeu, fraților”. După rugăciune au stat să mănânce, vorbindu-și cu dragoste; iar cizmarul a zis către sfânt: „Părinte, cine ești tu și de unde este în ține cuvântul acesta atât de puternic?” Răspuns-a Sfântul Marcu: „Eu sunt rob al Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Ți-L voi arăta pe El ție”. Zis-a omul: „Aș fi voit să văd chiar eu pe acel Fiu al lui Dumnezeu”. Și Sfântul Apostol a început a-i binevesti Evanghelia lui Iisus Hristos și a-i arăta din proroci cele ce s-au grăit despre Domnul nostru mai înainte. Zis-a omul: „Eu, Scriptura cea arătată de tine niciodată n-am auzit-o, ci am citit Iliada și Odiseea și câte le socotesc egiptenii”. Deci, Sfântul Marcu Îl propovăduia pe Hristos, și îi arăta lui că înțelepciunea lumii acesteia este nebunie la Dumnezeu. Și a crezut omul cuvintele Sfântului Marcu, văzând semnele și minunile lui și s-a botezat el și toată casa lui, și o mulțime de locuitori din acel loc, iar numele omului aceluia era Anania. Iar după ce a crezut și din zi în zi s-a înmulțit numărul credincioșilor, au auzit oamenii cei mai mari din cetate, că un oarecare galileean a venit la dânșii, și hulește zeii lor și oprește a li se aduce jertfe. Deci, căutau să-l ucidă pe el și-l pândeau să-l prindă.

Sfântul Marcu auzind de sfatul lor, a pus credincioșilor episcop pe Anania și trei preoți: Maleon, Sabin și Kerdon; cum și alți șapte diaconi și pe alți unsprezece clerici pentru slujbă bisericească. Apoi a plecat de acolo la Pentapoli și a petrecut doi ani, unde a întărit pe frații cei ce erau acolo, punându-le în cetățile cele de primprejur episcopi, preoți și clerici și iarăși s-a întors în Alexandria. Aici a aflat pe frații cei ce se înmulțiseră cu darul și în credința Domnului, care și biserică și-au zidit acolo lângă mare, la un loc ce se numea Vucol sau hrănitor de dobitoace. Apoi s-a bucurat foarte mult de aceasta și, plecându-și genunchii, a preamărit pe Dumnezeu, petrecând în acea biserică vreme îndelungată. Iar creștinii s-au înmulțit, batjocorind pe elini, și pe idolii lor îi ocărau.

Înștiințându-se elinii, stăpânitori ai cetății, că Sfântul Marcu a venit în cetatea lor, s-au umplut de pizmă și zavistie, deoarece auzeau despre el că face minuni multe; căci pe bolnavi îi tămăduia, surzilor le dădea auzire și orbilor vedere. Deci îl căutau pe el și negăsindu-l, scrâșneau din dinți și strigau cu mânie în capiștele lor cele necurate și la jertfele lor cele idolești, zicând: „Multă nevoie ne face vrăjitorul și fermecătorul acela!”. Apoi s-a apropiat Prealuminatul praznic al Paștilor și, sosind ziua Duminicii Învierii lui Hristos, în douăzeci și patru ale lunii aprilie, în care și la elini se săvârșea necurata prăznuire a lui Serapid, necuratul lor zeu, Sfântul Evanghelist Marcu tocmai săvârșea în biserică dumnezeiască slujbă. O vreme ca aceea nimerind-o necurații, au năvălit fără de veste cu puterea lor asupra bisericii și prinzind pe sfânt, i-au pus o funie de grumazul lui și-l târau, zicând: „Să ducem pe boul acesta la locul boilor!”. Iar Sfântul Marcu mulțumea lui Hristos Mântuitorul, zicând: „Mulțumesc Ție, Doamne Iisuse Hristoase, că m-ai învrednicit să pătimesc acestea pentru numele Tău!”. Și fiind târât sfântul pe pământ și pe pietre ascuțite, i se rănea trupul de ascuțișul pietrelor, roșindu-se acel drum de sângele lui.

După ce a înserat, necurații elini au aruncat pe Sfântul Apostol Marcu în temniță, până ce se vor sfătui cu ce fel de moarte îl vor pierde. Dar la miezul nopții, ușile fiind încuiate și străjerii dormind înaintea ușilor, s-a făcut cutremur mare, căci îngerul Domnului, pogorându-se din cer, s-a atins de apostol, zicându-i: „Robule al lui Dumnezeu, Marcu, căpetenia sfinților celor din Egipt; iată numele tău este scris în cartea vieții din cer și ești numărat cu Sfinții Apostoli. Pomenirea ta nu va fi uitată în veci, vei fi împreună dănțuitor cu puterile cele de sus, arhanghelii vor primi la cer duhul tău și moaștele tale pe pământ vor fi păzite!”.

Văzând această vedenie, Sfântul Marcu și-a întins mâinile sale în sus zicând: „Mulțumesc Ție, Doamne al meu, Iisuse Hristoase, că nu m-ai lăsat pe mine, ci cu sfinții Tăi m-ai rânduit! Rogu-mă Ție, Stăpâne, primește cu pace sufletul meu și nu mă lipsi de darul Tău”. Acestea zicându-le, Domnul nostru Iisus Hristos a venit la dânsul în chipul acela, când era cu ucenicii Săi, mai înainte de cruce și de îngropare, și a zis către dânsul: „Pace ție, Evanghelistul Meu!”. Iar Sfântul Marcu a răspuns, zicând: „Pace și Ție, Doamne al meu, Iisuse Hristoase!”. Și s-a dus de la dânsul Domnul. Iar după ce s-a făcut ziuă, au mers la temniță o mulțime de cetățeni și scoțând pe sfânt afară, i-au pus iarăși funia de grumajii lui și iarăși îl târau peste pietre ascuțite, zicând: „Să tragem boul la ocolul boilor!”. Iar Sfântul Marcu mulțumea lui Dumnezeu și se ruga zicând: „În mâinile Tale, Doamne, îmi dau duhul meu!”.

Acestea zicând, și-a dat duhul său lui Dumnezeu, iar mulțimea necuraților elini, vrând să ardă trupul sfântului, au făcut foc în locul acela, care, după aceea, s-a numit îngeresc. Apoi îndată, cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, s-a văzut o negură întunecoasă, pentru că soarele și-a ascuns razele sale și s-a făcut tunet înfricoșător, a căzut cutremur mare și ploaie cumplită, până seara, iar poporul a fugit de frică, lăsând trupul sfântului. Focul s-a stins de ploaie, iar de cutremur au căzut multe ziduri și au ucis pe mulți. Atunci, unii din elini au îndrăznit a zice: „Fericitul zeu Serapid, în ziua să a făcut toate aceste lucruri înfricoșătoare”. Iar oamenii cei binecredincioși mergând, au îngrijit trupul sfântului și l-au dus la locul unde își făcea rugăciunile sale și cântările de psalmi. Apoi l-au pus cu cinste în partea de răsărit, în mormânt de piatră și săvârșeau pomenirea lui cu cucernicie, cinstind pe cel dintâi sfânt al Alexandriei, nimic mai cinstit și mai scump având decât sfintele lui moaște.

Sfântul Evanghelist Marcu, mucenicul lui Hristos, s-a sfârșit în Alexandria Egiptului, în douăzeci și cinci de zile ale lunii aprilie, stăpânind Nero în Roma, iar peste noi împărățind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine cinstea, slava și stăpânirea, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci. Amin.

+) Sf Cuv Vasile de la Poiana Mărului

Sfântul Vasile a fost preocupat de modul cum poate avea cineva o viață duhovnicească înaltă, iar rodul acestor căutări a fost concentrat în scrierile pe care le-a lăsat.

Sfântul Vasile s-a născut în Rusia în anul 1692. A fost atras de tânăr de viața monahală și în căutarea unor călugări cu viață îmbunătățită a petrecut în sihăstriile din Rusia, Ucraina și Țările române. Venit în Țara Româneacă în contextul tulburărilor prin care treceau creștinii ortodocși din Ucraina după Unirea de la Brest Litovsk, Sfântul Vasile s-a așezat la mănăstirea Dălhăuți de lângă Focșani, unde a rămas timp de 20 de ani. În anul 1730 s-a retras cu câțiva ucenici în Munții Buzăului, la Mănăstirea Poiana Mărului. Au căutat sfatul său numeroși călugări și credincioși din ținuturile Buzăului și Vrancei și de dincolo de hotarele acestora. În anul 1750, aflat în pelerinaj la Muntele Athos starețul Vasile a tuns în monahism pe monahul Platon, viitorul stareț Paisie Velicicovshi, care petrecuse o vreme (1742-1746) în așezămintele monahale muntenești Dălhăuți, Trăisteni și Cârnul. Sfântul Vasile a fost preocupat de modul cum poate avea cineva o viață duhovnicească înaltă, iar rodul acestor căutări a fost concentrat în scrierile pe care le-a lăsat. Amintim dintre lucrările sale originale, scrise în slavona bisericească, următoarele: Cuvânt înainte sau Înainte călătorie la cartea lui Grigorie Sinaitul, Înainte cuvântare spre capetele fericitului Filotei Sinaitul, Cuvânt înainte la cartea Cuviosului Nil de la Sorsca, Închipuire cum să cade nouă celor ce suntem pătimaşi, şi călcăm poruncile, să ne îndreptăm prin pocăinţă şi să ne învăţăm lucrării cei cu mintea vieţuind întru supunere, Întrebătoare răspunsuri adunate din Sfânta Scriptură pentru depărtarea de bucatele cele oprite făgăduinței călugărești cei de bună voie.

La 25 aprilie 1767, starețul Vasile de la Poiana Mărului a trecut la cele veșnice, fără a se cunoaște astăzi unde se odihnesc rămășițele sale pământești. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința din 4-5 martie 2003, a hotărât canonizarea sa, cu data de prăznuire la 25 aprilie.

Din învățăturile Sfântul Vasile:

Despre post:

„Pentru că întâia pricină a sfântului post este înfrânarea cărnii și domolirea oricărei mișcări iraționale, lucru de mare trebuință și folos monahilor.

A doua este că prin el sufletul e dispus să fie ușor spre rugăciune și spre rugăciunea cerească.

A treia este că prin el slujim lui Dumnezeu și postirea este bună cinstire a Lui.

A patra este că el este o satisfacere a lui Dumnezeu și o întoarcere spre milă a mâniei Sale celei drepte.

A cincea este că prin el cerem de la Dumnezeu bunuri veșnice și vremelnice și celelalte. Precum zice și dumnezeiescul Gură de Aur:

„Postește ca să nu păcătuiești;  postește, dacă ai păcătuit, postește, ca să primești; postește ca să nu pierzi ce ai primit.”

Postul se împarte în patru forme: post duhovnicesc, post din obișnuiță, post natural și post bisericesc – afară de faptul că monahii sunt datori întotdeauna să se abțină de la mâncarea de carne:

Post duhovnicesc este depărtarea de păcate.

Post din obișnuiță e mâncarea cu măsură.

Post natural este a nu mânca și a nu bea nimic pentru o vreme după exemplul ninivitenilor (Iona 3,7).

Iar post bisericesc este înfrânarea de la carne după legea și canoanele bisericești. Acest post suntem datori să-l postească și oamenii din lume de patru ori pe an și în fiecare miercuri și vineri, iar în evlavie și în fiecare luni, deopotrivă cu monahii.”

Despre citirea Sfintei Scripturi: „de nu vei fi om, te vei face om, fiindcă citirea Scripturilor e o vindecare măiestrită și mântuitoare”

„Așa cum ne învață marele învățător Pavel când scrie lui Timotei zicând: „Din copilărie știi Sfânta Scriptură, care poate să te înțelepțească” (II Tim. 3,15), Sfânta Scriptură nu te va lăsa să pățești ce au pățit mulți. Aceasta întrucât cine știe Sfânta Scriptură cum trebuie să o știe acela nu se poticnește de nici unele din cele ce i se fac, ci le îngăduie pe toate: pe unele lăsându-le în credință pe seama proniei neajunse a lui Dumnezeu, iar altora știindu-le rațiunile și aflându-le învățăturile din Scripturi. Că toată Scriptura, zice (Apostolul Pavel), este spre îndreptare” (II Tim. 3,16): de va trebui să deprindem ceva și ce se cade a înțelege, de acolo vom ști să deprindem; de vom voi să mustrăm cele cu înșelare, și pe acestea tot de acolo (le vom deprinde); și de vom voi să ne îndreptăm sau să ne înțelepțim, tot de acolo (ne vom deprinde). De aceea Scriptura a fost o mângâiere, ca tot omul să poată să fie desăvârșit pentru Dumnezeu, și fără ea nu e cu putință cuiva să fie desăvârșit. Fiindcă atunci când a fost chemat să-l trimită pe Lazăr, Avraam a refuzat zicând: „Au pe Moise și pe profeți. dacă nu-i vor asculta pe ei, nu vor crede nici dacă va învia cineva din morți” (Lc 16,31). Iar acestea arată că Hristos vrea ce Scripturii să i se dea o mai mare crezare decât dacă s-ar scula cineva din morți și ar vorbi.

Așadar ia aminte la citirea Scripturii și, de nu vei fi om, te vei face om, fiindcă citirea Scripturilor e o vindecare măiestrită și mântuitoare. Căci văzând Dumnezeu sârguința eunucului, a primit silința lui și i-a trimis îndată învățător pe Filip, deși învățător nu i-a fost Filip, ci Duhul Care l-a  adus pe acesta (FA 8, 26 ș.u.). să nu fim fără grijă pentru mântuirea noastră, iubiților, pentru că toate acestea pentru noi s-au scris, spre învățătura noastră, a celor care a ajuns sfârșitul veacurilor. Pentru că o mare întărire este a nu greși înțelegerea Scripturilor și o mare surpare și o prăpastie adâncă e neînțelegerea Sripturilor.”