3. /1 MAI 2022 - RELIGIE ORTODOXĂ
Sf Proroc Ieremia;
Sf Cuv Mc Eftimie, Ignatie și Acachie;
Duminica a 2-a după Paști - a Sf Ap Toma
Sf Proroc Ieremia
Sfântul Ieremia a mai prorocit și despre pătimirile Domnului și Mântuitorului nostru Hristos, zicând astfel: Veniți și să băgăm lemn în pâinea lui și să-l pierdem pe el din pământul celor vii și numele lui să nu se mai pomenească.
Sfântul Proroc Ieremia a fost din Anatot, cetatea preoților, în partea lui Veniamin, cetate departe de Ierusalim ca la trei mile, născut după tată, Helchie, mai marele preot. El a fost ales și sfințit proroc din pântecele maicii sale, precum Însuși Domnul i-a prezis despre aceasta: Mai înainte de a te zămisli în pântece te-am cunoscut și mai înainte de a ieși tu din coapse te-am sfințit și te-am pus proroc între neamuri.
Sfântul Ieremia, după mărturia Sfântului Ignatie, purtătorul de Dumnezeu, a fost feciorelnic în toată vremea vieții sale și trimis de Dumnezeu preot, învățător și proroc. El a început a proroci din vârstă copilărească, precum este arătat în capitolul întîi al cărții lui, unde zice către Dumnezeu: Stăpâne Doamne, iată, nu știu să grăiesc, căci eu sunt prunc. Iar Domnul, dând prunciei lui înțelegerea bărbatului celui desăvârșit, a zis către dânsul: Nu zice că prunc sunt eu, căci către toți la care te voi trimite vei merge și vei grăi toate câte voi porunci ție. Nu te teme de fața lor, căci Eu sunt cu tine ca să te izbăvesc.
Acestea zicându-i Domnul, a atins cu mâna Sa gura lui Ieremia și a zis: Iată, am dat cuvintele Mele în gura ta. Iată, te-am pus astăzi peste neamuri, peste împărați, ca să dezrădăcinezi, să strici, să risipești și să biciuiești păcatele cele de moarte și fărădelegile poporului, și iarăși să zidești și să propovăduiești pocăința și întoarcerea spre viață. Acest cuvânt al Domnului către Ieremia a fost în zilele lui Iosie, împăratul Iudeii, în anul al 13-lea al împărăției lui. Pe vremea aceea Sfântul Ieremia era de 15 ani, și într-un copil atât de tânăr a început darul lui Dumnezeu a lucra lucruri mari.
Într-acele vremuri, poporul iudeu, deși slujea Dumnezeului Celui adevărat, Care l-a scos din Egipt, însă nu-I slujeau cu adevărat. Ci, răzvrătindu-se de neamurile cu care se amestecaseră și cu ale căror obiceiuri se deprinseseră, cea mai mare parte din ei slujeau și urâciunii idolești. Și erau idoli stătători nu numai în jurul Ierusalimului, pe dealuri și prin văi, ci chiar și în Ierusalim, lângă biserica Domnului cea zidită de Solomon, cărora le aduceau jertfe ca și lui Dumnezeu Cel adevărat.
Deci, mâniindu-se Domnul asupra acelui popor, îi gătea lui grabnică risipire și pierdere, lucru pe care l-a arătat lui Ieremia prin toiagul cel de nuc și prin căldarea care ardea dedesubt. Pentru că toiagul cel de nuc, însemna grabnica pedeapsă a lui Dumnezeu, că nu va întârzia Răsplătitorul cel drept a certa cu toiag fărăde-legile și nedreptățile lor cu bătăi; iar căldarea care ardea dedesubt, însemna că cetatea Ierusalimului se va umple de sînge și va fierbe cu tulburare, pierzându-se cu sabie și cu foc de vrăjmașii care erau să năvălească asupra ei.
Domnul poruncea lui Ieremia, prorocul Său, să vestească poporului mânia lui Dumnezeu care venea asupra lor și să-i sfătuiască spre pocăință. Deci, Sfîntul Ieremia a prorocit în zilele împăratului Iosie, precum s-a zis, și în zilele lui Ioahaz, fiul lui, și în zilele lui Sedechie, care a fost frate al lui Ioahaz și al lui Ioachim și fiu al lui Iosie. Și a pătimit prorocul lui Dumnezeu multe de la oamenii săi care nu credeau cuvintelor lui; pentru că le spunea certările cele groaznice ale Domnului Savaot și le propovăduia cuvintele lui Dumnezeu, stând în curtea bisericii. Și, fiind dus înaintea împăratului și a boierilor, le zicea tuturor cu îndrăzneală că de nu se vor pocăi și nu se vor întoarce de la închinarea idolească, degrabă îi vor ajunge toate relele, care vor năvăli din părțile cele de la miazănoapte, rele care vor ajunge pe toți cei ce locuiesc în pământul Iudeei.
Pentru aceasta zice Domnul: Chema-voi toate împărățiile pământului de la miazănoapte și vor veni și-și vor pune fiecare scaunul lor înaintea porții Ierusalimului, peste toate zidirile din împrejurul lui și peste toate cetățile Iudeei. Aceia vor fi judecători și muncitori ai iudeilor. Iar aceasta, pentru aceea le voi trimite asupra lor, de vreme ce M-au părăsit pe Mine și au jertfit zeilor celor străini și s-au închinat lucrurilor mâinilor lor. Ascultați cuvântul Domnului, casa lui Iacov și toate semințiile lui Israel. Acestea zice Domnul: „Ce fel de greșeală au aflat părinții voștri în Mine, că s-au depărtat de Mine și au umblat în urmele celor deșarte și s-au făcut deșerți? Căci Eu, voi aduce rele și mare sfărâmare de la miazănoapte. În ziua aceea va pieri inima împăratului și inimile domnilor, preoții se vor spăimânta și prorocii se vor minuna”. Acestea și alte multe cuvinte prorocești le grăia către popoare Sfîntul Ieremia, care sunt scrise pe larg în cartea prorociei lui, și s-au împlinit toate cele grăite.
Iar începutul durerilor și al primejdiilor Ierusalimului a fost pe vremea împărăției lui Iosie, într-acest fel: S-a sculat Faraon Nehao, împăratul Egiptului, asupra împăratului Asiriei de la râul Eufratului. Iar de vreme ce calea lui era pe lângă hotarele iudeilor, Iosie, împăratul Iudeei, adunându-și oștile sale, a ieșit împotriva lui Nehao, împăratul Egiptului. Însă Nehao a trimis la dânsul solii săi, zicând: „Ce-mi este mie și ție împărate al Iudeei? Nu mă duc să mă ostășesc împotriva ta, ci împotriva altuia, asupra căruia mi-a poruncit Dumnezeu să merg cu sârguință; iar tu încetează de a face împiedicare poruncii lui Dumnezeu, Cel ce este cu mine, ca să nu te ucidă și pe tine”. Dar Iosie, neascultând pe Nehao, a tăbărât asupra lui și, făcând război în câmpul Maghedonului, care este în partea lui Manase, Iosie a fost rănit de săgetătorii lui Nehao. Fiind dus în Ierusalim a murit, și l-au îngropat în mormântul părinților săi și a plâns după Iosie tot Ierusalimul cu tânguire mare, pentru că era împărat foarte bun și cinstitor de Dumnezeu.
Deci, Nehao, împăratul Egiptului, biruind puterea lui Iosie împăratul Iudeii, s-a dus asupra asirienilor. Iar în Ierusalim poporul a adus la împărăție pe Ioahaz, fiul cel mai mic al lui Iosie. Și a împărățit el numai trei luni, cât a zăbovit Nehao Egipteanul la război contra asirienilor. Deoarece, întorcându-se Nehao cu biruință, a luat în stăpânirea sa cetatea Ierusalimului și tot pământul iudeilor și al lui Israel; și a îndepărtat de la împărăția Iudeei pe Ioahaz, pe care îl alesese poporul. Iar în locul lui a pus împărat pe fratele cel mai mare al lui Ioahaz, cu numele Eliachim, schimbându-i numele în Ioachim. Pentru că era obiceiul împăraților biruitori, de a schimba numele împăratului celui biruit și supus. Și a pus Nehao dajdie asupra pămîntului iudeu și al lui Israel, o sută talanți de argint și o sută talanți de aur; iar pe Ioahaz cel depărtat de la împărăție, l-a ferecat în obezi și l-a dus în Egipt, unde a și murit. Și astfel, seminția lui Avraam, poporul cel liber și împărăția cea vestită a Iudeei, a început a robi altui împărat și a se împuțina de mînă tirănească, pentru păcatele cu care a mâniat și a amărât pe Dumnezeu Cel preaînalt și nu s-a pocăit prin cuvintele cele prorocești.
La începutul împărăției lui Ioachim, fiul lui Iosie, a fost cuvântul acesta de la Domnul către Ieremia: Stai în curtea casei Domnului și propovăduiește tuturor iudeilor care intră să se închine în casa Domnului, toate cuvintele care ți-am poruncit să le propo-văduiești lor și să nu tăgăduiești cuvântul. Așa zice Domnul: De nu Mă veți asculta pe Mine și nu veți umbla în legile Mele care le-am dat înaintea feței voastre, în ascultarea cuvintelor slugilor mele, prorocilor pe care îi trimit la voi de dimineață, voi da casa aceasta ca Silom, cel pustiit pentru fărădelegile silomitenilor, și cetatea aceasta o voi da în blestemul tuturor limbilor cele de pe tot pământul.
Niște cuvinte ca acestea, care se grăiau din gura lui Dumnezeu prin Prorocul Ieremia, auzindu-le preoții și prorocii cei mincinoși și tot poporul, s-au umplut de mânie și, prinzând pe Ieremia, strigau: „Cu moarte să moară cel ce prorocește unele ca acestea!”. Auzind boierii iudeilor cuvintele acestea, s-au suit din casa împăratului în Casa Domnului. Și au șezut înaintea ușilor porții celei noi a Casei Domnului. Și au zis preoții și prorocii cei mincinoși către boieri și către tot poporul: „Judecată de moarte se cuvine omului acesta, că a prorocit asupra cetății acesteia, precum ați auzit cu urechile voastre”.
Și a zis Ieremia către toți boierii și către popor: „Domnul m-a trimis să prorocesc spre casa aceasta și spre cetatea aceasta, toate cuvintele pe care le-ați auzit. Și acum să faceți mai bune căile și lucrurile voastre și să ascultați glasul Domnului Dumnezeului vostru, că va uita Domnul de răutățile pe care le-a grăit asupra voastră; și, iată, eu sunt în mâinile voastre, faceți cu mine orice vă place și ce vi se pare că este mai bine. Însă, să cunoașteți că, de mă veți ucide, voi singuri veți aduce sânge nevinovat peste voi și peste cetatea aceasta și peste cei ce locuiesc într-însa, căci cu adevărat m-a trimis Domnul la voi să grăiesc în urechile voastre toate cuvintele acestea”.
Atunci au zis boierii și tot poporul către preoți și către prorocii cei mincinoși: „Nu se cade omului acesta judecată de moarte, că în numele Domnului nostru a grăit nouă”. Și unii din bărbații cei mai bătrîni ai acelui pămînt s-au sculat și au apărat prin cuvinte pe Ieremia prorocul, zicând către tot soborul: „Aduceți-vă aminte că Miheea Moratitul prorocea în zilele Iezechiei, împăratul Iudeei, și a zis către tot poporul Iudeei: Așa zice Domnul: Sionul se va ara ca o țarină și Ierusalimul va fi ca într-o cale netrecută, și muntele casei va fi ca un desiș de dumbravă. Pentru aceste cuvinte, oare l-a omorât Iezechia împăratul și tot poporul Iudeei? Nu s-a temut de Domnul; dar, de vreme ce s-a rugat feții Domnului, a încetat Domnul cu relele cele ce le grăise asupra lor, că și noi am făcut răutăți mari asupra sufletelor noastre. Deci, să ne pocăim de răutățile noastre și să nu ne îndemnăm spre uciderea acestui om nevinovat. Pentru că ce folos au avut de sângele cel nu de mult s-a vărsat al lui Urie, fiul lui Simeon din Cariatiarim, care a prorocit în numele Domnului pentru pământul acesta, asemenea precum prorocește și Ieremia? Iar când împăratul și boierii căutau să ucidă pe Urie, el, temându-se, a fugit în Egipt și, trimițând împăratul pe oamenii săi, l-au scos din Egipt și l-au ucis cu sabia; pentru care pricină s-a mîniat poporul asupra împăratului și asupra boierilor. Deci, așa va fi când veți ucide și pe Ieremia”.
Aceasta împărtășind-o cei mai bătrâni, s-au făcut două tabere în sobor, pentru că unii căutau să ucidă pe Sfîntul Proroc Ieremia, iar alții îl socoteau nevinovat morții. Însă ar fi biruit cu totul partea celor potrivnici și ar fi ucis pe omul lui Dumnezeu, dacă nu l-ar fi apărat unul din boierii cei mari, cu numele Arhicam, fiul lui Safan, a cărui mână era tare, și nu l-au dat pe Ieremia în mâinile ucigașilor.
Și a făcut împăratul Ioachim vicleșug înaintea Domnului, după cum au făcut și părinții lui. Și a fost iarăși cuvîntul Domnului către Ieremia, zicându-i: Mergi și te pogoară în casa împăratului Iudeei, și să grăiești acolo cuvântul acesta: Ascultați cuvântul Domnului, împărate al Iudeii, cel ce șezi pe scaunul lui David, tu și casa ta și slugile tale și tot poporul tău și cel ce intră prin porțile acestea. Acestea zice Domnul: Faceți judecată și dreptate, și izbăviți cu putere pe cel strâmtorat din mâna celui ce-l năpăstuiește; pe nemernic, pe sărman și pe văduvă să nu-i scârbiți și să nu-i năpăstuiți cu fărădelege și sânge nevinovat să nu vărsați în locul acesta. Dacă veți face cuvântul acesta, vor intra pe porțile casei acesteia împărații care șed pe scaunul lui David, cei ce șed în carete, călări pe cai, precum și slugile și poporul lor. Iar de nu veți asculta cuvântul acesta, singur m-am jurat, că spre pustiire va fi această casă. Și zice: Sfinți vor fi acei oameni și sfinte vor fi armele lor, care pe voi, păcătoșii, cei ce nu vă pocăiți, vă vor tăia ca pe niște lemne. Și vor trece multe neamuri prin această pustiită cetate, care va zice către aproapele său: pentru ce a făcut așa legea Domnului Dumnezeului lor și s-au închinat zeilor străini. Iar pentru împăratul Iudeei, Ioachim, zice Domnul: cu îngroparea catârului se va îngropa și, târându-se, se va arunca afară din porțile Ierusalimului!
Niște cuvinte ca acestea grăindu-le prorocul din gura lui Dumnezeu înaintea tuturor, a pornit spre mare mânie pe împărat și pe toți boierii. Și l-ar fi ucis chiar atunci pe Sfântul Ieremia, dacă nu l-ar fi păzit purtarea de grijă a lui Dumnezeu, spre descoperirea tainelor Domnului, celor ce vor să fie mai înainte. Deci, prinzându-l cu necinste și ocară, l-au pus în temniță în legături.
În acea vreme a venit Nabucodonosor cu puterea sa și a înconjurat Ierusalimul și a dat Domnul în mâinile lui pe Ioachim, împăratul Iudeei, în anul al treilea al împărăției lui. Deci, a luat Nabucodonosor pe Ioachim împreună cu oarecare din boieri de neam, între care și pe Daniil, fiind încă copil tânăr, asemenea și pe cei trei tineri și o mare parte din cetățenii Ierusalimului, ducându-i în Babilon, luând încă și cele mai alese din vasele Casei lui Dumnezeu. Însă, nu după multă vreme, a liberat Nabucodonosor pe Ioachim, iarăși la împărăția sa din Ierusalim, făcându-l pe el birnic.
Și a slujit Ioachim lui Nabucodonosor, împăratul Babilonului, trei ani, dându-i dajdie, precum mai înainte a slujit lui Faraon Nehao, împăratul Egiptului. Iar după acei trei ani, Ioachim a lepădat jugul robiei și s-a împotrivit puterii lui Nabucodonosor. Mai înainte de a se întoarce Ioachim de la Nabucodonosor, s-a lepădat de dânsul și s-a făcut cuvântul Domnului către Ieremia, când ședea în legături, zicându-i: Ia o hârtie și scrie într-însa toate cuvintele pe care le-am grăit către tine, asupra lui Israel și asupra Iudeii, precum și asupra tuturor neamurilor, din ziua când am grăit către tine, din zilele lui Iosie împăratul Iudeei și până în ziua aceasta, doar va auzi casa Iudeei (adică seminția iudeilor), toate relele pe care Eu am gândit să le fac lor, ca să se întoarcă de la calea lor cea rea, și voi fi milostiv nedreptăților și păcatelor lor. Și a chemat Ieremia pe Baruh, fiul lui Nirie, ca să scrie cele grăite de dânsul, de vreme ce el singur, fiind închis într-un loc întunecos, nu putea să scrie; iar Baruh ședea afară lîngă ferestrele temniței și scria cele spuse de proroc.
Și a scris Baruh pe hârtie toate cuvintele Domnului, cele ce le-a grăit prin Prorocul Ieremia. Și a poruncit Ieremia lui Baruh, zicându-i: „Pe mine mă păzesc și nu pot a ieși de aici, ca să intru în Casa Domnului; deci, du-te tu și citește cele ce ai scris din gura mea, adică cuvintele Domnului, în auzul poporului, în Casa Domnului, în zi de post și în toată Iudeea; la cei care vin din cetățile lor în biserică, să le citești, dacă va cădea rugăciunea lor înaintea feței Domnului și se vor întoarce de la calea lor cea rea; căci mare este mânia și urgia Domnului, pe care a grăit-o asupra acestui popor”.
Și a făcut Baruh, fiul lui Nirie, toate câte i-a spus Ieremia prorocul, de a citit cuvintele Domnului scrise în Casa Domnului, înaintea poporului. Acesta a fost în al cincilea an al împărăției lui Ioachim. Auzind boierii de aceasta, au chemat pe Baruh înaintea lor, și au poruncit ca să le citească și lor cartea aceea. După ce a citit, se îndoiau și l-au întrebat: „De unde ai scris cuvintele acestea?”. Iar el le-a spus: „Din gura lui Ieremia”. Atunci ei l-au sfătuit pe Baruh să se ascundă. Asemenea au poruncit ca și pe Ieremia ce era în legături să-l ascundă undeva, pentru o vreme oarecare; iar ei, luând acea carte prorocească, s-au dus la împărat. Împăratul ședea tocmai atunci în casă, încălzindu-se la foc, fiindcă era luna a noua, adică noiembrie, și deci era iarnă. Și, citindu-se cartea aceea înaintea împăratului, nu s-a înfricoșat de cuvintele citite și nici boierii care erau cu dânsul. După ce s-a citit o foaie sau două, s-a umplut împăratul de mânie, și singur tăia foile citite și le ardea în foc, până a ars întreaga carte; iar pe Baruh și pe Ieremia a poruncit să-i caute ca să-i ucidă; dar Domnul i-a acoperit cu minunata Sa apărare.
După aceea, iarăși s-a făcut cuvântul Domnului către Ieremia, zicând: „Ia tu altă hârtie și scrie tot ce era în cartea aceea, pe care a ars-o împăratul Ioachim, și să adaugi pentru Ioachim, această prorocie: În curând va muri, iar trupul lui va fi lepădat la arșița zilei și la gerul nopții”. Și s-a scris altă carte de mîna lui Baruh, din gura lui Ieremia, în care s-au scris mai multe cuvinte decât în cea dintâi. Făcându-se aceasta fără de veste, au mers, cu voia lui Dumnezeu, cei trimiși de Nabucodonosor, cel cu încingere haldeiască, adică ostași ușori, cei cu încingere sirienească, cei cu încingere moavitenească și cei cu încingere din fiii lui Amon, care, năvălind de năpraznă, au luat Ierusalimul fără de osteneală, fiind nepregătit de împotrivirea vrăjmașilor. Și, prinzând pe Ioachim, împăratul Iudeei, l-au ucis și, târându-i trupul prin cetate, l-au aruncat câinilor și fiarelor spre mâncare. Și astfel s-a împlinit pentru dânsul prorocia Sfântului Ieremia, cel ce a zis: Că, cu îngroparea catârului se va îngropa și, târându-se, se va arunca afară din porțile Ierusalimului. Și iarăși: Trupul lui cel mort se va arunca la arșița zilei și la gerul nopții. Iar oasele lui rămase de la mîncarea fiarelor, s-au îngropat de iudei în mormântul părinților lui.
După moartea lui Ioachim, a fost uns la împărăție Iehonie, fiul lui; dar și acela a fost rău înaintea Domnului. Și a prorocit și pentru dânsul Sfântul Ieremia, că, cu toată casa se va da de către Domnul în mâinile lui Nabucodonosor, împăratul Babilonului, și mai mult nu-și va vedea pământul său. Lucru care s-a și împlinit degrabă, pentru că, cu voia lui Dumnezeu, s-a luat în robie de împăratul Babilonului, el, maica și feciorii lui, boierii și servitorii. Într-acea vreme, o parte din ierusalimitenii cei puternici, au fost duși în Babilon împreună cu împăratul Iehonie, ca la zece mii de bărbați, și toți meșterii s-au luat din Ierusalim. Încă și vasele cele de aur făcute de Solomon au fost luate din biserica Domnului și duse în Babilon. Iar în locul lui Iehonie a fost pus împărat de Nabucodonosor, Matan, unchiul lui Iehonie, care a fost frate al lui Ioahar și Ioachim, fii ai lui Iosie, și l-a numit pe el Sedechie.
Sedechie a împărățit 11 ani, făcând tot vicleșugul înaintea ochilor Domnului, după cum au făcut și cei ce au fost împărați mai înainte de el, pentru că și-a învârtoșat cerbicea și și-a împietrit inima sa, ca să nu se întoarcă spre Domnul Dumnezeul lui Israel. Asemenea și toți cei slăviți ai Iudeei, preoții și poporul pământului, au înmulțit a face călcare de lege cu urâciuni păgânești, întinând casa Domnului din Ierusalim cu pângăriciuni idolești și n-au ascultat cuvintele Domnului cele grăite către dânșii prin gurile prorocilor; ci încă mai ales ocăra pe trimișii lui Dumnezeu și defăima cuvintele Domnului, iar pe prorocii cei mincinoși ai lor îi asculta; de aceea, mânia Domnului a fost asupra Ierusalimului și a tot pământul Iudeei, până ce Domnul a lepădat de la fața Sa pe poporul acela.
În acea vreme, Ierusalimul a fost dat desăvârșit risipirii și pustiirii. Și s-au început cele mai de pe urmă primejdii pentru Ierusalim, mai amare decât cele dintâi. Întărindu-se la împărăție Sedechie, a voit să se lepede de Nabucodonosor, împăratul Babilonului, ca să nu-i slujească lui, nici să-i dea dajdie, pentru că asculta de sfatul împăraților de primprejur: al Edomului, al moabitenilor, al Tirului, al amoniților și al Sidonului, care au fost mai întâi supuși ai lui Nabucodonosor al Babilonului. După aceea, sfătuindu-se, au lepădat jugul lui și au trimis și la Sedechie, împăratul Iudeei în Ierusalim, sfătuindu-l ca să nu dea dajdie împăratului Babilonului, ci împreună cu dânșii să stea împotriva puterii Haldeei. Și s-a plecat Sedechie la sfatul lor.
Iar Sfântul Proroc Ieremia, după porunca Domnului, și-a făcut legături și obezi de lemn și, punându-le pe grumazul său, a stat înaintea împăratului Sedechie și înaintea solilor împăraților celor mai sus pomeniți și a zis: „Așa grăiește Domnul Dumnezeul lui Israel: Acum Eu am dat tot pământul acesta în mâinile lui Nabucodonosor, împăratul Babilonului, ca să-i fie robi lui, să-i slujească toate limbile fiului său și fiului fiului său; iar partea aceea și împărăția și cîți nu vor sluji împăratului Babilonului și cîți nu-și vor pleca grumajii lor înaintea împăratului Babilonului, cu sabia și cu foamea îi voi tăia pe dânșii, până ce se vor sfârși în mâinile lui. Iar voi nu ascultați pe prorocii voștri cei mincinoși, nici pe cei ce vă vrăjesc și văd visuri la voi, nici pe fermecătorii, care vă grăiesc să nu slujiți împăratului Babilonului; căci minciună vă prorocesc ei, ca să vă depărteze de la pământul vostru și să vă surpe pe voi, și așa cu totul să pieriți. Deci, nu-i ascultați pe ei, ci slujiți împăratului Babilonului, ca să fiți vii și pământul vostru să nu se pustiască”.
Iar oarecare proroc mincinos, cu numele Anania, a luat obezile de pe grumajii lui Ieremia și le-a sfărâmat pe ele și a zis înaintea ochilor a tot poporul: „Așa zice Domnul: Așa voi sfărîma jugul lui Nabucodonosor, împăratul Babilonului, iar după doi ani de zile și de pe grumajii tuturor limbilor”. Și a grăit către dânsul Ieremia: Tu ai sfărâmat obezile cele de lemn, iar Domnul grăiește: Am pus jug de fier pe grumajii tuturor limbilor, ca să slujească lui Nabucodonosor, împăratul Babilonului; iar tu ai făcut pe poporul acesta ca să nădăjduiască spre nedreptate. Pentru aceea, așa zice Domnul: Iată, Eu te voi elibera pe tine de pe fața pământului, și în acest an vei muri; căci asupra Domnului Dumnezeu ai grăit! Și a murit Anania, prorocul cel mincinos, într-acel an, în luna a șaptea.
Aceasta văzând-o Sedechie împăratul, s-a spăimântat și n-a îndrăznit atunci să se lepede de împăratul Babilonului. Dar mai pe urmă, ascultând de sfatul lui Faraon, împăratul Egiptului, s-a lepădat cu totul de Nabucodonosor și s-a împotrivit lui, neascultând de sfatul Prorocului Ieremia, care îi grăia cele de folos lui și poporului său. Iar în vremile acelea, Sfântul Proroc Ieremia a scris în taină la Babilon, către poporul ce era în robie, vestindu-le lor că au să petreacă 70 de ani; iar după trecerea celor 70 de ani, are să-i cerceteze pe ei Domnul și să-i întoarcă la Ierusalim, sfătuindu-i pe ei să-și zidească acolo case, să-și sădească grădini și pe fiii lor să-i însoare, ca să se înmulțească și să nu se împuțineze în robie.
Încă îi mai sfătuia pe ei ca să nu asculte de prorocii cei mincinoși, care erau între dânșii și le făgăduiau lor cu minciună, grabnică libertate. Ci să se roage lui Dumnezeu pentru împăratul Nabucodonosor, ca întru pacea lui să aibă odihnă și să petreacă fără de tulburare pînă la împlinirea celor 70 de ani, care li s-au hotărât lor de Dumnezeu.
Această scrisoare a lui, citind-o în Babilon prorocii cei mincinoși, care erau între iudei, s-au umplut de mânie și au scris la Ierusalim către preoții cei mari, ca să oprească pe Ieremia de a le mai proroci și de a le mai scrie, și încă să-l pună pe el la închisoare și în obezi, ca să nu tulbure poporul cu scrisorile lui, înfricoșându-i pe ei cu acea lungă ședere în robie. Însă prorocul lui Dumnezeu, fiind certat și ferecat în legături, nu înceta a le propovădui cuvintele lui Dumnezeu cu netăcută gură, spunându-le că, pe cei mutați în Babilon, are să-i cerceteze Domnul cu mila Sa, iar pe cei rămași în Ierusalim, are să-i piardă cu dreapta Sa mânie. Pentru că voi trimite asupra lor – zice Domnul – sabie, foamete și omor, și-i voi pune pe ei ca pe niște smochine proaste, pe care nu este cu putință a le mânca nimeni și-i voi sfărâma pe ei cu sabia, cu foametea și cu omorul, și-i voi da pe ei întru pierzare tuturor împăraților pământului, întru blestem, întru mirare, spre râs și spre batjocură la toate limbile, către care i-am lepădat pe ei; căci n-au ascultat cuvintele Mele.
Lângă Ierusalim era valea fiilor lui Enoh, care se numea Tafet. Într-acea vale poporul junghia pe fiii săi și pe fiicele sale, spre jertfa idolului Moloh (noroc), și le ardea trupurile lor. Și, când se săvârșea acea junghiere fără de Dumnezeu și acea jertfă nelegiuită a pruncilor nevinovați, atunci trîmbițele și timpanele sunau, ca să nu se audă de către părinți durerea și țipetele copiilor celor junghiați.
Un păcat greu ca acesta, văzându-l și ocărându-l prorocul lui Dumnezeu, Ieremia, a luat în mână un vas de lut ars, după cuvântul Domnului și, mergând la Tafet, a strigat, zicând: Ascultați cuvântul Domnului, împărații și bărbații Iudeei, locuitorii Ierusalimului și cei ce intrați prin porțile acestea. Acestea zice Domnul puterilor, Dumnezeul lui Israel: Iată, Eu voi aduce rele asupra locului acestuia, de vreme ce M-a părăsit poporul acesta și străin a făcut locul acesta și a jertfit zeilor celor străini, pe care nu i-au știut ei și părinții lor. Și împărații Iudeei au umplut locul acesta de sângele celor nevinovați și au zidit cele înalte lui Baal, spre arderea cu foc a fiilor săi și spre arderea de tot a lui Baal. Pentru aceasta vor veni zile - zice Domnul -, că nu se va mai numi locul acesta cădere și loc de morminte ale fiilor lui Enoh, ci loc de multe morminte ale junghierii. Căci, aici se va junghia mulțimea iudeilor cu sabia vrăjmașilor lor. Și voi da trupurile lor spre mâncarea păsărilor cerului și fiarelor pământului și voi pune cetatea aceasta spre risipire și spre plângere, tuturor celor ce vor trece, minunându-se de ea, și vor plânge pentru toată rana lor. Vor mânca trupurile fiilor și ale fiicelor sale și fiecare va mânca trupul aproapelui său, în înconjurarea și în strâmtorarea în care îi vor înghesui vrăjmașii lor, care vor căuta sufletele lor.
Aceste cuvinte înfricoșătoare de la Dumnezeu, spunându-le prorocul către popor, a lovit de pământ vasul cel de lut și l-a sfărâmat în fața tuturor și a zis: Acestea grăiește Domnul puterilor: Astfel voi sfărâma pe poporul acesta și cetatea aceasta, precum se sfărâmă acest vas de lut, care de acum nu va mai putea să se mai tămăduiască. Auzind acestea Pashor, fiul preotului Emer, care era pus povățuitor în Casa Domnului, a lovit pe Sfântul Ieremia prorocul și l-a aruncat în obezile cele ce erau la porțile cele de sus ale lui Veniamin, în Casa Domnului. Și a zis Sfântul Proroc Ieremia lui Pashor: Acestea grăiește Domnul: Ochii tăi vor vedea, cum pe tine și pe toată Iudeea o voi da în mâinile împăratului Babilonului, îi vor duce la Babilon și-i vor ucide cu săbiile, și voi da toată puterea cetății acesteia, toate ostenelile ei și toate vistieriile împăratului Iudeei le voi da în mâinile vrăjmașilor, îi vor răpi, îi vor lua și-i vor duce în Babilon. Iar tu, Pashore, și toți locuitorii casei tale, vă veți duce în robie și, mergând în Babilon, acolo vei muri și acolo te vei îngropa împreună cu toți prietenii tăi, cărora le-ai prorocit minciuna.
Și s-a împlinit degrab acea prorocie a Sfântului Ieremia, căci întru al nouălea an al împărăției lui Sedechie, a mers Nabucodo-nosor, împăratul Babilonului, cu toată puterea lui asupra Ierusalimului, l-a înconjurat din toate părțile, a săpat împrejurul cetății șanțuri, și a fost Ierusalimul în mare primejdie, pentru că se întărise foamete mare în cetate. Iar prorocul lui Dumnezeu, Ieremia, zicea către împăratul Sedechie și către tot poporul: Cu dare se va da cetatea aceasta în mâinile împăratului Babilonului, o va lua și cu foc o va arde; iar tu, împărate, nu vei scăpa din mâinile lui, ci vei fi prins, în mâinile lui vei cădea și în Babilon vei fi dus. Și sfătuia prorocul pe împărat: „Să se dea de bunăvoie lui Nabucodonosor, ca să nu se risipească desăvârșit Ierusalimul și să piară împărăția iudeilor”.
Iar preoții și prorocii strigau către împăratul să nu asculte pe Ieremia, zicând că Ieremia a înnebunit. Iar Nabucodonosor, ostășindu-se asupra cetății, a auzit că Faraon, împăratul Egiptului vine cu puterea sa în ajutorul lui Sedechie, împăratul Iudeei, ca să elibereze cetatea Ierusalimului de înconjurarea haldeilor. Deci, s-a dus Nabucodonosor împotriva lui Faraon, depărtându-se o vreme oarecare de cetate. Iar locuitorii Ierusalimului, văzând că Nabucodonosor se duce de la cetate, au socotit că se întoarce la Babilon, neputând să ia cetatea, și batjocoreau prorocia lui Ieremia, căci nu s-a împlinit, și ziceau că Nabucodonosor a luat-o la fugă, neputând să-i biruiască; însă Ieremia se întărea, zicând că Ierusalimul se va lua de la haldei și împăratul se va duce la Babilon.
După ce s-a depărtat oastea haldeilor de Ierusalim și popoarele au ieșit din împresurarea aceea la cetățile și la satele lor, Ieremia și-a pus șaua pe catârul său, vrând să se ducă în patria sa, care era în partea lui Veniamin, la cetatea Anatot, nu departe de Ierusalim, pentru că acolo avea averile sale. Și, cînd a fost la porțile cetății, care se numeau ale lui Veniamin, străjerul porților acelora, numit cu numele Saruia, nepotul mincinosului proroc Anania, căruia Ieremia îi prorocise grabnică moarte, acel Saruia, vrăjmășuind pe Ieremia pentru unchiul său și văzând pe Ieremia că ieșea din cetate, l-a oprit, zicându-i: „Tu fugi la haldei?”. Ieremia a răspuns: „Minți, căci nu mă duc la haldei, ci la cetatea mea, unde îmi este averea”. Iar acela, neascultând cuvintele lui Ieremia, l-a luat și cu sila l-a dus la boieri, spunându-le că l-a prins fugind la haldei. Deci, boierii, mâniindu-se asupra lui Ieremia, l-au bătut și l-au aruncat în temniță; însă iarăși l-au scos afară.
În acea vreme, Nabucodonosor, împăratul Babilonului, biruind și gonind pe Faraon, împăratul Egiptului, care venise în ajutorul lui Sedechie, s-a întors degrabă cu toată puterea sa, iarăși la Ierusalim, l-a înconjurat și-l bătea tare. Și a fost Ierusalimul în înconjurarea haldeilor pînă la al 11-lea an al împărăției lui Sedechie. Atunci, Ieremia, iarăși a sfătuit pe popoare la pocăință și le arăta că se împlinise prorocia lui; căci acum a venit pedeapsa cea mai înainte gătită de Dumnezeu, pentru nepocăința și împietrirea oamenilor celor păcătoși, și le da sfat folositor, ca să se supună haldeilor, zicând: „Astfel socotește Domnul: Cel ce șade în această cetate, va muri de sabie, de foamete și de omor; iar cel ce se va supune haldeilor, va fi viu”. Boierii ziceau împăratului: „Să moară omul acesta, căci el slăbește mâinile bărbaților, care se ostășesc, fiind rămași în cetate și mâinile a tot norodul”.
Zicând ei către împărat cuvântul acesta, arată că acest om nu propovăduiește pacea acestui popor, ci numai cele rele. Împăratul Sedechie le-a răspuns: „Iată, el este în mâinile voastre, faceți cu el ce voiți”. Deci, au luat pe Ieremia și l-au aruncat în groapa lui Melhis, fiul împăratului, care era într-o casă întunecoasă; și l-au spânzurat pe el cu funii în groapa aceea, ca să moară acolo; iar în groapă nu era apă, ci noroi. Și a pătimit prorocul lui Dumnezeu fără vină, șezând în acel noroi pînă la grumaz, încât puțin a fost de n-a murit. Atunci era la curtea împărătească un oarecare bătrân, cu numele Avdemeleh, de neam arab, care, auzind că Ieremia este aruncat în groapă la moarte, a zis împăratului: „Rău ai făcut ceea ce ai făcut, ucigând pe omul acesta”.
Atunci împăratul a poruncit lui Avdemeleh să scoată afară din groapă pe Ieremia; apoi l-a chemat la el și l-a întrebat, de o parte, dacă sunt adevărate cele prorocite de dânsul. Și a grăit prorocul către împărat: „De-ți voi spune adevărul, mă vei omorî; iar de te voi sfătui, nu mă vei asculta”. Atunci împăratul s-a jurat că nu-l va omorî.
Deci, i-a grăit prorocul: Așa zice Domnul puterilor, Dumnezeul lui Israel: Dacă vei ieși cu smerenie la voievozii împăratului Babilonului, sufletul tău va fi viu și cetatea aceasta nu se va arde cu foc și vei fi viu tu și casa ta; iar de nu vei ieși la domnii împăratului Babilonului, cetatea aceasta va cădea în mâinile haldeilor, pe care o vor arde cu foc, iar tu și femeile tale nu veți scăpa din mâinile lor, iar pe copii îi vor duce în robie.
Auzind împăratul acestea din gura prorocului, nu i-a ascultat sfatul cel bun, și l-a aruncat în temniță, în care a petrecut Sfîntul Ieremia, pînă ce s-a luat Ierusalimul de haldei, care s-a întâmplat în al 11-lea an al împărăției lui Sedechie. Și atât de mare era foametea în cetate, încât oamenii își mâncau copiii lor și trupurile unul altuia. Deci poporul, slăbind foarte mult și zidurile cetății fiind sfărâmate de puterea haldeilor, ostașii care erau în cetate au deschis noaptea porțile cetății din grădina împărătească și au ieșit din cetate, fugind împreună cu împăratul lor, Sedechie, pe o cale ce ducea în pustie. Haldeii care erau împrejurul cetății, simțind aceasta, au izgonit din urmă pe împărat și l-au ajuns în câmpul Ierihonului. Aici toată oastea care era lângă dânsul l-a lăsat și a fugit care pe unde a putut. Iar haldeii, prinzând pe Sedechie împăratul Iudeei, l-au dus la Nabucodonosor, împăratul Babilonului, în Revlat. Aici, împăratul Babilonului a ucis pe fiii lui Sedechie înaintea ochilor lui și pe toți puternicii prinși cu dânsul i-a omorât; iar lui Sedechie, după ce i-a scos ochii, l-a ferecat în obezi de fier și l-a dus în Babilon.
Navuzardan, cel mai mare voievod al puterilor haldeiești, cu ceilalți voievozi și cu mulțimea de ostași, au dărâmat zidurile Ierusalimului și l-au umplut de sânge, pierzând cu sabie și cu foc cea mai frumoasă și cea mai strălucită cetate a scaunului împăraților Iudeei. Și, voievodul Navuzardan avea poruncă de la împăratul Nabucodonosor, pentru Prorocul Ieremia, ca să-l păzească viu și nevătămat, căci îi zisese: „Să-l iei și să-l ai sub ochii tăi și să nu-i faci nici un rău; ci, ceea ce va pofti să-i faci lui”. Căci auzise Nabucodonosor de Sfîntul Ieremia, de prorocia lui și de sfatul ce l-a dat lui Sedechie, ca fără război să se predea puterii haldeiești; de aceea, a dat porunca aceasta voievodului său, Navuzardan. Și a fost scos din temniță Sfântul Proroc cu mâinile ostașilor haldeiești, dezlegat din legături, cinstit cu cinste și dăruit cu libertate. Deci, Prorocul Ieremia, având libertate și îndrăzneală de la voievodul Navuzardan, a început îndată a se îngriji pentru sfințenia lui Dumnezeu și pentru preaînalta podoabă și slavă a tuturor semințiilor lui Israel, adică pentru chivotul Legii, ca să nu se sfărâme de cei de altă seminție și astfel să se necinstească slava lui Dumnezeu.
El a cerut voie de la voievodul care dărâma Ierusalimul să nu-l oprească de a lua sfințenia Dumnezeului lui Israel mai înainte de dărâmarea bisericii, ca să nu se jefuiască și să se ardă. Și, aflînd el pe oarecare preoți și leviți scăpați de sabie, i-a luat cu sine și, umblând cu dânșii fără temere printre haldei, au mers cu sârguință în biserică și au luat mai întâi din focul altarului, care o singură dată s-a pogorât din cer spre jertfe, în zilele lui Moise și ale lui Aaron, și de atunci se păzea nestins în altar. Pentru că era poruncă de la Dumnezeu, ca preoții să adauge totdeauna lemne pe focul acela în altar, ca niciodată să nu se stingă. Luând Ieremia dintr-acel foc, l-a ascuns într-o fîntână fără de apă și, având mare credință, a prorocit că focul acela chiar de se va stinge la o vreme, prefă-cându-se prin minune în altă stihie, însă la vremea sa, întorcându-se iar în singura sa stihie se va aprinde.
Acest lucru s-a întâmplat după întoarcerea din Babilon a poporului lui Israel, în vremea înnoirii bisericii și în zilele lui Neemia, după mulți ani de la sfârșitul Sfântului Proroc Ieremia. Iar el, ascunzând focul acela în puț, l-a închis și l-a făcut neștiut de nimeni. Apoi, după punerea la păstrare a focului altarului, a luat cortul și chivotul Legii și cele dintr-însul și le-a ținut la sine, până ce s-a liniștit tulburarea de război ce a fost în cetate, când se risipea și se ardea de haldei.
După luarea cortului și a chivotului din biserica Domnului, voievodul Navuzardan a jefuit îndată toate celelalte vase de aur și de argint ce erau în biserică și a sfărâmat toată arama și a luat-o la Babilon. Apoi a ars și a dărâmat acea preafrumoasă biserică, zidită de Solomon cu multă înțelepciune. Asemenea și palatele împărătești și toate casele cele frumoase ale Ierusalimului, cum și bisericile cele mari le-a dat pradă focului și risipirii; iar zidurile cetății le-a săpat împrejur puterea cea haldeiască și le-a asemănat cu pămîntul. Atunci mulțimea fără de număr a poporului iudeilor, a căzut în ascuțișul sabiei; dar, mai ales în valea Tafet, cea zisă mai sus, în care poporul își jertfea diavolilor, cândva, pe fiii și pe fiicele lor. Acolo au mâncat armele cea mai mare mulțime de bărbați, de femei și de copii, fără cruțare și fără milă, încât s-a împlinit prorocia grăită de Ieremia, că nu se va mai chema locul acesta cădere și loc de morminte ale fiilor lui Enon, ci loc de morminte al junghierii, pentru că acolo aproape s-a junghiat tot poporul Ierusa-limului; iar pe cei ce scăpaseră de sabie, i-au dus în robie, lăsând numai din săracii acelui pământ, ca să păzească viile și grădinile.
Voievodul Navuzardan, ieșind din Ierusalimul cel risipit, încărcat cu multe dobânzi și prăzi, după porunca împăratului Nabucodonosor, a pus stăpânitor asupra pământului cel pustiit al iudeilor, pe Godolia, fiul lui Ahicam, cel care a izbăvit pe Ieremia din mâinile celor ce voiau să-l omoare. Iar către Ieremia a zis: „Dacă îți este bine, să mergi împreună cu mine în Babilon și voi pune ochii mei spre tine; iar de nu, rămâi aici. Iată, tot pământul este înaintea feței tale, și ce poftești și ori unde voiești, acolo să mergi. Să te duci și să te întorci la Godolia, pe care l-a pus împăratul Babilonului în pământul Iudeei și să trăiești cu dânsul în poporul tău cel ce a rămas acolo”. Și voievodul i-a dat lui Ieremia hrană, daruri și libertate.
Sfântul Proroc Ieremia, luând cortul, Chivotul Legii și cele dintr-însul, împreună cu cei ce urmau după dânsul, preoți și leviți, le-au pus în muntele acela în care, odinioară, suindu-se Sfântul Proroc Moise, a văzut pământul făgăduinței și acolo a murit și s-a îngropat. În acel munte Sfântul Ieremia a aflat o peșteră, în care a pus Chivotul, astupând ușa cu pietre și pecetluind-o cu numele lui Dumnezeu, scriind și însemnînd cu degetul slovele în piatră, ca și cu un condei de fier, pentru că piatra cea tare, la degetul lui cel ce scria, s-a făcut moale ca ceara; iar după scriere s-a întors la tăria ei și s-a făcut ca o scobire de fier acel loc, care este în pustiu între doi munți și în care zac îngropați Moise și Aaron. Și a zis Ieremia către cei ce erau de față: „S-a dus Domnul din Sion la cer și iarăși Se va întoarce cu putere; și va fi semnul venirii Lui, când se vor închina lemnului toate limbile”. Și a mai zis: „Chivotul acela nimeni nu-l va putea scoate din locul acela, fără numai Moise prorocul cel ales al lui Dumnezeu. Și pe tăblițele cele din chivot, nimeni din preoți sau din proroci nu le va scoate, fără Aaron cel plăcut lui Dumnezeu. Iar în ziua Învierii va ieși sicriul din piatra cea pecetluită și se va așeza pe muntele Sionului, și toți sfinții se vor aduna la dânsul, așteptând pe Domnul, ca să-i scape de vrăjmașul, cel ce vrea să-i omoare”.
Acestea grăindu-le sfântul proroc către preoți și leviți, un nor a acoperit deodată acea peșteră astupată și nimeni nu putea să citească numele lui Dumnezeu, care era însemnat pe piatră de degetul lui Ieremia, nici nu putea să cunoască sau să afle acel loc. Căci oarecare din cei ce veniseră după dânșii s-au apropiat și, vrând să însemneze locul acela și calea către el, n-au putut să-l afle nicidecum.
Înțelegând acestea prorocul, a zis către dînșii: Neștiut va fi locul acesta, până când Dumnezeu va aduna soboarele popoarelor și le va fi milostiv. Atunci le va arăta aceasta și se va ivi slava Domnului la vederea tuturor și va fi nor, precum i s-a arătat și lui Moise. Nimeni nu știe nici în ziua de astăzi peștera aceea și nu va fi știut de nimeni până la sfârșit. Acea peșteră este acoperită cu nor luminos ca focul, după chipul slavei celei dintâi, care era în locașul mărturiei, pentru că nu va înceta slava lui Dumnezeu de la legea sa.
Deci, după ce Ieremia a ascuns Chivotul lui Dumnezeu, iudeii n-au mai avut slava aceea ca odinioară, deși după șapte ani au înnoit biserica lui Solomon. Și, fiind lipsiți de Chivotul Domnului, au făcut alt chivot de aur, după asemănarea celui făcut de Moise, și cu toate cele ce era în chivotul cel dintâi. Însă, nu era într-însul o putere făcătoare de minuni și o slavă ca aceea a lui Dumnezeu, strălucind precum era la cel dintâi. Focul ceresc pe care Sfântul Ieremia și preoții cei ce au fost împreună cu dânsul, îl ascunsese în puțul cel fără apă, s-a aflat de alți preoți, de care am pomenit mai sus, după ce au trecut mulți ani de la sfârșitul Sfântului Proroc Ieremia.
După ce Sfântul Ieremia a ascuns chivotul Domnului, a mers la Godolia în cetatea Masifat, fiindcă acolo începuse poporul a petrece în locul Ierusalimului. Acolo a șezut între poporul său, care rămăsese pe pământ, plîngînd pentru dărâmarea și pustiirea Ierusalimului, cu plângere nemîngâiată, precum arată Cartea Plângerii lui. Și, stăpânind Godolia peste Iudeea cea pustiită, Ismail, fiul lui Natanie, fiind de neam împărătesc, poftea acea stăpânire pentru dânsul. El, adunând niște bărbați voinici, a mers la dânsul în Masifat, din dragostea ce avea pentru el, și l-a primit Godolia cu cinste, neștiind vicleșugul și gîndul lui cel rău, și au făcut ospăț pentru dânșii. Iar după ce s-a înserat, s-au sculat Ismail și cei zece bărbați ce erau cu dânsul și au ucis pe Godolia, pe toți iudeii și pe toți haldeii și ostașii ce erau lângă dânsul, năvălind noaptea prin cetate și omorând pe cei ce dormeau.
Auzind de acestea voievodul Ioanan, fiul lui Caris, și ceilalți bărbați vestiți ai iudeilor, care petreceau prin sate, s-au adunat, și, împreunându-și oștile lor, au mers cu război asupra lui Ismail și s-au bătut cu dânsul la Gavaon, biruindu-l; și a scăpat Ismail abia cu opt bărbați, la fiii lui Amun.
După biruirea și izgonirea lui Ismail s-au sfătuit oamenii cei din Iudeea împreună cu Ioanan, ca să nu șadă în pământul Iudeei, ci să se ducă în Egipt, fugind de la fața haldeilor, deoarece se temeau de mânia împăratului Babilonului pentru moartea lui Godolia, socotind că, dacă va auzi împăratul de uciderea lui, îndată va trimite oaste, ca să piardă rămășițele lui Israel. Deci, se gătea împreună tot poporul de calea spre Egipt, din care nu s-a scos decât cu mâna lui Dumnezeu cea tare și cu brațul Lui cel înalt. Mai întâi au mers la Sfântul Proroc Ieremia, cu tot poporul de la mare până la mic, și i-au zis lui: „Să cadă rugăciunea noastră înaintea feței tale, ci roagă-te pentru noi către Domnul Dumnezeul tău, că am rămas puțini din mulți ce eram, precum ochii tăi ne văd. Și să ne spună nouă Domnul Dumnezeul tău, calea în care vom merge și cuvântul pe care-l vom face”.
Și le-a spus lor Prorocul Ieremia: „Am auzit și mă voi ruga pentru voi Domnului Dumnezeului nostru, după cuvintele voastre; iar cuvântul pe care îl va răspunde Domnul, îl voi spune vouă și nu voi tăinui de voi acel cuvânt. Dar, dacă voi nu veți voi să ascultați poruncile Domnului?”. Iar aceia au zis către Ieremia: „Să fie Domnul între noi martor drept și credincios, că, după cuvântul pe care îl va trimite nouă, așa vom face, fie bun, fie rău. Glasul Domnului nostru, la care noi te trimitem, îl vom asculta”.
Și s-a rugat Sfântul Ieremia și, postind zece zile, a primit de la Dumnezeu înștiințare de voia Lui cea sfântă și a chemat pe Ioanan și pe cei ce erau cu dânsul și pe tot poporul de la mic până la mare și le-a zis lor: „Așa zice Domnul Dumnezeul lui Israel, la care voi m-ați trimis pe mine: Dacă veți ședea în pământul acesta, vă voi zidi pe voi și nu vă voi risipi, ci vă voi sădi pe voi, și nu vă voi smulge, că am încetat cu răutățile acelea, pe care le-am făcut vouă. Să nu vă temeți de fața împăratului Babilonului, că Eu cu voi sunt, ca să vă izbăvesc și să vă mântuiesc din mîinile lui; Eu vă voi milui și vă voi întoarce la pământul vostru. Iar de veți zice: nu vom ședea în pământul acesta, ci în pământul Egiptului vom merge, ca să nu vedem petrecându-se aici război și glasul trîmbiței să nu-l auzim, de pâine să nu flămânzim, ci acolo să ne veselim. Pentru aceea ascultați cuvântul Domnului, voi, iudeii cei rămași. Așa zice Domnul Atotțiitorul, Dumnezeul lui Israel: Dacă voi vă veți întoarce fața voastră spre Egipt și veți merge acolo să petreceți, sabia, de care voi vă temeți, vă va găsi pe voi acolo; foametea de care voi vă feriți, vă va ajunge pe voi în Egipt și acolo veți muri de foame și de sabie, și nici unul nu va scăpa de răutățile acelea, pe care le voi aduce asupra voastră. Că precum a picat mînia Mea asupra celor ce viețuiau în Ierusalim, așa va pica mânia Mea asupra voastră, de veți merge în Egipt și nu veți mai vedea încă locul acesta. Aceasta le-au grăit Domnul asupra voastră, celor ce ați rămas din iudei. Să nu mergeți în Egipt, ca să nu vă stingeți acolo de sabie, de foamete și de omor”.
După ce a încetat Ieremia a grăi către popor toate cuvintele Domnului, Azaria, fiul lui Maaseia, Ioanan, fiul lui Karia și toți bărbații cei defăimători, au zis către Ieremia: „Minți, că nu te-a trimis pe tine la noi, Domnul Dumnezeul nostru, ca să ne grăiești să nu mergem în Egipt, și să petrecem acolo; ci Baruh, fiul lui Nirie, te îndeamnă pe tine asupra noastră, ca să ne dai pe noi în mîinile haldeilor, să ne pedepsească și să ne ducă în Babilon”. Poporul n-a ascultat glasul Domnului cel grăit prin Ieremia și, luându-și femeile și copiii, l-au luat și pe Prorocul Ieremia fără voia sa. Asemenea au luat împreună cu dânsul și pe prorocul Baruh și s-au dus în Egipt, unde s-au sălășluit lângă o cetate ce se numea Tafnas. Acea cetate ținea de împărăția Egiptului, în care altă dată Sfântul Moise făcea minuni înaintea lui Faraon.
Acolo a petrecut Sfântul Ieremia prorocul patru ani, bucurându-se de mare cinste între egipteni pentru sfințenia sa și pentru facerile lui de bine ce le arăta; pentru că pe aspidele care îi pierdeau pe dînșii și pe niște fiare din apă, care se numeau crocodili, le-a omorât cu rugăciunea la locul sălașului lui Faraon, unde și-a dat obștescul sfârșit și unde a și fost îngropat. Sfârșitul lui a fost mucenicesc. Căci, după ce a prorocit că împăratul Babi- lonului are să vină asupra Egiptului și pe tot pământul să-l prade, ca să piardă și pe iudeii care se așezaseră acolo; atunci poporul e- vreiesc, mâniindu-se pe Sfântul Ieremia, l-au omorât cu pietre.
În același an, după sfârșitul lui, a venit împăratul Babilonului cu multă putere asupra Egiptului și a ucis pe împărat; iar tot neamul iudeilor care venise în Egipt a pierit, după cum prorocise Sfântul Ieremia. Însă cinstitele lui moaște, după mulți ani, au fost aduse cu mare cinste de către Alexandru, împăratul Macedoniei, în cetatea Alexandriei, zidită întru numele său. Și le-a pus la un loc ce se numea Tetrafel, care era cinstit foarte mult de alexandrini, pentru moaștele lui cele prorocești.
Sfântul Ieremia a mai prorocit și despre patimile Domnului și Mântuitorului nostru Hristos, zicând astfel: Veniți și să băgăm lemn în pâinea lui și să-l pierdem pe el din pământul celor vii și numele lui să nu se mai pomenească. Iar când viețuia în Egipt, a prorocit despre sfărâmarea idolilor și despre venirea în Egipt a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu cu Pruncul cel mai înainte de veci, zicând către popii egipteni: „Se cade ca toți idolii să cadă și tot ce este făcut de mâini să se sfărîme, întru acea vreme, când va veni aici o maică Fecioară cu un Prunc născut în peșteră și pus în iesle”.
De la acea prorocie a lui Ieremia, a rămas în obiceiul egiptenilor de a închipui o fecioară, odihnindu-se în pat; iar aproape de dânsa, un prunc înfășat în scutece și culcat în iesle și ei se închinau acelui chip. Împăratul Ptolomeu, întrebând odată pe popii egipteni, pentru ce fac aceasta, ei au răspuns: „Această taină este a celor mai de demult părinți ai noștri, pe care a vestit-o înainte un sfânt proroc, și acum așteptăm sfârșitul acestei prorocii și împlinirea tainei”.
După ce au trecut mulți ani de la sfârșitul prorocului Ieremia, Iuda Macabeul l-a văzut împreună cu arhiereul Onia, arătându-i-se lui în vedenie, despre care se scrie așa: „S-a arătat lui Macabeu o vedenie într-acest fel: «Onia, fiind arhiereu, bărbat bun și îmbunătățit, cucernic la vedere, blând la obicei și la vorbă bine încuviințat, deprinzându-se din copilărie spre toată bunătatea; își ridica mâinile și se ruga pentru poporul iudeilor. După aceea, i s-a arătat alt bărbat, cu căruntețe și cu o slavă minunată și înconjurat cu cinste și cu mare cuviință». Și, răspunzând Onia, a zis: «Acesta este Ieremia, prorocul lui Dumnezeu și iubitorul de frați, care mult se roagă pentru popor și pentru sfânta cetate. Și, întinzându-și Ieremia mâna dreaptă, a dat lui Iuda Macabeul o sabie de aur, grăindu-i acestea: primește această sfântă sabie ca dar de la Dumnezeu, cu care vei sfărâma pe vrăjmași»”.
Din această vedenie, se vede destul de lămurit, cum că sfinții plăcuți lui Dumnezeu, după sfârșitul lor, se roagă lui Dumnezeu pentru noi și ne ajută nouă, precum a ajutat Sfântul Ieremia lui Iuda Macabeul asupra potrivnicilor, ale cărui sfinte rugăciuni să ne ajute și nouă, asupra văzuților și nevăzuților vrăjmași, cu darul și cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci. Amin.
Sf Cuv Mc Eftimie, Ignatie și Acachie
Sf Cuv Mc Eftimie
Acest Sfânt Mucenic s-a născut în satul Dimițiana din Pelopones. Copil fiind, el a dus o viață creștină în care fusese botezat și crescut, dar mai târziu a trecut în România unde s-a dedat unei vieți de mari desfrânări. În acest trai desfrânat petrecând, duhul necurat i-a pus în gând să se facă musulman, ceea ce a și făcut. Dar imediat după aceea o cumplită mustrare de conștiință a pus stăpânire peste el. Apoi s-a întors la dreapta credință și a plecat la Sfântul Munte Athos, unde s-a tuns monah. Cu binecuvântarea părintelui duhovnicesc a călătorit la Constantinopol unde a reușit să pătrundă până la Marele Vizir. Ajungând în acestuia, Eftimie a început să-și facă semnul Sfintei Cruci, să-L laude pe Hristos și să lepede credința musulmană. După chinuri și torturi prelungite el a fost omorât prin decapitare în Duminica Floriilor, în ziua de 22 martie 1814. Sfântul lui cap se păstrează la Mănăstirea athonită a Sfântului Pantelimon.
Sf Cuv Mc Ignatie
Viața Sfântului Nou Mucenic Ignatie
Afându-se la Tesalonic și văzând cum și-a dat viața pentru credința creștină un neînfricat monah, Sfântul s-a însuflețit de dorința de a primi și el mucenicie pentru Hristos, însă Părintele Vasile l-a convins să-și amâne împlinirea gândului și să se întoarcă în Sfântul Munte.
Sfântul Nou Mucenic Ignatie s-a născut în Eskee Zagora (Stara Zagora), un sat din eparhia Târnovo a Bulgariei, și a fost botezat cu numele de Ioan. Încă fiind el copil, părinții lui, Gheorghe și Maria, s-au mutat în orașul Philippopolis (Plovdiv), unde l-au dat la școală, ca să învețe sfintele scrieri în limba slavonă. Și atât de mult a sporit în învățătură, încât a ajuns neîntrecut la citire și gramatică. Dar, de vreme ce loan avea o dorință arzătoare pentru viața monahală, nu a trecut multă vreme până ce a plecat de acasă, cu învoirea părinților, și s-a dus la Mănăstirea Rila, din partea de apus a Bulgariei, fiind dat în grija unui monah aspru, sub ascultarea căruia a rămas timp de 6 ani.
La acea mănăstire, fericitul tânăr a continuat să-și adâncească învățătura, devenind un foarte bun cărturar, slujind în același timp biserica mănăstirii cu multă râvnă, în rânduiala de citeț. Însă după o vreme, din ispita diavolului, asprimea acelui monah, căruia îi fusese încredințat loan, s-a schimbat în ură, așa încât, într-una din zile a dat foc chiliei în care se odihnea ucenicul, nădăjduind că-l va ucide în felul acesta. Atunci tânărul a plecat din mănăstire, întorcându-se acasă. Dar acolo a trebuit să treacă prin încercări și mai cumplite, cum puțini dintre oameni pot pătimi în viața aceasta.
Cam pe atunci sârbii s-au răsculat împotriva ienicerilor, iar tatăl lui loan a fost numit comandant al unei brigăzi otomane. Acesta era bărbat viteaz și plin de putere, însă nu s-a învoit să lupte împotriva creștinilor, zicând: „Este cu neputință să mă ridic împotriva fraților cu care împart aceeași credință”. Atunci urătorii de Hristos s-au înfuriat și l-au înjunghiat pe Gheorghe, tăindu-i apoi și capul. Astfel, acest binecuvântat tată a primit mucenicie pentru credința sa, prăznuirea lui facându-se tot în această zi de 8 Octombrie. Însă mama și cele două surori ale lui loan, fiind prinse tot atunci de agarenii plini de ură, fiindcă aceia le amenințau mereu, în cele din urmă s-au convertit la Islam.
Auzind acestea, loan a fugit și s-a ascuns în casa unei bătrâne ortodoxe. Mama și surorile lui, aflând unde se ascunde, l-au pârât turcilor. Aceștia, vrând să-l prindă, au venit la casa bătrânei, dar nu l-au cunoscut la înfățișare, căci el și-o schimbase mai înainte, iar când l-au întrebat despre fugar, el le-a răspuns că nu-l cunoaște și turcii au plecat. Apoi, bătrâna care-l adăpostea l-a ajutat să fugă la București, în România, unde l-a cunoscut pe Sfântul Eftimie, care, de asemenea, avea să îndure mai târziu mucenicie (fiind prăznuit pe 22 Martie). Cei doi au ajuns prieteni foarte apropiați, însă loan nu a dorit să mai rămână în București și a pornit spre Muntele Athos. Pe drum, s-a oprit la Soumla, unde l-a întâlnit din nou pe prietenul său, Eftimie. Acesta însă, între timp, se lepădase de adevărata credință și se făcuse musulman, loan s-a întristat mult pentru căderea prietenului său și a plecat în grabă din Soumla, temându-se să nu i se întâmple și lui la fel.
Dar nu a ajuns prea departe, căci a fost prins de niște ostași turci, care i-au luat tot ce avea asupra sa, amenințându-l și silindu-l să se convertească Ia credința lor. De frică, loan le-a făgăduit că așa va face și a fost lăsat să plece. Ajungând în satul Eskee Zagora, a cunoscut un monah athonit de la Mănăstirea Grigoriu și au plecat împreună spre Muntele Athos. Acolo, după ce a colindat prin mai multe mănăstiri, loan s-a sălășluit în cele din urmă la Schitul Sfânta Ana, unde l-a cunoscut pe Părintele Vasile, un monah plin de virtute.
Într-o zi, cei doi mergând la Tesalonic cu oarecare treburi, au fost martorii muceniciei Sfântului David (prăznuit pe 26 Iunie), care intrase mai înainte în monahism tot la Schitul Sfânta Ana. Văzând cum și-a dat viața pentru credința creștină acel neînfricat monah, Ioan s-a însuflețit de dorința de a primi și el mucenicie pentru Hristos, însă Părintele Vasile l-a convins să-și amâne împlinirea gândului și să se întoarcă în Sfântul Munte. Scurt timp după aceea, starețul Vasile s-a mutat la cele veșnice, Ioan rămânând iarăși singur și întristat, căci își iubise mult părintele duhovnicesc. A plecat de la Schitul Sfânta Ana și a mers pentru o vreme la Schitul Kapsokalivia.
Dar iată că la praznicul Pogorârii Sfântului Duh din acel an, venind pe acolo un monah de la Schitul Înaintemergătorului, a aflat de la el că prietenul său, Eftimie, primise mucenicie la Constantinopol. Bucurându-se mult pentru întoarcerea la credință și izbânda jertfelnică a fratelui său întru Hristos, Ioan își simțea acum inima arzând de dorința de a-i călca pe urme, primind și el mucenicie. A mers așadar la Schitul Înaintemergătorului, ca să-l întâlnească pe Părintele Nichifor, cel sub ascultarea căruia fusese și Eftimie. Și primindu-l starețul în obște, l-a lăsat sub îndrumarea Părintelui Acachie, cel mai sporit dintre monahii de acolo. Punându-se sub ascultare desăvârșită de acest bătrân, a început a-i urma cu multă râvnă rânduiala de rugăciune și nevoință. Căci mânca doar pâine și apă, iar din acestea doar atât ca să nu piară de foame. Petrecea nenumărate ceasuri în rugăciuni și închinăciuni, așa încât viața lui ajunsese o neîncetată aducere aminte de numele dulce al Mântuitorului Iisus Hristos. Citea adesea Sfânta Evanghelie în limba slavonă și Acatistul Născătoarei de Dumnezeu, către care avea adâncă evlavie și căreia i se ruga zi de zi, cu lacrimi, să-l ajute a dobândi sfârșit mucenicesc.
În astfel de nevoințe petrecea Ioan, chinuindu-și trupul fără încetare, dar arătând tuturor un chip plin de bucurie. Se gândea adesea și la prietenul său, Eftimie, străduindu-se să calce pe urmele nevoinței lui, ca să se poată învrednici și de jertfa pe care Noul Mucenic o săvârșise. Apoi îl și pomenea în rugăciuni, ca să primească ajutorul lui în lucrările pe care le împlinea. Dar prin toate acestea l-a pornit asupra sa pe vechiul dușman, diavolul, care a început în multe feluri să-l ispitească, fie cu gânduri lumești, fie cu iubire de sine și frică, fie cu iubire de plăceri trupești. Acest din urmă război nevăzut l-a întețit vrăjmașul atât de mult, încât dreptul bărbat s-a aruncat într-o zi la pământ, spre a mai domoli cumva arșița ce-o simțea în mădulare. Când patima l-a mai slăbit întrucâtva, Ioan s-a dus să vorbească cu părintele său, Acachie, care l-a mângâiat arătându-i luptele asemănătoare ce au trebuit să le îndure toți Sfinții, mai înainte. Ioan a mers apoi în biserică și a luat în mâini icoana Născătoarei de Dumnezeu, îmbrățișând-o cu lacrimi și cerând Preacuratei să-l scape de atacul diavolesc. Și deodată a simțit o mireasmă nepământească în jur, fără să-și poată da seama de unde vine, atât doar că din acea clipă nu l-au mai tulburat ispitele trupești.
Dar toate aceste lucrări și izbânzi ale virtuții Ioan le socotea ca un nimic, având mereu înaintea ochilor minții scopul lui de căpătâi: mucenicia. Și mereu îl ruga pe bătrânul său, cu lacrimi, să-l lase să plece spre a-și împlini țelul mult dorit. Însă, cum acela nu se învoia, Ioan își înmulțea nevoințele ascetice. Cu trecerea timpului, s-a învrednicit de tunderea în monahism, primind numele de Ignatie. În cele din urmă, văzându-i zelul din ce în ce mai aprins pentru mucenicie, Părintele Acachie i-a dat binecuvântare să se ducă la Constantinopol, împreună cu Părintele Grigorie, care mai înainte îl însoțise și pe Eftimie acolo.
Astfel, luându-și rămas bun de la Părinții Schitului și trecând și pe la Mănăstirea Iviron, să se închine la Icoana Maicii Domnului Portărița, au pornit pe mare, cu binecuvântarea Stăpânei Muntelui Athos. Era atunci ziua de 12 Septembrie. După ce au trecut prin greutățile și primejdiile călătoriei pe mare, au ajuns în Constantinopol pe 29 Septembrie, găzduind la un oarecare creștin iubitor de Dumnezeu, care i-a primit cu bucurie.
La scurtă vreme după aceea l-au aflat pe loan, cel care îl ajutase mult pe Sfântul Eftimie, atunci când venise și acesta la Constantinopol, spre a porni în lupta muceniciei. Așadar, l-au rugat pe acest evlavios și râvnitor creștin, loan, să-i ajute și pe ei, iar el a primit bucuros. Sfătuindu-se împreună, au hotărât ca Ignatie să se prezinte înaintea judecății musulmanilor în ziua de vineri ce urma, socotind această zi drept cea mai potrivită. După ce a primit Sfintele Taine, Ignatie și-a schimbat hainele, îmbrăcând veșminte turcești, și-a luat rămas bun de la Părintele Grigorie, care i-a dat lăcrimând ultimele sfaturi și încurajări, și a mers însoțit de loan la „Sublima Poartă” a otomanilor. Pentru o pricină oarecare, curtea judecătorească era închisă în acea zi. Astfel, Ignatie s-a întors de acolo fără nicio izbândă și întristat. Nici în zilele următoare Divanul otoman nu s-a deschis, încât Ignatie se întrista tot mai mult.
Aflând despre acestea niște iubitori de Hristos, au venit la Grigorie și l-au sfătuit să-l trimită pe Ignatie la casa unui anume creștin evlavios, ca să se roage înaintea unei icoane făcătoare de minuni a Născătoarei de Dumnezeu. Mergând Ignatie acolo, s-a rugat o noapte întreagă, cerând cu lacrimi mijlocirea Preacuratei, pentru a putea porni mai repede pe calea muceniciei. La miezul nopții s-a auzit un zgomot ca de bubuit de tunet și o cunună strălucitoare a ieșit de la icoană, înconjurând capul rugătorului. Acest lucru s-a petrecut de trei ori, după mărturia unora dintre cei care stăteau ascunși și urmăreau ce face Ignatie.
A doua zi, când s-a întors la Părintele Grigorie, a aflat că Divanul își reîncepuse judecățile. Ignatie s-a umplut de bucurie și s-a și grăbit într-acolo, îmbrăcat în hainele musulmane. Înfățișându-se înaintea cadiului, a vorbit cu multă îndrăzneală, zicând: „Iată, judecătorule, eu, pe când eram tânăr, am fost silit de niște turci și am făgăduit că mă voi lepăda de credința mea. Acum am venit aici ca să-mi iau înapoi cuvântul și să mărturisesc pe Hristos, adevăratul Dumnezeu și Ziditorul tuturor”. Spunând acestea, și-a aruncat turbanul verde de pe cap la picioarele cadiului.
Judecătorul s-a umplut de mânie și a zis: „Cine te-a adus aici? Un monah sau un mirean?”. Ignatie i-a răspuns: „Am venit singur, cu puterea Hristosului meu”. Și îndată a scos de la piept și a arătat o icoană a Domnului nostru lisus Hristos și o cruce, pe care le luase cu sine ca ajutor și ferire de primejdii. Cadiul i-a spus atunci: „Lasă aceste vorbe nebunești și vino-ți în fire, omule. Dacă vei stărui în ele, te așteaptă chinuri groaznice și apoi moartea. Dacă însă vei trece la credința noastră, vei primi multe bunuri, în așa fel încât vei putea trăi întreaga viață fără de nicio grijă. Vei primi apoi și un rang înalt și multă cinste de la noi”. Ignatie i-a răspuns: „Darurile și rangul ce mi le fagăduiești, păstrează-le pentru tine, căci sunt deșarte și trecătoare. Chinurile și moartea cu care mă ameninți nu sunt lucruri necunoscute mie, căci am venit aici tocmai ca să le îndur pe acelea și să mor pentru Hristos, Dumnezeul meu, ale Cărui daruri sunt veșnice și a Cărui împărăție cerească este de neclintit. Mahomed al vostru este un profet mincinos, învățător al pierzaniei și prieten al vrăjmașului. Și veți fi și voi chinuiți în iad împreună cu el, dacă nu veți crede în Hristos, Care este singurul Dumnezeu adevărat”.
Auzind acestea, cadiul s-a mâniat atât de tare, încât nu a mai putut vorbi și a făcut semn slujitorilor să-l scoată afară pe Ignatie din sală. Însă Ignatie s-a împotrivit și, lovind cu palma pe unul dintre aceia, a scăpat din strânsoarea lor, s-a repezit înapoi și a îngenunchiat în fața cadiului, blestemând credința mahomedană și plecându-și gâtul pentru a fi tăiat pe loc. Dar slujitorii l-au prins și l-au târât în temniță, unde i-au pus lanțuri grele la gât și la picioare, batjocorindu-l în fel și chip și silindu-se să-l facă să-și lepede credința. Viteazul ostaș al lui Hristos a răbdat totul cu mulțumire, împărtășindu-se de aceeași bucurie ca și Apostolii, când erau învinuiți pe nedrept că propovăduiesc pe Hristos.
Mai târziu a fost adus din nou în fața judecătorului turc pentru a răspunde la întrebări. Când a fost întrebat iarăși cine l-a adus la Constantinopol, a răspuns că Iisus Hristos l-a adus. Cadiul l-a prevenit încă o dată de chinurile ce-i sunt pregătite, spunându-i să nu se aștepte că va muri de sabie, iar creștinii să-i adune sângele ca pe o binecuvântare, pentru că avea de gând să-l spânzure. Ignatie i-a răspuns: „O, judecătorule, fie de îmi vei tăia capul, fie de mă vei spânzura, eu voi primi cu bucurie oricare dintre acestea, pentru iubirea lui Hristos”. Atunci cadiul a poruncit să fie dus într-o temniță mai grea, unde să nu mai știe nimeni de el. Tot ceea ce s-a petrecut la Divan a fost aflat de creștini. Părintele Grigorie a început a se ruga cu multe lacrimi Mântuitomlui Hristos să-l întărească pe Mucenic a-și duce până la capăt lupta, într-un chip plăcut lui Dumnezeu. Ceilalți creștini, bănuind încercările la care avea să fie supus Ignatie, au început să facă pomeni în numele lui, ca să miște pe cât mai mulți spre a se ruga pentru el.
Deși nu se știe întocmai ce s-a petrecut cu Mucenicul în cele două zile și două nopți cât a fost ținut acolo, s-a aflat după aceea că a fost supus la multe chinuri. A trecut însă cu bărbăție prin ele, neschimbându-și hotărârea de a muri pentru Hristos.
Apoi Ignatie a fost adus iarăși înaintea judecății. Privind către cadiu cu îndrăzneală, și-a mărturisit din nou credința și iubirea față de Hristos, făcând de rușine înșelăciunea mahomedană. Pierzând orice nădejde de a-l mai abate de la credința sa, cadiul a dat sentința din urmă: Ignatie să fie spânzurat. Și îndată slujitorii nedreptății l-au înșfăcat pe mielul nevinovat al lui Hristos, mânându-l spre locul execuției. Ignatie, deși era cu totul slăbit de foame, de sete și din pricina schingiuirilor îndurate, a mers plin de bucurie și nerăbdare până acolo, știind că în scurtă vreme avea să ajungă la ceea ce își dorea atât de mult: întâlnirea cu Mântuitorul său, în numele Căruia se lepădase de lume, cu toate plăcerile ei, de trup, de tinerețe și de viața însăși.
Când au ajuns în locul numit Daktyloporta (în turcește Parmakkapi), unde se duceau la capăt osândirile la moarte, Ignatie a îngenunchiat și a întins gâtul, cerând călăului să-și împlinească treaba, tăindu-i capul. Dar acela și-a adus aminte că porunca era alta, așa încât i-a pus Mucenicului juvățul pe gât și a tras cu putere de capătul sforii atârnate de copacul ce se găsea acolo. Astfel s-a sfârșit Ignatie, la ceasul amiezii, în ziua de 8 Octombrie a anului 1914, urcând înaintea tronului lui Dumnezeu, încununat cu trei cununi: a nevoințelor ascetice, a fecioriei și a muceniciei.
Aflând despre slăvitul sfârșit al Sfântului, Părintele Grigorie a rămas pentru o vreme cu mintea răpită, gândind la biruința pământească și răsplata cerească de care s-a învrednicit cel pe care îl însoțise în drumul său jertfelnic. Apoi, venindu-și în simțiri, s-a grăbit către locul ultimei întreceri a atletului lui Hristos. L-a privit de departe și i s-a părut că trupul lui, atârnat în spânzurătoare, semăna cu un porumbel alb, ridicându-se în zbor către înălțimile cerești. Nu s-a putut apropia de el, căci era păzit de ostași, dar și-a făcut planul cum să-l poată lua de acolo. După trei zile, a venit și le-a dat păzitorilor mulți bani, iar aceia l-au lăsat să ia sfintele moaște. A plecat apoi din Constantinopol cu ele, dându-se drept negustor de miresme aromate. Pornind pe mare în ziua de 14 Octombrie, s-a oprit la Prote, cea mai mare dintre Insulele Prinților, unde se găseau moaștele Sfanțului Eftimie, care primise mucenicia cu șapte luni mai înainte, pe 22 Martie. Izbutind să ia cu sine și moaștele acestui bun prieten și frate duhovnicesc al Sfântului Ignatie, a pornit din nou pe mare și a ajuns cu cele două vase ale sfințeniei în Muntele Athos, în ziua de 20 Octombrie. Mai apoi, sfintele moaște ale celor doi Mucenici au fost puse cu cinste într-o biserică nouă și slăvită.
(Sinaxarul mare al lunii octombrie, Editura Doxologia, Iași, 2015, pp. 183-188)
Viața Sfântului Cuvios Mucenic Acachie Pantofarul
Sfântul Acachie și-a dat viața pentru Hristos pe 1 mai 1816, la ora șase seara. Câțiva creștini evlavioși au răscumpărat corpul Sfântului de la turci și părintele Grigorie l-a adus înapoi în Sfântul Munte.
Sfântul Nou Mucenic Acachie s-a născut la Neochorion, Macedonia, lângă Tesalonic, în secolul al XVIII-lea. Cel mai mare copil dintr-o familie de țărani bulgari, el a fost botezat cu numele de Atanasie. Când avea nouă ani, s-a mutat împreună cu familia în orașul Serres. Atanasie a fost dat în ucenicie unui cizmar, care deseori îl bătea. Într-o noapte din Vinerea Patimilor, după o bătaie aspră, el hoinărea pe străzi, iar două femei musulmane l-au alinat, l-au dus la ele acasă și l-au hrănit. Exprimând milă, ele l-au încurajat să-L părăsească pe Hristos, pâinea ce S-a coborât din cer (Ioan 6, 41). Ele l-au dus pe băiat la Yusuf Bey, care l-a adoptat, i-a dat un nume de musulman și l-a tăiat împrejur. El a trăit în acea casă timp de nouă ani.
La început, soția lui Yusuf Bey l-a tratat pe Atanasie cu dragoste maternă, dar mai târziu iubirea s-a transformat într-o pornire spre poftă trupească. La fel cum mucenicul Iosif (prăznuit la 31 martie) a respins avansurile soției lui Putifar (Facerea 39, 8-10), astfel a respins și Atanasie avansurile femeii musulmane. Ca urmare, ea i-a spus soțului său că Atanasie a încercat s-o forțeze. Tatăl său turc l-a aruncat afară din casă și tânărul s-a întors la Tesalonic, ca să-și găsească părinții săi adevărați. Mama sa i-a spus că este prea periculos pentru el să rămână acolom și el a plecat în Sfântul Munte.
La început a locuit o vreme la Mănăstirea Hilandar, dar a mai trăit și pe la alte mănăstiri. El a mărturisit apostazia sa Părintelui Nicolai din Mănăstirea Xenofont, care i-a citit rugăciunile necesare și l-a primit înapoi în Biserică prin Mirungere. Atanasie s-a întors la Mănăstirea Hilandar pentru un an, apoi a plecat la Mănăstirea Iviron. În perioada în care trăia la Iviron a aflat despre mucenicia Sfinților Eftimie și Ignatie și a dorit să le urmeze. El s-a aprins de dorința de a-și șterge păcatul prin vărsarea sângelui său pentru Hristos în același loc în care L-a trădat pe El. Atanasie a descoperit toate acestea Părintelui Nichifor, care a fost părintele duhovnicesc al Sfinților Eftimie și Ignatie. El a fost dat în îndrumarea monahului Acachie, care urma să-l pregătească pentru lupta sa grea. Atanasie își petrecea timpul în rugăciune neîncetată, priveghere și postire. Aceasta, bineînțeles, a ațâțat pe vrăjmaș, care a semănat semințe de îndoială și incertitudine în sufletul său. După treizeci și cinci de zile, Atanasie s-a înfricoșat și a fugit în miez de noapte.
Atanasie a plecat la Mănăstirea Simonopetra, dar nu a găsit liniște acolo. S-a întors la Mănăstirea Hilandar, dar ca ispășire el a locuit mai mult în vie decât în chilie. Curând s-a îmbolnăvit și a fost dus la Kareia, capitala Sfântului Munte, dar a refuzat orice tratament medical. Cei care l-au adus acolo erau foarte mâhniți din această cauză și i-au spus că el nu este nici creștin, dar nici musulman. Umilit de mustrarea lor, Atanasie s-a izolat timp de patruzeci de zile.
La sfârșitul perioadei de izolare, Atanasie s-a întors la părintele Nichifor la Mănăstirea Iviron și a fost încredințat bătrânului Acachie, ca să-l îngrijească din nou. El a început un program intens de rugăciune, înfrânare și priveghere și a primit darul lacrimilor. În duminica a patra a postului Paștelui, văzându-i pocăința și creșterea virtuții, bătrânul Acachie l-a tuns în monahism cu numele de Acachie.
În scurt timp a plecat la Constantinopol cu bătrânul Grigorie care, de asemenea, i-a însoțit și pe Sfinții Eftimie și Ignatie în drumul lor către mucenicie. Ei au părăsit Muntele Athos cu o corabie, ajungând la Constantinopol treisprezece zile mai târziu. Pe data de 22 aprilie, Sfântul Acachie a primit Sfânta Împărtășanie într-o biserică din Galata, apoi ei s-au întors pe corabie. El a îmbrăcat haine musulmane și s-a dus cu părintele Grigorie la Poartă, unde un portar i-a întrebat ce doresc.
Sfântul Acachie i-a povestit istoria sa, spunând că el a fost înșelat ca să renunțe la creștinism și să accepte islamul, dar acum el a ajuns la adevăr. Acuzându-l pe Mohammed ca fiind un proroc mincinos, el se declara cu voce tare că este creștin. Apoi a aruncat turbanul pe podea, l-a călcat în picioare și l-a scuipat.
Sfântul Acachie a fost prins, bătut și aruncat în închisoare. În acea noapte i s-au promis bogății și poziții înalte, dacă se întoarce la islam. Refuzând, ei au început să-l bată din nou.
În ziua următoare, Sfântul Acachie a fost adus în fața vizirului și i-a spus istoria sa, apoi a fost dus înapoi la închisoare. Părintele Grigorie a reușit să trimită pe cineva, care i-a adus lui Acachie o lădiță ce conținea Sfintele Taine și el s-a împărtășit din Trupul lui Hristos.
Curând după aceasta, Sfântul Mucenic a fost dus la un loc numit Parmak Kapi, unde i s-a tăiat capul. Sfântul Acachie și-a dat viața pentru Hristos pe 1 mai 1816, la ora șase seara. Câțiva creștini evlavioși au răscumpărat corpul Sfântului de la turci și părintele Grigorie l-a adus înapoi în Sfântul Munte. Sfintele moaște au fost aduse în Mănăstirea Iviron și îngropate într-o biserică închinată Sfinților Ignatie și Eftimie.
Cu toate că unele surse spun că anul muceniciei sfântului ar fi 1815, există o scrisoare de la Sfântul Acachie către un părinte duhovnicesc din Muntele Athos datată cu 27 aprilie 1816, în care el spune că este pregătit pentru mucenicie. Astfel, anul corect este 1816.
Duminica a 2-a după Paști - a Sf Ap Toma
Ev Ioan 20, 19 - 31
În ziua cea dintâi a săptămânii, fiind seară și ușile fiind încuiate, acolo unde erau adunați ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus și a stat în mijlocul lor și le-a zis: Pace vouă! Și, zicând acestea, le-a arătat mâinile și coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii văzându-L pe Domnul. Atunci Iisus le-a zis iarăși: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și, spunând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt! Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate, și cărora le veți ține, ținute vor fi. Însă Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit lisus. Deci i-au spus lui ceilalți ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. Și, după opt zile, ucenicii Lui erau iarăși înăuntru, și Toma era împreună cu ei. Și a venit lisus, ușile fiind încuiate, și a stat în mijlocul lor și a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele, și adu mâna ta și o pune în coasta Mea, și nu fi necredincios, ci credincios! A răspuns Toma și I-a zis: Domnul meu și Dumnezeul meu! lisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut! lisus a făcut înaintea ucenicilor Săi și alte multe minuni, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca să credeți că lisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, și, crezând, viață să aveți în numele Lui.
Ap Fapte 5, 12 - 20
În zilele acelea, prin mâinile apostolilor se făceau semne și minuni multe în popor; și erau toți, într-un cuget, în pridvorul lui Solomon. Și nimeni dintre ceilalți nu cuteza să se alipească de ei, dar poporul îi lăuda. Și din ce în ce mai mult se adăugau cei ce credeau în Domnul, mulțime de bărbați și de femei, încât scoteau pe cei bolnavi în ulițe și-i puneau pe paturi și pe tărgi, ca, venind Petru, măcar umbra lui să umbrească pe vreunul dintre ei. Și se aduna și mulțimea din cetățile dimprejurul Ierusalimului, aducând bolnavi și bântuiți de duhuri necurate, și toți se vindecau. Și, sculându-se arhiereul și toți cei împreună cu el – cei din rândul saducheilor –, s-au umplut de pizmă. Și au pus mâna pe apostoli și i-au aruncat în temnița obștească. Iar un înger al Domnului, în timpul nopții, a deschis ușile temniței și, scoțându-i, le-a zis: Mergeți și stați drept și grăiți poporului în templu toate cuvintele Vieții acesteia.
Predică la Duminica a II-a după Paşti - a Sfântului Apostol Toma - Pr. Ilie Cleopa
Credinţa vine din interior, din inimă, iar nu din afară. Credinţa vine din cuvânt. Din cuvântul de învăţătură auzit din gura mamei şi a tatei. Căci părinţii trupeşti ne sunt primii dascăli de religie în viaţă.
„Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”
(Ioan XX, 29)
Hristos a înviat !
Iubiţi credincioşi,
În prima zi a Sfintelor Paşti, seara, ne spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, S-a arătat Iisus Hristos înviat ucenicilor Săi, ascunşi de frica iudeilor, într-o cameră încuiată din Ierusalim şi le-a spus: „Pace vouă!”. După ce i-a liniştit, că erau tulburaţi şi cuprinşi de frică şi i-a încredinţat de Învierea Sa din morţi, arătându-le mâinile şi coasta străpunse de cuie şi suliţă pe cruce, le-a adăugat: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi” (Ioan XX, 21). Prin aceste cuvinte Domnul a trimis pe Apostoli la propovăduire, având misiunea să vestească Evanghelia mântuirii la toate neamurile pământului.
Dar pentru a-i întări cu putere de sus la această misiune dumnezeiască de înnoire a lumii, Mântuitorul a suflat asupra lor Duh Sfânt, şi le-a dat putere să ierte păcatele oamenilor, zicând: „Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute” (Ioan XX, 22-23). Nimeni nu poate propovădui pe Hristos dacă nu este trimis de Dumnezeu şi dacă nu este întărit şi sfinţit de harul Duhului Sfânt. Însă nu este destul pentru mântuire numai să citim Sfânta Scriptură şi să ascultăm cuvântul Evangheliei. Trebuie să-l şi facem. Nu era suficientă Apostolilor şi ucenicilor Domnului numai propovăduirea cuvântului. Ea singură nu poate mântui fără pocăinţă. Apostolii aveau datoria să-i înveţe voia lui Dumnezeu, dar să-i cureţe şi de păcate, adică să le dezlege păcatele prin spovedanie, fără de care nu poate fi iertare, pocăinţă şi mântuire. De aceea Domnul întemeiază acum Taina Sfintei Spovedanii, ca urmaşii lor, episcopii şi preoţii, să spovedească pe cei ce cred, şi să-i dezlege de păcate. Aceasta este singura cale de mântuire a creştinilor: Credinţa dreaptă în Dumnezeu, împlinirea poruncilor evanghelice şi dezlegarea păcatelor prin spovedanie.
Dar, cu rânduiala dumnezeiască, apostolul Toma nu era de faţă cu ceilalţi apostoli când S-a arătat Domnul. Şi când i-au spus toţi: „Am văzut pe Domnul!”, el nici nu s-a bucurat, nici n-a voit să creadă, până nu a văzut cu ochii şi a pipăit cu mâna rănile Mântuitorului (Ioan XX, 25). După opt zile, adică în Duminica a doua după Înviere, iarăşi S-a arătat Iisus Hristos ucenicilor Săi, trecând prin uşile încuiate. Atunci era şi Toma de faţă. După ce le-a zis din nou: „Pace vouă”, a spus cu mustrare pentru Toma: „Adu-ţi degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu-ţi mâna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios!” (Ioan XX, 26-27). Iar Toma pipăind şi văzând rănile Domnului, cuprins de frică şi uimire, a strigat cu smerenie şi credinţă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. Mântuitorul însă l-a mustrat pentru puţina lui credinţă, zicînd: „Pentru că M-ai văzut, Tomo, ai crezut? Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan XX, 28-29).
Toma era un apostol îndoielnic. El a crezut numai după ce a văzut şi a cercetat adevărul, a pipăind rănile lui Hristos. De aceea l-a şi mustrat Domnul, căci credinţa vine din auz, iar nu din pipăire şi vedere. Credinţa vine din interior, din inimă, iar nu din afară. Credinţa vine din cuvânt. Din cuvântul de învăţătură auzit din gura mamei şi a tatei. Căci părinţii trupeşti ne sunt primii dascăli de religie în viaţă. Apoi, credinţa noastră în Dumnezeu ne vine şi se întăreşte în noi din predica preotului la biserică, din sfaturile date de bătrâni, din citirea cărţilor sfinte şi mai ales din cuvintele şi învăţăturile pe care le auzim şi le citim zilnic în Sfânta Evanghelie.
La formarea noastră duhovnicească şi la sporirea dreptei credinţe în inimile noastre cel mai mare rol îl au părinţii trupeşti care ne-au născut şi părinţii sufleteşti care ne-au învăţat şi ne-au crescut în frica de Dumnezeu, adică preotul satului, duhovnicul şi naşul de botez. Când părinţii trupeşti şi cei sufleteşti sunt buni şi îşi fac datoria creştină faţă de sufletele pe care le cresc şi le păstoresc, atunci se nasc şi se formează creştini buni, copii ascultători de părinţi, tineri cuminţi şi evlavioşi. Iar când părinţii trupeşti sunt necredincioşi şi stăpâniţi de patimi, iar cei sufleteşti sunt indiferenţi şi nepăsători faţă de fiii lor sufleteşti, atunci copiii sunt răi şi neascultători, tinerii sunt necredincioşi sau îndoielnici şi caută dovezi văzute, ca Toma, pentru a crede în nevăzutul Dumnezeu. Cei căsătoriţi vin rar la biserică fiind înconjuraţi de griji pământeşti; mulţi îşi ucid copiii şi unii îşi distrug familia şi pacea sufletului prin divorţ. Dar şi bătrânii care n-au avut în tinereţe o viaţă religioasă profundă îşi sfârşesc viaţa în beţii şi indiferenţă religioasă, spre osânda sufletelor lor.
De vom cugeta mai mult la îndoiala apostolului Toma, vom înţelege mai bine slăbirea credinţei în Dumnezeu în zilele noastre şi urmările ei cumplite, pe care le trăim.
Iubiţi credincioşi,
Îndoiala lui Toma la Învierea Domnului a avut şi un rol providenţial. Căci, prin pipăirea rănilor Mîntuitorului, Toma dovedeşte celor necredincioşi că Hristos a avut cu adevărat trup omenesc, asemenea nouă, afară de păcat şi că a pătimit cu trupul pe cruce pentru mântuirea lumii. Iar dacă Toma s-a îndoit de Învierea Domnului, după ce şi-a pus mâna în coasta Lui, s-a căit de necredinţa sa şi, căzînd în genunchi, şi-a mărturisit cu lacrimi credinţa şi păcatul său, prin aceste cuvinte: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”.
Oare cîţi dintre creştinii de astăzi nu cad în păcatul îndoielii şi al necredinţei în Dumnezeu? Însă se întorc la credinţă, cu căinţă şi smerenie ca apostolul Toma? Din cauza fricii şi Petru s-a lepădat de Hristos prin cuvintele: „Nu cunosc pe omul acesta!”. (Matei XXVI, 74). Dar îndată după cântatul cocoşului, din miezul nopţii, Petru a ieşit afară şi a plâns cu amar. Toată viaţa s-a căit Petru de căderea şi necredinţa sa. Dar dintre noi câţi creştini nu se îndoiesc de existenţa lui Dumnezeu? Câţi nu-L înjură şi-L hulesc? Câţi nu caută dovezi şi zic: „Nu cred până nu văd!”? Câţi nu caută să pipăie rănile şi coasta Domnului, căutând dovezi ale existenţei lui Dumnezeu prin pământ, prin mărturii vechi, prin tainele planetelor şi ale Universului? Câţi nu zic dintre creştini: „Aici este raiul şi iadul! Aici pe pămînt este totul!”. Iar când se văd bolnavi, în faţa primejdiei, a sărăciei şi a morţii, nici atunci nu se căiesc ca Toma, să zică: „Tu eşti Domnul meu şi Dumnezeul meu! Acum cred în Tine Doamne, că Tu m-ai zidit şi m-ai mântuit. Iartă-mă de necredinţa mea!”. Nici măcar la bătrâneţe nu se întorc la Dumnezeu ca să plângă cu amar ca Petru, viaţa lor din tinereţe, cheltuită în desfrâu, în răutăţi şi necredinţă.
Puţini sunt acei care se pocăiesc de păcate la bătrâneţe. Cei mulţi mor aşa cum au trăit, în necredinţă şi nepocăinţă, spre a lor veşnică osândă. Cu adevărat, mare dar este credinţa în Dumnezeu însoţită de fapte bune! De aceea a şi zis Mântuitorul către Toma cea de-a zecea fericire: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan XX, 29). Iar cu alt prilej a zis către ucenicii Săi: „Fericit este cel ce nu se va sminti întru Mine” (Matei XI, 6). Adică nu se va sminti din dreapta credinţă în Dumnezeu, cum s-au smintit mulţi în zilele noastre.
De ce credeţi că se smintesc unii creştini în Hristos şi cad din dreapta credinţă apostolică în tot felul de secte şi grupări religioase? Pentru că ei vor să cuprindă cu mintea lor tainele şi dogmele credinţei. Ei vor să pipăie cu raţiunea lor limitată mâinile şi coasta Domnului, adică vor să înţeleagă adâncul cel nepătruns al credinţei, mai mult decât este dat omului să înţeleagă.
Dar cei mai mulţi se leapădă şi se smintesc de Biserica întemeiată de Hristos din cauza mândriei şi a neascultării lor. Se smintesc de Maica Domnului şi din mândrie şi neascultare o defaimă spunând că ar fi fost o femeie de rând. Se smintesc de Sfânta Cruce şi din aceleaşi pricini spun că este un semn de ocară, iar nu armă a creştinilor împotriva diavolilor, sfinţită cu sângele lui Hristos. Se smintesc de sfintele icoane şi le numesc idoli, neînţelegând sensul lor duhovnicesc. Se smintesc de sfinţi şi de cinstea dată lor şi-i numesc oameni de rând, iar pe ei se numesc drepţi şi mântuiţi.
Se smintesc de preoţi, nu le recunosc harul Duhului Sfânt primit la hirotonie şi îi judecă. Se smintesc de Tainele Bisericii întemeiate de Hristos, prin care se revarsă harul Duhului Sfânt şi le refuză pe toate. Se smintesc de învăţătura Sfintei Scripturi şi o răstălmăcesc după voia şi mintea lor, spre a lor osândă şi amăgirea multora.
De vom rămâne însă statornici şi ascultători în sânul Bisericii Ortodoxe şi vom păstra cu sfinţenie dreapta credinţă dată nouă de Hristos, ne vom izbăvi de necredinţa lui Toma, de sminteala religioasă a sectelor şi vom înţelege cum trebuie înţeleasă învăţătura Sfintei Evanghelii în sensul adevărat al celor două fericiri: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” şi „Fericit este acela ce nu se va sminti întru Mine!”.
Iubiţi credincioşi,
Se cade nouă astăzi, să ne bucurăm că stăm neclintiţi în dreapta credinţă şi suntem fii ai Bisericii lui Hristos de două mii de ani. Necredincioşii se leapădă şi caută să vadă pe Dumnezeu cu ochi trupeşti; îndoielnicii vor să pipăie rănile Domnului; cei slabi în credinţă caută minuni; sectele părăsesc Biserica, răstălmăcesc dogmele credinţei şi vestesc altă Evanghelie; cei robiţi de patimi amână pocăinţa, iar noi, fiii Învierii şi fiii lui Dumnezeu după har, să-I rămânem credincioşi până la sfârşit, ştiind că „cel ce va răbda toate până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei XXIV, 13). Astăzi, a opta zi după Sfintele Paşti, Domnul Înviat S-a arătat Apostolilor şi le-a dat pacea Duhului Sfânt după care suspină toată lumea. Astăzi Mântuitorul l-a încredinţat pe Toma că a înviat cu adevărat şi ne încredinţează şi pe noi că vom învia cu toţii la judecata de apoi.
De aceea să ne bucurăm pentru Înviere. Să ne bucurăm pentru mărturisirea de credinţă a lui Toma şi să ne rugăm lui Dumnezeu ca şi ceilalţi îndoielnici în credinţă şi doritori de semne şi minuni, tineri sau bătrâni, rude, vecini şi chiar fii, să mărturisească şi ei pe Hristos împreună cu Apostolul Toma. Să ne bucurăm cu adevărat că avem cu noi, în mâinile noastre, pe Domnul Înviat şi suntem izbăviţi de chinurile sufleteşti ale necredinţei şi îndoielii.
Noi credem în Dumnezeu şi nu căutăm să iscodim tainele credinţei, sau să pipăim coasta Domnului. Cerul înstelat ne arată puterea Lui. Soarele şi Luna ne amintesc de strălucirea Lui. Florile câmpului şi armonia creaţiei ne încredinţează că Dumnezeu este frumuseţe. Copiii cei nevinovaţi, asemenea îngerilor, ne amintesc de bunătatea lui Dumnezeu şi ne îndeamnă la sfinţenie. Mamele cu pruncii la sân, când se roagă, ne aduc aminte de Maica Domnului cu pruncul Iisus în braţe, care se roagă pentru mântuirea lumii.
Pentru toate acestea să ne întărim mai mult în credinţă şi să ne bucurăm. Ne putem şi noi atinge de Domnul cu inima, cu mintea, cu voinţa şi chiar cu trupul, dar nu cu nevrednicie, sau cu îndoială ca apostolul Toma. Cu inima ne atingem de Domnul prin credinţă, evlavie şi rugăciune curată, duhovnicească. Cu mintea ne atingem de Domnul prin citirea Sfintei Scripturi şi a altor cărţi ziditoare de suflet.
Cu voinţa ne atingem de Domnul prin săvârşirea faptelor bune, în dragoste şi smerenie. Iar cu sufletul şi cu trupul ne hrănim şi ne unim mistic cu Hristos Mântuitorul prin Sfânta Împărtăşanie, care este cea mai înaltă cale de unire a noastră cu Hristos, fără de care nu ne putem mântui.
Vă reamintim că astăzi, la Duminica Tomei, numită şi „Paştele blajinilor” în unele sate ies credincioşii la cimitir unde fac pomenire, dau de mâncare unii altora şi cântă cu toţii troparul Învierii. Păstraţi cu sfinţenie acest obicei creştinesc. De altfel fiecare Duminică este un Paşte, este ziua Învierii Domnului, ziua bucuriei şi a mântuirii noastre.
Să păstrăm cu sfinţenie credinţa curată şi fierbinte în Dumnezeu. Să ne ferim de necredincioşi, de sectanţi şi de îndoielnici, ca să nu cădem în cursele lor. Să păstrăm cu grijă frumuseţea cultului ortodox şi toată tradiţia străbună moştenită de la înaintaşi şi să trăim în pace şi iubire unii cu alţii, ca împreună să cântăm cu îngerii: „Hristos a înviat!”. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu