5. /3 APRILIE 2022 - POEZIE

Matei Alexandrescu, poet român (d. 1979)

Biografie Matei Alexandrescu
Poet român (30 apr. 1906-5 noiembrie 1979).
Bibliografie: În insula unde'nfloresc coralii (Târgoviște, 1931), Printre ulucile cerului, Leagăn de îngeri (C.R., București, 1939, cu desene de Mac Constantinescu), Jocul cuvintelor (C.R., București, 1939, cu desene de Mac Constantinescu), Vămile văzduhului (Institutul de Arte Grafice Universul, București, 1942, cu 6 desene de Nae Constantinescu), Donna Sixtina: Sonete (Editura Eminescu, București, 1970), Confesiuni literare: Dialoguri (Minerva, București, 1971), Catarg (Minerva, București, 1973, Prefață de Ovidiu Papadima).
Colaborări la ziare și reviste: Universul literar, Propilee literare, Vremea, Facla, Revista scriitoarelor și scriitorilor români, Litere, etc.

Matei Alexandrescu se naște în Târgoviște, la 30 aprilie 1906, în familia șefului de gară, Constantin Alexandrescu. Cursurile primare la Câmpulung și Târgoviște, unde termină liceul „Ienăchiță Văcărescu”, în 1924. Se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București, pe care o absolvă în 1931. Încă din perioada studiilor universitare frecventează cenaclul lui Mihail Dragomirescu, profesorul și criticul considerându-l ca asistent onorific, influențându-i determinant creația literară de mai târziu. Își pregătește doctoratul (1935) cu o teză despre umorul lui Ion Luca Caragiale. Deține importante funcții în administrația publică centrală și locală: șef de cabinet la Prefectura Județului Dâmbovița, Prefectura din București (1931-1934), comisar și șef al Serviciului de Control al Străinilor (1932-1942) și în Ministerul Propagandei Naționale. După evenimentele din 1944, funcționar la Consiliul de Miniștri (1946-1947) și Adunarea Deputaților (1946-1947).

Funcții mărunte administrative (contabil, funcționar la diferite întreprinderi și instituții) dar și o tăcere autoimpusă în plan publicistic până în 1967, când începe să frecventeze cenaclul „George Călinescu” al Academiei Române, relansându-se ca pu­blicist, poet, eseist.

În publicistică va debuta la „Universul Literar”, cu poezie (1926) al cărui colaborator statornic este până în 1946. Va publica la „Bilete de papagal”, „Gândirea”, „Revista Fundațiilor Regale”, „Vremea”, „Pagini basarabene”, „Azi”, „Facla”, „Pagini literare”, „Seara”, „Fapta”, „Propilee literare”, „Revista scriitoarelor și scriitorilor români” „Sfarmă-Piatră” sau în publicațiile târgoviștene: „Lumea nouă”, „Vremea nouă”, „Avântul Dâmboviței”.

Colaborează la „Litere”, între 1933-1935, simțindu-se apropiat ideilor lui Vladimir Streinu și Barbu Cioculescu. În 1936 va scoate revista „Îndreptar”. Critica sa este apropiată ideilor estetice ale lui Mihail Dragomiescu, de sorginte antilovinesciană. După 1967 apare în „Luceafărul”, „Steaua”, „Tomis”, „Argeș”, „Orizont”, „Dâmbovița”. Demersul său poetic începe cu poemele din volumul „În insula unde-nfloreau coralii”, apărut la Târgoviște în 1931 și continuă cu „Leagăn de îngeri” (București, 1942).

În 1944 se îngrijește de apariția antologiei „Ardealul cântat de poeți” pe care o prefațează. După 1967, îi apare volumul de sonete „Donna Sixtina” (1970), cel de versuri „Catarg” (1973), „Confesiuni literare” (1971). Sunt interviuri sau dialoguri pe care le-a avut cu nume rezonante ale literelor românești: Camil Petrescu, Ion Vinea, Mihail Sebastian, Gib Mihăescu, Ilarie Voronca, N. D. Cocea, Mihail Dragomirescu, G. M. Vlădescu, Tudor Arghezi, Perpessiciuss, Șerban Cioculescu, Iorgu Iordan, Mircea Horia Simionescu, ele fiind făcute în perioade diverse de timp (din 1933 și până în 1970). Prin ele, urmărea de fapt o temă predilectă, aceea a corespondenței dintre personajele operei și existența reală a autorilor, cât din aceasta au putut fi transpuse artistic. Crezul său și-l exprimă clar: „Îmi plac vorbele să umble în picioare ca niște animale vii, de sine stătătoare, dezlipite de pământ. Nu-mi place stilul bălăcit și fără relief”.

Se stinge din viață la 5 noiembrie 1979.

Ca prozator va publica fragmente din romanul „Venim la putere” ce se dorea o frescă a orașului provincial (Târgoviștea tinereții sale) și câteva nuvele ale unui proiectat volum „La iubirea patrupedă”.

Mult mai reprezentativ este însă poetul. Primul volum „În insula unde-nfloreau coralii”, prezintă Târgoviștea natală în tonuri simboliste: „Sunt atât de singur în orașul mic / încât cred că l-au făcut pentru mine: / Din câteva străzi, vreo două statui / Și ruine, / Din care tot rup și dumic”. „Leagăn de îngeri”, reface o lume tradiționalistă, dorindu-se o poezie serafică, asemănându-se prin imagini, de multe ori de un infantilism vizibil, unei plastici populare. Asemănătoare, dar mai aproape de lirica argheziană sunt versurile din „Jocul cuvintelor”, poetul simțind „Tristeți de om purtat numa-n opincă”, „vorba sa” fiind „grea” cum e „pământul ud”, tot ceea ce gândește „nu încape-n grai”, simțind că „În minte doar vorbesc și mă aud”. Aceeași preocupare obsedantă pentru căutarea cuvântului, care să exprime cât mai bine trăirile sale în „Vămile văzduhului”. Prin aceasta apropierea de lirica argheziană, ca idee și nu ca exprimare, este și mai evidentă. Se încearcă în poezia antebelică factura modernist-tradiționalistă, înclinată spre tonuri paternaliste, cu un desen baroc, în curs de exprimare, cu note de originalitate și în expresia artistică. În plin război se simte solidar cu : „Voi cei mulți, / Și desculți / Negrăpați, nepliviți, / Din urmă într-una loviți”.

În „Donna Sixtina” (1970), adună într-un ciclu 50 de sonete, influențat desigur de vechiul său model, Vasile Voiculescu. Este convins că idealul în artă este o „fată morgana”, tonul fiind reflexiv privind existența umană, meditând asupra scurgerii ireversibile a timpului: „Privesc la apa vieții – văd cum seacă / Torent cândva, azi numai pân’ la glezne”. Se simte „ șoim care izbutea să placă”, legat de „lanțul de argint”, care „doare”, încercat fiind de „vechiul dor de libertate”.

La vârsta senectuții, meditează asupra menirii artei în existența umană, asemuită unui templu, în care ești „nevoit să urci treaptă după treaptă fără număr”. Concluzia sa este relevantă: „Dar ce-i mai dureros, este că scara / Cu cât o urc și cred că se sfârșește / În urmă se topește ca și ceara”. Iar „Umbra mă petrece / Și, sub sandale piatra sună rece…”, anticipează dispariția.

Opera literară

• În insula unde-nfloreau coralii, Târgovişte, 1931;
• Leagăn de îngeri, Bucureşti, 1935;
• Jocul cuvintelor, Bucureşti, 1939;
• Vămile văzduhului, Bucureşti, 1942;
• Donna Sixtina, Bucureşti, 1970;
• Confesiuni literare. Dialoguri, Bucureşti, 1971;
• Catarg, prefaţă de Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1973.

Anna de Noailles, scriitoare franceză de origine română (n. 1876)

Anna de Noailles (nume de fată Ana Elisabeta Brâncoveanu, n. 15 noiembrie 1876, Paris - d. 30 aprilie 1933, Paris) a fost o scriitoare și poetă franceză de origine română, vedetă a saloanelor mondene din Paris la începutul secolului al XX-lea.

Ana Elisabeta Brâncoveanu (sau Brancovan, după grafia franceză) s-a născut în familia boierească Brâncoveanu, dintr-o mamă de origine greacă, Raluca Moussourus (sau Rachel Musurus), căsătorită cu Grigore Brâncoveanu (n. 1827 – d. 1886). Mama ei era fiica lui Musuruș-pașa, ambasador al Turciei la Londra în anii 1850 și a Anei Vogoride. Raluca Musuruș a fost o cunoscută muziciană, idolul compozitorului polonez Ignacy Paderewski. Grigore Brâncoveanu și mama lui, Zoe Mavrocordat, fuseseră adoptați de către marele ban Grigore Brâncoveanu, ultimul descendent pe linie masculină al voievodului Constantin Brâncoveanu.^[11]

Ana Brâncoveanu s-a căsătorit cu contele Mathieu Ferdinand Frederic Pascal de Noailles (1873--1942) la 18 august 1897.^[11], căsătoria fiind celebrată la vila Bessaraba din Amphion, în apropiere de Evian, pe țărmul sudic al lacului Léman. Soții Mathieu de Noailles și Anna de Noailles au avut un singur copil, un fiu, Anne-Jules de Noailles (1900--1979) care a avut titlul nobiliar de conte. Acesta din urmă s-a căsătorit în anul 1925 cu Hélène de Wendel , fiica marelui industriaș și deputat Guy de Wendel și a Elenei Argyropoulo , a cărei mamă era născută Sutzu, din ramura greacă a acestei familii.^[12]

După circa un secol Anna de Noailles este mai celebră pentru rolul ei de femeie de societate și aristocrată, de prietenă a unor literați celebri, decât pentru poemele sale de influență parnasiană. Debutul său poetic s-a produs în 1899, iar la scurt timp a publicat un volum antologic, în 1901, „Le Cœur innombrable” care a avut un succes remarcabil. A fost aleasă imediat membră a prestigioasei Académie Royale Belge de Langue et de Littérature Françaises. Academia Franceză i-a acordat marele premiu pentru literatură. A fost prima femeie comandor al Legiunii de Onoare. Anna de Noailles era vara prinților Emanuel și Anton Bibescu, prieteni intimi ai lui Marcel Proust și se înrudea cu toți aristocrații care au avut reședința la Paris. Corespondența sa inedită cu Maurice Barrès a fost publicată în 1986. A fost admirată de Jean Cocteau și i-a fost prezentată lui Pierre Loti, un alt mare scriitor francez și prieten personal al reginei Maria și al României. Caracterizări ale literaturii contesei Anna de Noailles au făcut scriitorul Robert de Montesquiou --rudă prin alianță, și sociologul român Dumitru Drăghicescu, autorul ulterior al cărții "Psihologia poporului român". Contele Robert de Montesquiou (1855-1921), colecționar de artă, a fost unul dintre exponenții cei mai cunoscuți ai dandismului, estetismului și decadentismului, al prețiozității stilistice, critic literar de temut. Montesquiou scria despre Anna de Noailles: "Oare căror atavisme se datorește faptul că, odată cu această nouă muză, au înflorit din nou trandafirii și garoafele vechilor poeți persani...este ceva care revine după multe veacuri, din rădăcini adânci". Dumitru Drăghicescu făcea următoarea apreciere: "Mentalitatea contesei este cu totul franceză. Ea a respirat din plin atmosfera intelectuală și artistică a Parisului. Educația ei literară s-a făcut în acel cerc de intelectuali care se inspiră cel puțin în aceeași măsură de emoțiile cerebrale ca și din viața fizică concretă, de emoțiile simțurilor...Marele secret pe care îl posedă doamna de Noailles, secret care este atât de rar, este de a surprinde și mira cititorul prin combinații de cuvinte cu totul neașteptate, dar care nu sunt deloc bizare. Acesta este puternicul talent, secretul doamnei de Noailles..."^[13]Anna de Noailles și-a construit o viziune poetică originală, găsind o sursă de inspirație în păgânismul grec și în gândirea radicală a lui Nietzsche. Opera sa poetică dezvoltă într-o manieră foarte personală marile teme ale dragostei, naturii și morții.

Salonul Anei de Noailles, de pe Avenue Hoche a atras ca un magnet pe unii din cei mai mari scriitori francezi Parisului secolului XX: Pierre Loti, Francis Jammes, André Gide, Frederic Mistral, Colette, Paul Valéry, Jean Cocteau, François Mauriac, frații Daudet, Robert de Montesquiou, Paul Hervieu, Paul Claudel, Max Jacob. Prietenia dintre Marcel Proust și Anna de Noailles s-a închegat în 1899, la Amphion, când scriitorul petrecuse vara nu departe de Villa Brancovan. Un cercetător al operei lui Proust^[14]va scrie despre „Prietenia parfumată ca un șerbet de trandafir între cei doi orientali, Ana și Proust, asemănători sufletește nu numai prin inteligență, dar și prin cruzimea lor ascunsă, mascată la ea printr-o conversație supratensionată și sclipitoare, la el prin analiza clinică și psihologică a celor mai nemărturisite pasiuni”. Prin „orientali”, autorul se referă la originea greco-română a contesei și la faptul că mama lui Proust era evreică.

Anna de Noailles

După Primul Război Mondial societatea și gusturile literare se modifică și Anna de Noailles se trezește că scena literară este ocupată de Dadaism și Tristan Tzara și de avangarda suprarealistă a lui André Breton.

Deși era prietena personală a lui Colette, Anna de Noailles rămâne o reprezentantă a ceea ce criticii francezi numesc la Belle Époque literară. Opera ei a fost comparată cu cea a unor Swinburne și d’Annunzio, iar textele ei au fost considerate ca fiind „Dionysiac--extatice, senzuale, erotice, jucăușe, câteodată violente și mereu marcate de un tragic curent subteran”. Se spune că Joseph Reinach i-ar fi spus:

Madam', în Franța sunt numai trei miracole – Jeanne d’Arc, râul Marne și dumneavostră.

Nicolae Iorga o considera „cel mai mare poet francez, care era dinspre partea tatălui o Româncă” și vorbea de faptul că și-a câștigat „un loc unic”, în ”literatura franceză, în a lumii întregi. Anna de Noailles a fost modelul personajului contesei Gaspard de Reveillon din romanul lui Proust „Jean Santeuil”, și s-a considerat pe sine însăși cea mai mare poetă franceză și regină literară neîncoronată a Franței.

La insistențele lui Iorga, Anna de Noailles devine la data de 25 iunie 1925 prima femeie admisă în Academia Română,^[15] ca membru de onoare.^[16][17]

A murit în anul 1933, în apartamentul său din Rue Scheffer, Paris. La slujba sa de înmormântare ținută la Biserica ortodoxă din Paris au participat cei mai importanți politicieni și literați ai epocii sale. „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” a lui G. Călinescu o descrie doar ca fiind „lipsită de loialitate față de rădăcinile sale românești”. Pe măsură ce poeta Ana de Noailles revine în atenția culturii franceze ea va fi probabil redescoperită și în țara natală.

În porțiunea de nord-est a cimitirului Père-Lachaise din Paris se găsește cavoul familiei Bibescu (no. 6), în care sunt înmormântate Anna de Noailles și Martha Bibescu.^[18]Inima contesei Anna de Noailles se odihnește în urna plasată în centrul templului din parcul aflat în vechiul domeniu din Amphion--les--Bains.

Opera literară:

Anna de Noailles, 1922

• Anna de Noailles, Le Coeur innombrable, Paris, Calmann-Lévy, 1901.(Inima fără nume), volum de poezii premiat de Academia Franceză
• Anna de Noailles, L'Ombre des jours, Paris: Calmann-Lévy, 1902.(Umbra zilelor)
• Anna de Noailles, Les Éblouissements. Paris: Calmann-Lévy, 1907.
• Anna de Noailles, Les Vivants et les Morts. Paris: Fayard, 1913.(Vii și morții)
• Anna de Noailles, Les Forces éternelles. Paris: Fayard, 1920. (Forțele eterne)
• Anna de Noailles, Poème de l'amour. Paris: Arthème Fayard & Cie., 1924.(Poeme de amor)
• Anna de Noailles, L'Honneur de souffrir. Roman. Paris: Bernard Grasset, 1927. (Onoarea suferinței)
• Anna de Noailles, Exactitudes, Paris: Bernard Grasset, 1930. (Exactități)
• Anna de Noailles, Derniers Vers et Poèmes d'enfance, Paris: Bernard Grasset, 1934.(Ultimele versuri și poeme din copilărie)
• Anna Brâncoveanu de Noailles, Cartea vieții mele (titlul original: Le Livre de ma vie, Hachette, 1932.

Ana Brâncoveanu Contesă de Noailles
Portretul Anei, Contesă de Noailles, de Philip de László (1913)
Date personale
Nume la naștere	Bibesco Bassaraba de Brancovan
Născută	15 noiembrie 1876[2][3][4][5][6][7][8][9]  Paris, Franța[2]
Decedată	30 aprilie 1933 (56 de ani)[2][3][4][5][6][7][8][9][10]  Paris, Franța[2]
Înmormântată	Cimitirul Père-Lachaise
Părinți	prințul Grigore Brâncoveanu și Ana Vogoride
Căsătorită cu	Mathieu de Noailles
Cetățenie	Italy[*]
Ocupație	Romancier, Memorialist, Eseist, Poet
Limbi	limba franceză[1]
Activitatea literară
Mișcare/curent literar	parnasianism, suprarealism, dadaism
Specie literară	poezie, roman
Operă de debut	1899
Opere semnificative	„Le Cœur innombrable”
Note
Premii	Comandor al Legiunii de Onoare[*][2] Legiunea de Onoare în grad de cavaler[*][2] Legiunea de Onoare în grad de Ofițer[*][2] Grand prix de littérature de l'Académie française[*] prix Archon-Despérouses[*]
Comandor al Legiunii de Onoare Membră Académie Royale Belge de Langue et de Littérature Françaises
Membru de onoare al Academiei Române

Amiază paşnică

Ce proaspată mireasmă de catină, de coajă
Şi de polen şi sevă în jur s-a risipit;
Copacul, plin de soare, îşi picură-a lui vrajă;
Un har divin în parcul imens s-a-nstăpânit.

Frunzişurile limpezi par creţe, moi dantele;
Şi iarba şi sămânţa şi mugurul verzui,
Cu sclipete-argintate, par verzi, mici păsărele;
Nu-i primavară numai, deşi nici vară nu-i!

Ce străluciri, ce poze de încântare pline!
Flori de migdal şi piersic, corolele clătind,
Vibrează ca o roză roire de albine,
Cu inima parfumate şi guri spre noi tânjind.

Nimic nu mişcă. Pacea-i deplină în natură!
Pe la fereste, storuri de trestii odihnesc;
Chiar gazele-n nisipuri, sub umbra de răsura,
Au ameţit de parcă, sfârşite, se topesc.

Nu simţi nimic, nici vârsta, nici doruri, nici regrete;
Eşti un copil, ce cată, nestânjenit şi pur,
Cu braţele intinse, pe ţărm să se desfete
Pe pajiştea tivită de cerul de azur.

Ce bun, ce lent e totul, ce linişte descinde...
Şi totuşi, obsedante, moi griji parcă respir;
Brusc, liniştea aceasta tot sufletu-mi cuprinde.
O, Doamne, Doamne, iată: e-aproape un delir!

CVI

Ce-i viaţa? Să rabzi poate o zi şi alta oare?
Odihna, plictiseala, pot ele-ndestula?
Cine-şi doreşte ochii apostolilor care
Şterşi, îl jeleau pe zeul ce valu-l despica?

Ne-ncântă doar speranţa, a viselor minciune,
Şi dragostea, agilă în inimi pătrunzând;
Fremătător orgoliul sau voluptatea, când
Dă, muzicii asemeni, făgăduinţi nebune!