5. /4 APRILIE 2022 - POEZIE

VINTILĂ HORIA

Vintilă Horia (1915, Segarcea -1992, Madrid) este singurul scriitor român distins cu Premiul Academiei Goncourt. Acordat în 1960 pentru romanul Dumnezeu s-a născut în exil şi contestat imediat de oficialităţile de la Bucureşti, cu sprijinul larg al stângii comuniste franceze, premiul (care nu i s-a retras niciodată) atestă creaţia unui scriitor şi gânditor cu o profundă vibraţie creştină şi a unui stilist de reputaţie mondială. A scris enorm, în diverse genuri, în română, franceză, spaniolă şi italiană. A fost tradus în peste douăzeci de ţări. Toate cărţile sale exprimă credinţa în renaşterea spirituală. "Rădăcinile noastre - spune el -, fără să ştim, se întind în sus, către acolo unde nimic nu se schimbă." Gândirea filosofico-literară a lui Vintilă Horia se încadrează într-o "dreaptă ideală", unde toate imperiile decad; "nu supravieţuieşte decât imperiul etern al spiritului".

Cititorii vor descoperi o extraordinară forţă morală în fiinţa acestui scriitor care n-a încetat nici o clipă să-şi mărturisească iubirea pentru Ţara în care s-a născut. Întoarcerea avea pentru el sensul revenirii în patria binelui, la rădăcinile credinţei. "Mai devreme sau mai târziu, fiecare lucru şi fiecare fiinţă se vor întoarce la locul lor, pentru ca ordinea divină să nu aibă de suferit."

Vintilă Horia

Poezie

• Procesiuni, Ed. Pavel Suru, București, 1936.
• Cetatea cu duhuri, Ed. Pavel Suru, București, 1939.
• Cartea omului singur, Ed. Pavel Suru, București, 1941.
• A murit un Sfânt, Valle Hermoso (Argentina), 1952.
• Poesia romaneasca noua. Antologie, Colecția “Meșterul Manole”, Salamanca, 1956.
• Jurnal de copilărie, Fundația Regală Universitară Carol I, Paris, 1958.

Închinare

Prin targuri,Doamne,sufletul mi-alunec
Si printre oameni in zadar Te caut.
Mi-e glasul rupt si ragusit:un flaut
Cu sufletul rapus de prea mult cantec.

Te-astept in dimineti intunecate,
Prin zgomotul rascrucilor umblate
Si-am obosit de cand Te caut Doamne,
Prin zvon de ierni si prin uscate toamne.

Nu vezi? Sunt singur si prea greu mi-e scrisul
De-a nu Te fi-ntalnit pe nici o cale.
Da-mi semn sa-nchin Minunatiile Tale,
Condeiul greu,poemele si visul.

Fa-mi glasul drept si coardele sonore,
Cuprinde-mi fruntea-n maini de aurore
Si lasa-ma pe albul unei pagini
Sa ma culeg sfios dintre paragini.

Echilibru

Te voi iubi din umbra, necunoscut si grav,
Pe drumurile toamnei iti voi ciopli icoana
Si-n fiecare frunza, cu patimi de zugrav,
Voi auri feeric altare de prigoana

in razele de soare, ca-n ape reci de vis,
Voi risipi medalii cu chipul tau sapat
Si fiecare frunza va fi un paraclis
Si fiecare toamna un drum inmormantat.

Tu stii sa treci senina, cu bratele-n rotund
Si palid joc de umbre taiate-n marmori reci.
Eu rup din mine zvonuri si clinchete de gand
Ca sa pastrezi surasul si ritmul tau pe veci.

Logodnici la Stokholm

Apoi alte insule veneau, Alti brazi intindeau Unghii subtiri catre cer, repetau Vechi implorari si iar tremurau, Ca o necontenita vorbire erau. Numai ci fara incetare taceau. Ea, aducand din tundre lapone, Verzi inghetari in priviri, cainti De mai aprige zone. El, netezitor de ape cuminti, Pescar de moarte jivine, Purta pe buze departari si ruine. Ape si ore taceau, Cei doi nu vorbeau, nici traiau, Logoditi ramaneau. Apele cu cerul comunicau. Ramasesera poate in copilarie. Fara sa vrea sau poate fara sa stie, Poate ca incomunicabilitate Numeau stupida strainatate. Pana si insulele pe departare Pareau cuvinte nascute din mare.