8. /23 APRILIE 2022 - TEATRU/FILM
WILLIAM SHAKESPEARE
William Shakespeare (n. aprilie 1564,[9] Stratford-upon-Avon, Regatul Angliei – d. ,[10][11][12][13] Stratford-upon-Avon, Regatul Angliei) a fost un dramaturg și poet englez, considerat cel mai mare scriitor al literaturii de limba engleză și supranumit „Poetul din Avon” (în engleză "Bard of Avon”) sau „Lebăda de pe Avon” ("The Swan of Avon"). Din vasta sa operă - parte realizată în colaborare - s-au păstrat aproape 38 de piese de teatru, 154 de sonete, 2 lungi poeme narative, precum și alte multe poezii traduse în aproape fiecare limbă vorbită.
Date biografice[modificare | modificare sursă]
William Shakespeare s-a născut și a crescut în Stratford-upon-Avon. La vârsta de 18 ani, el s-a căsătorit cu Anne Hathaway, cu care acesta a avut trei copii: Susanna și gemenii Hamnet și Judith. Între anii 1585 și 1592, Shakespeare a început o carieră de succes în Londra ca actor, scriitor și proprietarul unei părți a unei companii de teatru numită „Oamenii Lordului Chamberlain” (The Lord Chamberlain's Men), mai târziu știută ca „Oamenii Regelui” (King’s Men). Se pare că dramaturgul s-a retras la Stratford în jurul anului 1613, unde a murit 3 ani mai târziu. Câteva recorduri ale vieții private ale lui Shakespeare au supraviețuit, dar au existat speculații considerabile despre fizicul său, sexualitatea și credințele sale religioase, paternitatea operei sale dramatice și nu numai.
Shakespeare a scris majoritatea lucrărilor sale cunoscute între 1589 și 1613. Piesele lui de început au fost în special comedii și sau drame istorice, genuri pe care el le-a ridicat la punctul de maxim de rafinament și artă până la sfârșitul secolului al XVI-lea. După aceea, înainte de aproximativ 1608, a scris în special tragedii, incluzând cunoscutele Hamlet, Regele Lear și Macbeth, considerate unele dintre cele mai strălucite lucrări în limba engleză. În ultima parte a vieții, Bardul a scris comedii tragice, de asemenea știute ca aventuri romantice și a colaborat cu alți dramaturgi.
Multe dintre piesele sale de teatru au fost publicate chiar în timpul vieții sale, însă în ediții de diverse calități și precizii. În 1623, doi dintre colegii săi de teatru au publicat The First Folio, o ediție adunată din lucrările sale dramatice care le include pe toate, în afară de două din piesele de teatru care doar acum sunt recunoscute ca fiind ale lui Shakespeare.
Shakespeare a fost un poet și dramaturg respectat la vremea lui, dar reputația lui nu a crescut la înălțimile sale actuale înainte de secolul al XIX-lea. Ideile romantice, în particular, întâmpină genialitatea lui Shakespeare, iar victorienii s-au închinat lui Shakespeare cu o stimă pe care George Bernard Shaw a numit-o „idolatrizarea lui Shakespeare”. În secolul XX, munca lui a fost în repetate rânduri recunoscută și redescoperită de noile abordări ale artei spectacolului de teatru. Piesele sale de teatru rămân cât se poate de populare și astăzi, fiind permanent studiate, jucate și reinterpretate în diverse contexte culturale și politice în întreaga lume.
Shakespeare, dramaturgul cel mai jucat și mai respectat, inclusiv de către regina Elisabeta I, a colaborat cu teatrul Globe, una dintre cele mai populare scene ale epocii elisabetane, al cărui acționar parțial era, și a cărui deviză era "Totus mundus agit histrionem", reluată în piesa „Cum vă place”, o metaforă a lumii ca scenă de teatru: "All the world's a stage, / And all the men and women merely players: They have their exits and their entrances" („Lumea întreagă este o scenă, / iar bărbații și femeile sunt simplu/[doar] actorii ei, [cu] propriile lor intrări și ieșiri”).
Tinerețe[modificare | modificare sursă]
William Shakespeare a fost fiul lui John Shakespeare, un negustor de mănuși de succes și un membru al consiliului municipal, originar din Snitterfield, și al lui Mary Arden, fiica unui prosper fermier. El s-a născut în Stratford-upon-Avon și a fost botezat acolo la 26 aprilie 1564. Ziua sa de naștere adevărată rămâne neștiută, dar e atribuită zilei de 23 aprilie, Ziua Sfântului George (St. George's Day). El a fost al treilea copil din opt și fiul care a supraviețuit cel mai mult.
Cu toate că nu există date certe despre prima sa perioadă de viață, cei mai mulți biografi sunt de acord că Shakespeare a fost probabil educat la Noua Școală King (King’s New School) din Stratford, o școală liber privilegiată în 1553, cam la sfert de milă de casa sa. Învățământul liceal a variat calitativ pe durata erei elisabetane, dar planul de învățământ a fost dictat de lege în întreaga Anglie și școala ar fi asigurat o educație intensă în gramatica latină și în studiul limbilor clasice.
La vârsta de 18 ani, Shakespeare s-a căsătorit cu Anne Hathaway în vârstă de 26 de ani. Curtea consistorială a Diocezei de Worcester („Diocese of Worcester”) a emis certificatul de căsătorie la 27 noiembrie 1582. Ceremonia pare să fi fost aranjată în multă pripă, dacă la șase luni după căsătorie, Anne a dat naștere unei fete, Susanna, botezată pe 26 mai 1583. Gemenii, băiatul Hamnet și fata Judith, s-au născut aproape doi ani mai târziu și au fost botezați la 2 februarie 1585. Hamnet a murit din cauze necunoscute la vârsta de 11 ani și a fost îngropat la 11 august 1596.
După nașterea gemenilor, Shakespeare a lăsat puține urme istorice în documentele vremii, până când este menționat că face parte din "lumea teatrală" a Londrei în 1592, iar oamenii de știință se referă la perioada cuprinsă între 1585 și 1592 ca „anii pierduți” ai lui Shakespeare. Biografii, în încercarea de a ține seama de această perioadă, au adus la cunoștință multe povești nesigure. Nicholas Rowe, primul biograf al lui Shakespeare, a povestit o legendă a Stratford-ului în care Shakespeare dispare din oraș ca să scape de acuzarea braconajului de cerb. O altă poveste din secolul al 18-lea îl are tot pe Shakespeare, care a început cariera teatrală având grijă de caii patronilor de teatru din Londra. John Aubrey ne informează că Shakespeare a fost un învățător provincial. Mulți oameni de știință ai secolului al 20-lea au sugerat că dramaturgul poate a fost angajat ca învățător de Alexander Hoghton din Lancashire, un proprietar de pământuri catolic care a numit un oarecare „William Shakeshafte” în testamentul său.
Londra și cariera teatrală[modificare | modificare sursă]
Nu se știe exact când a început Shakespeare să scrie, dar aluziile contemporane și recordurile de performanță arată că mai multe dintre piesele sale au fost montate pe scenă la Londra doar după 1592. Bardul a fost suficient de bine cunoscut la Londra, atât cât să fie atacat de dramaturgul Robert Greene.
Rivalitatea cu Christopher Marlowe[modificare | modificare sursă]
A rămas celebră rivalitatea dintre Shakespeare și redutabilul dramaturg Christopher Marlowe, care a fost ucis într-o cârciumă, într-o ceartă de bețivi. Unii istorici presupun că Marlowe ar fi fost autorul unora dintre piesele atribuite lui Shakespeare, care provenea dintr-o pătură socială destul de umilă și nu ar fi posedat educația necesară pentru a scrie piese sau sonete, teorie care nu a fost demonstrată. Filmul „Shakespeare îndrăgostit” ("Shakespeare in Love"), după scenariul scris de dramaturgul englez contemporan Tom Stoppard[14] susține că moartea lui Marlowe ar fi fost provocată de rivalitatea cu Shakespeare, fapt neconfirmat de istoricii literari englezi.
Ultimii ani și moartea[modificare | modificare sursă]
Rowe a fost primul biograf care nu a luat în considerare legenda potrivit căreia Shakespeare s-ar fi retras la Stratford cu puțini ani înainte să moară, întrucât retragerea de la întreaga sa muncă ar fi fost neobișnuită la acel timp. În același timp, Shakespeare a continuat sa viziteze Londra. În 1612, el a fost chemat ca martor la Curtea de Instanță privind acordul căsătoriei fiicei lui Mountjoy, Mary.
După anii 1606-1607, Shakespeare a scris puține piese de teatru și niciuna nu îi mai este atribuită după 1613. Ultimele trei piese ale sale au fost colaborări, probabil cu John Fletcher, care i-a succedat ca dramaturg în compania teatrală „Oamenii regelui”.
Shakespeare a murit la 23 aprilie 1616. Susanna s-a căsătorit cu un medic, John Hall, în 1607, iar Judith s-a căsătorit cu Thomas Quiney, un podgorean, cu două luni înainte de moartea lui Shakespeare.
Opere[modificare | modificare sursă]
Cei mai mulți dramaturgi din acea perioadă au colaborat cu alte persoane cu aceleași preocupări, și criticii sunt de acord că Shakespeare, mai ales în primii și ultimii ani din cariera sa, a făcut același lucru. Unele piese, cum ar fi Titus Andronicus și primele istorii, rămân controversate, în timp ce The Two Noble Kinsmen și Cardenio au foarte bună demonstrarea documentării contemporane. Primele piese au fost influențate de scrierile altor dramaturgi elisabetani, în special Thomas Kyd și Christopher Marlowe.
Primele lucrări oficiale de Shakespeare sunt Richard III și cele trei părți din Henry VI, scrise la începutul anului 1590, perioadă cu apetit pentru drama istorică.
Performanțe[modificare | modificare sursă]
Nu e clar pentru care companie a scris Shakespeare primele piese. Printre actorii care au lucrat pentru Shakespeare au fost Richard Burbage, William Kempe, Henry Condell și John Heminges.
Ca dramaturg, a scris câteva dintre cele mai puternice tragedii și numeroase comedii. De asemenea, a scris 154 de sonete și multe poezii. Dintre acestea, unele sunt considerate drept cele mai strălucitoare opere scrise vreodată în literatură, datorită priceperii lui Shakespeare de a depăși narațiunea și de a descrie cele mai intime și profunde aspecte ale naturii umane. Se crede că majoritatea operei a scris-o între 1585 și 1613, deși datele exacte și cronologia pieselor de teatru atribuite lui nu se cunosc cu precizie.
Influența exercitată de Shakespeare asupra vorbitorilor de limba engleză din întreaga lume se reflectă prin recunoașterea imediată a unor citate din piesele lui Shakespeare, titlurile operelor bazate pe fraze din Shakespeare și numeroasele adaptări ale pieselor sale. Alte semne ale influenței sale contemporane sunt includerea sa în primele 10 poziții într-un top al "Celor mai importanți 100 de britanici", sondaj sponsorizat de BBC, frecventele producții bazate pe operele sale, cum ar fi BBC Television Shakespeare (un set de adaptări pentru televiziune ale pieselor sale) și succesul filmului "Shakespeare in Love" (1998), o ficțiune dedicată vieții scriitorului, bazată pe scenariul unui foarte cunoscut autor dramatic contemporan, Tom Stoppard, care a propus și o rescriere în cheie postmodernă a lui Hamlet, "Rozencrantz și Guildestern sunt morți". Toate piesele au fost puse în scenă la Teatrul Globe a cărui deviză ce se putea citi pe cortina teatrului, era "Totus mundus agit histrionem". Ea reprezenta traducerea în limba latină a unei replici celebre din piesa "Cum vă place", "Lumea este o scenă și oamenii sunt doar actori".
Ediția princeps[modificare | modificare sursă]
În 1623, John Heminges și Henry Condell, doi dintre prietenii lui Shakespeare, de la King's Men, au publicat First Folio (Ediția princeps a pieselor lui Shakespeare), o colecție a pieselor lui Shakespeare. Acesta conținea 36 texte, inclusiv 18 tipărite pentru prima dată. Multe dintre piese apăruseră deja în cărți tipărite in-quarto(en) (realizate din foi de hârtie împăturite de două ori, pentru a rezulta patru foi mai mici, respectiv opt pagini). Nu există nicio dovadă că Shakespeare ar fi aprobat aceste ediții. Alfred Pollard a numit unele dintre ele "versiuni rele", din cauza textelor lor adaptate, parafrazate sau deformate, care prin unele locuri au fost reconstruite din memorie. Aceste versiuni a se caracterizează și prin diferențe între textele acelorași piese. Diferențele pot rezulta din erori de copiere sau de imprimare, din note de la actori sau membri ai publicului, sau din documentele proprii ale lui Shakespeare. În unele cazuri, de exemplu, Hamlet, Troilus și Cresida și Othello, Shakespeare ar fi putut revizui textele din edițiile in-folio. Cu toate acestea, în cazul Regelui Lear, în timp ce cele mai multe ediții moderne îmbină diversele variante, versiunea in-folio din 1623 este atât de diferită de cea din 1608, încât Shakespeare Oxford le imprimă pe amândouă, argumentând că acestea nu pot fi îmbinate fără confuzii majore.
Poezii[modificare | modificare sursă]
În 1593 și 1594, când teatrele au fost închise din cauza ciumei, Shakespeare a publicat două poeme narative pe teme erotice, Venus și Adonis și Violul Lucreției. Le-a dedicat lui Henry Wriothesley. În Venus și Adonis, un nevinovat Adonis respinge avansurile sexuale ale lui Venus, în timp ce în Violul Lucreției, soția Lucreția este violată de către desfrânatul Tarquin. Influențat de Metamorfozele lui Ovid, poemele arată vinovăție și confuzie morală care rezultă din pofta necontrolată. Ambele s-au dovedit populare și au fost de multe ori retipărite în timpul vieții lui Shakespeare. Al treilea poem narativ , Plângerile unui îndrăgostit, în care o femeie tânără se plânge de seducerea ei de către un pretendent convingător, a fost tipărită în prima ediție a sonetelor, cea din 1609. Mai mulți savanți au acceptat acum[Când?] că Shakespeare a scris Plângerile unui îndrăgostit. Criticii consideră că anumite calități ale sale fine sunt umbrite de efecte de plumb[necesită citare]. Phoenixul și țestoasa, tipărită în Lovea€™s Martyr a lui Robert Chester în 1601, jelește moartea legendarului Phoenix și a credincioasei țestoase. În 1599, două dintre proiectele timpurii ale sonetelor 138 și 144 au apărut în The Passionate Pilgrim, publicată sub numele lui Shakespeare, dar fără permisiunea lui.
Sonete[modificare | modificare sursă]
Publicate în 1609, sonetele au fost ultimele lucrări non-dramatice ale lui Shakespeare imprimate. Oamenii de știință nu sunt siguri când fiecare dintre cele 154 de sonete au fost compuse, dar dovezile sugerează că Shakespeare a scris sonetele de-a lungul carierei sale pentru un public privat. Puțini analiști cred că colecția publicată urmează secvențe destinate lui Shakespeare. El pare să fi planificat două serii contrastante: unul despre pofta necontrolată pentru o femeie căsătorită cu un aspect întunecat și una despre dragoste și conflict pentru un tânăr echitabil. Rămâne neclar dacă acestea reprezintă persoane reale. Ediția din 1609 a fost dedicată domnului W.H. Nu se știe dacă acest lucru a fost scris de Shakespeare însuși sau de către editorul Thomas Thorpe, ale cărui inițiale apar în josul paginii. Criticii susțin că sonetele sunt ca o meditație profundă cu privire la natura iubirii,pasiune sexuală, procreare, moarte, și timp.
Identitatea sa[modificare | modificare sursă]
Aproximativ la 150 de ani la moartea lui Shakespeare, îndoielile au început să apăra cu privire la calitatea de autor al operelor atribuite lui. Lista candidaților alternativi propuși îi include pe Francis Bacon, Christopher Marlowe, Edward de Vere. Mai multe "teorii de grup" au fost de asemenea propuse. Doar o mică parte dintre academicieni cred că există un motiv întrebând atribuirea tradițională, dar interesat în subiect, în special teoria oxfordiană a calității de autor a lui Shakespeare, continuă în secolul al XI-lea.
Axa timpului vieții Bardului[modificare | modificare sursă]
Viitorul dramaturg s-a însurat cu Anne Hathaway, cu opt ani mai în vârstă decât el, la 28 noiembrie 1582, la Stratford-upon-Avon, martorii ceremoniei fiind Fulk Sandalls și John Richardson; căsătoria se pare că fusese grăbită de faptul că mireasa era însărcinată. După căsătorie, se știu puține lucruri despre William Shakespeare, până la apariția sa la Londra, pe scena literară.
În 26 mai 1583, este botezată la Stratford, Susannah, primul copil al lui Shakespeare. Acesta a fost urmat curând, la 2 februarie 1585, de botezul unui fiu, Hamnet, și al unei fiice, Judith.
În 1592, era deja suficient de cunoscut pentru a atrage atenția lui Robert Greene, care îl acuză de plagiat: "o cioară parvenită, împodobită cu penele noastre".
În 1596 moare Hamnet și este înmormântat la 11 august 1596. Din cauza asemănării numelor, unii bănuiesc că moartea sa a fost imboldul pentru crearea piesei lui Shakespeare Hamlet, Tragica poveste a lui Hamlet, prințul Danemarcei.
În 1598, Shakespeare se mutase în parohia Sf. Elena, în Bishopgate și apare în capul unei liste a actorilor la o piesă (Every Man in his Humor) de Ben Johnson.
Shakespeare devine actor, scriitor și apoi co-proprietar al unei trupe de teatru, cunoscută sub numele de Oamenii lordului Chamberlain – compania și-a luat numele, ca și altele din acea perioadă, după numele sponsorului ei aristocrat. A devenit destul de cunoscută pentru ca, după moartea reginei Elisabeta I și încoronarea lui James I (1603), noul monarh să adopte trupa, care a fost cunoscută sub numele Oamenii regelui.
Diverse documente ale unor chestiuni legale și ale unor tranzacții dovedesc că Shakespeare devenise o persoană importantă în anii petrecuți la Londra. Se descurcase destul de bine pentru a putea cumpăra o proprietate în cartierul londonez Blackfriars și deținea cea de a doua casă, ca mărime, în Stratford.
În 1609 își publică sonetele, poezii de dragoste majoritatea (126) cărora - piperate de insinuări homoerotice - sunt închinate unui tânăr (“frumos stăpân”), și restul (28) închinate amantei sale, o doamnă brună (the dark lady). Aluziile pe tema amorului masculin sunt un ecou ale situațiilor ambigue și jocurilor de cuvinte din comediile sale, și vor cauza un anumit efort cenzorial din partea lui John Benson care, la douăzeci și patru de ani după moartea lui Shakespeare îi publica poemele în așa fel încât să ascundă aspectul lor homoerotic. O admirabilă traducere în limba română a sonetelor aparține poetului Gheorghe Tomozei.
Shakespeare s-a retras prin 1611 și a murit în 1616, pe 23 aprilie, care este probabil motivul tradiției de a plasa data nașterii în aceeași zi. A fost căsătorit cu Anne, până la moarte. Cele două fiice, Susannah și Judith, i-au supraviețuit. Susannah s-a căsătorit cu dr. John Hall și, mai târziu a fost subiectul unui proces.
Pe piatra lui funerară stă scris: Binecuvântat fie cel ce lasă (în tihnă) aceste pietre și blestemat fie cel ce-mi mișcă oasele (în limba engleză modernă: "Blest be the man that spares these stones, and cursed be he that moves my bones").
Religie[modificare | modificare sursă]
Unii cercetători susțin că membri ai familiei lui Shakespeare au fost catolici, într-un moment când practica catolică a fost împotrivă legii. Mama lui Shakespeare, Mary Arden, cu siguranță, a provenit dintr-o familie catolică.Dovada cea mai puternică ar putea fi o declarație de credință catolică, semnată de John Shakespeare, descoperită în 1757 în fosta sa casă din Henley Street. Documentul este acum pierdut, însă, și oamenii de știință au opinii diferite privind autenticitatea lui. În 1591, autoritățile au raportat că John a evitat biserica "de teamă de proces pentru datorii", o scuză catolică comună. În 1606, fiica lui William, Susanna, a fost enumerată printre cei care nu au reușit să participe la comuniunea de Paști din Stratford. Oamenii de știință n-au izbutit să găsească dovezi atât pentru, cât și împotrivă catolicismului lui Shakespeare în scenele lui, dar adevărul este imposibil de dovedit, oricum.
Orientarea sexuală[modificare | modificare sursă]
Despre William Shakespeare se afirmă că ar fi fost homosexual sau bisexual, în baza unor sonete pe care le-ar fi dedicat unui tânăr. (sunt incriminate de fapt doar câteva versuri)[15] Obiceiul de a dedica sonete unor persoane, bărbați sau femei, de multe ori protectori sau mecena ai artiștilor, era totuși răspândit în epocă. Se presupune că persoanele cărora le-ar fi fost dedicate sonetele ar fi Henry Wriothesley, 3rd Earl of Southampton și William Herbert, 3rd Earl of Pembroke, despre care se spune că ar fi arătat foarte bine în tinerețe.[16] Nu este sigur dacă termenul "love" avea aceeași accepțiune cu cea de azi, în vremea lui Shakespeare. Ceea ce este însă cert, este că "Marele Will" s-a căsătorit de tânăr cu Anne Hathaway, a avut trei copii și o viață de familie normală, dublată de aventuri extra-conjugale, o anume "Dark Lady" fiind pomenită adesea în poemele sale.[17] Nici o sursă contemporană nu face nici măcar aluzie la pretinsele sale preferințe homosexuale. Istorici serioși au demontat aceste presupuneri, arătând că poemele lui Shakespeare au mai degrabă un caracter ficțional, aspect relativ frecvent în literatura epocii.[18][19]
Portret[modificare | modificare sursă]
Nu există nici o descriere scrisă a aspectului fizic al lui Shakespeare și nici o dovadă că el a comandat vreodată un portret, astfel gravura Droeshout, pe care Ben Jonson a aprobat-o ca fiind foarte asemănătoare cu chipul real, și monumentul lui din Stratford furniza cele mai bune dovezi legate de aspectul său.
Influența lui Shakespeare asupra scriitorilor români. Regizori români care i-au montat piesele[20][modificare | modificare sursă]
Opera lui Shakespeare a exercitat o puternică influență asupra scriitorilor români. Traducerea operei sale a fost începută de Petre Carp, rivalul politic al lui Titu Maiorescu, în vreme ce poetul Mihai Eminescu va descrie în poezia postumă Cărțile admirația pentru opera sa, declarându-l prieten drag al sufletului meu. O bună parte din piesele neterminate scrise de el poartă amprenta influenței sale. În epoca interbelică Dragoș Protopopescu, Haig Acterian sau Mihail Sebastian, care descrie în Jurnalul său procesul anevoios de traducere a sonetelor lui, vor da un nou imbold receptării lui Shakespeare în România. Printre scriitorii contemporani care au recunoscut deschis influența operei sale se numără și dramaturgul Marin Sorescu, autorul piesei Vărul Shakespeare, și poetul Vasile Voiculescu, autorul unui volum de sonete intitulat, Ultimele sonete închipuite ale lui William Shakespeare, dar și piesa lui Eugen Ionescu, Macbett. Dramele sale au fost montate de mari regizori de teatru români, din perioada 1870 până în zilele noastre, printre aceștia numărându-se și montările unor regizori ca Liviu Ciulei, Alexandru Darie, Radu Afrim, Cătălina Buzoianu, Ion Sapdaru, Vlad Mugur sau Beatrice Bleonț.
Opera[modificare | modificare sursă]
Opera sa include 37 de piese de teatru terminate, una neterminată, între care 17 sunt comedii, piese istorice, tragedii, sonete.
Comedii[modificare | modificare sursă]
- Furtuna
- Doi gentlemeni din Verona
- Nevestele vesele din Windsor
- Măsură pentru măsură
- Comedia erorilor
- Mult zgomot pentru nimic
- Zadarnicele chinuri ale dragostei
- Visul unei nopți de vară
- Neguțătorul din Veneția
- Cum vă place
- Îmblânzirea scorpiei
- Totul e bine când se termină cu bine
- A douăsprezecea noapte
- Poveste de iarnă
- Pericle, Prinț al Tironului
Piese istorice[modificare | modificare sursă]
- Regele Ioan
- Richard al II-lea (piesă)
- Henric al IV-lea
- Henric al V-lea
- Henric al VI-lea
- Richard al III-lea
- Henric al VIII-lea
Tragedii[modificare | modificare sursă]
- Romeo și Julieta
- Troilus și Cresida
- Coriolan
- Titus Andronicus
- Timon din Atena
- Iulius Caesar
- Macbeth
- Hamlet
- Regele Lear
- Othello (piesă)
- Antoniu și Cleopatra
Piese pierdute[modificare | modificare sursă]
- Love's Labour's Won
- Cardenio
- Richard al II-lea (prima parte)
Poeme[modificare | modificare sursă]
- Sonetele lui Shakespeare
- Venus și Adonis
- The Rape of Lucrece
- The Passionate Pilgrim
- The Phoenix and the Turtle
- A Lover's Complaint
Apocrife[modificare | modificare sursă]
- Eduard al III-lea
- Sir Thomas More
GIB MIHĂESCU
| Gheorghe Ion Mihăescu | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Gheorghe I. Mihăescu  |
| Născut | 23 aprilie 1894 Drăgășani |
| Decedat | 19 octombrie 1935 București |
| Cauza decesului | tuberculoză |
| Naționalitate |  România |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | dramaturg, nuvelist, prozator, scriitor |
| Pseudonim | Gib Mihăescu |
| Limbi | limba română[1] |
| Studii | Colegiul Național Carol I din Craiova |
| Activitatea literară | |
| Mișcare/curent literar | nuvele, analiză psihologică, fantastic, science fiction |
| Operă de debut | Grandiflora (1928) |
Modifică date / text  | |
Gib I. Mihăescu (n. ,[2][3][4] Drăgășani, Vâlcea, România – d. ,[3][4] București, România) pe numele său real Gheorghe Mihăescu, a fost un prozator, romancier și un dramaturg român interbelic. A fost decorat pentru acte de bravură în timpul primului război mondial.
Biografie[modificare | modificare sursă]
A absolvit cursurile Colegiului Național "Carol I" din Craiova. În mai 1917 absolvă școala de ofițeri de infanterie de la Iași cu gradul de elev plutonier și este repartizat la Regimentul 42-66 Infanterie. A participat la primul război mondial ca elev-ofițer, fiind combatant în 1917 în luptele de la Mărășești-Mărăști-Oituz.
Gib Mihăescu a fost avocat la Chișinău și în orașul său natal. A colaborat la revistele Sburătorul, Gândirea, Viața Românească etc.[5]
Operă literară[modificare | modificare sursă]
Este autorul volumelor de nuvele Grandiflora în 1928 și Vedenia în 1929, al unor romane de analiză psihologică a apariției unor stări obsesive, îndeosebi erotice, Rusoaica (tradus și în limba slovacă), Brațul Andromedei, Femeia de ciocolată, Zilele și nopțile unui student întârziat, Donna Alba. A scris și piese de teatru (adunate în volumul Pavilionul cu umbre) și a purtat o interesantă corespondență cu Cezar Petrescu, Corneliu Moldovanu, Apriliana Medianu și Susanne Dovalova, din Bratislava.
Ultimul său roman, Donna Alba, scris la un deceniu și jumătate de la sfârșitul primului război mondial, subliniază importanța acestui eveniment. În mare măsură autobiografic, acest roman de război descrie experiențele care au marcat profund personalitatea autorului și care au constituit premisele formării sale ca om și ca scriitor. Autorul descrie avântul eroic al soldatului român care ține piept cu baioneta armatelor germane, dar și viziunea realistă, tragică asupra întâmplărilor cotidiene marcate de circumstanțele războiului.
Romanele lui Mihăescu au influențe rusești, mulți critici vorbind despre "dostoievskianism", însă textele sale, deși asemănătoare prin obiect, se deosebesc prin luciditate și limpezime de tenebrele și atmosfera neguroasă a operei lui Dostoievski. Din păcate, a murit la vârsta de doar 41 de ani, bolnav de tuberculoză, fiind înmormântat la Drăgășani.
Valoarea operei lăsate în urma sa de Gib I. Mihăescu l-a așezat între marii nuveliști români și printre cei mai importanți romancieri ai literaturii noastre.
La Drăgășani un colegiu național îi poartă numele,[6] iar la Râmnicu Vâlcea o stradă este numită în cinstea lui.[7]
La Muzeul Literaturii Române sunt păstrate unele manuscrise ale sale.[8]
Romane[modificare | modificare sursă]
A scris cinci romane:
- 1930: Brațul Andromedei
- 1933: Rusoaica [9][10][11]
- 1933: Femeia de ciocolată
- 1934: Zilele și nopțile unui student întârziat
- 1935: Donna Alba
Nuvele[modificare | modificare sursă]
- 1928: Grandiflora
- 1929: Vedenia
- 1935: Visul
- Filidor[12]
Piese de teatru[modificare | modificare sursă]
- 1928: Pavilionul cu umbre
Traduceri[modificare | modificare sursă]
- L’Étape (Pe drumul gloriei) în antologia, Contes roumains d'écrivains contemporains[13].
- Troïtza în Nouvelles roumaines[14] traducere în limba franceză de Edmond Bernard, 1947
- La Femme russe traducere în limba franceză de Georgeta Horodinca, 1997.
- La rusa. Ed. Pre-Textos, Valencia, Spania, traducere în limba spaniolă de Joaquín Garrigós.
- La Femme chocolat traducere în limba franceză de Gabrielle Danoux, 2013.
GRIGORE SĂLCEANU
GRIGORE SĂLCEANU (1901 - 1980)
Viața, activitatea și opera lui Grigore Sălceanu
23 aprilie 1901 - S-a nascut la Galaţi.
După studiile primare urmate în oraşul natal, dar şi cele liceale la Liceul „Vasile Alecsandri” din Galaţi, Grigore Sălceanu a ajuns la Liceul „Spiru Haret” din Tulcea şi apoi la Liceul „Mircea cel Bătrân” din Constanţa.
1922 - Studii filologice la Facultatea de litere şi filozofie din Bucureşti, unde i-a avut profesori pe Charles Drouhet şi Mihail Dragomirescu, şi a fost coleg cu Vladimir Streinu şi Șerban Cioculescu. Urmează specializarea efectuată în Franţa, la Sorbona, cu profesorii Gustav Michaud, Daniel Mornet, Andre Le Buton şi Ferdinand Brunit.
1927 - S-a stabilit în Constanţa, dedicându-se învăţământului şi literaturii. După terminarea studiilor şi întoarcerea în ţară a fost numit profesor la Liceul „Mircea cel Bătrân” din Constanţa, devenind titularul catedrei de limba franceză. Ca profesor, a început să colaboreze la revistele: Analele Dobrogei, Convorbiri literare, Ritmul vremii, Salonul literar, Făt-Frumos şi Universul literar.
1936 - A întemeiat la Constanţa un cenaclu literar, pe care l-a condus timp de 20 de ani, îndrumând tinerele talente dobrogene.
Grigore Sălceanu s-a ocupat şi de traduceri, traducând din limba franceză în română poemele Omul şi marea de Charles Baudelaire, Napoleon II de Victor Hugo şi Nevermore de Paul Verlaine. Grigore Sălceanu a tradus în limba franceză poemul Luceafărul de Mihai Eminescu şi poeziile populare Mioriţa şi Meşterul Manole.
1925 - Pentru traducerile din lirica franceză primeşte „Premiul de poezie al Institutului de literatură“.
1934 - Pentru poemul „Bairamdede”, este răsplătit cu premiul de poezie „Ioan N. Roman“.
1943 - Primeşte premiul de poezie „Adamachi“, decernat de Academia Română, pentru poemul „Fata de împărat”.
20 aprilie 1971 - A fost decorat cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.
19 iulie 1980 - Se stinge din viaţă la Constanţa.
Biblioteca Judeţeană Constanţa deţine manuscrisele câtorva dintre piesele de teatru semnate de Grigore Sălceanu: „Casa din deal“ (dramă), „Ţara vânturilor“, „Turnul de rubin“ (feerie dramatică), „Decebal“ (dramă), „Ovidius“ (tragedie), „Tropaeum Traiani“ (dramă), donate bibliotecii de către Constanţa Sălceanu, soţia profesorului şi scriitorului. Printre exponate se numără şi câteva fotografii alb-negru, care îl prezintă pe omul de cultură Grigore Sălceanu în diverse ipostaze.
Volume de versuri semnate de Grigore Sălceanu:
Flori de mare (1928)
Fierbea azi-noapte marea (1933)
Basmul Smeilor (poeme feerice) (1934)
Feerie (1936)
Nopţi pontice (1937)
Fata de împărat (1941)
Poemul creaţiunii (1942)
Grigore Sălceanu - dramaturgie:
Ovidius, (tragedie în cinci acte)
Tropaeum Traiani (dramă în versuri)
Ambele piese au fost jucate pe scena Teatrului Dramatic din Constanţa.
Decebal (piesă în versuri)
Turnul de rubin (piesă în proză)
Țara vânturilor (piesă în proză)
PAVEL CHIHAIA
| Pavel Chihaia | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [2] Corabia, România |
| Decedat | (97 de ani)[2] Oberbayern, Bavaria, Germania |
| Căsătorit cu | Maria-Ioana Mira |
| Copii | Matei |
| Naționalitate | România |
| Cetățenie |  Germania |
| Ocupație | eseist, romancier și istoric de artă |
| Limbi | limba română[1] |
| Studii | Facultatea de Litere în București Doctorat – Universitatea Sorbona |
| Activitatea literară | |
| Specie literară | eseu, roman |
| Operă de debut | 1. 1945 - piesa de teatru „La farmecul nopții” 2. 1947 - romanul „Blocada” |
| Opere semnificative | "Opera Omnia" - Ediția integrală a scrierilor până în 2010 |
| Modifică date / text | |
Pavel Chihaia (n. ,[2] Corabia, România – d. ,[2] Oberbayern, Bavaria, Germania) a fost un eseist, romancier și istoric de artă român contemporan.
Biografie[modificare | modificare sursă]
La vârsta de patru ani, după decesul mamei sale, este adoptat de o mătușă din Constanța.
Între anii 1941 și 1945 urmează Facultatea de Litere în București, apoi lucrează ca impiegat la Direcția Generală a Teatrelor până în 1948. Prima sa piesă de teatru, La farmecul nopții (1945), primește Premiul Scriitorilor Tineri ai Fundațiilor Regale și apare la Editura Fundațiilor Regale. Primul roman, Blocada, prefațat de Petru Comarnescu[3], îmbină farmecul peisajului dobrogean și misterele portului Constanța cu o viziune modernă, ale cărei orizonturi aparțin literaturii universale. După acest debut promițător, persecuția stalinistă îl obligă să își renege vocația, muncind ca zidar și figurant. Face parte din organizația anticomunistă "Mihai Eminescu" împreună cu Vladimir Streinu, Constant Tonegaru, Iordan Chimet și Marie-Alype Barral.
În anul 1958 este angajat la Institutul de Istoria Artei, secția artă medievală, unde realizează, între 1958 și 1978, șaptezeci de studii despre istoria culturii și artei, de curând culese în cinci volume cu titlul Artă medievală[4]. Teza de doctorat la Sorbona, Paris, în 1973, va fi publicată ulterior cu titlul de Immortalité et décomposition dans l'art du Moyen Age[5].
În anul 1978, împreună cu soția sa Maria-Ioana (n. Mira), cere azil politic în Germania. Stabilit la München, împreună cu soția sa și fiul lor Matei, ocupă postul de consilier de educație la liceul francez Jean Renoir din acest oraș, colaborează la Radio Europa Liberă. Va publica în continuare Tradiții răsăritene și influențe occidentale în Țara românească[6].
În același timp, reîncepe activitatea sa literară, scriind două romane cu nuanțe autobiografice. Primul, Hotarul de nisip, început în anii cinzeci și ascuns în sertar timp de jumătate de secol, descrie epoca stalinismului din punctul de vedere al unor tineri intelectuali care caută să fugă din România. Al doilea, Cearta sufletului cu trupul, analizează experiența exilului cu referințe la realitatea occidentală și sensibilitatea religioasă a ortodoxiei.
Opera[modificare | modificare sursă]
Literatură, critică literară, critică plastică[modificare | modificare sursă]
- La Farmecul Nopții (piesă în trei acte), Fundația Regală pentru Cultură și Artă, București, 1945.
- Blocada, (roman)
- Ediția I, Editura Cultura Națională, București, 1947.
- Ediția II, Editura Dacia, Cluj, 1991.
- Ediția III, Editura Dacia, Cluj, 1994.
- Ediția IV, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2005.
- Fața cernită a libertații, 20 convorbiri la Europa Libera
- Ediția I, Editura Jurnalul Literar, București, 1991.
- Ediția II (revăzută), Editura Jurnalul Literar, București, 1992.
- Treptele nedesăvârșirii
- Ediția I, Editura Institutul European, Iași, 1993.
- Ediția II, Editura Eminescu, București, 1997.
- Mărturisiri din exil, Editura Institutul European, Iași, 1994.
- Itinerarii artistice, Editura Dorul – Aalborg, Danemarca, 1997.
- Legendele unei lumi posibile, Editura Jurnalul Literar, București, 2000.
- Înfăptuiri pontice, Editura Ex Ponto, Constanța, 2005.
- Scrieri din țară și din exil (volumele 1-3)
- Hotarul de nisip, vol. 1, Editura Paidea, București, 2007.
- Trecut și prezent, vol. 2, Editura Paidea, București, 2007.
- Cultura română și cultura europeană, vol. 3, Editura Paidea, București, 2007.
- Despre prietenii artiști si înfăptuirile lor, Editura Eicon, Cluj-Napoca, 2011.
- Corespondență (Scrisori primite, scrisori trimise), Editura Ex Ponto, Constanța, 2012.
- Un armăsar mai puțin. Nuvele inedite, Editura Ex Ponto, Constanța, 2015.
Cărți științifice[modificare | modificare sursă]
- Din cetățile de scaun ale Țării Românești, Editura Meridiane, București, 1974.
- De la Negru Vodă la Neagoe Basarab. Interferențe literar-artistice în cultura românească a evului de mijloc, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1976.
- Sfârșit și început de ev. Reprezentări de cavaleri la începuturile Renașterii, Editura Eminescu, București, 1977.
- Tradiții răsăritene și influiențe occidentale în Țara Românească
- Ediția I, Editura Ion Dumitru, München, 1983.
- Ediția II, Editura Sfintei Arhiepiscopii a Bucureștilor, București, 1993.
- Immortalité et décomposion dans l’art du Moyen Âge, Fondation culturelle roumaine, Madrid, Spania, 1988.
- Lecturi despre Țările Române în Evul Mediu, Editura Dorul - Aalborg, Danemarca, 1995.
- Portrete de voievozi din Țara Românească, Editura Dorul – Aalborg, Danemarca, 1995.
- Țara Românească între Bizanț și Occident, Editura Institul European, Iași, 1995.
- Orizont medieval, Editura Dorul – Aalborg, Danemarca, 1996.
- Artă medievală (volumele 1-5)
- Monumente din cetățile de scaun ale țării românești, vol. 1, Editura Albatros, București, 1998.
- Învățături și mituri în Țara Romîneasca, vol. 2, Editura Albatros, București, 1998.
- Țara Românească între Bizanț și Occident, vol. 3, Editura Albatros, București, 1998.
- Cautări în orzontul timpului, vol. 4, Editura Albatros, București, 1998.
- Sfârșit și început de ev, vol. 5, Editura Albatros, București, 1998.
Opera Omnia (volumele 1-10)[modificare | modificare sursă]
- Blocada, vol. 1, Editura Ex Ponto, Constanța, 2010.
- Înfăptuiri Pontice, vol. 2, Editura Ex Ponto, Constanța, 2010.
- Hotarul de nisip, vol. 3, Editura Ex Ponto, Constanța, 2010.
- Trecut și prezent, vol. 4, Editura Ex Ponto, Constanța, 2010.
- Cultura română și cultura europeană, vol. 5, Editura Ex Ponto, Constanța, 2010.
- Monumente din cetățile de scaun ale Țătii Românești, vol. 6, Editura Ex Ponto, Constanța, 2010.
- Învățături și mituri în Țara Românească, vol. 7, Editura Ex Ponto, Constanța, 2010.
- Țara Românească intre Bizanț și occident, vol. 8, Editura Ex Ponto, Constanța, 2010.
- Căutări în orizontul timpului, vol. 9, Editura Ex Ponto, Constanța, 2010.
- Immortalité et décomposion dans l’art du Moyen Âge, vol. 10, Editura Ex Ponto, Constanța, 2010.
GEO COSTINIU
| Geo Costiniu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Constantin Geo Costiniu |
| Născut | 23 aprilie 1950[1] București, RP Română |
| Decedat | (63 de ani) București, România |
| Înmormântat | Cimitirul Bellu |
| Cauza decesului | boală |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | actor |
| Activitate | |
| Alma mater | Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” |
| Prezență online | |
| Modifică date / text | |
Geo Costiniu (n. , București, România – d. , România[1] a fost un actor român.
Filmografie[modificare | modificare sursă]
Geo Costiniu a jucat în următoarele filme:[2]
| An | Film | Rol | Note |
|---|---|---|---|
| 1971 | Mirii anului II | ||
| 1973 | Parașutiștii | ||
| 1974 | Nemuritorii | ||
| 1978 | Septembrie | ||
| 1979 | Ora zero | ||
| Ciocolată cu alune | |||
| 1986 | Un oaspete la cină | ||
| 1987 | Niște băieți grozavi | ||
| 1988 | Întâmplări cu Alexandra | ||
| 1989 | De ce are vulpea coadă? | ||
| 1992 | Capul de rățoi | ||
| 1993 | Patul conjugal | inginerul Eugen, soțul Stelei | |
| Neînvinsă-i dragostea | |||
| 1995 | Aștept provincia |
RADU MIHĂILEANU
Radu Mihăileanu (n. 23 aprilie 1958, București) este un regizor și scenarist francez originar din România, de etnie evreu.
S-a născut într-o familie de evrei-români din București. Tatăl său, Mordechai Buchman, și-a schimbat numele în Ion Mihăileanu după evadarea dintr-un lagăr de concentrare nazist din timpul celui de al Doilea Război Mondial. Mama lui este româncă. Radu fuge din România în 1980 și se stabilește mai întîi în Israel, apoi în Franța, unde a absolvit Institutul de Cinematografie din Paris. În 1989, a realizat, împreună cu Marco Ferreri, adaptarea dialogului platonic "Banchetul" în telefilmul cu același nume.
Filmul său Trăiește! (Va, vis et deviens) a fost distins în 2006 cu Premiul César pentru cel mai bun scenariu original (cu Alain-Michel Blanc). A cunoscut succese și cu următoarele sale pelicule Concertul și Izvorul femeilor.
Filmografie[modificare | modificare sursă]
Regizor[modificare | modificare sursă]
- 1980 : Les Quatre Saisons (scurt metraj)
- 1993 : Trahir
- 1997 : Bonjour Antoine (téléfilm)
- 1998 : Train de vie
- 2002 : Les Pygmées de Carlo (téléfilm)
- 2005 : Va, vis et deviens
- 2006 : Vidéo-clip Lettre au père-noël de Patrick Bruel
- 2007 : Opération Moïse (documentar) - Voir Opération Moïse
- 2009 : Le Concert
- 2011 : La Source des femmes
The history of love 2016
Scenarist[modificare | modificare sursă]
- 1989 : Le Banquet (téléfilm, adaptare) de Marco Ferreri
- 1993 : Trahir
- 1998 : Train de vie
- 2002 : Les Pygmées de Carlo (téléfilm)
- 2005 : Va, vis et deviens
- 2007 : Opération Moïse
- 2009 : Le Concert
- 2010 : La Source des femmes
- 2014 : Caricaturistes, fantassins de la démocratie (documentar) de Stéphanie Valloatto
Producător[modificare | modificare sursă]
- 2005 : Va, vis et deviens
- 2007 : Opération Moïse
- 2009 : Le Concert
- 2010 : La Source des femmes
- 2014 : Caricaturistes, fantassins de la démocratie (documentar) de Stéphanie Valloatto
Regizor asistent[modificare | modificare sursă]
- 1985 : Dangereusement vôtre de John Glen
- 1986 : I Love You de Marco Ferreri
- 1988 : Y'a bon les blancs de Marco Ferreri
- 1988 : Les Saisons du plaisir de Jean-Pierre Mocky
- 1989 : Le Rêve du singe fou de Fernando Trueba
- 1990 : Un week-end sur deux de Nicole Garcia
- 1992 : Le Retour de Casanova d'Édouard Niermans
- 1992 : Maigret et la nuit du carrefour de Alain Tasma și Bertrand Van Effenterre
MONALISA BASARAB
| Monalisa Basarab | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | (49 de ani) Tulcea, România |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | Actriță |
| Activitate | |
| Înălțime | 1,70 cm |
| Ani de activitate | 1995 - prezent |
| Prezență online | |
| Modifică date / text | |
Monalisa Basarab[1] (n. 23 aprilie 1972, Tulcea) este o actriță de teatru și de film din România.
Biografia[modificare | modificare sursă]
A absolvit în 1995 Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca,[1] Facultatea de Teatru și Televiziune, specializarea actorie, la clasa profesoarei Sorana Coroamă-Stanca. Monalisa Basarab a debutat în 1995 pe scena Teatrului de Stat Oradea unde a avut diverse roluri până în 1998.[1] Din 2000-2002 a făcut parte din trupa Teatrului Nottara. Din 2002 este actrițӑ a Teatrului de Revistă Constantin Tănase din București.[1][2]
Printre rolurile interpretate în teatru se numără: fiica colonelului în Afară în fața ușii de Wolfgang Borchert, în regia Sergiu Savin; tânăra în Frumos e în septembrie la Veneția[3][4] de Teodor Mazilu, regia Nicolae Scarlat, precum și personaje din Idolii femeilor, regia Bițu Fălticineanu.[5]
A debutat în film în 1999, în episodul ZDF/ ARTE/ Ifage Wiesbaden „Nostradamus-Prophet des Untergangs” din serialul TV documentar Sphinx-Geheimnisse der Geschichte, regia Klein Günther, în care a interpretat-o pe soția lui Nostradamus.
A apărut în co-producții internaționale, în episodul pilot al seriei TV de acțiune Élodie Bradford[6] în care a jucat alături de Anthony Delon; ca prințesa de Galathionne în filmul TV regizat de Lionel Bailliu, Moș Goriot (Le Père Goriot) după romanul omonim al lui Honoré de Balzac, ca Severine Faussait în episodul din 2003 regizat de Laurent Carcélès, „Corps et Âmes”, al seriei Vertiges[7][8][9][10] În Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii[11][12] regizat de Cătălin Mitulescu, film care a participat la Festivalul de la Cannes și a obținut premiul la secțiunea Un Certain Regard pentru cea mai bună actriță (Dorotheea Petre), a interpretat-o pe învățătoarea lui Lalalilu, personajul principal.[1][13][14]
Poetul Ilie Marinescu a lansat volumul de poezii Muguri de stele la editura Proxima[15] în 2007[16][17], volum însoțit de o carte vorbită pe CD ce include poeziile din volum în lectura actorilor Monalisa Basarab, Ion Lucian, Paula Sorescu Lucian, George Mihăiță, Adriana Trandafir și a autorului cărții.[necesită citare]
Teatru[modificare | modificare sursă]
Surse[18]
- Rossine în Commedia dell'arte, regia Sorana Coroamӑ Stanca (1993);
- în perioada 1995 – 1998 joacă la Teatrul de Stat Oradea
- Examen de diplomă: Didina Mazu în D-ale carnavalului de I. L. Caragiale, regia Sorana Coroamӑ Stanca (1994);
- Rol de debut: Ana în Take, Ianke și Cadâr de Victor Ion Popa, regia Mihai Fotino (1995);
- Amelia în Casa Bernardei Alba de Federico Garcia Lorca, regia Irina Popescu Boieru (1996);
- Fiica colonelului în Afară în fața ușii de Wolfgang Borchert, regia Sergiu Savin (1996);
- Fanula, Pampaghusa în Proces pentru umbra unui măgar de Friedrich Durrenmatt, regia Cristian Ioan (1997);
- Charinus, Sclava în Pseudolus de Plaut, regia Tudor Chirilă (1997);
- Fata în Casă în Ivan Turbincă de Ion Creangă, adaptare scenică de Mircea Chirilă, regia Daniel Vulcu (1997);
- Camerista în Domnișoara Helsinka de George Astaloș, regia Sergiu Savin (1997);
- Clara în Dacă dragoste nu e..., adaptare scenică de Elena Preda și Eugen Țugulea, după "Cel mai iubit dintre pământeni" de Marin Preda, regia Eugen Țugulea (1998);
- Tilina în Răceala de Marin Sorescu, regia Ioan Ciubotaru (1998);
- Masca în Boabe de rouă pe frunzӑ de lotus în bătaia lunii de Nicolae Mateescu, regia Gelu Colceag (1999);
- Duniașa în Căsătoria de Gogol, regia Gavril Pinte (1999);
- Tânăra în Frumos e septembrie la Veneția [3] [4] de Theodor Mazilu, regia Nicolae Scarlat (2000);
- Gwendolen în Ce înseamnă să fii Onest de Oscar Wilde, regia Răzvan Dincă (2001);
- Rol de debut: Prostituată (monolog "Vreau să mă mărit") de Geo Tipsie în Strănepoții lui Tănase, regia Radu Mardari (2002);
- Robo-Robo, Regina maimuțelor, Pantera Roz în Bimbo și Pantera Roz de George Mihalache, regia Radu Mardari (2003);
- Surorile Pârcolea (sceneta "Surorile Pârcolea"), Crainic Tv. (sceneta "Vrem să fim vedete"), Femeia (sceneta "Parastasul") în Te-aștept diseară pe Lipscani !, regia Bițu Fălticineanu (2004);
- Miticuța, Poștărița în Gulliver în Țara Miticilor de Aurel Storin, regia Radu Mardari (2004);
- Prostituată (monolog "Vreau să mă mărit") de Geo Tipsie în Dai un ban, dar face !, regia Bițu Fălticineanu (2004);
- Prezentatoarea peltică în Poftă bună... La Tănase !, regia Bițu Fălticineanu (2005);
- Străjer, Polițistă (sceneta "Intrăm în Europa"), Fata 1 (sceneta "Marea Răzuială") în Bufonii regelui, regia Bițu Fălticineanu (2006);
- Prezentatoare în O seară la Tănase, regia Bițu Fălticineanu (2006);
- Robo-Robo în Întoarcerea Panterei Roz de George Mihalache, regia Radu Mardari (2007);
- Stewardesă, Barbie (sceneta "Păpușile"), Asistentă (sceneta "Tratamentul Minune"), Dansatoare de Torero (sceneta "Ole, Torero!"), Țigancă (sceneta "Doamnele cu camelii") în Idolii femeilor, regia Bițu Fălticineanu (2008);
- Liftiera (sceneta "Liftierele") în Nimic despre Papagali, regia Bițu Fălticineanu, (2009);
- Verișoara lui Nae (sceneta "La vărul Nae"), Vânzătoare (sceneta "Vânzătoarele de gogoși") în Vara nu-i ca iarna, regia Bițu Fălticineanu (2010);[19]
- Prezentatoare, Scufiță (sceneta "Trei scufițe... fițe, fițe") în Aplauze... Aplauze... de Mihai Maximilian, regia Bițu Fălticineanu (2010);
(Spectacol dedicat aniversării a peste 30 de ani de carieră a celebrului cuplu de actori Stela Popescu - Alexandru Arșinel).
- Scenograf în Arca lui Nae și Vasile, regia artisticӑ Bițu Fălticineanu (2011);
- Fata în Comedie pe Titanic, regia artisticӑ Cezar Ghioca (2012);
- Colinde, Colinde (concert de Crăciun), regia artisticӑ Cezar Ghioca, conceptul spectacolului Iuliana Nistor (2012);
- Lumina din sufletul tău (spectacol dedicat Sărbătorilor Pascale), conceptul spectacolului Iuliana Nistor (2014);
- Fata (sceneta "La farmacie") în Hohote în Herăstrău, regia Cezar Ghioca (2014);
- Lumina din sufletul tău (spectacol dedicat Sărbătorilor Pascale), conceptul spectacolului Iuliana Nistor (2015);
- Sandy Bell (scenetele "Ce învață copiii la facultate", "Poezia cu lămâi", "Înghețata"), Solicitanta nr. 4 (sceneta "Sorbonica") în Aer Bun! De Herăstrău!, regia Cezar Ghioca (2015);
- Prezentatoare, Scufiță (sceneta "Trei scufițe... fițe, fițe") în Aplauze, Stela! de Mihai Maximilian, regia Gelu Colceag (2015);
(Spectacol aniversar 80 de ani de viață și peste 55 de ani de carieră Stela Popescu).
- Îți cer aripi, Doamne! (spectacol dedicat Sărbătorilor Pascale), conceptul spectacolului Iuliana Nistor (2016);
- Fata (sceneta "Concurs de frumusețe"), Vampir (sceneta "Vampirii") în Hai, zâmbește!, regia Cezar Ghioca (2016);
- Leru-i, Doamne, Ler! (spectacol dedicat Sărbătorilor de Iarnă), conceptul spectacolului Iuliana Nistor (2016);
- Îți cer aripi, Doamne! (spectacol dedicat Sărbătorilor Pascale), conceptul spectacolului Iuliana Nistor (2017);
- Ortansa (sceneta "Ce-i femeia?"), protestatară (sceneta "Protestatarii") în Lasă supărarea-n Hol!, regia Cezar Ghioca (2017);
- Colinde... Stele... Îngeri... Povești...! (spectacol dedicat Sărbătorilor de Iarnă), conceptul spectacolului Iuliana Nistor (2017);
- Moldoveanca (sceneta "Trei doamne… și toate trei") în Hai, hai România!, regia Alexandru Arșinel (2018);
- Centrul de conservare și valorificare a tradițiilor și creației populare din Tulcea
- Nona în Tulburarea apelor de Lucian Blaga, regia Ion Dore (1990);
- Centrul Județean pentru conservarea și promovarea culturii tradiționale Ilfov
- Fata împăratului în Nuntă la Palat sau Nuntă ca în basme de Marcel Horobeț, regia Marcel Horobeț (2010);
Filmografie[modificare | modificare sursă]
| Titlu film sau serial | Rol | Episod | Regizor | An |
|---|---|---|---|---|
| Long Night of the Museums - 33 Victory Boulevard | 2019 | |||
| Royal Hearts (Regatul inimii mele) | Lady Boland (nemenționat) | James Brolin | 2018 | |
| Moștenirea Oliviei (serial) | Madlene | #1.5., #1.6., #1.7. | Carmen Fulger | 2016 |
| Applause Stela! | Gelu Colceag | 2015 | ||
| Cheia Sol (serial) | Profesoara de engleză | #1.2., #1.3., #1.6., #1.7., #1.9., #1.11., #1.27. | Carmen Fulger | 2015 |
| Narcisa: Iubiri Nelegiuite (serial) | Nicoleta | #27, #28 | Mihai Bauman, Cristian Bucșe | 2011 |
| Tag 7 - Der Essener Dom (Ziua 7 - Catedrala din Essen) | Latin teacher | Martin Papirowski | 2010 | |
| Die Deutschen (German-Wallenstein și războiul) | Peasant woman | Wallenstein und der Krieg | Christian Twente | 2008 |
| Doctori de mame (serial) | Doamna Lipan | #1.8. | Craig Lines, Peter Kerek | 2008 |
| Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii | Professora cor | Cătălin Mitulescu | 2006 | |
| Élodie Bradford (serial) | Olga | Pilote | Lionel Bailliu | 2004 |
| Le Père Goriot (Moș Goriot) | Princesse de Galathionne | Jean-Daniel Verhaeghe | 2004 | |
| Une Place parmi les vivants (Un loc printre cei vii) | La femme blonde | Raoul Ruiz | 2003 | |
| Vertiges (Trupuri și suflete) (serial) | Séverine Faussait | Corps et âmes | Laurent Carcélès | 2003 |
| Callas Forever | Secretară | Franco Zeffirelli | 2002 | |
| Les Percutés (Țăcăniții) | Folle blonde | Gérard Cuq | 2002 | |
| Proprietarii de stele | Doamna de la recepție | Savel Stiopul | 2001 | |
| Les 7 vies du docteur Laux (Cele 7 vieți ale doctorului Laux) | Infirmière | Jacek Gasiorowski | 2000 | |
| Vertiges (Lovit în plin) (serial) | Infirmière | De plein fouet | Laurent Carcélès | 2000 |
| Sphinx - Geheimnisse der Geschichte (Nostradamus - Profetul Prăbușirii) (serial) | Soția lui Nostradamus | Nostradamus - Prophet des Untergangs | Klein Günther | 1999 |
Reclame[modificare | modificare sursă]
- "Coronița" (rol Mama), regia Anton Groves (2010);
- "Transferuri Bancare - Western Union" (rol Soție), regia Bogdan Moldoveanu (2010);
- "Kulinoria" (rol Prietenă), regia Radu Bărbulescu (2004);
- "Ulvex" (rol Mama), regia Răzvan Mărculescu (2003);
- "Wärisilmä" (rol Soție), regia Asa Kristina (2003);
- "Voxtel" (rol Mama), regia Howard Guard (2000);
- "Amigo" (rol Doamna), regia Focus Film (1999);
Clipuri muzicale[modificare | modificare sursă]
- Soția lui J. B. Jonson Billy Joking în "O poveste din Vest", regia Ovidiu Ianu (2000); Videoclip realizat în colaborare cu Aurelian Temișan
- Amanta în "I Cried", regia Bogdan Tudor (2007); Videoclip realizat în colaborare cu trupa Exclussiv
Premii, festivaluri[modificare | modificare sursă]
- Premiul Yorick pentru cea mai bună interpretare feminină 1991, pentru rolul Nona din spectacolul "Tulburarea Apelor" de Lucian Blaga, regia Ion Dore - (Festivalul de Teatru Yorick-Piatra Neamț)
- Festivalul de Teatru Studențesc de la Sibiu - Trupa I Gelosi în "Commedia dell’arte", regia Sorana Coroamӑ Stanca (1993)
- Festivalul Internațional de Teatru de la Casablanca (Maroc) - Trupa I Gelosi în "Commedia dell'arte", regia Sorana Coroamӑ Stanca (1994)
MIGUEL DE CERVANTES
Miguel de Cervantes Saavedra (n. ,[1][2][3] Alcalá de Henares, Coroana Castiliei – d. ,[4][1][5][2] Madrid, Coroana Castiliei) a fost un romancier, poet și dramaturg spaniol, considerat simbolul literaturii spaniole, cunoscut în primul rând ca autorul romanului „El ingenioso hidalgo don Quijote de la Mancha”, („hidalgo” este un reprezentant al micii nobilimi) pe care mulți critici literari l-au considerat primul roman modern și una din cele mai valoroase opere ale literaturii universale. A fost supranumit „Principele ingeniozității”[necesită citare].
Viața[modificare | modificare sursă]
Copilărie și adolescență[modificare | modificare sursă]
Se presupune că Cervantes s-a născut în Alcalá de Henares[7] la 29 septembrie 1547, de Sf. Mihai (după calendarul catolic). A fost botezat la 9 octombrie 1547, în parohia Santa María la Mayor[8]. În certificatul de naștere scrie: „Duminică, a noua zi a lunii octombrie, în anul Domnului o mie cincisute patruzeci și șapte, a fost botezat Miguel, fiul lui Rodrigo Cervantes și al soției sale doña Leonor. L-a botezat reverendul Bartolomé Serrano, preot prin harul dat de Maica Domnului. Martori au fost Baltasar Vázquez, Sacristán și cu mine, care l-am botezat și apoi am semnat. Bachiller Serrano.”
Potrivit unor cervantologi, ca Américo Castro, Daniel Eisenberg și alții, Cervantes avea de ascendență cordobeză prin ambii părinți, dar această teorie nu este acceptată în unanimitate. Se cuvine subliniat că numele de familie «Saavedra» nu apare în nici un document din tinerețea lui Cervantes, nici nu a fost folosit de frații săi. Inițial, numele oficiale au fost «Miguel de Cervantes Cortinas»; numele «Saavedra» și l-a adăugat numai după eliberarea sa dintr-o închisoare algeriană - probabil pentru a se diferenția de un anume „Miguel de Cervantes Cortinas” care căzuse în dizgrația Curții regale.
Tatăl său, cu strămoși în Galicia, se numea Rodrigo de Cervantes și era bărbier-chirurg, dar în acea epocă termenul avea alt sens. Către anul 1551, Rodrigo de Cervantes s-a mutat, împreună cu familia, la Valladolid. Din cauza datoriilor a fost încarcerat timp de câteva luni și bunurile i-au fost confiscate. În 1556 a plecat la Córdoba pentru a-și lua în primire moștenirea lăsată de Juan de Cervantes, bunicul scriitorului, și pentru a scăpa de creditori.
Nu există date exacte privind primii ani de studiu ai lui Cervantes, care, fără îndoială, nu a apucat să se înmatriculeze la universitate. Totuși, se pare că ar fi putut studia în Valladolid, Córdoba sau Sevilla. De asemenea e posibil să fi studiat în cadrul Companiei lui Isus, deoarece nuvela sa „El coloquio de los perros” („Colocviul câinilor”) pornește de la o descriere a colegiului iezuiților, care pare o aluzie la viața sa de student.
În 1566 se stabilește la Madrid. Asistă la ore de gramatică predate de profesorul universitar Juan López de Hoyos, care în 1569 a publicat o carte despre îmbolnăvirea și moartea reginei Isabel de Valois, a treia soție a lui Filip al II-lea al Spaniei. López de Hoyos a inclus în acea carte și trei poezii scrise de Cervantes, pe care l-a numit într-o ocazie „discipolul nostru scump și iubit”. Acestea au fost primele sale manifestări literare. În acei ani Cervantes și-a descoperit pasiunea pentru teatru, văzând reprezentări ale pieselor lui Lope de Rueda și, după cum declară în a doua parte din Don Quijote prin gura personajului principal, „se simțea atras de lumea actorilor”.
Călătoria în Italia și bătălia de la Lepanto[modificare | modificare sursă]
Se pare că Cervantes a decis să se refugieze în Italia în urma acuzației de a-l fi rănit într-un duel pe un anume Antonio Sigura, acțiune ce l-ar fi mâniat pe regele Filip al II-lea al Spaniei. A ajuns la Roma în decembrie 1569. Acolo a citit poemele cavalerești ale lui Ludovico Ariosto și „Dialogurile de amor” ale evreului sefardit León Hebreo, de inspirație neoplatonică, ce aveau să contureze concepția despre dragoste a lui Cervantes. Scriitorul este influențat de stilul acelor autori și de arta italiană în general, fapt demonstrat de una din nuvelele sale „El licenciado Vidriera” (titlul face aluzie la o persoană foarte delicată și timidă), precum și de alte aluzii presărate de-a lungul operei sale.
Cervantes intră în serviciul lui Giulio Acquaviva, care avea să devină cardinal în 1570 și pe care probabil scriitorul l-a cunoscut la Madrid. Cei doi au mers împreună la Palermo, la Milano, în Florența, în Veneția, în Parma sau în Ferrara. După aceea însă, Cervantes s-a angajat ca soldat în compania căpitanului Diego de Urbina, îmbarcându-se pe galera Marquesa. Pe 7 octombrie 1571 a participat în bătălia de la Lepanto, în cadrul armatei creștine condusă de don Juan de Austria (fratele vitreg al regelui spaniol Felipe al II-lea). Un raport oficial elaborat opt ani mai târziu avea să spună: „Când se putea zări deja armata turcă, în bătălia navală numită, numitul Miguel de Cervantes se simțea rău și avea febră, iar numitul căpitan... și mulți prieteni ai lui i-au spus, că dacă era bolnav și avea febră, să rămână în camera sa de pe galeră; și numitul Miguel de Cervantes a răspuns că ce s-ar spune despre el, și că nu asta ar trebui să facă, și că preferă să moară luptând pentru Dumnezeu și pentru rege, decât să rămână sănătos ascunzându-se... Și s-a luptat plin de curaj cu numiții turci în numita bătălie, în locul unde se dezambarcase, ascultând ordinele căpitanului, împreună cu alți soldați. Și odată terminată bătălia, știind don Juan cât de bine luptase numitul Miguel de Cervantes, i-a crescut onorariul cu patru ducați... Din acea bătălie navală a ieșit rănit de către două săgeți, în piept și în mână, rămânând ciung.”
De aici provine porecla „ciungul de la Lepanto” (în spaniolă "el manco de Lepanto"). În realitate, nu i-a fost amputat brațul stâng, doar i s-a anchilozat după ce o bucată de plumb i-a secționat un nerv și nu a mai putut să-l miște cu atâta ușurință. Se pare că acele răni nu au fost prea grave, deoarece după șase luni de spitalizare în Messina, Cervantes și-a reluat viața militară în 1572. A făcut parte din expedițiile navale în Navarino (1572), Corfú, Bizerta și Tunisia (1573). Toate acestea s-au făcut sub comanda căpitanului Manuel Ponce de León, în regimentul lui Lope de Figueroa, menționat în opera dramatică „El alcalde de Zalamea” („Primarul din Zalamea”) a lui Pedro Calderón de la Barca.
După aceea avea să treacă prin orașe din Sicilia și Sardinia, din Genova și Lombardia. A staționat doi ani în Napoli, până în 1575. Cervantes s-a arătat întotdeauna mândru de participarea sa în bătălia de la Lepanto, care a fost pentru el, după cum avea să scrie în prefața la a doua parte din Don Quijote, „cea mai mare ocazie pe care au putut-o vedea secolele trecute, cel prezent, și pe care nici nu speră să o poată vedea cele viitoare”.
Detenția în Algeria[modificare | modificare sursă]
În timp ce se întorcea din Napoli în Spania la bordul galerei Sol, o flotă turcească de dimensiuni reduse, comandată de Arnaut Mamí, i-a făcut prizonieri pe Miguel de Cervantes și pe fratele său Rodrigo pe 26 septembrie 1575, în zona a ceea ce în prezent se numește Costa Brava și au fost duși în Algeria. Cervantes a fost vândut ca sclav renegatului grec Dali Mamí. Faptul că s-au găsit asupra sa scrisori de recomandare semnate de don Juan de Austria și de ducele de Sessa i-a făcut pe răpitori să creadă că Cervantes era o persoană foarte importantă și că puteau obține o recompensă bună. Au cerut 500 „escudos” de aur în schimbul libertății sale.
În cei cinci ani de închisoare, Cervantes, om cu un spirit puternic și foarte bine motivat, a încercat să evadeze de patru ori. Pentru a evita represaliile împotriva colegilor săi de detenție, s-a declarat de fiecare dată unicul responsabil. A preferat să fie torturat mai degrabă decât să fie trădător. Informațiile privind anii de detenție provin din rapoartele oficiale și din spusele lui Cervantes, precum și dintr-o carte care s-a dovedit a fi scrisă tot de marele scriitor, care e posibil să fi exagerat gesturile sale de eroism.
Prima încercare de evadare a eșuat deoarece maurul care trebuia să-l conducă pe Cervantes și colegii săi la Oran, i-a abandonat încă din prima zi. Deținuții au trebuit să se întoarcă în Algeria, unde au fost din nou puși în lanțuri și supravegheați mai atent ca înainte. Între timp, mama lui Cervantes reușise să strângă o anumită sumă de ducați, care nu s-a dovedit suficientă pentru a-i elibera pe ambii fii ai săi. Miguel a preferat să fie pus în libertate fratele său Rodrigo, care, ajuns în Spania, a conceput un plan pentru a-i elibera pe fratele său și pe ceilalți deținuți. Cervantes s-a reunit cu ceilalți deținuți într-o peșteră ascunsă, așteptând venirea unei galere spaniole. Aceasta a venit dar nu a reușit să se apropie de coastă și până la urmă a fost capturată. Creștinii ascunși în peșteră au fost descoperiți datorită trădării unuia dintre ei, poreclit „el Dorador”. Cervantes s-a declarat unicul responsabil pentru organizarea evadării și guvernatorul turc al Algeriei a decis înlănțuirea sa și închiderea într-un loc bine păzit, unde avea să rămână vreme de cinci luni.
Al treilea plan de evadare a fost gândit de Cervantes cu scopul de a ajunge până la Orán pe uscat. A trimis acolo pe un maur credincios cu scrisori pentru generalul Martín de Córdoba, în care i se explica planul și i se cerea un ghid. Din păcate, mesagerul a fost prins și scrisorile descoperite. Ele arătau clar că Miguel de Cervantes plănuise tot. A fost condamnat să primească două mii de lovituri, dar sentința nu s-a executat deoarece au intervenit mulți în sprijinul său.
Ultima încercare de evadare s-a produs mulțumită unei sume importante de bani pe care i-a înmânat-o un negustor venețian prezent în Algeria. Cervantes a achiziționat o fregată capabilă să transporte șaizeci de deținuți. Când totul era deja aranjat, unul din cei care trebuiau să fie eliberați, fostul doctor dominican Juan Blanco de Paz, a dezvăluit planul guvernatorului turc. Drept recompensă trădătorul a obținut un „escudo” și un ulcior de untură. Guvernatorul l-a mutat pe Cervantes într-o închisoare și mai sigură, chiar în palatul său. După aceea, s-a hotărât să-l ducă la Constantinopol, de unde fuga ar fi fost practic imposibilă.
În luna mai a anului 1580, au ajuns în Algeria doi reprezentanți ai ordinului creștin denumit „Părinții trinitari”, care se ocupa cu eliberarea deținuților, uneori acceptând să fie luați ei înșiși deținuți în schimbul eliberării captivilor. Era vorba de călugării Antonio de la Bella și Juan Gil, care dispunea de doar 300 sute de escudos, a încercat să-l elibereze pe Cervantes, pentru care se cerea însă 500. Călugărul a făcut apel la negustorii creștini prezenți în zonă pentru a strânge suma care lipsea. A reușit tocmai când guvernatorul se pregătea să plece spre Constantinopol, pe 19 septembrie 1580 Cervantes fiind eliberat. Ajuns în Spania pe 24 octombrie, a staționat un timp la Valencia, iar în luna noiembrie sau decembrie s-a întors, împreună cu familia sa, la Madrid.
Întoarcerea în Spania[modificare | modificare sursă]
În luna mai a anului 1581 Cervantes s-a mutat în Portugalia, unde își avea pe atunci sediul Curtea lui Filip al II-lea al Spaniei, cu scopul de a găsi o modalitate de a-și reface viața și a plăti din datoriile contractate de familia sa pentru a-l elibera din Algeria. A fost trimis cu o misiune secretă în Oran, deoarece avea multe cunoștințe privind cultura și obiceiurile din nordul Africii. Pentru munca sa a primit 50 de escudos. S-a întors la Lisabona și, spre sfârșitul anului, s-a îndreptat către Madrid. În februarie 1582, solicită, fără succes, să ocupe o funcție rămasă vacantă în Indii. Tot în acești ani, scriitorul întreține relații amoroase cu Ana Villafranca de Rojas, soția lui Alonso Rodríguez, un crâșmar. Din această relație a rezultat o fetiță, botezată Isabel de Saavedra, pe care scriitorul a recunoscut-o.
Pe 12 decembrie 1584, Cervantes se căsătorește cu Catalina de Salazar y Palacios, într-un sat din provincia Toledo. Catalina era o tânără care nici nu împlinise douăzeci de ani și care nu avea cine știe ce zestre. Se consideră că această căsnicie n-a fost doar sterilă, ci pur și simplu un eșec. La doi ani de la căsătorie, Cervantes își începe lungile călătorii prin Andaluzia.
E foarte probabil ca Cervantes să fi scris prima sa operă literară importantă, „La Galatea”, între anii 1581 și 1583, carte publicată prima dată la Alcalá de Henares în anul 1585. Până atunci Cervantes publicase doar câteva compoziții în versuri, ca parte a unor antologii de diverși poeți.
La Galatea a apărut împărțită în șase capitole, reprezentând doar „prima parte” a operei. Cervantes a promis că o va continua; cu toate acestea, n-a ajuns niciodată la imprimerie. În prefața sa, opera este calificată drept „eglogă” și autorul insistă asupra veșnicei sale pasiuni pentru poezie. E vorba de o nuvelă pastorală, specie introdusă în Spania de Jorge de Montemayor. Se pot observa în nuvelă influențe din călătoriile scriitorului ca soldat în Italia.
Matrimoniul însă n-a durat. A divorțat de soția sa după doi ani de căsătorie, fără să fi avut vreun copil. Cervantes nu o menționează deloc pe soția sa în numeroasele sale texte autobiografice, deși e cel care a introdus în literatura spaniolă tema divorțului (printr-un intermediu intitulat „Judecătorul divorțurilor”), imposibil într-o țară catolică. Se presupune că matrimoniul a fost nefericit, deși în intermediu autorul susține că „cel mai slab concert valorează mai mult decât cel mai bun divorț”.
Ultimii ani[modificare | modificare sursă]
În anul 1587 călătorește în Andaluzia în calitate de comisar al aprovizionării pentru Armada Invencible. Pe timpul anilor săi de comisar, face de nenumărate ori drumul între Madrid și Andaluzia, trecând prin Castilia-La Mancha. Acesta este itinerariul lui Rinconete și al lui Cortadillo.
Se stabilește la Sevilla, ajungând să lucreze ca perceptor de impozite, slujbă ce îi va atrage multe necazuri, deoarece el era însărcinat să meargă din casă în casă și să strângă impozitele, majoritatea destinate cheltuielilor pentru războaiele în care era implicată Spania. Este încarcerat în anul 1597 în Închisoarea Regală din Sevilla, în urma falimentului băncii unde Cervantes depozita impozitele. Scriitorul a fost acuzat de însușirea banului public, găsindu-se unele neregularități în calculele de care se făcea responsabil. Don Quijote a fost „conceput” chiar la închisoare, sau cel puțin asta a scris Cervantes în prefață, nefiind clar dacă a început sau nu să-l scrie în timp ce era încarcerat. Cealaltă detenție a lui Cervantes a fost una foarte scurtă, în Castro del Río (Córdoba).
Din 1604 se instalează la Valladolid (pe atunci Curtea Regală a lui Filip al III-lea al Spaniei), iar în 1605 reușește să publice prima parte din opera sa principală, „El ingenioso hidalgo don Quijote de la Mancha”. Ea a marcat începutul realismului ca estetică literară și a creat specia denumită roman modern, un roman polifonic, ce va avea o influență remarcabilă, prin cultivarea a ceea ce s-a numit „o scriere dezlănțuită”, în care artistul se poate manifesta „epic, liric, tragic, comic”, cu o aparentă ingenuitate parodiind toate genurile literare. A doua parte, „El ingenioso caballero don Quijote de la Mancha”, nu apare până în 1615. Ambele părți îi permit autorului să intre în istoria literaturii universale și îl transformă într-un autor canonic al literaturii occidentale, alături de Dante, Shakespeare, Michel de Montaigne sau Goethe.
Între cele două părți ale lui Don Quijote apar, în 1613, „Nuvelele exemplare”. E vorba de o grupare de douăsprezece narațiuni scurte, unele dintre el compuse cu mulți ani înainte, ce dau dovadă de multă originalitate. În ele autorul explorează diferite formule narative, cum ar fi satira lucianescă („Colocviul câinilor”), nuvela picarescă („Rinconete și Cortadillo”), miscelaneul („El licenciado vidriera”) nuvela bizantină („Spaniola englezoaică”, „Amantul liberal”) sau chiar nuvela polițistă („Forța sângelui”). Pentru dintre ele, cum ar fi „El celoso extremeño” („Gelosul din Extremadura”), s-a păstrat o a doua variantă, revizuită de Cervantes. Ar fi fost de ajuns doar "Nuvelele exemplare" pentru ca Cervantes să fie recunoscut ca unul din marii autori de limbă castiliană.
Cervantes s-a ocupat de asemenea de critica literară. Aceasta apare în „Galatea”, în „Don Quijote” și într-o carte de sine stătătoare, „Viaje del Parnaso” („Călătoria Parnasului”), un lung poem pe bază de terține. În 1615 publică „Opt comedii și opt intermedii noi și niciodată reprezentate”, dar drama sa, astăzi foarte populară, „La Numancia”, precum și „El trato de Argel”, au rămas necunoscute până în secolul XVIII.
Influența lui Cervantes în literatura universală a fost atât de mare, încât limba spaniolă modernă a fost numită „limba lui Cervantes”.
Opera[modificare | modificare sursă]
Nuvelă[modificare | modificare sursă]
Miguel de Cervantes a cultivat într-un stil original speciile narative obișnuite în a doua jumătate a secolului al XVI-lea : nuvela bizantină, nuvela pastorală, nuvela picarescă, nuvela „morisca” (în care se idealizează relațiile dintre mauri și creștini), satira lucianescă și miscelaneul. A reînnoit specia denumită „novela”, care însemna atunci o povestire scurtă, bazată nu pe retorică, ci pe studiul psihologic.
În ordine cronologică :
- „La Galatea” (1585)
- „El ingenioso hidalgo don Quijote de la Mancha" (1605)
- „Novelas ejemplares” (1613)
- „Segunda parte del ingenioso caballero don Quijote de la Mancha” (1615)
- „Los trabajos de Persiles y Sigismunda” (1617)
La Galatea
„La Galatea” este primul roman al lui Cervantes, datând din 1585. Face parte din subspecia pastorală („o eglogă în proză”, după cum a numit-o autorul), foarte apreciată în timpul Renașterii. Precum în alte romane de acest tip (precum „La Diana” de Jorge de Montemayor), personajele principale sunt păstori idealizați, care își exprimă sentimentele în cadrul unui peisaj idealizat („locus amoenus”).
„La Galatea” se împarte în șase capitole, în care se dezvoltă o istorie principală și patru secundare, care încep în amurg și se termină noaptea, precum în eglogele tradiționale, dar, precum în poemele bucolice ale lui Virgiliu, fiecare păstor este de fapt o mască în spatele căreia se ascunde un personaj adevărat.
Este capodopera literaturii spaniole. Prima parte a apărut în 1605 și s-a bucurat de un mare succes din partea publicului. În curând s-a tradus în principalele limbi europene și în prezent este una din operele cu cele mai multe traduceri din lume.
La început, intenția lui Cervantes a fost de a combate popularitatea atinsă de cărțile cavalerești, satirizându-le prin povestea unui mic nobil din La Mancha care pierduse contactul cu lumea reală datorită lecturilor sale, crezându-se un cavaler în căutare de aventuri. Pentru Cervantes, stilul romanelor cavalerești era deplorabil, iar istoriile povestite absurde. Cu toate acestea, pe măsură ce opera avansa, Cervantes a trecut de la scopul său inițial la scopul de a reflecta societatea din timpul său și a medita asupra comportamentului uman. Ca și în „El licenciado Vidriera”, personajul principal, considerat de ceilalți nebun, se dovedește a fi mai aproape de adevăr, datorită nobleței gândirii și acțiunilor sale, decât persoanele considerate „normale”.
Novelas ejemplares
Au fost scrise între 1590 și 1612 și denumite inițial „Novelas ejemplares de honestísimo entretenimiento” („Nuvele exemplare pentru cel mai onest divertisment”). Deoarece există două versiuni ale operelor „Rinconete y Cortadillo” și „El celoso extremeño”, se presupune că Cervantes a introdus unele modificări cu scop moral, social și estetic (de unde și numele de „exemplare”). Cea mai veche versiune se găsește în așa-numitul manuscris „Porras de la Cámara”, o analogie de opere literare din cele mai diverse, între care și o operă atribuită în mod tradițional lui Cervantes, „La tía fingida” („Mătușa prefăcută”). Pe de altă parte unele schițe au fost inserate chiar în cadrul lui Don Quijote, precum „Curiosul impertinent” sau „Povestea deținutului”, cu elemente autobiografice. Se face aluzie de asemenea în Don Quijote la nuvela „Rinconete y Cortadillo”.
- La Gitanilla (Țigăncușa) - este cea mai lungă dintre nuvelele exemplare și e posibil să conțină mai multe elemente biografice, bazate pe viața unei rude îndepărtate a lui Cervantes; se bazează pe artificiul recunoașterii unui personaj abia la sfârșitul operei; e vorba despre o tânără de origine nobilă, răpită și apoi educată de către țigani, și despre un nobil care se îndrăgostește de ea și alege să ducă o viață tipică de țigan pentru a o cuceri; până la urmă, se descoperă tot și nuvela se termină cu bine, cei doi putând să se căsătorească.
- El amante liberal - este o nuvelă „morisca” unde este prezentă tema răpirii, cu povestea unui tânăr sicilian pe nume Ricardo.
- Rinconete y Cortadillo - este vorba de doi tineri care fug de acasă în căutarea unei vieți picarești, până ce ajung în Sevilla și sunt cooptați într-o asociație locală de tip mafiot, un sindicat al crimei ce îl are în frunte pe „fratele cel mare”, Monipodio. În numeroasele intermedii este prezentată viața oamenilor corupți, a hoților, a asasinilor plătiți sau a prostituatelor; cei doi tineri decid să scape din această lume.
- La española inglesa - o tânără spaniolă este răpită în timpul invaziei engleze de la Cádiz și apoi educată în Londra la curtea reginei Elisabeta I a Angliei, prezentată fără intenții rele. După ce consumă o băutura magică, tânăra își pierde podoaba capilară, dar totul se termină cu bine.
- El licenciado Vidriera - studentul sărac Tomás Rodaja pleacă la Salamanca împreună cu un nobil și își obține licența cu onoruri; călătorește prin diverse orașe italiene, dar își pierde mințile din cauza unui „filtru” (băutură cu puteri miraculoase) și începe să creadă că are corpul de sticlă („vidrio”) și e deosebit de fragil. Cu toate acestea, agerimea sa crește extraordinar și toată lumea se consultă cu el. Până la urmă își recapătă judecata, dar de aici înainte nu se mai duce nimeni la el pentru consultații sau ca să-l viziteze.
- La fuerza de la sangre - e o nuvelă de tip polițist, în care domnișoara violată (după ce fusese legată la ochi) reușește să reconstituie în mintea sa crima și violatorul este până la urmă prins și obligat să se căsătorească cu domnișoara, pentru a-i restitui onoarea.
- El celoso extremeño - e vorba de gelozia patologică a unui spaniol care a plecat în Indii ca să se îmbogățească, și, întors în Spania cu avere și cu o soție foarte tânără, o închide pe aceasta în casă, nelăsând nici un bărbat să treacă pragul casei sale; casa era păzită de un sclav negru. Seducătorul Loaysa cumpără tăcerea negrului, care adora muzica, cu o chitară pe care i-o dăruiește, și reușește să se culce alături de tânăra soție, fără să se întâmple însă nimic. Bătrânul, umilit, moare de inimă rea.
- La ilustre fregona - e vorba despre doi tineri care fug de acasă și ajung să o curteze pe o servitoare frumoasă a unui han, unul dintre ei având până la urmă succes.
- Las dos doncellas
- La señora Cornelia
- El casamiento engañoso - e vorba despre o pățanie a unui militar care se căsătorește cu o „domnișoară” în aparență onestă; aceasta însă, care fusese prostituată, îl părăsește după un timp, lăsându-i o boală venerică pe care trebuie să și-o trateze în spitalul Atocha, locul de desfășurare al următoarei nuvele.
- El coloquio de los perros - militarul, suferind de o febră puternică, ajunge să asiste noaptea la conversația între doi câini, Cipión și Berganza; primul îi povestește celuilalt viața sa, punând accent pe multele (și uneori nerușinatele) sale povești de dragoste, rămânând stabilit ca cel de-al doilea să-și povestească viața în ziua următoare. E operă bazată pe imaginație, precum cele ale lui Luciano de Samosata, contând cu prezentarea în intermediu a unor tipuri precum cel al păstorului sau al vrăjitoarei, amintind de nuvela picarescă.
Los trabajos de Persiles y Sigismunda
Aceasta este ultima operă scrisă de Cervantes. Aparține subspeciei „nuvelă bizantină”. Pe 19 aprilie 1616, cu patru zile înainte de a muri, a scris în prefața dedicată contelui de Lemos următoarele trei versuri :
| În spaniolă (castiliană) | Traducere românească |
|---|---|
| Puesto ya el pie en el estribo, con ansias de la muerte, gran señor, esta te escribo. | Cu piciorul pus în scară, și cu angustie de moarte, mare domn, asta îți scriu. |
Autorul știe că i-a rămas puțin timp de trăit și își ia rămas-bun de la prieteni; nu își face iluzii, deși i-ar plăcea să mai trăiască și să termine opere precum „Las semanas del jardín” („Săptămânile din grădină”), „El famoso Bernardo” și să scrie a doua parte a operei „La Galatea”. În cazul nuvelei bizantine, Cervantes are curaj să se întreacă chiar și cu Eliodor.
Nuvela, inspirată din cronica lui Saxo Grammático și a lui Olao Magno și din fanteziile lui Francisco de Torquemada din „Jardín de flores curiosas”, narează peregrinajul lui Persiles și a lui Sigismunda, doi principi nordici îndrăgostiți de logodnicele lor, care se recomandă tuturor pe unde trec ca frații Periandro și Auristela. Separați în urma a numeroase peripeții, cei doi călătoresc din nordul Europei până în Roma, trecând și prin Spania, cu scopul de a se purifica înainte de căsătorie.
Opera este importantă deoarece presupune o anumită îndepărtare a lui Cervantes de estetica realistă, cu elemente precum femeia care se aruncă dintr-o clopotniță și scapă nevătămată grație fustei sale, care se transformă într-un fel de parașută, sau ca personajele care pot prezice viitorul. Personajele principale pierd din claritatea conturului, deoarece adevăratul protagonist este un grup, din care fac parte și doi spanioli abandonați pe o insulă pustie, Antonio și fiul său, crescut pe insulă ca un fel de arcaș barbar, în plin contact cu Natura. Cervantes nu a mai apucat să corecteze ultimele pasaje ale cărții, care s-a bucurat de ceva succes la vremea ei, dar a căzut în uitare în secolul care a urmat.
Poezie[modificare | modificare sursă]
Cervantes s-a străduit să ajungă un poet bun, deși spre sfârșitul vieții se îndoia de abilitățile sale, precum el însuși mărturisește în „Viaje del Parnaso” :
| În spaniolă (castiliană) | Traducere românească |
|---|---|
| Yo que siempre trabajo y me desvelo por parecer que tengo de poeta la gracia que no quiso darme el cielo. | Eu, cel ce muncește neîncetat pentru a părea că are harul de poet ce nu a vrut să-i dăruiască Cerul. |
S-au pierdut, sau n-au fost identificate încă, aproape toate poeziile care nu au fost incluse în nuvelele sau operele sale dramatice. Cervantes a afirmat că a compus multe romanțe, între care ținea foarte mult la unul despre gelozie. De altfel, către 1580 a participat, alături de poeți contemporani precum Lope de Vega, Góngora sau Quevedo la imitarea vechilor romanțe, ceea ce a dat naștere unei cărți intitulate „Romancero nuevo”, pentru a o diferenția de „Romancero viejo”, din secolul XV, operă cu caracter anonim.
Viaje del Parnaso
Unicul poem narativ de mai lungă întindere a lui Cervantes este „El viaje del Parnaso” („Călătoria Parnasului”), din 1614. E format din terține concatenate, prin intermediul cărora autorul critică pe anumiți poeți, pe alții îi satirizează, iar pe alții îi elogiază (de exemplu pe Góngora). Este inspirat din opera „Viaggio di Parnaso” a lui Cesare Caporali di Perugia și narează într-o formă autobiografică o călătorie la muntele Parnas, la bordul unei galere dirijată de Mercur, în care unii dintre poeții elogiați încearcă să-l apere față de poeții slabi. Reuniți pe munte cu Apollo, ies victorioși din bătălie și protagonistul reușește să se întoarcă acasă. Opera e completată de „Adjunta al Parnaso”, în care Pancracio de Roncesvalles îi înmânează lui Cervantes două epistole de la Apollo.
Teatru[modificare | modificare sursă]
Datorită problemelor financiare, teatrul a fost marea vocație a lui Cervantes. De tânăr s-a simțit fascinat de această lume. Din păcate pentru el, succesul lui în acest domeniu a fost unul efemer și nu l-a ajutat prea mult din punct de vedere financiar. Asta deoarece a fost contemporan cu Lope de Vega, ale cărui formule dramatice, mai îndrăznețe și mai inovatoare, i-au făcut pe impresari să desconsidere comediile cervantine. Operele lui Cervantes urmăreau un scop moralizator, includeau personaje alegorice și se subordonau unității aristotelice de acțiune, timp și spațiu, în timp ce operele lui Lope rupeau această unitate și din punct de vedere moral erau mai lipsite de pudoare, iar versificația era mai variată și mai reușită.
Cervantes n-a putut trece niciodată peste acest eșec și și-a arătat dezgustul față de teatrul lui Lope de Vega în prima parte a lui „Don Quijote”, unde se poate observa o influență din teatru din cauza abundenței de dialoguri și de situații de tip intermediu. Și, într-adevăr, intermediul este specia dramatică unde geniul lui Cervantes strălucește în toată splendoarea sa, putându-se afirma că Cervantes este unul dintre marii autori ai acestei specii, alături de Luis Quiñones de Benavente și Francisco de Quevedo. Intermediile sale se caracterizează prin profunditatea psihologică a personajelor, un umor inimitabil și o tematică unitară și de o mai mare transcendență.
Că există o legătură între lumea teatrului și narațiunile lui Cervantes o demonstrează, de exemplu, faptul că tema din intermediul „El viejo celoso” („Bătrânul gelos”) se regăsește în nuvela exemplară „El celoso extremeño” („Gelosul din Extremadura”). În alte ocazii apar personaje de tip „Sancho Panza”, precum în intermediul „Elección de los alcaldes de Daganzo”, în care protagonistul este un degustător de vinuri la fel de bun ca Sancho din Don Quijote. Tema barocă a aparenței și realității se regăsește în „El retablo de las maravillas” („Catapeteasma minunilor”), unde adaptează povestirea medievală a lui don Juan Manuel, regele dezbrăcat, pentru a realiza o critică socială. „El juez de los divorcios” are o tentă autobiografică și are drept concluzie «más vale el peor concierto / que no el divorcio mejor» (e de preferat cel mai slab concert divorțului celui mai bun).
În ceea ce privește operele sale principale, teatrul lui Cervantes a fost prea puțin apreciat și reprezentat, cu excepția operei care reprezintă cea mai buna adaptare a tragediilor clasice : „El cerco de Numancia”(„Asediul de la Numancia”), unde se pune în scenă tema patriotică a sacrificiului colectiv, în fața asediului generalului Scipio Africanul. Foamea devine reprezentanta suferinței existențiale, intervenind de asemenea ființe alegorice, care profetizează viitorul glorios al Spaniei. Providența are același rol ca acela jucat în fuga lui Eneas din Troia incendiată. De inspirație patriotică sunt și unele comedii, cum ar fi „La conquista de Jerusalén” („Cucerirea Ierusalimului”), descoperită recent.
Curiozități[modificare | modificare sursă]
- Se obișnuiește să se spună că Miguel de Cervantes și William Shakespeare au decedat în aceeași zi. Acest lucru este însă imposibil, deoarece, chiar dacă au murit în aceeași dată, în Marea Britanie se utiliza calendarul iulian, în timp ce în Spania se adoptase cel gregorian.
- Primul ministru israelit David Ben Gurion a învățat spaniolă pentru a putea citi „Don Quijote” în limba originală.
- Nu există imagini reale ale lui Cervantes. Există doar picturi bazate pe descrierile fizice pe care autorul însuși le-a sugerat în scrierile sale.
NAGY ISTVAN
| István Nagy | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 22 februarie 1904 Cluj |
| Decedat | 24 aprilie 1977 Cluj |
| Înmormântat | Cimitirul Hajongard din Cluj |
| Copii | Károly Nagy[*] |
| Cetățenie | .svg){kind=small} România |
| Ocupație | Literatură |
| Activitate | |
| Partid politic | Partidul Social Democrat Român |
| Premii | Ordinul Muncii |
| Modifică date / text | |
 Membru titular al Academiei Române |
|---|
István Nagy (n. 22 februarie 1904, Cluj – d. 24 aprilie 1977, Cluj) a fost un prozator și dramaturg român de limbă maghiară, membru titular (din 1974) al Academiei Române.
Biografie[modificare | modificare sursă]
István Nagy s-a născut la data de 22 februarie 1904 în orașul Cluj. Familia sa a trăit în condiții foarte mizere într-una din locuințele-bârlog de sub Cetățuie. Tatăl său, muncitor, a dus și o susținută activitate politică, murind în primul război mondial, în 1914.
Rămas orfan de tată la vârsta de numai 10 ani, Nagy a lucrat ca muncitor tâmplar, cunoscând astfel viața grea a proletariatului din perioada interbelică. Ca studii avea numai patru clase elementare și o școală de ucenici tâmplari. În anii 1920 a lucrat la București și pe șantierele navale din Galați și Brăila.
Încă din anul 1919 este implicat în mișcarea muncitorească, devenind membru al Partidului Comunist din România în anul 1931. A desfășurat o intensă activitate politică ilegală, fiind arestat și condamnat în mai multe rânduri. A fost deținut în închisorile de la Jilava, Doftana și Caracal.
În această epocă și-a început și activitatea literară ca prozator și dramaturg. A debutat în anul 1930, fiind unul dintre colaboratorii permanenți ai revistei Korunk, condusă de către esteticianul și criticul literar Gaál Gábor.
După preluarea puterii de către Partidul Comunist, István Nagy s-a situat în fruntea scriitorilor maghiari din România care au militat pentru crearea unui front unit al scriitorilor în jurul partidului, pentru o literatură socialistă. El a militat în scrierile sale pentru înfrățirea naționalității maghiare cu poporul român, pentru demascarea diversiunilor naționaliste și rasiste. După al doilea război a fost redactor responsabil la revistele de limbă maghiară „Világosság” (1945) și „Igazság” (1946).
A desfășurat o activitate literară intensă pentru construirea orânduirii socialiste. A zugrăvit chipuri de muncitori din uzină, luptători pentru cauza proletariatului. Până la sfârșitul vieții, a scris 30 de volume (nuvele, schițe, articole și reportaje, mai multe romane, o piesă de teatru), unele traduse și în limba română. Din acestea, se cuvin a fi reținute însemnările sale de călătorie, Hetedhét országon keresztül Indiában ("Peste șapte țări și mări în India", 1956), și romanele autobiografice Ki a sánc alól ("Ieșiți la suprafață", 1969) și Hogyan tovább ("Cum va fi", 1971, ed.II – 1984).
Între anii 1950-1952 a fost rectorul Universității Bolyai din Cluj (cu limba de predare maghiară). În anul 1952 a fost suspendat ca membru de partid pe motivul că ar fi colaborat cu scriitorii populiști fasciști, dar după doi ani a fost reabilitat. În anul 1955 a fost ales ca membru corespondent al Academiei Române, apoi în anul 1974 a devenit membru titular, discursul său de recepție având titlul: „Despre principalele momente ale carierei mele scriitoricești”. Pentru opera sa literară a fost distins cu Premiul de Stat.
Pe lângă activitatea literară a desfășurat și o intensă activitate politică. A fost ales ca deputat în Marea Adunare Națională. A încetat din viață la data de 24 aprilie 1977 în orașul Cluj.
Activitatea literară[modificare | modificare sursă]
Romanul "Nepoții oltenilor" (1941) este o evocare a drumului parcurs de doi tineri, porniți împreună în viață, unul dintre ei devenind luptător comunist, iar celălalt eșuând în rândurile mișcării fasciste.
În culegerea de schițe și povestiri "Dincolo de strada fericirii", ca și nuvela "Toate drepturile rezervate", întâlnim aceeași lume muncitorească cunoscută de către scriitor. Nuvela prezintă întâmplările dramatice din viața unui comunist arestat de jandarmi și purtat din post în post, chinuit și umilit, dar în conștiința căruia departe de a scădea încrederea în viitor, crește hotărârea de luptă și se întărește spiritul revoluționar.
Scrieri[modificare | modificare sursă]
- Földi Jánost bekapta a város ("Földi János înghițit de oraș", 1932)
- Nincs megállás ("Fără oprire", 1933)
- Vékony az ajtó ("Ușa e subțire", 1934) - nuvele
- Külváros ("Mahala", 1939)
- Oltyánok unokái ("Nepoții oltenilor", Budapesta, 1941) - roman
- A szomszédság nevében ("În numele vecinilor", 1941)
- A Boldog utcán túl ("Dincolo de strada Fericirii", 1943) - povestiri
- Özönvíz előtt (Înainte de potop, 1945) - dramă
- Réz Mihályék kóstolója (Ospățul lui Rez Mihaly, Cluj, 1947)
- A legmagasabb hőfokon ("La cea mai înaltă tensiune", București, 1951) - roman
- Egy év a harmincból ("Un an din cei treizeci", 1951)
- Ünnep a mi utcánkban ("Sărbătoare în strada noastră", 1952) - nuvele
- A mi lányaink ("Fetele noastre", 1954)
- Huszonöt év I-II. ("Douăzeci și cinci de ani", 1956) - nuvele, schițe, povestiri
- Hetedhét országon keresztül Indiában ("Peste șapte țări și mări în India", 1957) - însemnări de călătorie
- Ácsék tábort vernek (1961) - roman pentru tineret
- Nézd meg az anyját (1964) - comedie
- Szépségverseny ("Concurs de frumusețe", 1964) - nuvele
- Városi hétköznapok (1964) - roman
- Sáncalja (Sub Cetățuie, 1968) - autobiografie, partea I
- Ki a sánc alól ("Ieșiți la suprafață", 1969) - autobiografie, partea a II-a
- Az aranykakas krónikája. A Dermata cipő- és bőrgyár története ("Cronica cocoșului de aur. Istoria fabricii de piele și încălțăminte Dermata", 1971)
- Hogyan tovább ("Cum va fi", 1971, ed.II – 1984) - autobiografie, partea a III-a
- Szemben az árral' ("Contra refluxului", 1974) - autobiografie, partea a IV-a
Distincții[modificare | modificare sursă]
- Premiul de Stat
- În anul 1964 a fost decorat cu Ordinul Muncii cl. I.[1]
- titlul de Erou al Muncii Socialiste (4 mai 1971) „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, pentru activitate îndelungată în mișcarea muncitorească și merite deosebite în opera de construire a socialismului în patria noastră”[2]
- medalia de aur „Secera și ciocanul” (4 mai 1971) „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, pentru activitate îndelungată în mișcarea muncitorească și merite deosebite în opera de construire a socialismului în patria noastră”[2]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu