1. / 22 MAI 2022 - GÂNDURI PESTE TIMP
Victor Hugo (n. ,[1][2][7][8] Besançon, Franța – d. ,[1][2][7][8] Paris, Franța) a fost un poet, dramaturg și romancier francez.
Scriitor romantic, era pair al Franței din 1845, senator al Parisului și membru al Academiei Franceze din 1841. Printre operele sale cele mai cunoscute se numără Mizerabilii (1882) și Notre-Dame de Paris (roman) (1831), precum și volumele de poezii Les Contemplations și La Légende des siècles.
Victor Hugo este un exponent al curentului literar romantic cu piesa sa Cromwell și cu drama Hernani și un militant pentru cauze sociale printre care eliminarea pedepsei capitale.
Deși era un regalist convins în tinerețea sa, opiniile sale politice s-au schimbat cu trecerea deceniilor devenind un susținător pasionat al republicanismului; lucrările sale ating majoritatea problemelor politice și sociale și tendințele artistice ale timpului său.
Este înmormântat în Panthéon, la Paris. Moștenirea lui a fost onorată în numeroase moduri, inclusiv prin imprimarea portretului său pe bancnotele franceze.
Date biografice[modificare | modificare sursă]
Victor Hugo era al treilea fiu al lui Joseph Léopold Sigisbert Hugo (1774–1828) și Sophie Trébuchet (1772–1821); având doi frați Abel Joseph Hugo (1798-1855) și Eugène Hugo (1800–1837). S-a născut în 1802 în Besançon în regiunea estică a Franche-Comté. Pe 19 noiembrie 1821, Léopold Hugo îi scria fiului său că fusese conceput pe unul dintre cele mai înalte vârfuri din Munții Vosgi, într-o expediție din Lunéville la Besançon. Léopold Hugo era un republican liber-cugetător care îl considera pe Napoleon un erou; pe de altă parte, Sophie Hugo era o regalistă catolică, implicată intim cu posibilul său amant generalul Victor Lahorie, executat în 1812 pentru a fi complotat împotriva lui Napoleon.
Copilăria lui Hugo a fost o perioadă de tumult național politic. Napoleon a fost proclamat împărat al francezilor la doi ani după nașterea lui Hugo, iar Restaurația franceză a avut loc înaintea aniversării lui de 13 ani. Opiniile politice și religioase în contradictoriu ale părinților lui Hugo reflectau forțele care se vor lupta pentru supremație în Franța în decursul vieții sale. Tatăl lui Hugo a fost un ofițer de rang înalt în armata lui Napoleon până când a eșuat în Spania (unul dintre motivele pentru care numele lui nu e prezent pe Arcul de Triumf).
Întrucât tatăl lui Hugo era ofițer, familia se muta frecvent, iar Hugo a învățat multe din aceste călătorii. Într-o călătorie cu familia în Napoli, el a văzut vastele pasaje Alpine și culmile înzăpezite, magnific de albastra Mediterană și Roma în timpul festivităților sale. Deși avea doar cinci ani atunci, și-a adus limpede aminte călătoria de șase luni.
La începutul căsniciei, mama lui Hugo, Sophie îl însoțea pe soțul ei la posturi în Italia (unde Léopold a servit ca guvernator al unei provincii apropiate de Napoli numită Avellino) și Spania (unde se ocupa de trei provincii spaniole). Obosit de mutările constante solicitate de viața militară și în dezacord cu lipsa de credințe catolice ale soțului său, Sophie s-a despărțit temporar de Léopold în 1803 și s-a stabilit în Paris împreună cu copiii săi. Începând de atunci, a dominat educația și creșterea lui Hugo. Ca rezultat, lucrările sale timpurii în poezie și ficțiune au reflectat devotamentul ei pasional atât pentru rege, cât și pentru credință. Abia mai târziu, în timpul evenimentelor care au dus la Revoluția franceză de la 1848, va începe să se revolte împotriva educației sale catolice regaliste, iar în schimb să susțină republicanismul și liber-cugetarea.
Tânărul Victor s-a îndrăgostit și s-a logodit în secret cu prietena sa din copilărie Adèle Foucher (1803-1868), împotriva dorințelor mamei lui. Din cauza relației lui apropiate cu mama sa, Hugo a așteptat până după moartea ei (în 1821) ca să se căsătorească cu Adèle în 1822.
Adèle și Hugo au avut primul lor copil, Léopold, în 1823, dar băiatul a murit în copilărie. Pe 28 august 1824, al doilea copil al cuplului, Léopoldine, s-a născut, urmată de Charles pe 4 noiembrie 1826, François-Victor pe 28 octombrie 1828 și Adèle pe 28 iulie 1830.
Fiica cea mare și favorita lui Hugo, Léopoldine, a murit în 1843, la vârsta de 19 ani, la scurt timp după căsătoria sa cu Charles Vacquerie. Pe 4 septembrie s-a înecat în Sena la Villequier, trasă în jos de fustele ei grele când barca s-a răsturnat. Tânărul ei soț a murit de asemenea, încercând să o salveze. Moartea ei l-a lăsat pe tatăl său devastat. Hugo călătorea cu amanta lui în sudul Franței la acel timp și a aflat despre moartea Léopoldinei dintr-un ziar pe care l-a citit într-o cafenea.
A scris apoi multe poezii despre viața și moartea fiicei sale, iar cel puțin un biograf susține că nu s-a recuperat niciodată complet. Cea mai cunoscută poezie a sa este probabil Demain, dès l'aube (Mâine, la răsărit), în care își descrie vizita la mormântul ei.
Hugo a decis să trăiască în exil după lovitura de stat de la sfârșitul anului 1851 a lui Napoleon al III-lea. După ce a părăsit Franța, Hugo a trăit o scurtă perioadă în 1851 în Bruxel, înainte de a se muta în Insulele Canare, prima dată în Jersey (1852-1855), iar apoi în insula Guernsey în 1855, unde a stat până la căderea de la putere a lui Napoleon III în 1870. Deși Napoleon III a proclamat amnistie generală în 1859, sub care Hugo s-ar fi putut întoarce în siguranță în Franța, autorul a rămas în exil, întorcându-se doar atunci când Napoleon III a fost silit de la putere ca rezultat al înfrângerii în războiul franco-prusian în 1870. După asediul Parisului din 1870 până în 1871, Hugo a trăit iar în Germania din 1872 până în 1873, înainte să se întoarcă în final în Franța pentru restul vieții sale.
Viața politică[modificare | modificare sursă]
Victor Hugo era simpatizant al Republicii. A fost „pair” al Franței, iar în anul 1841 a fost ales în Academia Franceză.
Zece ani mai târziu, Hugo a fost exilat pentru curajul de a-l numi pe Napoleon al III-lea „trădător”. A fost exilat din 1851 până în 1870, când s-a întors în Franța.
În decursul exilului, Hugo a publicat o parte din pamfletele sale cele mai cunoscute la adresa lui Napoleon al III-lea: „Napoleon cel mic” și „Istoria unei crime”. Deși au fost interzise în Franța, pamfletele sale au avut o puternică influență în țările învecinate. Hugo a scris în exil și Mizerabilii, probabil cel mai cunoscut roman al său.
Opera[modificare | modificare sursă]
Primele opere ale lui Victor Hugo au fost profund influențate de François-René de Chateaubriand. Victor Hugo a publicat primul său roman, Han din Islanda, în 1823, la numai 21 de ani.
Poeme, ode și balade[modificare | modificare sursă]
- 1822: Ode și poezii diverse ("Odes et poésies diverses")
- 1829: Orientalele ("Les Orientales")
- 1831: Frunze de toamnă ("Les Feuilles d'automne")
- 1835: Cântecele crepusculului ("Les Chants du crépuscule")
- 1837: Vocile lăuntrice ("Les Voix intérieures")
- 1840: Razele și umbrele ("Les Rayons et les Ombres")
- 1853: Pedepsele ("Les châtiments") - capodoperă a poeziei satirice franceze
- 1856 - 1857: Contemplațiile ("Les Contemplations")
- 1859 - 1883: Legenda secolelor, două volume - capodoperă a poeziei franceze
Drame și tragedii[modificare | modificare sursă]
- 1827: Cromwell - cu celebra-i Prefață
- 1830: Hernani ("Hernani ou l'honneur castillan")
- 1831: Marion Delorme
- 1832: Regele petrece ("Le roi s'amuse")
- 1835: Angelo
- 1837: Ruy Blas - capodopera sa dramatică
- 1843: Burgravii ("Les Burgraves")
Romane[modificare | modificare sursă]
- 1818: Bug-Jargal
- 1823: Han din Islanda ("Han d'Islande")
- 1829: Ultima zi a unui condamnat la moarte ("Le Dernier Jour d'un condamné"), un adevărat rechizitoriu pentru abolirea pedepsei capitale
- 1831: Notre-Dame de Paris
- 1834: Claude Gueux
- 1862: Mizerabilii ("Les Misérables")
- 1866: Oamenii mării ("Les Travailleurs de la mer"), dedicat locuitorilor insulei Guernsey
- 1869: Omul care râde ("L'homme qui rit"), roman filozofic ce condamnă aristocrația și monarhia
- 1874: Anul '93 ("Quatrevingt-treize'")
Pamflete[modificare | modificare sursă]
- 1852: Napoleon cel mic ("Napoléon le Petit")
- 1877: Istoria unei crime ("Histoire d'une crime")
- 1859: Legenda secolelor ("La Légende des siècles"), ciclu de poeme prin care este înfățișată istoria omenirii
Studii[modificare | modificare sursă]
- 1864: William Shakespeare
Aprecieri[modificare | modificare sursă]
"Umană prin detaliu și semnificație, inumană prin proporții", cum preciza Albert Thibaudet, opera lui Hugo copleșește prin titanismul fabulos al imaginației și prin îndrăzneala novatoare a limbajului poetic, fiind considerată "cel mai mare fenomen" al literaturii franceze.
Moartea[modificare | modificare sursă]
Victor Hugo a murit la 22 mai 1885, iar la funeraliile sale au luat parte mai mult de două milioane de oameni care l-au admirat și au vrut să-l însoțească pe ultimul drum. Este înmormântat în Panteonul din Paris.
JULES RENARD
| Pierre-Jules Renard | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Pierre-Jules Renard  |
| Născut | [2][3][4][5] Châlons-du-Maine, Q88521114(d), Franța |
| Decedat | (46 de ani)[2][3][4][5] Paris, Franța |
| Înmormântat | cimetière de Chitry-les-Mines[*] |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Franța |
| Ocupație | scriitor aphorist[*] dramaturg romancier[*] diarist[*] critic literar[*] poet |
| Limbi | limba franceză[1] |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | 1892-1910 |
| Mișcare/curent literar | Naturalism |
| Specie literară | poezie, teatru, roman, povestire |
| Operă de debut | Les Roses (Trandafirii) |
| Note | |
| Premii | Cavaler al Ordinului Național al Legiunii de Onoare[*] |
| Decorații:Legiunea de Onoare; Membru al Academiei Goncourt | |
| Prezență online | |
| Internet Movie Database | |
Modifică date / text  | |
Jules Renard (n. 1864, Châlons-du-Maine – d. 1910, Paris) a fost un romancier și dramaturg francez. A urmat cursurile de retorică și filozofie ale Liceului Charlemagne din Paris. După bacalaureat, a rămas la Paris unde a început să colaboreze la diverse reviste și să frecventeze cafenelele din Cartierul Latin, locul de întâlnire al boemei literare pariziene. Tot aici a întâlnit-o pe actrița Danielle Davyle, care i-a inspirat personajul Blanche din Le Plaisir de rompre.
În 1889, împreună cu câțiva prieteni, a fondat revista literară Mercure de France, în care a publicat povestiri care au apărut în 1890 sub titlul Sourires pincés. În această perioadă a început să se implice din ce în ce mai mult în viața artistică a capitalei și să frecventeze spectacolele în compania câtorva prieteni, printre care Maurice Barrès, André Gide sau Marcel Schwob. În casa lui Alphonse Daudet i-a cunoscut pe Auguste Rodin și Edmond de Goncourt. I s-a propus să facă parte din comitetul de lectură al Théâtre d’Art.
Din 1890 a publicat în cele mai prestigioase ziare pariziene: Le Figaro, Gil Blas sau L’Echo de Paris, iar în 1894 i-a apărut romanul autobiografic Poil de Carotte, excelent primit de critici, a cărei versiune teatrală a obținut un succes fenomenal în 1990.
Grație lui Edmond Rostand, a întâlnit-o în 1895 pe Sarah Bernhardt. În 1900 a fost ales consilier municipal al comunei Chaumont și a fost decorat cu Legiunea de Onoare, apoi din 1904 până în 1910 a fost primarul orașului Chitry-les-Mines. În 1907 a fost ales membru al Academiei Goncourt.
Cele mai cunoscute scrieri ale sale sunt Poil de Carotte (1894), Les Histoires Naturelles (1896), Le Plaisir de rompre (1898) și Huit jours à la campagne (1906). Jurnalul său intim, o capodoperă de introspecție, ironie și umor, îi domină opera.
Scrieri[modificare | modificare sursă]
- Les Roses (versuri), 1883
- Crime de village, 1888
- L’Écornifleur, 1892
- Poil de Carotte (Morcoveață), 1894
- Le Vigneron dans sa vigne,1895
- Histoires naturelles (Istorii naturale), 1896, unele transpuse pe muzică de Maurice Ravel
- Le Plaisir de rompre, 1897
- Huit jours à la campagne, 1906
- Les Buccoliques, 1898 – 1908
- Les Cloportes, (volum apărut postum, în 1919)
- Journal (Jurnal) (volum apărut postum, în 1925)
- Correspondance (volum apărut postum, 1925 – 1927)
Scrieri traduse în limba română[modificare | modificare sursă]
- Morcoveață, Editura Corint, 2003 / Editura Ion Creangă, 1970
- Pagini de istorie naturală, Editura All, 2005
- Jurnal, Editura Nemira, 2007 [6]
Anecdotă[modificare | modificare sursă]
În Jurnal, 1900: "Un exemplar din "Morcoveață" circulă la Chitry, adnotat cam în felul următor: Exemplar aflat din întâmplare la un librar. Este o carte în care el (adică Jules Renard) o bârfește pe maică-sa pentru a se răzbuna împotriva ei"[7].
Jules Renard - Citate:
| George Bacovia | |||
 | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Nume la naștere | George Andone Vasiliu | ||
| Născut | Bacău, România | ||
| Decedat | (75 de ani)[2][3][4][5] București, România | ||
| Înmormântat | Cimitirul Bellu | ||
| Căsătorit cu | Agatha Bacovia | ||
| Naționalitate |  română | ||
| Cetățenie | .svg){kind=small} România | ||
| Ocupație | scriitor poet | ||
| Limbi | limba română[1] | ||
| Studii | Universitatea din București | ||
| Activitatea literară | |||
| Activ ca scriitor | literatura română interbelică | ||
| Mișcare/curent literar | simbolism[*] | ||
| Operă de debut | Plumb | ||
| |||
| Modifică date / text | |||
| Literatura română | ||
| Istoria literaturii române | ||
Evul mediu | ||
| Curente în literatura română | ||
Umanism - Clasicism | ||
| Scriitori români | ||
Listă de autori de limbă română | ||
| Portal România | ||
| Portal Literatură | ||
| Proiectul literatură | ||
George Bacovia (născut George Andone Vasiliu) n. , Bacău, România – d. ,[2][3][4][5] București, România) a fost un scriitor român format la școala simbolismului literar francez. Este autorul unor volume de versuri și proză scrise în baza unei tehnici unice în literatura română, cu vădite influențe din marii lirici moderni francezi pe care-i admira, dar și, cum spune versul bacovian, „din Eminescu, Heine și Lenau.” La început văzut ca poet minor de critica literară, va cunoaște treptat o receptare favorabilă, mergând până la recunoașterea sa drept cel mai important poet simbolist român și unul dintre cei mai importanți poeți din poezia română modernă.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Copilăria[modificare | modificare sursă]
George Andone Vasiliu s-a născut în casa comerciantului Dimitrie Vasiliu și a Zoei Vasiliu pe actuala stradă G. Bacovia nr. 13 în Bacău. Copilul în vârsta de doar 6 ani începe să învețe limba germană. Apoi între 1889-1890 urmează clasa întâi la un pension din Bacău. În 1891 îl aflăm înscris la Școala Primară Domnească nr. 1 din Bacău. Trei ani mai târziu absolvă cursul primar, în luna iunie. În același an se înscrie la Gimnaziul Ferdinand din Bacău. Toamna rămâne închis o noapte întreagă, din neatenția paracliserului, în turnul bisericii Precista din orașul natal. Această întâmplare îi va inspira poezia Amurg violet, scrisă în 1899. Anii traumatici din liceu și atmosfera cam rece îi inspiră un alt poem celebru, "Liceu". În 1898 își pune pe note câteva poezii precum și altele de Mihai Eminescu și Ștefan Petică. Vădește mare talent la desen. Se dovedește foarte bun executant la vioară și la alte instrumente din orchestra școlii, pe care o și dirijează. Se evidențiază la gimnastică. În 1899 obține premiul I pe țară la concursul Tinerimii române pentru "desen artistic de pe natură". Îi apare în Literatorul din 30 martie poezia Și toate, scrisă cu un an înainte, semnată V. George.
Studiile[modificare | modificare sursă]
În 1900 se înscrie la Școala Militară din Iași, de unde se retrage în al doilea semestru, neputând suferi disciplina cazonă. Compune poezia Plumb, o va finisa totuși abia în 1902. În 1901 se înscrie în cursul superior al Liceului Ferdinand. Absolvă liceul din Bacău în 1903. Scrie poezia "Liceu", ca răspuns la un chestionar adresat de minister absolvenților din acel an, în vederea reformei învățământului inițiată de Spiru Haret. Se înscrie la Facultatea de Drept din București. Citește într-una din ședințele salonului literar al lui Macedonski poezia Plumb, care produce o puternică impresie. Citește în 1904 la cenaclul lui Macedonski Nervi de toamnă, obținând același succes. Colaborează la revista Arta de la Iași. Se retrage de la Facultatea de Drept din București. Se stabilește în 1905 În București, împreună cu fratele său Eugen. Un an mai târziu în 1906 se reîntoarce la Bacău, stabilindu-se în locuința din strada Liceului.Scrie poezia Lacustră. În 1907 se înscrie la Facultatea de Drept din Iași și reîncepe cu anul I. Rămâne la Iași și anul următor. Colaborează la revista lui I.M. Rașcu Versuri, mai târziu Versuri și proză.Între 1909-1910 merge la Iași numai în perioada examenelor, restul timpului locuind la Bacău iar în 1911 obține diploma de licență în drept și se înscrie în baroul din Bacău. Plătește zece ani cotizație, dar nu profesează. Colaborează la Românul literar al lui Caion în 1912. Suplinitor la Școala Primară din Bacău și la Călugara, suburbie a Bacăului. Colaborează la Flacăra. Copist la Prefectura din Bacău. Din 1913 devine ajutor contabil la aceeași prefectură dar se îmbolnăvește și demisionează.
Perioada interbelică[modificare | modificare sursă]
În 1914 se internează la sanatoriul Dr. Mărgăritescu din București. Publică în suplimentul literar al ziarului Seara. Trimite la tipar volumul Plumb. În 1915 editează la Bacău, în colaborare, revista Orizonturi noi. Publică poezii, proză, recenzii, sub mai multe pseudonime. Strânge relațiile de prietenie cu Alexandru Macedonski.
În 1916 devine copist la Direcția învățământului secundar și superior din Ministerul Instrucțiunii. În iulie apare în librării volumul Plumb. În timpul războiului, în octombrie, este trimis cu arhiva direcției sale în evacuare la Iași.
În perioada 1917-1919 e funcționar în București. În 1920 devine șef de birou clasa a III-a în Ministerul Muncii. În 1921 este avansat șef de birou clasa a I-a în același minister. Se îmbolnăvește de plămâni și demisionează. Un an mai târziu se reîntoarce la Bacău.
În 1924 apare la Râmnicu-Sărat ediția a II-a a volumului Plumb. Este numit suplinitor de desen și caligrafie la Școala comercială de băieți din Bacău.În 1925 devine primul director al revistei Ateneul cultural. În 1926 tipărește pe cont propriu la Bacău volumul Scântei galbene. Îi apare și volumul Bucăți de noapte, editat de poeta Agatha Grigorescu. Între 1926-1928 funcționează ca profesor suplinitor de desen și caligrafie la Școala comercială de băieți din Bacău.
În 1928 se căsătorește cu Agatha Grigorescu și se stabilește la București, unde soția sa era profesoară. În 1929 retipărește volumele Plumb și Scântei galbene sub titlul Poezii, la Editura Ancora. Reapare sub conducerea sa revista Orizonturi noi. În 1930 este numit referent la Direcția Educației Poporului. Îi apare volumul Cu voi.... Din noiembrie 1930 până în octombrie 1933, locuiește în Bacău, fără serviciu. În 1931 i se naște unicul fiu, Gabriel, iar în 1932 Societatea Scriitorilor îi aprobă o pensie lunară de 1000 lei.
Din 1933 se stabilește cu familia în capitală, unde rămâne până la sfârșitul vieții. În 1934 i se tipărește volumul antologic Poezii. În 1936 publică volumul Comedii în fond. În 1940 i se majorează pensia acordată de S.S.R la 2000 lei lunar. Se înființează Casa de pensii a scriitorilor, de unde obține o pensie de 10.000 lei lunar. În 1944 apare volumul intitulat Opere, care reunește toate scrierile sale publicate anterior.
După război[modificare | modificare sursă]
În 1945 este numit bibliotecar la Ministerul Minelor și Petrolului. Este editat în 1946 volumul Stanțe burgheze, pentru care va fi criticat de autoritățile comuniste. Este pus la index, dar la mijlocul anilor '50 este repus în circulație. E sărbătorit ulterior de Ministerul Artelor, care-l și angajează. În 1956 i se publică volumul Poezii. Moare în ziua de 22 mai 1957 în locuința sa din București (cart. Giurgiului).
Opera[modificare | modificare sursă]
Despre George Bacovia s-a spus inițial că e un poet simbolist, dar criticii au remarcat ulterior că își depășește epoca, aparținând poeziei române moderne. Dacă în primul său volum, Plumb, publicat în 1916, imediat după ce carnagiul din Primul Război Mondial se dezlănțuise, influența poeziei simboliste era foarte vizibilă, abia din volumele următoare, în Scântei galbene sau Comedii în fond, Bacovia descoperă rețeta poeziei moderne, apropiată de proza poetică. Criticii interbelici au văzut în Bacovia un neosimbolist (George Călinescu) sau "o bisericuță dintr-un lemn" (E. Lovinescu), un poet cu o materie poetică insuficientă. Abia după cel de-al Doilea Război Mondial, poezia sa este afiliată curentelor de gândire mai noi, fiind pusă în paralel cu teatrul absurdului (M. Petroveanu), cu anumite curente ale modernismului poetic, cu suprarealismul, dicteul automat, imagismul sau chiar expresionismul dar și cu școli filozofice cum ar fi existențialismul (Ion Caraion) etc.
Volume antume[modificare | modificare sursă]
- Plumb, București, 1916
- Scîntei galbene, Bacău, 1926
- Bucăți de noapte, București, 1926
- Poezii, București, 1929
- Cu voi..., București, 1930
- Poezii, prefață de Adrian Maniu, București, 1934
- Comedii în fond, București, 1936
- Opere, București, 1944
- Stanțe burgheze, București, 1946
- Poezii, București, 1956 (ediție revăzută și adăugită de autor, 1957)
Ediții postume (selectiv)[modificare | modificare sursă]
- Gaudeamus. Versuri. Versi. Ediție bilingvă româno-italiană, Di Felice Editore, 2015
- Plumb. Versuri. Piombo. Versi. Antologie bilingvă româno-italiană, selecție, traducere, biobibliografie și eseu critic de Geo Vasile. Roma, Fermenti Editrice, 2008.
- Cu voi. Con voi. Florilegiu româno-italian, selecție, traducere, biobibliografie și postfață de Geo Vasile, București, Editura Ideea Europeană, 2007.
- Lacustră, ediție bibliofilă alcătuită de Mircea Coloșenco, București, Muzeul Literaturii Române, 2001.
- Opere, prefață, antologie, note, bibliografie de Mihail Petroveanu, text stabilit, variante de Cornelia Botez, București, Editura Minerva, 1978.
- Opere, ediție de Mihail Petroveanu și Cornelia Botez, București, Editura Fundației Culturale Române, 1994.
- Opere, ediție alcătuită de Mircea Coloșenco, București, Editura Univers Enciclopedic, 2001.
- Opere, București, Editura Semne, 2006.
- Plumb. Versuri și proză, prefață de Nicolae Manolescu, București, Editura pentru Literatură, 1965.
- Plumb / Plomo, ediție bilingvă româno-spaniolă, București, Editura Minerva, 1974.
- Plumb / Lead, ediție bilingvă româno-engleză, București, Editura Minerva, 1980.
- Plumb, Iași, Editura Junimea, 1982.
- Plumb, Timișoara, Editura Helicon, 1994 (reed. 1996).
- Plumb, Iași, Institutul European, 1997.
- Plumb (poezii, proză), București. Editura Albatros, 1998.
- Plumb / Plomb, ediție bilingvă româno-franceză, Pitești, Editura Paralela 45, 1998 (reed. 2004).
- Plumb, ediție îngrijită, postfață, tabel cronologic, aprecieri critice de Elisabeta Lăsconi, București, Editura Gramar, 2001 (reed. 2004, 2007).
- Plumb, București & Cnișinău, Litera Internațional , 2001.
- Plumb, București, Editura Humanitas, 2007.
- Plumb de iarnă / Lead of winter, ediție bilingvă româno-engleză, Norcross, Ga., Criterion, 2002.
- Poemă în oglindă / Poème dans le miroir, ediție bilingvă româno-franceză, Cluj, Editura Dacia, 1988.
- Poeme alese / Poemi scelti, ediție bilingvă româno-italiană, București Editura Fundației Culturale Române, 2002.
- Poezii, ediție îngrijită și repere istorico-literare de Cornelia Botez, București, Editura Minerva, 1980.
- Poezii, Galați, Editura Porto-Franco, 1991.
- Poezii, București, Editura Universal Dalsi, 2001.
- Poezii / Versek, ediție bilingvă româno-maghiară, București, Editura Gramar, 2003.
- Poezii . Proză, postfață și bibliografie de Ion Bogdan Lefter, București, Editura Minerva, 1983 (reed. 1987).
- Proză, București, Editura Minerva, 1980.
- Rar, poeme rostite la radio, București, Casa Radio, 2005.
- Scrieri alese, prefață de Ov. S. Crohmălniceanu, București, Editura pentru Literatură, 1961.
- Stanțe burgheze, cu 32 de desene inedite ale autorului și câteva ciorne, Bacău, Look Design, 2000.
- Versuri, București, Editura Saeculum, 1996.
- Versuri și proză, ediție îngrijită, tabel cronologic, note, repere critice și bibliografie de Ion Nistor, prefață de Mircea Anghelescu, București, Editura Albatros, 1985 (reed. 1987, 1990).
- Versuri și proză, București, Editura Eminescu, 1987.
- Blei und andere Gedichte. Dionysos, Boppard, ins Deutsche: Christian W. Schenk, 2018, ISBN 978-1-9807-2919-8.
Premii și distincții[modificare | modificare sursă]
- În 1923 a fost premiat de Ministerul Artelor pentru volumul Plumb.
- În 1925 primește premiul pentru poezie al Societății Scriitorilor Români, ex aequo împreună cu Lucian Blaga.
- În 1934 Premiul Național de poezie este acordat lui George Bacovia și lui Tudor Arghezi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu