4./ 31 MAI 2022 - POEZIE
Max BLECHER - biografie - (opera si scrierile)
Roman. Prozator si poet.
Fiul unui negustor.
Gimnaziul "Roman-Voda" din Roman.
Urmeaza medicina la Paris; in 1928 se imbolnaveste de tuberculoza osoasa (morbul lui Pott). Internat in diferite sanatorii din Franta, Elvetia si Romania, dar tratamentele sunt ineficiente. Spre sfarsit, se retrage la Roman unde se stinge din viata. Debuteaza cu schite in Bilete de papagal (1930). Simpatizeaza cu suprarealismul, fara sa adere la vreo grupare anume, si cu filosofia existentialista. Corespondeaza, printre altii, cu Geo Bogza, M. Sebastian, Andre Gide, M. Heidegger, I. Voronca. Bolnav fiind, a fost ajutat de Geo Bogza si S. Pana. Colaboreaza sporadic si nesistematic la rev. pariziene Le Surrealisme au service de la revolution, Les Feuilles inutiles si la Bilete de papagal, Adam, Azi, Frize, Vremea, Viata Romaneasca s. a. cu proza scurta, cronici plastice, recenzii si trad. Semneaza si cu pseud. Mihail Bera, In-Interim. in proza sa {Intamplari in irealitatea imediata, 1936; Inimi cicatrizate, 1937), BLECHER amplifica un accident clinic personal la rang de experienta ontologica, ridicand sentimentul la viziune, fiziologia la filosofic in cele trei romane ale sale, BLECHER e preocupat in esenta de configurarea unui destin tragic, in latura lui strict existentiala, surprins intre caderea in teratologic si apelul la fictiunea abisala compensatoare. Coerenta viziunii sugerate vine din coerenta filosofiei justificatoare. Drama adevarata a personajului blecherian (naratorul din intamplari in irealitatea imediata si Vizuina luminata, Emanuel din Inimi cicatrizate) nu incepe la sanatoriul de tuberculosi din Berck, ci in momentele de contemplatie din tinerete. Ea se numeste "lipsa identitatii", sentimentul dualitatii si instrainarii de sine, si e provocata de un fapt banal, privirea insistenta asupra unui "punct fix". Cu aceasta neliniste se deschid, de altfel, "intamplarile in irealitatea imediata", neliniste ce va recidiva adesea, chiar daca uneori momentele de suprema incordare vor fi inlocuite cu clipe de relativa liniste si delicatete conservatoare ca acelea in care Walter il initiaza pe narator in tehnica "japoneza" a desprinderii unei flori de corola. Starile alterneaza in proza blecheriana, urmand intotdeauna o linie opozitiva, care face imposibila orice conciliere a lor. Asadar, criza esentiala nu provine din re-simtirea unui anume handicap fiziologic, ci din constiinta "indeterminarii", dintr-un sentiment al depersonalizarii care rapeste fiintei autenticitatea, obligand-o la disperare ori la acceptarea unei ipostaze umile. Intre absenta si efortul compensator, intre iluzia potentata si imposibilitatea integrarii, personajul traieste deziluzia vietii si iminenta mortii. Mai mult decat un caz de "pierdere a personalitatii in intelesul ei pragmatic", cum banuia P. Con-stantinescu, e aici o "criza ontologica" profunda, remarcata foarte exact de Al. Protopopescu. Efortul suprem al lui Emanuel ori al naratorului consta in recuperarea unei ipostaze originare, dupa ce s-a consumat contemplarea lucida a celei degradate. Insinuandu-se insa un sambure tragic in constiinta, revenirea nu va mai fi posibila, in pofida tuturor demersurilor, iar nostalgia se va preface insesizabil intr-o criza. Conflictul esential din intamplari in irealitatea imediata (1936), care va genera degringolada personajului, se naste subit, si el circumscrie o sciziune a fiintei. "Personagiul abstract" si "persoana (mea) reala" devin doua euri distincte in jurul carora se configureaza doua demersuri epice opuse, care nu pot triumfa definitiv niciodata. Spre a accede la un "echilibru fericit", - cum il defineste J.-P. Richard -, bazat pe perceperea frusta a materiei, naratorul cauta contactul direct cu organicul, fuziunea cu realul, in care rolul primordial il joaca senzatia. Transa halucinanta, ameteala ori lesinul, senzatia cufundarii in materie sunt resimtite cu precadere in acele "spatii blestemate", prezente si la Bruno Schultz, bunaoara. Un astfel de loc se afla la capatul orasului, un fel de groapa insalubra dar fascinanta prin senzatia germinativa, prin emanatia organica a materiei aflate in descompunere. Simturile se exacerbeaza pana la pierderea nuantelor, senzatiile se multiplica producand o stare oximoronica, "un lesin placut si ametitor", care grabeste infrangerea definitiva. BLECHER amplifica aceasta fuziune cu realul, ridicand senzatia la rang de viziune, astfel incat contactul epidermic sugereaza de indata un sentiment vital. Sub proliferarea agresiva a materiei, personajul simte o legatura secreta cu obiectele, "anastomoze invizibile" care reduc fiinta la aspectul ei pur fenomenal. Iluzia organicitatii se transforma intr-o noua criza, sesizabila in absenta substantialitatii, in insinuarea ipostazei mecanomorfe. Lipsit de existenta autentica, personajul traieste, intr-un fel, metamorfoza lui Jakub, dintr-o povestire de Bruno Schultz. Tentativele organiciste ale personajului blecherian vin din resimtirea unei unitati initiale; acesta stie ca a evita refacerea ei inseamna a suporta "greata" inevitabila. Cand intrezareste posibilitatea integrarii (organicismul are aici o nuanta pur "empirica") personajul traieste si iluzia triumfului; cand aceasta dispare, i se infatiseaza sentimentul "profundei inutilitati a lumii" si i se reveleaza acea .inconsistenta a lucrurilor", pe care o va sesiza si personajul lui Sartre. Suferinta devine implacabila (infatisandu-se doctorului, naratologul afla ca sufera de "paludism"), nemaiputand fi eliminata nici prin fuziunea exaltata cu noroiul, astfel incat in Inimi cicatrizate (1937) prozatorul va proba noi modalitati de redobandire a identitatii pierdute. Din "irealitatea imediata", scriitorul va cobori in "realitatea imediata" a sanatoriului de la Berck-sur-mer. "Paludismul" e inlocuit acum cu "morbul lui Pott", iar framantarile spiritului vor fi dedublate de suferinta fizica. "intamplarile" deschid o criza, "inimile" declanseaza o drama. Emanuel din Inimi cicatrizate, dupa intrevederea cu doctorul Bertrand, se afla dintr-o data trecut in statu degradationis. Simte un sentiment al pudorii si confuziei provocat de umilinta suferintei, incercand sa exorcizeze boala, s-o alunge din constiinta, personajul afla in eros una din posibilele cai de a se integra in lume, de a recupera unitatea initiala. E macinat de ..cumplite pofte", face avansuri dactilografei Solange careia ii marturiseste optiunea sa pentru "amorul aspru savarsit", spre deosebire de dragostea "higienica". Cu Solange, Emanuel comunica "prin sange si prin fierbinteala", regasindu-si pulsul in bataile inimii ei. Printr-o asemenea experienta "psihosensibila", cum o defineste Kierkegaard, personajul realizeaza simbioza dintre "substanta" si "emotie", prin care sinele poate fi recuperat, iar eul repersonalizat. Actul erotic joaca pentru Emanuel acelasi rol pe care il juca in intamplari fuziunea cu noroiul. Diferenta intre intamplari si Inimi consta in inlocuirea unei "profunzimi" organice, limitat senzoriale, cu o alta de natura psihosensibila. "Zilnicele rituri de dragoste" isi dovedesc insa insuficienta, "amorul cel mai suav din lume" il agaseaza, febra erotica se transforma in apatie, iar echilibrul sufletesc intr-o degringolada. Dezacordul erotic accentueaza absenta comunicarii, lipsa imediatetii. Poate fi identificata si aici acea metafora a "trupului interzis", pe care J.-P. Richard o descoperea in opera lui Proust. Ajunsa in acest impas, dar refuzand totusi sfarsitul deliberat, fiintei nu-i mai ramane decat orgoliul de a-si trai cu o tenacitate pascaliana propria-i disperare. In Vizuina luminata (publicata fragmentar in periodice in perioada 1947-1970), BLECHER probeaza ultima posibilitate de regenerare a fiintei mutilate, si anume visul. Efortul introspectiv e insa subminat de la inceput, caci naratorul are de pe acum presimtirea inconsistentei propriei fiinte. Aflandu-se in lumea comuna "ca o eroare", existenta sa va fi "o bizara aventura", caci ceea ce i s-a refuzat in "realitatea imediata" i se va interzice si in "irealitatea indepartata", "intunecimea nesigura" pe care o sesizeaza in interiori-tatea absconsa reprezinta un spatiu la fel de ostil ca si realul. Contactul cu "vizuina" sa marcheaza, in ciuda unei atractii inselatoare, imposibilitatea trairii pure. Asadar, nu doar realitatea exterioara e culpabila prin ostilitatea sa, ci insasi fiinta lipsita de posibilitatea trairii autentice. Credinta naratorului din Vizuina ca realitatea si visul sunt doua lumi interferente pana la coincidenta lor totala apare explicita inca de la inceputul cartii: "Este cred acelasi lucru a trai sau a visa o intamplare". Retras in "vizuina (sa) luminata", personajul isi reduce existenta la o traire ambigua, care marcheaza o reductie a realului pana la eliminarea lui aproape totala. La aceasta rascruce dintre doua lumi, personajul traieste dublul sentiment al dezamagirii concrete si al iluziei neverificate, al ostilitatii realului si al imprevizibilului, oniric. Neantizarea era resimtita inca din "realitatea imediata", deci nu repeta o experienta cunoscuta, neavand voluptatea crestina a suferintei. Cauta visul sau incearca sa inlocuiasca realitatea cu visul tocmai spre a epuiza un demers si a da sens totalitar unei experiente. in vis se prefigureaza o lume bulversata ("revolta" cainilor amintind de "ciuma" camusiana), ostila, inconsistenta, "searbada, dezolanta si uscata"; intruziunile thanatice prevestesc vidul, inconsistenta fiintei, moartea definitiva. Cel de-al treilea esec marcheaza infrangerea totala, neputinta verificata de a reunifica constiinta scindata in acest ultim punct, iluzia fuzioneaza cu luciditatea, exorcismul cu suferinta, certitudinea cu indoiala. Scriitorul ajunge sa traiasca tocmai ceea ce repudia intr-o scrisoare catre Sasa Pana: "assister a sa propre degringolade".
OPERA
Corp transparent, Bucuresti, 1934; intamplari in irealitatea imediata, Bucuresti, 1936; Inimi cicatrizate. Bucuresti, 1937; intamplari in irealitatea imediata. Inimi cicatrizate, antologie si pref. de D. Pillat, Bucuresti, 1970; Vizuina luminata (Poezii. Prose. Publicistica. Arhiva), ed. intocmita si cuvant introductiv de S. Pana, Bucuresti, 1971; Inimi cicatrizate. intamplari in irealitatea imediata, ed. ingrijita, pref. si curriculum vitae de T. Vargolici, Bucuresti, 1995
Şi dinţi de săbii ca să te muşc, să te latru
Iată-mă-s şarpele tău ca să te ispitesc
Cu mărul soarelui să te otrăvesc
Iată-mă-s rinocerul tău în tunică de clown
Jonglând cu popice ca să te fac să râzi
Iată-mă-s girafa ta. Majusculă
În textul zilei, citeşte-mă A
Iată-mă-s vulturul din asfinţit
Cu inima în cioc aprinsă ca un lampion.
Privirea ta-nlăuntru poartă o luntre şi mi-o trimite încărcată cu catifea de ochi negri şi diamante mărunte a câtor visuri câtor abisuri ieri pe înserat s-a spânzurat un înger într-un moment de fericire şi aripile lui căzute scârţâie sub picioarele tale pe zăpadă ce de flori ce de ramuri ce de degete.
II
Rochia mării în scoica safirului păşeşti sau luneci corabie sau acrobat, tu fluviu vertical cu diadema părului albastru cascadă de ferigi sau de ţipăt şi iată un geam se înclină, îţi schimbă transparenţele şi eşti o femeie moartă o fantomă cu rochia mării în scoica safirului, palmierul întinde braţul şi te salută, vapoarele îţi călătoresc umbletul şi norii spre crepuscul frumuseţea.
Trupul ne plimbă cerul
Furtuna pierde bucăţi de carne
Tot mai vagă tot mai slabă
Este un început albastru
În acest peisaj terestru
Şi altul răzbunător
Ca un deget tăiat
Vezi doar ce femeia se rostogoleşte
Ca un fus
Şi copiază delta ei
Pe delta apelor.
| Adriana Iliescu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | (82 de ani)  Craiova, România |
| Număr de copii | 1 |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | filologă[*] scriitoare de literatură pentru copii[*] profesoară universitară[*] eseistă |
| Activitate | |
| Limbi | limba română |
Modifică date / text  | |
Adriana Iliescu (n. , Craiova, România) este un fost profesor universitar de literatură română și autoare de povești pentru copii, cunoscută mai ales pentru faptul că a fost până la 29 decembrie 2006[1] cea mai vârstnică femeie din lume care a dat naștere unui copil, la vârsta de 66 de ani și 320 zile.[2] Ea a născut-o pe Eliza Maria Bogdana la 16 ianuarie 2005, la Maternitatea Giulești din București, România. Eliza Maria a primit și prenumele Bogdana, nume care era destinat surorii sale gemene, care nu a supraviețuit sarcinii. Fetița nu este, totuși, copilul său biologic, deoarece ovulul și sperma au provenit de la donatori anonimi, Adriana Iliescu fiind mai degrabă o mamă purtătoare.[3]
SARCINĂ
Adriana Iliescu a primit pentru prima dată tratament hormonal pentru a îndepărta menopauza în 1995, iar fertilizarea în vitro (trei zigoți cu spermă și ovul de la donatori anonimi) i-a fost făcută în 2004 de doctorul Bogdan Marinescu,[4] ea rămânând însărcinată cu tripleți. După trei săptămâni, unul dintre embrioni și-a încetat dezvoltarea și a murit. Feții rămași, ambii de gen feminin, au cântărit doar 1,45 și respectiv 0,69 kg după 33 de săptămâni de sarcină, însă după complicații ulterioare, cel mic a murit. Deși doctorii doreau să realizeze o naștere prin cezariană la scurt timp după a 34-a săptămână, moartea unuia dintre gemeni a dus la nașterea prematură. Bebelușul supraviețuitor a rămas în spital încă șase săptămâni.
Interes internațional
Legislația românească referitoare la procesul de fertilizare in vitro este în proces de revizuire și adaptare la legislația europeană, lucru care ar putea să interzică un asemenea tratament după vârsta de 50 de ani.
Povestea a devenit știre în întreaga lume și a iscat o serie de controverse referitoare la corectitudinea din punct de vedere etic a aplicării unui tratament de fertilizare după o anumită vârstă.
| Adriana Bittel | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | (74 de ani) București, România |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | critic literar[*] jurnalistă |
| Activitate | |
| Alma mater | Universitatea din București |
| Modifică date / text | |
Adriana Bittel (n. 31 mai 1946, București), prozatoare și publicistă română, absolventă a Facultății de Limba și Literatura Română a Universității din București în 1970. În calitatea de publicistă, contribuie cu cronică la revista România Literară,[1] prozatoarea, critica și istorica literară Ioana Pârvulescu numind-o „Cronicarul en titre al ultimei pagini, căreia i-a impus un stil și o directețe”.[2] Gabriel Dimisianu scrie că s-a vorbit cu dreptate „despre duhul cehovian al prozei sale, care unește empatia cu observația lucidă, lirismul cu notația realistă cât se poate de exactă, incisivă”.[3] De altfel, Bittel a fost descrisă drept unul dintre prozatorii de marcă ai generației ’80.[4] În portretul Adrianei Bittel, Gabriel Dimisianu apreciază că „spiritul critic, inteligența și competența literară se întâlnesc cu generozitatea”.[3] În „Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă” (1993), Radu G. Țeposu o include pe Adriana Bittel în categoria scriitorilor analiști, adică a scriitorilor neinteresați de construcții epice de mari dimensiuni.[5]
Este prezentă în antologiile: „Generația 80 în proza scurtă“, alcătuită de Gheorghe Crăciun și Viorel Marineasa (Editura Paralela 45, 1998) și „Romanian Fiction of the 80s and 90s“ (Editura Paralela 45, 1999). Figurează cu texte de proză în antologii publicate în SUA, Austria, Germania, Iugoslavia.
AFILIERI
A fost, din 1970, corector și apoi redactor la revista „România literară” unde lucrează și în prezent. Este și consilier editorial la Editura Universal Dalsi.
În perioada studenției a frecventat cenaclul „Junimea” al Universității din București, condus de criticul George Ivașcu.
Este membră a Uniunii Scriitorilor din România și a PEN-Clubului Român
În 2003, a făcut parte, alături de Ioana Pârvulescu, Marina Constantinescu, Nicolae Manolescu, Gabriel Dimisianu, Alex. Ștefănescu si Tudorel Urian dintr-un juriu care a acordat premiul „Cartea anului” cărții „Jurnal 1990-1993”, a Monicăi Lovinescu.[6]
VOLUME PUBLICATE
- "Lucruri într-un pod albastru" (Editura Cartea Românească, 1980)
- "Somnul după naștere" (Editura Cartea Românească, 1984)
- "Iulia în iulie" (Editura Eminescu, 1986)
- "Fototeca (Ed. Cartea Românească, 1989)
- "Întâlnire la Paris (Ed. Compania, 2000) – Premiul Asociației Scriitorilor din București și Premiul ASPRO
- "Cum încărunțește o blondă (Ed. Compania, 2006)
VOLUME COLECTIVE
- Cartea cu bunici, coord. de Marius Chivu - Gabriela Adameșteanu, Radu Afrim, Iulia Alexa, Adriana Babeți, Anamaria Beligan, Adriana Bittel, Ana Blandiana, T.O. Bobe, Lidia Bodea, Emil Brumaru, Alin Buzărin, Alexandru Călinescu, Matei Călinescu, Daniela Chirion, Livius Ciocârlie, Adrian Cioroianu]], Alexandru Cizek, Andrei Codrescu, Denisa Comănescu, Radu Cosașu, Dana Deac, Florin Dumitrescu, B. Elvin, Cătălin Dorian Florescu, Filip Florian, Matei Florian, Șerban Foarță, Emilian Galaicu-Păun, Vasile Gârneț, Cristian Geambașu, Dragoș Ghițulete, Cristian Ghinea, Bogdan Ghiu, Stela Giurgeanu, Adela Greceanu, Bogdan Iancu, Nora Iuga, Doina Jela, Alexandra Jivan, Ioan Lăcustă, Florin Lăzărescu, Dan Lungu, Cosmin Manolache, Anca Manolescu, Angela Marinescu, Virgil Mihaiu, Mircea Mihăieș, Călin-Andrei Mihăilescu, Dan C. Mihăilescu, Vintilă Mihăilescu, Ruxandra Mihăilă, Lucian Mîndruță, Adriana Mocca, Cristina Modreanu, Ioan T. Morar, Ioana Morpurgo, Radu Naum, Ioana Nicolaie, Tudor Octavian, Andrei Oișteanu, Radu Paraschivescu, H.-R. Patapievici, Dora Pavel, Irina Petraș, Cipriana Petre, Răzvan Petrescu, Marta Petreu, Andrei Pleșu, Ioan Es. Pop, Adina Popescu, Simona Popescu, Radu Pavel Gheo, Tania Radu, Antoaneta Ralian, Ana Maria Sandu, Mircea-Horia Simionescu, Sorin Stoica, Alex Leo Șerban, Robert Șerban, Tia Șerbănescu, Cătălin Ștefănescu, Pavel Șușară, Iulian Tănase, Antoaneta Tănăsescu, Cristian Teodorescu, Lucian Dan Teodorovici, Călin Torsan, Traian Ungureanu, Constanța Vintilă-Ghițulescu, Ciprian Voicilă, Sever Voinescu; Ed. Humanitas, 2007;
- Povești de dragoste la prima vedere - Gabriel Liiceanu, Ioana Pârvulescu, Radu Paraschivescu, Ana Blandiana, Adriana Bittel; Ed. Humanitas, 2008;
- Intelectuali la cratiță. Amintiri culinare și 50 de rețete - Gabriel Liiceanu, Adriana Babeți, Adriana Bittel, Ana Blandiana, Emil Brumaru, Mircea Cărtărescu, Marius Chivu, Livius Ciocârlie, Neagu Djuvara, Dan C. Mihăilescu, Ioana Nicolaie, Radu Paraschivescu, Ioana Pârvulescu, Oana Pellea, Monica Pillat, Andrei Pleșu, Tania Radu, Antoaneta Ralian, Grete Tartler, Vlad Zografi; Ed. Humanitas, 2012;
- Casele vieților noastre - Gabriel Liiceanu, Adriana Bittel, Ana Blandiana, Andrei Pleșu, Antoaneta Ralian, Barbu Cioculescu, Dan C. Mihăilescu, Gabriela Tabacu, Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu, Micaela Ghițescu, Monica Pillat, Radu Paraschivescu, Tania Radu, Victor Ieronim Stoichiță; Ed. Humanitas, 2014;
- Cartea simțurilor, coord. de Dan C. Mihăilescu; Gabriel Liiceanu, Mihai Măniuțiu, Dan C. Mihăilescu, Angelo Mitchievici, Horia-Roman Patapievici, Tania Radu, Antoaneta Ralian, Cătălin Ștefănescu, Ana Barton, Adriana Bittel, Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Ioana Nicolaie, Radu Paraschivescu, Ioana Pârvulescu, Constantin Coman, Horea Paștină, Monica Pillat, Andrei Pleșu, Mihai Sârbulescu, Victor Ieronim Stoichiță; Ed. Humanitas, 2015;
- Cum să fii fericit în România, coord. de Oana Bârna, texte de Gabriel Liiceanu, Ioana Pârvulescu, Radu Paraschivescu, Tatiana Niculescu, Anamaria Smigelschi, Andrei Pleșu, Adriana Bittel, Dan Tăpălagă, Jean A. Harris, Vlad Zografi, Clotilde Armand, Ariana Rosser Macarie, Andreea Răsuceanu, Andrei Cornea, Monica Pillat, Mihaela Coman, Horia-Roman Patapievici; Ed. Humanitas, 2017;
Vasile Nicolescu (n. 1 noiembrie 1929, Podenii Vechi, jud. Prahova – d. 31 mai 1990, București) a fost un poet, eseist și traducător român.
BIOGRAFIE
S-a născut în 1929 ca fiu al agricultorului și factorului poștal Ioan I. Nicolescu și al soției sale, Florica (n. Mihăilescu).[1] A urmat studii la liceul „Spiru Haret” din Ploiești (absolvite în 1949) și la Facultatea de Filosofie a Universității din București (absolvite în 1953).[2] A obținut licența abia în 1961.[1] A obținut ulterior o bursă de specializare editorială la Paris (1966-1967) și a urmat un stagiu de cercetare la Universitatea din Poitiers și la Institutul de studii franceze din La Rochelle (1968).[1]
După absolvirea facultății a lucrat ca lector la Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor (1953-1961), redactor responsabil al secției de poezie, critică, istorie literară și teatru la Editura pentru Literatură (1961-1968);[2] director al Editurii pentru Literatură Universală (1968-1969), redactor la Cahiers roumains d’études littéraires, apoi director al Direcției literaturii și publicațiilor literare din Consiliul Culturii și Educației Socialiste (1969-1983). S-a pensionat în 1983 pe motiv de boală.[1]
Funcțiile deținute i-au oferit puterea de a cenzura publicarea unor cărți, care nu se încadrau în ideologia culturală a regimului comunist.[3][4]
Vasile Nicolescu a fost considerat de contemporani un om duplicitar și aservit regimului comunist, care a susținut protocronismul și i-a criticat pe cei care încercau să demonstreze incompatibilitatea dintre comunism și cultură.[5] L-a acuzat pe poetul Ștefan Augustin Doinaș cu prilejul Colocviului Național de Poezie de la Iași (18-20 octombrie 1978) că a trecut deliberat sub tăcere „libertatea reală a poeziei noastre, [...] lărgirea orizontului filosofic, [...] profunzimile și adevărurile poeziei de azi, expresie a adevărurilor lumii noastre”[6] și că susținea aceleași teze antipatriotice precum Monica Lovinescu și Virgil Ierunca,[7] învinuindu-l indirect de cosmopolitism și de trădare de țară pentru că respingea tendințele protocroniste și patriotarde din cultura română.[8] Scena este istorisită pe 10 august 1979 de Monica Lovinescu astfel: „Cert este că, la Colocviul de Poezie de la Iași de anul trecut, Vasile Nicolescu a acuzat pe Ștefan Augustin Doinaș de a susține aceleași teze împotriva poeziei patriotarde ca un domn și o doamnă de la «Europa Liberă»”.[9] Atitudinea protocronistă și duplicitară a lui Vasile Nicolescu a fost criticată în emisiunea postului de radio Europa Liberă din 13 ianuarie 1981.[5]
Au existat și opinii diferite cu privire la activitatea lui Vasile Nicolescu. Traducătoarea Antoaneta Ralian îl considera un om „sensibil, cultivat, manierat”, care ar fi „apărat mulți scriitori de biciul cenzurii și al urmăririi politice”.[10]
ACTIVITATEA LITERARĂ
Vasile Nicolescu face parte din aceeași generația poetică cu Alexandru Andrițoiu, Ion Horea, Ion Brad, Aurel Gurghianu și Aurel Rău.[11] A debutat ca poet în anul 1946, publicând versuri în ziarul Națiunea, condus de George Călinescu, apoi în revistele Contemporanul, România literară, Luceafărul, Secolul 20 etc.[1] Poezia lui Vasile Nicolescu exprimă sentimente esențiale în forme intelectualizate, considera criticul Emil Manu.[12]
Volumul său de debut, Liturghii negre (1946), conține poeme de atmosferă bacoviană care, în opinia lui Eugen Simion, „evocă „poeții descompuși de suferință”, delirul stihiilor, plînsul clopotelor și clavirul”.[13] Poeziile din volumele de tinerețe Enescu. Suită lirică (1958), Poeme (1963) și Parabola focului (1967) sunt o sărbătoare a focului,[14] o expresie unui temperament romantic, care cutreieră spațiul și timpul în căutarea înțelesurilor universale. Poetul este călăuzit de virtuțile umanistice ale miturilor,[15] redând dramatismul interior în zborul renascentist către absolut.[16] Volumele Secțiunea de aur (1973), Lumea diafană (1977) și Întâlnire în oglindă (1978) marchează o maturizare stilistică a poetului, interesat de obținerea unei perfecțiuni formale.[1] Ultimele volume (O grădină pentru Orfeu, 1982; Semnătura fulgerului, 1983; Fugato, 1987) se caracterizează printr-o estetizare a materialului poetic, ce se realizează potrivit criticului Dumitru Micu „prin fuzionarea modurilor clasic și romantic sub semnul barocului”.[17]
În afară de activitatea poetică, Vasile Nicolescu s-a remarcat ca un comentator avizat al operei unor artiști plastici universali precum Joseph Mallord William Turner, Claude Monet, John Constable, James Abbott McNeill Whistler, Caravaggio sau Johannes Vermeer. A mai alcătuit două antologii tematice de poezie: Din lirica mării (1964) și Cântecul iubirii (1966) și a publicat volumul de eseuri Starea lirică (1975) despre scriitori români și străini. De asemenea, a tradus din scrierile lui Robert Desnos (1969), Henri Michaux (1970), Max Jacob (1974), Ezra Pound (1975), Ted Hughes (1977), Sylvia Plath (1980).[18] Traducerea volumului Din cântecele lui Kra de Ted Hughes a fost realizată într-o formă brută de Antoaneta Ralian, iar poetul Vasile Nicolescu i-a imprimat ritmul și forma poetică; această colaborare i-a facilitat Antoanetei Ralian o excursie de două săptămâni în Anglia.[10] Traducerile realizate de Vasile Nicolescu din poezia franceză contemporană nu urmăresc reproducerea textului original, ci redarea esenței poetice a ideilor.[19]
PREMII ȘI DISTINCȚII
Vasile Nicolescu a obținut Premiul Uniunii Scriitorilor (1970, 1971), Premiul Asociației Scriitorilor din București (1978) și Premiul Academiei Române (1985).[18]
A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a IV-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.[20]
SCRIERI
- Liturghii negre, versuri, Ploiești, 1946;
- Enescu. Suită lirică, ESPLA, București, 1958;
- Poeme, Editura pentru Literatură, București, 1963;
- Parabola focului, versuri, Editura pentru Literatură, București, 1967;
- Clopotul nins, versuri, Editura Eminescu, București, 1971;
- Secțiunea de aur - Nopțile albionului, versuri, Editura Eminescu, București, 1973;
- Turner, album de artă, București, 1974 (ed. a II-a, 1976; ed. a III-a, 1979);
- Poeme, pref. de P. Georgescu, Colecția Cele mai frumoase poezii, Editura Albatros, București, 1974;
- Starea lirică, vol. I-II, Editura Eminescu, București, 1975-1984;
- Transfigurare – Remise en ręve, Editura Eminescu, București, 1976 (traducere în franceză de Sorina Bercescu);
- Monet, album de artă, București, 1976;
- Lumea diafană, versuri, Editura Eminescu, București, 1977;
- Constable, album de artă, Editura Meridiane, București, 1977;
- Întâlnire în oglindă, versuri, Editura Eminescu, București, 1978;
- Salonul olandez, versuri, Editura Cartea Românească, București, 1979;
- Whistler, album de artă, Editura Meridiane, București, 1981;
- Corabia de sunete, versuri, Colecția „Poeți români contemporani”, Editura Eminescu, București, 1981;
- O grădină pentru Orfeu, versuri, Editura Eminescu, București, 1982;
- Semnătura fulgerului, versuri, Editura Eminescu, București, 1983;
- Caravaggio, București, 1983;
- Vermeer din Delft, București, 1985;
- Magnolii și fum, pref. de Eugen Simion, Editura Minerva, București, 1986;
- Fugato, versuri, Editura Eminescu, București, 1987.
TRADUCERI
- Robert Desnos, Noaptea nopților fară iubire, București, 1969 (în colab. cu T. Gheorghiu);
- Henri Michaux, Spațiul dinlăuntru, București, 1970;
- Max Jacob, Cornetul de zaruri, București, 1974;
- Ted Hughes, Din cântecele lui Kra, București, 1977;
- Antologia poeziei americane, în colab., București, 1979;
- Sylvia Plath, Ariel și alte poeme, București, 1980;
- Lirică universală, București, 1996.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu