5. /14 MAI 2022 - MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT

OTTO KLEMPERER

Sari la navigareSari la căutare

Otto Klemperer
Otto Klemperer
Date personale
Născut	14 mai 1885[1][2][3][4]  Breslau, Imperiul German
Decedat	6 iulie 1973 (88 de ani)[5][2][6][7]  Zürich, Cantonul Zürich, Elveția
Înmormântat	Friedhof Oberer Friesenberg[*]
Căsătorit cu	Johanna Geisler[*] (1919–3 noiembrie 1956)
Copii	Werner Klemperer[*]
Cetățenie	Germania  Israel
Ocupație	dirijor compozitor
Activitate
Studii	Universität der Künste Berlin[*],  Dr. Hoch’s Konservatorium[*]
Gen muzical	simfonie
Case de discuri	EMI
Premii	Ordinul pentru Merit în domeniul Științei și Artelor[*] Ordinul de Merit al Republicii Federale Germania în grad de mare cruce[*] Goethe-Medaille für Kunst und Wissenschaft[*]
Prezență online
Identificator titlu IMDb
Modifică date / text

Otto Klemperer (n. 14 mai 1885,^[1][2][3][4] Breslau, Imperiul German – d. 6 iulie 1973,^[5][2][6][7] Zürich, Cantonul Zürich, Elveția) a fost un dirijor și compozitor german, evreu de naționalitate, emigrat după 1933 în Statele Unite. A fost unul din cei mai remarcabili dirijori ai secolului al XX-lea.

În anul 1937 a devenit cetățean american, iar în anul 1970 a ținut să adopte și cetățenia Israelului. În ultima parte a vieții a trăit în Elveția și a activat și în Ungaria, dar mai ales în Anglia. S-a făcut cunoscut mai cu seamă prin interpretarea repertoriului german, de la J.S.Bach, Händel, trecând prin Mozart, Beethoven și Mendelssohn. și până la Brahms, Wagner, Bruckner, apoi Mahler și Kurt Weill.

ANII DE COPILĂRIE ȘI STUDII

Otto Klemperer s-a născut în 1885 la Breslau, azi Wroclaw, ca fiu al comerciantului evreu Nathan Klemperer,originar din Praga, și al soției sale, Ida născută Nathan, din Hamburg. Studiile muzicale, începute la Conservatoriul Dr. Hoch din Frankfurt pe Main le-a continuat la Berlin, la Conservatoriul Stern - pianul cu James Kwast, compoziția și arta dirijatului cu Hans Pfitzner. Kwast l-a luat cu el în cele trei instituții muzicale în care a lucrat si Klemeperer a susținut măi târziu că lui îi datora întreaga sa dezvoltare muzicală. Si-a început cariera de dirijor în anul 1905 când a înlocuit cu succes un dirijor care se îmbolnăvise, într-o producție berlineză a operetei lui Offenbach „Orfeu în infern”. Tot în 1905 i s-a permis să dirijeze grupul de suflători din afara scenei (Fernorchester) în Simfonia a 2-a de Gustav Mahler sub bagheta lui Oscar Fried.Cu această ocazie a făcut cunoștință cu compozitorul,care i-a devenit prieten și l-a recomandat pentru postul de director de cor, și apoi din 1907 dirijor la Opera germană din Praga. Klemeperer făcuse în acea perioadă și o transcriere a Simfoniei a 2-a de Mahler pentru pian. În 1910 l-a asistat pe Mahler la premiera Simfoniei a 8-a "A celor o Mie” a acestuia.

ACTIVITATEA ÎN GERMANIA INTERBELICĂ

Klemperer a ocupat apoi posturi noi de dirijor de operă - la Hamburg (1912-1910), la Bremen (1913-1912), la Opera din Strassburg,(1917-1914), Opera din Köln (1924-1917) și la cea din Wiesbaden. Între 1927-1931 a fost dirijorul Operei Kroll din Berlin. În această calitate el s-a impus ca un promovator al muzicii noi, dirijând un număr de creații recente, precum „Amintiri din Casa Morților” de Leoš Janáček, „Așteptarea” (Erwartung) de Arnold Schoenberg, „Oedipus rex” de Igor Stravinsky și „Cardillac” de Paul Hindemith.

ÎN STATELE UNITE

După venirea lui Hitler la putere, rămas ca mulți intelectuali și artiști evrei fără lucru, a fost nevoit să părăsească Germania, ceea ce i-a salvat viața. Situația sa devenise precara, in ciuda faptului ca era convertit la creștinismul romano-catolic. Mai târziu în cursul vieții a revenit formal la religia mozaică. Klempere a emigrat în Statele Unite, unde a devenit director muzical al Filarmonicii din Los Angeles. În 1937 a obținut cetățenia americană.La Los Angeles el s-a concentrat mai ales asupra interpretării lucrărilor majore ale repertoarului muzical german, care i-a adus cea mai mare faimă, mai cu seamă creațiile lui Beethoven, Brahms și Mahler. A dirijat, între altele, și premierele din Los Angeles ale lucrărilor lui Arnold Schoenberg, care se afla și el în exil la Los Angeles. El a vizitat în perioada antebelică mai multe țări, între care Marea Britanie și Australia. Adaptarea sa la viața în California de sud a cunoscut și dificultăți, mai ales din pricina crizelor de manie-depresie, boala psihică de care a suferit întreaga viață. S-a confruntat adesea și cu gusturile muzicale dominante și opiniile criticilor muzicali dătători de ton din Statele Unite, care în mare parte nu agreau modernismul importat din Republica de la Weimar, și simțea că nu era apreciat la propria lui valoare.

Klemperer spera să obțină un post permanent de dirijor la Filarmonica din New York sau la la cea din Philadelphia. Dar în anul 1936 nu a avut șansa, deoarece la Philadelphia, Eugene Ormandy i-a succedat lui Leopold Stokowski, iar apoi la New York John Barbirolli și Artur Rodzinski își disputau succesiunea lui Arturo Toscanini, în defavoarea sa. Angajarea sa pe o perioadă de 14 săptămâni la Filarmonica din New York nu i-a fost reînnoită, spre marea lui supărare.

După ce a terminat în 1939 un sezon de vară la pupitrul Filarmonicii din Los Angeles, Klemperer a vizitat Boston, unde i s-a diagnosticat o tumoare cerebrală. În urma rezecției tumorii a rămas cu o paralizie parțială. A urmat o noua criză depresivă, în cursul căreia a fost internat. La un moment dat s-a publicat în presă ca a fugit și că a fost dat dispărut. Fiind găsit în New Jersey, ziarul „Herald Tribune” i-au publicat fotografia arătându-l în dosul gratiilor. În aceste împrejurări și a pierdut postul de director muzical al Filarmonicii din Los Angeles, deși a mai condus această orchestrele simfonice americane, și înflorirea târzie a carierei sale s-a produs în alte țări.

După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial Klemperer s-a întors în Europa pentru a lucra în anii 1947-1950 la Opera din Budapesta. Scârbit de adversitățile regimului comunist, el a devenit un dirijor itinerant, dirijând pe rând ca oaspete Orchestra Regal Daneză, Orchestra Simfonică Montreal, Orchestra Simfonică Radio Köln, Concertgebouw Orchestra și Philarmonia din Londra.

TIBERIU ALEXANDRU

Sari la navigareSari la căutare

Tiberiu Alexandru
Date personale
Născut	14 mai 1914 Ilimbav, comitatul Sibiu, Austro-Ungaria
Decedat	20 aprilie 1997 (82 de ani) București, România
Cetățenie	România
Ocupație	folclorist, etnomuzicolog, organolog profesor universitar
Activitate
Gen muzical	folclor, muzică populară
Modifică date / text

Tiberiu Alexandru (n. 14 mai 1914, Ilimbav, comitatul Sibiu, Austro-Ungaria – d. 20 aprilie 1997, București, România) a fost un folclorist, etnomuzicolog și organolog român. Ca discipol al lui Constantin Brăiloiu, acesta a adaptat riguros metodele științifice ale profesorului său, lăsându-ne un număr mare de cărți și lucrări bine documentate, concis și clar prezentate. Este creatorul organologiei muzicale populare moderne românești.

BIOGRAFIE

S-a născut în data de 14 mai 1914, în satul Ilimbav, din comitatul Sibiu, Austro-Ungaria (astăzi în județul Sibiu, România).

Studiile muzicale le-a urmat la Conservatorul din București, în perioada 1931-1936, cu Ioan D. Chirescu (teorie-solfegiu), Ion Nonna Otescu (armonie), Dimitrie Cuclin (estetică muzicală, forme muzicale, contrapunct), Constantin Brăiloiu (istoria muzicii, folclor), George Breazul (enciclopedia și pedagogia muzicii) și Ștefan Popescu (dirijat cor, compoziție corală bisericească).^[1]

Începând din 1935 devine colaborator al lui Constantin Brăiloiu la Arhiva de Folklore a Societății Compozitorilor Români^[2], devenită în 1949 Institutul de Folklor.

În perioada 1936-1939 este dirijor al „Reuniunii române de cântări și muzică” din Caransebeș, iar între 1938-1939 este profesor suplinitor de muzică la Liceul „C. Diaconovici-Loga” din Timișoara.^[3]

În 1942 publică Muzica populară bănățeană. Notă monografică, unde oferă o imagine concludentă a unui original și complex spațiu folcloric, pe care îl denumește „punte de legătură între Transilvania și Oltenia” și „unul din cele mai muzicale ținuturi ale țării”.^[4] Atașează scurtei schițe monografice și un catalog al înregistrărilor din Arhiva de Folklore a S.C.R.

În perioada 1943-1959 este, pe rând: profesor suplinitor (1943-1948), șef de lucrări (1948-1950), lector (1953-1954), șef de catedră (1953-1958) și profesor de folclor (1953-1959) la Conservatorul din București.

Între 1949-1953 ajunge conferențiar la nou-înființatul Institut de Folclor, iar mai apoi: cercetător științific (1953-1956), cercetător științific principal (1956-1974) și șeful sectorului muzical (1957-1974).

În 1956 publică studiul Instrumentele muzicale ale poporului român, cea mai de seamă contribuție a sa în domeniu, unică în literatura de specialitate din România.^[5] În 1957 lucrarea este distinsă cu Premiul Academiei R.P.R.

Din 1957 devine membru la International Folk Music Council for Traditional Music, iar între 1971-1979 intră în Comitetul executiv al acesteia. Între 1971-1974 este vicepreședinte, iar din 1974 președinte al Consiliului național român al acestui for internațional.^[3]

Între 1965-1967 este expert de folclor în Republica Arabă Unită^[1] și Egipt, iar din 1979 în Sudan.^[3]

În 1975 publică sinteza Muzica populară românească, prin care își propune să releve „pe scurt bogăția și varietatea fără pereche a muzicii noastre populare, sensurile și valorile ei”.^[6]

Între 1978-1980 publică Folcloristică, organologie, muzicologie în două volume, reunind mai toate articolele și studiile sale publicate în perioada 1937-1973.^[7] Cartea a fost tradusă în limba engleză de Constantin Stihi-Broos, cu o traducere revizuită de A. L. Lloyd.

Din 1984 este Honorary Life Member la European Seminar in Ethnomusicology.

REALIZĂRI

A întreprins numeroase culegeri de folclor în țară (notabile cele din Banat, între 1935-1942) și în Egipt, între 1965-1967 și în 1970.^[8]

A susținut comunicări științifice la congrese internaționale: Sinaia (1959), Iugoslavia (1968 și 1983), Suedia (1969), Egipt (1969), Jamaica (1971), Turcia (1974), Ungaria (1982), Grecia (1985); conferințe internaționale: China (1957), Egipt (1966), Elveția (1969), Algeria (1972), Sudan (1979); emisiuni radiofonice și de televiziune, între care serialele radiofonice: „Din pâlnia gramofonului” – 152 de emisiuni; „365 de cântece” – 235 de emisiuni; „Antologia muzicii populare românești” – 22 de emisiuni, precum și serialele TV „Vitrina discului”, „Totul cântă”, emisiunea-concurs „Floarea din grădină” (în calitate de consilier) și concerte-lecții.^[9]

A publicat studii, articole, prezentări de discuri, note, cronici, recenzii în „Muzica”, „Revista de Folclor” (devenită „Revista de Etnografie și Folclor”), „Muzică și poezie”, „Contemporanul”, „Albina”, „Îndrumătorul cultural”, „Cultura Poporului”, „Cântarea României”, „Tribuna României” etc. (unele sub pseudonimul Tibal T. Călțun).^[10]

DECESUL

A decedat în data de 20 aprilie 1997, la București.^[1]

DISTINCȚII

A fost distins și încununat cu numeroase de premii, decorații și titluri, datorate activității sale științifice:

• Premiul „Ciprian Porumbescu” al Academiei Române (1957)
• Premiul I Festivalul Național „Cântarea României” (1981)
• Medalia comemorativă „Bela Bartok” din Budapesta (1981)
• Ordinul „Meritul cultural”, clasa a III-a (1969) și clasa a V-a (1983)
• Membru de onoare pe viață (Horiorary Life Member) al European Seminar in Ethnomusicology (Belfast, 1984)

LUCRĂRI

Volume

• Muzica populară bănățeană. Notă monografică (cu un Catalog al înregistrărilor din „Arhiva de Folklore a Soc. Compozitorilor Români”), București, Editura „Cercului Bănățenilor”, nr.2, 1942, 81 p.
• Instrumente muzicale ale poporului român, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1956, 387 p.
  reed. Editura Grafoart, 2014, 402 p. ISBN 9786067470031
• Béla Bartók despre folclorul românesc, București, Editura Muzicală, 1958, 132 p.
• Muzica populară românească, București, Editura Muzicală, 1975, 268 p.
  varianta în engleză: Romanian Folk Music (Translated by Constantin Stihi-Boos; Translation Revised by A. L. Lloyd), Musical Publishing House, 1980, 269 p.
• Folcloristică. Organologie. Muzicologie. Studii
  vol. 1, București, Editura Muzicală, 1978, 264 p.
  vol. 2, București, Editura Muzicală, 1980, 287 p.

Studii și articole

• „Arhiva de folklore”, în 25 Ani de muzică românească (1920-1945), București, Editura S.C.R., 1945
• „Concursul tinerilor soliști populari, în „Muzica”, an. V, nr. 7-8, București, 1955
• „Solistul popular, rapsod al comorilor folclorice, în „Contemporanul”, nr. 14 (444), 1955
• „Tilinca. Ein uraltes rumanisches Volksinstrument, în „Studia Memoriae Belae Bartok Sacra”, Budapest, Akademiai Kiado, 1956
• „Despre localitățile din care Bela Bartok a cules muzica populară romînească, în „Revista de Folclor”, an. II, nr. 1-2, București, 1957
• „Vioara ca instrument muzical popular, în „Revista de Folclor”, an. II, nr. 3, București, 1957
• „Despre cîntăreții populari, în „Revista de Folclor”, an. III, nr. 4, București, 1958
• „Despre ansamblul de fluiere a lui Justin Sora, în „Revista de Folclor”, an. IV, nr. 1-2, București, 1959
• „Foklorul în cadrul celui de-al V-lea concurs al formațiilor artistice de amatori de la orașe și sate”, în Revista de Folclor, an. IV, nr. 3-4, București, 1959
• „The Study of Folk Musical Instruments in the Rumanian People's Republic”, în Journal of the International Folk Music Council, vol. XII, Cambridge, 1960
• „Despre meșterii fluierași din Hodac”, în Studii și cercetări de etnografie și artă populară, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1965
• „Constantin Brăiloiu (1893-1958)”, în Revista de Etnografie și Folclor, an. XIII, nr. 6, București, 1968
• „Les instruments musicaux du folklore egyptien et ceux de pays de Balkans”, în Rad XV-og Kongresa Saveza Udruzenja Folklorista Jugoslavije u Jajcu, 12-16, Sarajevo, 1971
• „An Account of the Teaching Methods of S1ome Folk Instruments in Romania: The Panpipe”, în Yearbook of the International Folk Music Council, Vol. 3, Kingston, 1971
• „Sur l'eseignement de quelques instruments de musique populaire de Roumanie: la flute de Pan”, în Muzica, nr. 11, București,1971
• „Sensuri și valori ale etnomuzicologiei românești”, în Studii de muzicologie, vol. VII, București, Editura Muzicală, 1971
• „Dimitrie Cantemir și muzica orientală”, în Revista de Etnografie și Folclor, tom. XVIII, nr. 5, București, 1973
• „Die rumanische Panflote. Monographische Skizze”, în Studia Instrumentorum Musicae Popularis, III, Stockholm, 1974
• „La doina roumaine et le folklore musical compare”, în Muzica, nr. 1, București, 1975
• „Naiul românesc”, în Revista de Etnografie și Folclor, rom. XX, nr. 1, București, 1975
• „Societatea compozitorilor români, factor militant pentru afirmarea ființei noastre spirituale (1920-1948)”, în Studii de muzicologie, vol. XVI, București, Editura Muzicală, 1981
• „Quelques reperes chronologiques des violons comme instruments populaires chez les Roumains”, în Studia Instrumentorum Musicae Popularis, VIII, Stockholm, 1985

Ediții critice

• Nicolae Lighezan. Folclor muzical bănățean, Editura Muzicală, București, 1959
• Ilarion Cocișiu. Cîntece populare românești (în colaborare cu Maria Siminel-Fusteri)
  Ediția I, Editura Muzicală, București, 1960
  Ediția a II-a, Editura Muzicală, București, 1963
  Ediția a III-a, Editura Muzicală, București, 1966

FANNY MENDELSSOHN

Fanny Mendelssohn (14 noiembrie 1805 - 14 mai 1847), mai târziu Fanny [Cäcilie] Mendelssohn Bartholdy și, după căsătoria ei, Fanny Hensel , denumită și Fanny Mendelssohn Hensel , a fost un compozitor și pianist german din perioada romantică timpurie . Compozițiile sale includ un trio de pian , un cvartet de pian , o uvertură orchestrală, patru cantate , peste 125 de piese pentru pian și peste 250 de lieder , majoritatea cărora au rămas nepublicate în viața ei. Deși lăudată pentru tehnica sa de pian, ea a oferit rareori spectacole publice în afara cercului ei familial.

Fanny Hensel, 1842, de Moritz Daniel Oppenheim

A crescut la Berlin și a primit o educație muzicală aprofundată de la profesori, inclusiv mama ei, Ludwig Berger și Carl Friedrich Zelter . Fratele ei mai mic Felix Mendelssohn , de asemenea compozitor și pianist, a împărtășit aceeași educație și cei doi au dezvoltat o relație strânsă. Datorită rezervelor familiei sale și a convențiilor sociale din acea vreme cu privire la rolurile femeilor, o serie de lucrări au fost publicate sub numele fratelui ei în colecțiile sale Opus 8 și 9. În 1829, s-a căsătorit cu artistul Wilhelm Hensel și, în 1830, cei doi au avut singurul lor copil, Sebastian Hensel. În 1846, în ciuda ambivalenței continue a familiei sale față de ambițiile sale muzicale, Fanny Hensel a publicat o colecție de cântece ca Opus 1. În 1847 a murit de un accident vascular cerebral.

Din anii 1990, viața și operele ei au făcut obiectul unor cercetări mai detaliate. Sonata ei de Paște a fost creditată inexact fratelui ei în 1970, înainte ca o nouă analiză a documentelor din 2010 să corecteze eroarea. Muzeul Fanny & Felix Mendelssohn a fost deschis la 29 mai 2018 în Hamburg, Germania.

CUPRINS

VIAŢĂEDITAȚI | ×

Tinerete si educatieEditați | ×

Mendelssohn s-a născut la Hamburg , cel mai mare dintre cei patru copii , inclusiv fratele ei Felix Mendelssohn născut la patru ani după ea. ^[1] Ea a fost descendentă de ambele părți din familii evreiești distinse; părinții ei erau Abraham Mendelssohn (care era fiul filosofului Moses Mendelssohn ) și Lea, născută Salomon, nepoata antreprenorului Daniel Itzig . ^[2] A fost botezată creștină în 1816, devenind Fanny Cäcilie Mendelssohn Bartholdy. ^[3] În ciuda acestui fapt, ea și familia ei au continuat o afinitate cu valorile sociale și morale ale iudaismului. ^[4][5] La fel ca fratele ei Felix, ea s-a opus cu tărie atunci când tatăl lor Abraham și-a schimbat numele de familie în „Mendelssohn Bartholdy” cu intenția de a-și reduce originile evreiești: i-a scris lui Felix despre „Bartholdy, acel nume care nu ne place tuturor”. ^[6]

Carl Friedrich Zelter - portret de Carl Begas (1827)

În timp ce creștea în noua casă a familiei din Berlin, ^[7] Mendelssohn a arătat o abilitate muzicală prodigioasă și a început să scrie muzică. A primit primele instrucțiuni de pian de la mama ei, care poate a învățat tradiția Berlin Bach prin scrierile lui Johann Kirnberger , student al lui Johann Sebastian Bach . ^[8] Astfel, în vârstă de 14 ani, Mendelssohn putea să cânte deja toate cele 24 de preludii din The Well-Tempered Clavier de Bach doar din memorie și a făcut-o în cinstea zilei de naștere a tatălui ei din 1819. ^[9] Dincolo de inspirația de la mama ei, Mendelssohn ar fi putut fi, de asemenea, influențat de modelele de rol reprezentate de mătușile ei strămoșe Fanny von Arnstein șiSarah Levy , ambii iubitori de muzică, prima patronă a unui renumit salon și cea de-a doua tastatură pricepută în sine. ^[10]

După ce a studiat pe scurt cu pianista Marie Bigot la Paris, Mendelssohn și fratele ei Felix au primit lecții de pian de la Ludwig Berger și instrucțiuni de compoziție de la Carl Friedrich Zelter . La un moment dat, Zelter a favorizat-o pe Fanny în locul lui Felix: i-a scris lui Johann Wolfgang von Goethe în 1816, într-o scrisoare prin care i-a prezentat poetului Abraham Mendelssohn: „Are copii adorabili și fiica sa cea mare ar putea să-ți ofere ceva din Sebastian Bach. Acest copil este într-adevăr ceva special. " ^{[11] [n 1]} Atât Mendelssohn, cât și fratele ei Felix au primit instrucțiuni de compoziție de la Zelter începând din 1819. În octombrie 1820, s-au alăturat Sing-Akademie zu Berlin, care era condus atunci de Zelter. ^[13] Mult mai târziu, într-o scrisoare din 1831 adresată lui Goethe, Zelter a descris priceperea lui Fanny ca pianist cu cele mai mari laude pentru o femeie de atunci: „... ea joacă ca un bărbat”. ^[14] Vizitatorii gospodăriei Mendelssohn la începutul anilor 1820, inclusiv Ignaz Moscheles și Sir George Smart , au fost la fel de impresionați de ambii frați. ^[15] [16]

Limitări de gen și de clasăEditați | ×

Abraham Mendelssohn Bartholdy, după cum a fost desenat de soțul lui Fanny Wilhelm Hensel

Istoricul muzicii Richard Taruskin sugerează că „viața lui Fanny Mendelssohn Hensel este dovada convingătoare că eșecul femeilor de a„ concura ”cu bărbații pe terenul de joc compozițional a fost rezultatul prejudecăților sociale și al moravurilor patriarhice (care în secolul al XIX-lea) secolul a acordat doar oamenilor dreptul de a lua decizii în gospodăriile burgheze). " ^[17] Astfel de atitudini au fost împărtășite de tatăl lui Mendelssohn, care era mai tolerant, mai degrabă decât susținător, față de activitățile sale de compozitoare. În 1820, i-a scris: „Poate că muzica va deveni profesia lui [adică a lui Felix], în timp ce pentru tine poate și trebuie să fie doar un ornament”. ^[18]Deși Felix a susținut-o în mod privat în privința ei în calitate de compozitor și interpret, el a fost prudent (profesând din motive familiale) în publicarea lucrărilor sale sub propriul nume. El a scris:

Din cunoștințele mele despre Fanny ar trebui să spun că nu are înclinație și nici vocație pentru autor. Este prea mult ceea ce ar trebui să fie o femeie pentru asta. Ea își reglează casa și nu se gândește nici la public, nici la lumea muzicală, nici măcar la muzică, până când primele sale îndatoriri nu vor fi îndeplinite. Publicarea nu o va deranja decât în ​​acestea și nu pot spune că o aprob. ^[19]

Istoricul muzicii Angela Mace Christian a scris că Fanny Mendelssohn „și-a luptat întreaga viață cu impulsurile conflictuale ale autorului față de așteptările sociale pentru statutul ei de înaltă clasă ...; relația ei intensă cu fratele ei și conștientizarea gândirii sociale contemporane asupra femeilor din sfera publică. " ^[20] Prietenul lui Felix, Henry Chorley, a scris despre Fanny: „Dacă Madame Hensel ar fi fost fiica unui om sărac, ea ar fi trebuit să fie cunoscută lumii de partea Madamei Schumann și Madame Pleyel ca pianistă de cea mai înaltă clasă”, sugerând că clasa ei socială era limitată atât pentru carieră, cât și pentru sex.^[21]

Biografia familiei Mendelssohn compilată din documente de familie de către fiul lui Fanny Sebastian Hensel ^[22] a fost interpretată de muzicologul Marian Wilson Kimber că intenționează să o reprezinte pe Fanny ca neavând nicio aspirație de a cânta în afara sferei private. ^[23] Kimber remarcă faptul că „dorul des relatat de Fanny pentru o carieră muzicală profesională nu este susținut de ea ... jurnale, care sunt oarecum surprinzătoare pentru cât de puțin dezvăluie despre viața ei muzicală”. ^[24]

Felix și FannyEditați | ×

Felix Mendelssohn în vârstă de 12 ani (1821) de Carl Begas

Legătura fraților a fost întărită de pasiunea lor comună pentru muzică. Lucrările lui Fanny au fost adesea cântate alături de fratele ei la casa familiei din Berlin într-o serie de concerte duminicale (Sonntagskonzerte), care a fost inițial organizată de tatăl ei și după 1831 continuată chiar de Fanny. ^[25] În 1822, când Fanny avea 17 ani și Felix 13, ea a scris „Până în prezent am încrederea lui nelimitată a lui [Felix]. Am urmărit progresul talentului său pas cu pas și pot spune că am contribuit la Am fost întotdeauna singurul său consilier muzical și el nu scrie niciodată un gând înainte de a-l supune judecății mele. " ^[26]

În 1826/1827 Felix a aranjat împreună cu Fanny ca unele dintre melodiile ei să fie publicate sub numele său, ^[27] trei în Op. 8 colecție ^[28] și încă trei în Op. 9. ^[29] În 1842, acest lucru a avut ca rezultat un moment jenant când Regina Victoria , primind-o pe Felix la Palatul Buckingham , și-a exprimat intenția de a cânta compozitorului preferatul său din melodiile sale, Italien (pe cuvintele lui Franz Grillparzer ), pe care Felix le-a mărturisit a fost de Fanny. ^[27] [28]

A existat o corespondență muzicală pe tot parcursul vieții între cei doi. Fanny l-a ajutat pe Felix oferind critici constructive asupra pieselor și proiectelor, pe care le-a considerat întotdeauna foarte atent. ^[30] Felix avea să refacă piese numai pe baza sugestiilor pe care le făcea și o poreclise „Minerva” după zeița romană a înțelepciunii . ^[31] Corespondența lor din 1840/41 dezvăluie că amândoi au conturat scenarii pentru o operă pe tema Nibelungenlied (care nu s-a materializat niciodată): Fanny a scris „Vânătoarea cu moartea lui Siegfried oferă un final splendid celui de-al doilea act. " ^[32]

Căsătoria și viața ulterioarăEditați | ×

Fanny Mendelssohn, schițată în 1829 de Wilhelm Hensel

În 1829, după o curtare de câțiva ani (se întâlniseră prima dată în 1821 când avea 16 ani), ^[33] Fanny s-a căsătorit cu artistul Wilhelm Hensel , iar în anul următor l-a născut pe singurul lor copil, Sebastian Hensel. ^[34] Ulterior a avut cel puțin două avorturi spontane sau nașteri mortale, în 1832 și 1837. ^[24]

În 1830 a venit prima ei notificare publică ca compozitoare, când John Thomson, care o cunoscuse la Berlin anul anterior, a scris în jurnalul londonez The Harmonicon, laudând o serie de piese care i-au fost arătate de Felix. ^[35] Debutul ei public la pian (unul dintre cele trei spectacole publice cunoscute conform savantului lui Mendelssohn R. Larry Todd) ^{[36] a} venit în 1838, când a interpretat Concertul pentru pian nr. 1 al fratelui ei . ^[37]

Susținerea muzicii lui Felix de către Fanny a fost clar demonstrată în timpul repetițiilor din 1838 din Berlin pentru oratoriul fratelui ei St. Paul la Singverein, la care a participat la invitația dirijorului său, Carl Friedrich Rungenhagen . Într-o scrisoare către fratele ei, ea a descris participarea la repetiții și „suferind și bătând la bucată ... când am auzit scânceturile și degetele murdare ale [însoțitorului] pe pian ... Au început [pasajul]" mache dich auf „la jumătate din ritmul corect, și apoi am strigat instinctiv:„ Doamne, trebuie să meargă de două ori mai repede! ”Consecința a fost că Rungenhagen a consultat-o ​​îndeaproape cu privire la toate detaliile repetițiilor și spectacolului; aceasta a inclus instrucțiunile ei ferme de a nu se adaugă o tubăla partea de organ. „Le-am asigurat că ar trebui să fie conduse de cuvântul meu și ar fi mai bine să o facă pentru numele lui Dumnezeu”. ^[38]

Wilhelm Hensel: Autoportret (1829)

Wilhelm Hensel, la fel ca Felix, a susținut compozițiile lui Fanny, dar, spre deosebire de mulți alții din cercul ei, a fost și în favoarea căutării publicării operelor sale. ^{[24] [39] [40]} Istoricul muzicii Nancy B. Reich a sugerat două evenimente care i-ar fi putut spori încrederea. Una a fost vizita ei în Italia cu soțul ei și Sebastian în 1839–40. Aceasta a fost prima ei vizită în Europa de Sud și s-a simțit revigorată și inspirată; au petrecut, de asemenea, timp cu tineri muzicieni francezi care au câștigat Premiul de la Roma (unul era tânărul Charles Gounod ) și al căror respect pentru Fanny i-a alimentat stima de sine ca muzician. Celălalt eveniment l-a cunoscut la scurt timp după pasionatul muzicii din BerlinRobert von Keudell : în jurnalul ei a scris: „Keudell se uită la tot ceea ce scriu cu cel mai mare interes și îmi arată dacă este ceva de corectat ... El mi-a dat întotdeauna cel mai bun sfat”. ^[41]

În 1846, după o abordare a doi editori berlinezi ^[42] și fără să-l consulte pe Felix, ea a decis să publice o colecție de cântece (ca Op. 1), sub numele ei căsătorit, „Fanny Hensel geb. [adică născută] Mendelssohn -Bartholdy ". ^[43] După publicare, Felix i-a scris „[Vă] vă trimit binecuvântarea mea profesională pentru a deveni membru al meșteșugului ... să aveți multă fericire oferind plăcere altora; să gustați doar dulciurile și niciunul dintre amărăciunea autorului; publicul să te îmbrace cu trandafiri și niciodată cu nisip ". (12 august 1846). La 14 august, Fanny a scris în jurnalul ei: „Felix a scris și mi-a dat binecuvântarea sa profesională în cea mai bună manieră.dar mă bucur că mi-a spus un cuvânt bun despre asta. "^[44] De asemenea, ea i-a scris despre publicație prietenei sale Angelica von Woringen: „Pot să spun cu adevărat că l-am lăsat să se întâmple mai mult decât l-am făcut să se întâmple, și anume acest lucru mă bucură ... Dacă [editorii] vor mai mult de la mine, ar trebui să acționeze ca un stimul de realizat. Dacă problema se va termina atunci, nici eu nu mă voi întrista, pentru că nu sunt ambițios ". ^[24]

De-a lungul lunii martie 1847 Fanny a avut multe întâlniri cu Clara Schumann . În acest moment Fanny lucra la pianul ei Trio Op. 11 și Clara și-a finalizat recent propriul Trio de pian (Op. 17) , pe care ar fi intenționat să îl dedice lui Fanny. ^[45]

MoarteEditați | ×

La 14 mai 1847, Fanny Mendelssohn Hensel a murit la Berlin din cauza complicațiilor din cauza unui accident vascular cerebral suferit în timp ce repeta una dintre cantatele fratelui ei , Prima noapte Walpurgis . ^[46] Felix însuși a murit la mai puțin de șase luni mai târziu din aceeași cauză (care a fost, de asemenea, responsabilă pentru moartea ambilor părinți și a bunicului lor Moses), ^[47] dar nu înainte de a-și completa Cvartetul de coarde nr. 6 în fa minor , scris în memoria surorii sale. ^[48] Fanny a fost înmormântată lângă părinții ei într-o porțiune a cimitirului Dreifaltigkeit din Berlin, rezervată evreilor convertiți la creștinism ( Neuchristen ). ^[49]

COMPOZIȚIIEDITAȚI | ×

Vezi și: Lista compozițiilor lui Fanny Mendelssohn

Pagina de titlu a primei ediții a Op. Fanny Hensel. 1, 1846

Fanny Mendelssohn a compus peste 450 de piese muzicale. ^[20] Compozițiile sale includ un trio pentru pian , un cvartet pentru pian , o uvertură orchestrală, patru cantate, peste 125 de piese pentru pian și peste 250 de lieder (cântece de artă). ^[7] O serie de cântece au fost publicate inițial sub numele lui Felix în colecțiile sale Opus 8 și 9. ^[50] Lucrările sale pentru pian sunt adesea în felul cântecelor, iar multe poartă numele Lied für Klavier (Cântec pentru pian) , similar cu Lieder ohne Worte ( Cântece fără cuvinte ) al lui Felix. Acest stil de muzică pentru pian a fost dezvoltat cel mai cu succes de Felix, al cărui prim set (Op. 19b) a apărut în 1829–30, cu un al doilea set (Op. 30) în 1833–34. Seturile lui Lieder für Klavier ale lui Fanny au fost scrise în perioada 1836–1837, cam în același timp cu setul Op. 38. ^[51] [52]

Majoritatea compozițiilor lui Fanny Mendelssohn sunt limitate la piese de lieder și pian, deoarece simțea că abilitățile ei nu se extindeau la compoziții mai mari și mai complicate. De asemenea, a fost îngreunată, fără îndoială, de faptul că, spre deosebire de fratele ei, nu a studiat și nu a jucat niciodată instrumente cu coarde, experiență care ar fi ajutat-o ​​să scrie lucrări de cameră sau orchestrale. ^[53] După ce și-a completat cvartetul de coarde, i-a scris lui Felix în 1835: „Îmi lipsește capacitatea de a susține ideile în mod corespunzător și de a le oferi consistența necesară. mult potențial de dezvoltare poate fi suficient. " ^[54] A fost un prim exemplu de femei compozitoare ale unui cvartet de coarde; mai scrisese mai devreme, cu ajutorul lui Zelter, acvartet de pian în 1822 (prima ei lucrare de mari dimensiuni) și, în ciuda rezervelor sale din scrisoarea adresată lui Felix, a scris în anul trecut un trio de pian (Op. 11). ^[45] [55] Sonata ei de Paște scrisă în 1828 a fost nepublicată în viața ei. A fost descoperită și atribuită fratelui ei în 1970, înainte de examinarea manuscrisului și de o mențiune a operei din jurnalul ei, stabilit în sfârșit în 2010 că lucrarea era a ei. ^[56]

Aprilie din manuscrisul lui Danny Jahr de Fanny Hensel (ilustrare de Wilhelm Hensel)

Majoritatea lucrărilor lui Hensel după căsătoria ei au fost la scară mică, piese de piese și pian. În 1831, pentru prima zi de naștere a fiului ei Sebastian, ea a creat o cantată , Lobgesang (Cântec de laudă) . Alte două lucrări pentru orchestră, soliști și cor au fost scrise în acel an, Hiob ( Job ) și un oratoriu în șaisprezece secțiuni, Höret zu, merket auf (Ascultă și ia notă) . ^[57] În 1841, ea a compus un ciclu de piese pentru pian care descriu lunile anului, Das Jahr (Anul). ^[58] Muzica a fost scrisă pe foi de hârtie colorate și ilustrată de soțul ei, fiecare piesă fiind însoțită de un scurt poem. ^{[n 2]}Scriitoarea Kristine Forney a sugerat că poeziile, lucrările de artă și hârtia colorată pot reprezenta diferitele etape ale vieții, alții sugerând că reprezintă propria ei viață. ^[59] Într-o scrisoare din Roma, Fanny a descris procesul din spatele compunerii lui Das Jahr :

Am compus mult în ultimul timp și mi-am numit piesele de pian după numele bântuirilor mele preferate, parțial pentru că mi-au venit în minte în aceste locuri, parțial pentru că excursiile noastre plăcute erau în mintea mea în timp ce le scriam. Vor forma un suvenir încântător, un fel de al doilea jurnal. Dar nu vă imaginați că dau aceste nume atunci când le interpretez în societate, sunt pentru uz casnic în întregime. ^[60]

După Das Jahr, singura ei lucrare pe scară largă a fost Piano Trio Op. 11 din 1847. ^[45]

Stil și formăEditați | ×

Sala de muzică a lui Fanny Hensel din casa Hensel, str. Leipziger. 3, Berlin

Angela Mace, muzicologul care a dovedit autoria Sonatei de Paște de către Fanny Hensel , consideră că Fanny a fost mult mai experimentată cu liederul său decât Felix, menționând că operele ei au o „densitate armonică” care servește la exprimarea emoției. ^[61]

R. Larry Todd a subliniat că, deși au existat multe comentarii cu privire la influența muzicii lui Felix asupra lui Fanny (și unele comentarii asupra celei a lui Fanny asupra lui Felix), ambele au fost puternic influențate de muzica ulterioară a lui Ludwig van Beethoven în ceea ce privește formă , tonalitate și fugal contrapunct . ^[62] Acest lucru este evident de exemplu în cvartetul de coarde al lui Fanny. ^[63]

Muzicologul Stephen Rodgers a susținut că lipsa relativă de analiză a muzicii lui Fanny Hensel a lăsat în mare parte prezența hipermetrului triplu în cântecele sale. El indică faptul că acest tip de contor este folosit de Mendelssohn pentru a modifica viteza vocii în cântec și pentru a reflecta emoțiile prin denaturarea normelor duble. ^[64] El indică, de asemenea, o lipsă de armonie tonică ca o caracteristică recurentă a liederului ei, identificându-l în Verlust (Lost) ca un mijloc deliberat de a reflecta temele melodiei de abandon și eșec în găsirea iubirii. Folosirea de către Mendelssohn a cuvântului pictura este, de asemenea, recunoscută ca un element comun al stilului ei, o metodă de subliniere a emoției în textul melodiei. ^[65]Folosea în mod obișnuit forma strofică pentru cântecele ei, iar acompaniamentele sale la pian dublau frecvent linia vocală, caracteristici și ale muzicii profesorilor săi Zelter și Berger. ^[66] Deși fundația creată de profesorii săi va rămâne, Rodgers sugerează că ea s-a orientat din ce în ce mai mult către forme compuse pe măsură ce stilul ei s-a dezvoltat, ca o modalitate de a răspunde elementelor textului poetic. ^[67]

MOŞTENIREEDITAȚI | ×

Mormântul lui Fanny Hensel la Berlin

Începând cu anii 1980, a fost reînnoit interesul pentru Mendelssohn și lucrările ei. Muzeul Fanny & Felix Mendelssohn , dedicat vieții și muncii celor doi frați, a fost deschis pe 29 mai 2018 la Hamburg, Germania. ^[68]

MuzicăEditați | ×

În cele șase luni de dinaintea morții sale, Felix a încercat să se asigure că sora sa a primit recunoașterea care i-a fost reținută de-a lungul majorității vieții sale, colectând multe dintre lucrările ei cu intenția de a le publica publicului prin intermediul editorului său, Breitkopf & Härtel . În 1850, editorul a început să distribuie lucrările inedite ale lui Fanny Mendelssohn, începând cu Vier Lieder Op. 8. ^[69] Începând la sfârșitul anilor 1980, muzica lui Fanny Mendelssohn a devenit mai cunoscută datorită concertelor și noilor înregistrări. ^[70] Sonata ei de Paște pentru pian, atribuită anterior lui Felix, a fost premiată în numele ei de Andrea Lam la 12 septembrie 2012. ^[71]

ScrieriEditați | ×

Fanny Mendelssohn nu a publicat nicio scriere în timpul vieții sale. Scrisorile selectate și intrările în jurnal au fost publicate în secolul al XIX-lea, în special de Sebastian Hensel în cartea sa despre familia Mendelssohn. Scrisorile ei colectate către Felix, editate de Marcia Citron, au fost publicate în 1987. ^{[22] [72] [73]}

Studii biografice și muzicologiceEditați | ×

În secolul al XIX-lea, Fanny s-a figurat în principal ca un spectator în biografiile și studiile fratelui ei Felix; în mod obișnuit, ea a reprezentat o presupusă influență „feminizantă” care i-a afectat arta. ^[74] În secolul al XX-lea, narațiunea convențională a trecut la prezentarea lui Felix ca dezaprobând activitățile muzicale ale surorii sale și căutând să le conțină, în timp ce acuzația „feminizantă” împotriva lui Fanny s-a evaporat. ^[75] Începând cu anii 1980, Fanny Mendelssohn a făcut obiectul multor cărți și articole academice. ^{[76] [n 3]}Kimber consideră că „Povestea lui Fanny, compozitorul„ suprimat ”, și-a găsit atât de ușor un loc în biografiile fraților datorită asemănării sale cu modelele predominante pentru viața unui„ mare compozitor ”... bazat pe ideologia romantică despre artiști de sex masculin .... Hensel se potrivește perfect într-o narațiune tradițională a geniului artistic suferind ...] cu o întorsătură modernă: genul feminin al personajului său principal. Astfel două personaje [Felix și Fanny] sunt forțate să suporte a două secole de ideologie de gen ". ^[77]

Renate Hellwig-Unruh a pregătit un catalog al operelor lui Fanny Mendelssohn Hensel, conform căruia fiecare lucrare poate fi menționată prin „numărul său HU”.