7. /1 IULIE 2022 - MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT

ERIK SATIE

Erik Satie
Date personale
Nume la naștere	Éric Alfred Leslie Satie
Născut	17 mai 1866[1][2][3][4]  Honfleur, Normandia de Jos, Franța
Decedat	1 iulie 1925 (59 de ani)[1][3][5][6]  Arcueil, Île-de-France, Franța
Înmormântat	cimetière d'Arcueil[*]
Cauza decesului	cauze naturale (ciroză)
Cetățenie	Franța
Ocupație	compozitor pianist muzician
Studii	Conservatorul din Paris,  Schola Cantorum de Paris[*]
Gen muzical	Romantism muzical impresionism
Instrument(e)	pian
Discografie
Înregistrări notabile	La Diva de l'Empire[*] Sports et divertissements[*] Parade[*]
Semnătură
Prezență online
site web oficial Internet Movie Database Myspace VGMdb canal YouTube
Modifică date / text

Erik Satie

Alfred Erik Leslie-Satie, semnând Erik Satie, (n. 17 mai 1866,^[1][2][3][4] Honfleur, Normandia de Jos, Franța – d. 1 iulie 1925,^[1][3][5][6] Arcueil, Île-de-France, Franța), a fost un compozitor și pianist francez.

Cuprins

• 1Viața și opera
• 2Opere
  • 2.1Pian
  • 2.2Vocal
  • 2.3Orchestră
• 3Bibliografie
• 4Note
• 5Legături externe

Viața și opera[modificare | modificare sursă]

Născut dintr-o mamă de origine scoțiană și dintr-un tată normand, de profesie agent maritim, Erik Satie își petrece copilăria între Normandia și Paris. În 1870 familia Satie se mută din Honfleur la Paris, unde tatăl obținuse o slujbă de traducător. La moartea mamei sale în 1872 este trimis să locuiască la bunicii din partea tatălui împreună cu fratele său mai mic, Conrad. Ia primele lecții de muzică de la organistul comunei. Odată cu moartea bunicii în 1878, Erik și Conrad se întorc la tatăl lor în Paris. Acesta se recăsătorise cu o femeie mai tânără, profesoară de pian. Se convertește la catolicism apoi intră la Conservator în 1879. Considerat fără talent de către profesorii săi, este exclus pentru doi ani și jumătate, iar apoi readmis în 1885. Nereușind să creeze o impresie mai bună profesorilor săi, se hotărăște să se înscrie într-un regiment de infanterie. După câteva săptămâni, înțelegând că armata nu i se potrivește, se expune în mod voluntar la frig și face o congestie pulmonară. Se însănătoșește. În 1887 se stabilește la Montmartre. În această perioadă începe o lungă prietenie cu mai mulți poeți, printre care Stéphane Mallarmé, Paul Verlaine sau poetul romantic Patrice Contamine. Tatăl lui îi publică primele compoziții.

În 1890 se mută pe strada Cortot nr. 6, Montmartre, și frecventează cabaretul Chat noir unde îl întâlnește pe Claude Debussy. În 1881 se alătură „Ordinulului cabalistic al Rozei Cruce”, fondat de „sâr” Joséphin Péladan și Stanislas de Guaita. În calitate de compozitor și capelmaistru scrie muzica de scenă pentru Le Fils des étoiles (Fiul stelelor, 1881), o dramă de Péladan, Trois Sonneries de la Rose+Croix (Trei Sonerii ale Rozei-Cruce, 1891-1892) și Prélude de La Porte héroïque (Preludiul porții eroice a cerului, 1894).

Urmându-și înclinația spre misticism, pune bazele unei biserici - Église métropolitaine d’art de Jésus-Conducteur – al cărei singur adept, trezorier, mare preot și redactor al buletinului parohial este el.

La 18 ianuarie 1893 începe o relație cu pictorița Suzanne Valadon. După prima noapte împreuna o cere în căsătorie, care nu se înfăptuiește, dar Valadon se mută pe strada Cortot într-o cameră aproape de Satie. Îi compune Danses Gothiques (Dansuri gotice) iar ea îi face portretul. Șase luni mai târziu, pe 20 iunie, se despart. Sfâșiat de durere și poate pentru a se pedepsi, Satie compune Vexations (Vexații), muzică neîntreruptă, de meditație, care, conform notelor sale, trebuie să repete de 840 de ori o scurtă melodie.

În același an îl cunoaște pe Maurice Ravel. Mai târziu va scrie despre el: „Ravel vient de refuser la Légion d'honneur, mais toute sa musique l'accepte” (Ravel a refuzat Legiunea de onoare, însă întreaga sa muzică o acceptă). În 1895 moștenește o oarecare sumă de bani ce îi va permite să-și tipărească mai multe scrieri și să-și schimbe vestimentația, abandonând stilul preoțesc în favoarea catifelei. Își cumpără un costum de culoarea muștarului în șapte exemplare, pe care îl va purta neîncetat. În Paris devine cunoscut ca fiind un „Velvet Gentelman”. În 1896, terminându-i-se resursele, este obligat să se mute într-o locuință mai ieftină, mai întâi într-o cameră pe strada Cortot, apoi, doi ani mai târziu, în 1897, la Arcueil.

Reia legătura cu fratele său Conrad și renunță la idei religioase la care nu va reveni decât în ultimele luni de viață. Se înscrie la 39 de ani la Schola Cantorum a lui Vincent d’Indy pentru a studia contrapunctul clasic cu Albert Roussel. Tot în acea perioadă devine socialist, colaborează cu Patronajul laic al comunei Arcueil și își schimbă din nou înfățișarea în „funcționar burghez” cu melon, umbrelă, etc.

Casa de la Honfleur

În 1915 îl cunoaște pe Jean Cocteau alături de care începe să lucreze începând cu 1916. Mai cunoaște și alți cubiști, prin intermediul lui Picasso, cu care va lucra la proiecte ce nu se vor realiza.

Împreună cu Georges Auric, Louis Durey, Arthur Honegger și Germaine Tailleferre, la care se vor alătura Francis Poulenc și Darius Milhaud formează „Grupul celor șase”, din care se va retrage în 1918 fără nicio explicație. În 1919, menține legătura cu Tristan Tzara care îi prezintă alți dadaiști, cum ar fi Francis Picabia, André Derain, Marcel Duchamp, Man Ray. În primele luni ale anului 1922, este de partea lui Tzara în disputa dintre acesta și André Breton, referitor la adevărata natură a artei avangardiste, Erik reușind să mențină relații amicale în ambele tabere.

Moare la spitalul Saint-Joseph ca urmare, se spune^[7], a unei ciroze voit neîngrijte. O placă cu numele său a fost așezată pe casa din Montmartre, și de asemenea pe cea din Arcueil. Casa din Honfleur, devenită muzeu, se poate vizita.

Opere[modificare | modificare sursă]

Pian[modificare | modificare sursă]

• Quatre Ogives (1886)
• Trois Sarabandes (1887)
• Trois Gymnopédies (1888)
• Gnossiennes I - VI, VII (prima parte ^[8] din Les Fils des Etoiles ) (1890-1891)
• Pièces froides (1893)
• Prélude de la porte héroïque du ciel (1894)
• Jack-in-the-box (1899)
• Heures séculaires et instantanées (1914)
• Sports et divertissements (1914)
• Cinq Nocturnes (1919)

Vocal[modificare | modificare sursă]

• Messe des Pauvres (1895)
• Je te veux (1897)
• Socrate (1918)

Orchestră[modificare | modificare sursă]

• Parade (1917), balet
• Mercure (1924), balet
• Relâche (1924), balet

3 Hours of Once Upon a Time in Paris - Erik Satie [HD]

MUZICĂ PENTRU SUFLET:

1. 

Very Best Of Romantic Saxophone Love Songs,2 Hour Of Beautiful Relaxing Saxophone Instrumental Music

2. 

Whiskey & Blues Music - A Little Whiskey And Midnight Blues | Moody Blues Songs For You

3. 

Most Old Beautiful Love Songs Of 70s 80s 90s 💕 Best Romantic Love Songs About Falling In Love

4. 

2 HORA DE MÚSICA ROMÁNTICA MÁS HERMOSAS DE JULIO IGLESIAS Y JOSÉ LUIS PERALES

 6. /1 IULIE 2022 - GÂNDURI PESTE TIMP

GEORGES SAND

George Sand
Date personale
Nume la naștere	Amantine-Aurore-Lucile Dupin
Născută	1 iulie 1804[1][3][4][5]  Paris, Prima Republică Franceză
Decedată	8 iunie 1876 (71 de ani)[1][3][4][5]  Nohant-Vic, Q88521114⁠(d), Franța
Înmormântată	Nohant-Vic
Cauza decesului	bowel obstruction[*]
Părinți	Maurice Dupin de Francueil[*] Sophie Victoire Delaborde[*]
Căsătorită cu	Casimir Dudevant[*] (10 decembrie 1822–1835)[6]
Copii	Maurice Sand[*] Solange Dudevant-Sand[*]
Cetățenie	Franța[7]
Religie	catolicism
Ocupație	scriitoare jurnalistă salonnière[*] dramaturgă romancieră[*] diaristă[*] activist pentru drepturile femeilor[*] libretist[*]
Activitate
Pseudonim	George Sand
Limbi	limba franceză[2]
Mișcare/curent literar	romantism
Opere semnificative	Indiana[*] Lélia[*] Mauprat[*] Consuelo[*] La Mare au diable[*] La Petite Fadette[*] Les Maîtres sonneurs[*] Le meunier d’Angibault[*] Un hiver à Majorque[*] Histoire de ma vie[*]
Influențe[ascunde] Adam Mickiewicz Jean-Jacques Rousseau François-René de Chateaubriand Aristotel Charles de Secondat, baron de Montesquieu Blaise Pascal Jean de La Bruyère Michel de Montaigne Francis Bacon John Locke Gottfried Wilhelm von Leibniz Publius Vergilius Maro Alexander Pope John Milton Dante Alighieri William Shakespeare Étienne Bonnot de Condillac[*]
Semnătură
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Amantine (sau "Amandine") Lucile Aurore Dupin (franceză amɑ̃tin lysil oʁɔʁ dypɛ̃), mai târziu Baroană (franceză baronne) Dudevant (1 iulie 1804 – 8 iunie 1876), cel mai bine cunoscută sub pseudonimul său literar George Sand (franceză ʒɔʁʒ sɑ̃d), a fost o scriitoare și feministă franceză.

Cuprins

• 1Date biografice
• 2Opera
• 3Note
• 4Bibliografie

Date biografice[modificare | modificare sursă]

• 1804 - S-a născut la Paris, pe numele adevărat Amandine Lucille Aurore Dupin de Francneil - viitoarea baroană Dudevant, George Sand
• 1808 - Fetița rămâne orfană de tată (Maurice- locotenent în armata lui Bonaparte), decedat într-un accident stupid, aruncat de un cal greu de strunit. Este crescută de bunică, fiica naturală a mareșalului de Saxa. Își petrece copilaria la Nohant.
• 1817 - Este trimisă la o mănăstire englezească din Paris, pentru a primi o educație aleasă. Sta acolo 3 ani. Are pentru un timp scurt, nedefinite aspirații spre viața monahală. Este retrasa de la manastire de bunica sa (care ii este si tutore), declarând ulterior în scrierile sale ca "am ieșit de acolo mai proasta decat am intrat".
• 1821 - Îi moare bunica (25 decembrie), pentru care pastreaza o dragoste aproape materna . Din cauza unor certuri cu mama, se mărită cu primul venit baronul Casimir Dudevant. Din această căsătorie rezultă doi copii: Maurice și Solange.
• 1831 – Divorțează și părăsește Nohant-ul instalându-se împreună cu copiii la Paris. După ce încearcă mai multe mijloace de a se întreține, se angajează la "Figaro". Debutul publicistic este urmat în scurt timp de debutul literar, ambele fără ecouri răsunătoare. Duce o existență boemă și scandalizează "lumea bună" prin îndrăzneala cu care își acceptă condiția de "declasată", apucăturile masculine, modul de a fuma pipă sau țigara și mai ales prin aventurile sale. Întreține o relație cu Jules Sandeau, după numele căruia se inspiră în alegerea pseudonimului, Sand, și care o ajută să scrie primul roman, „Rose et Blanche, ou la Comedienne et la Religieuse”, semnat J.Sand.
• 1832 - Pseudonimul care o va consacra, George Sand, apare pentru prima oară pe coperta romanului „Indiana”, ce se bucură de un mare succes; însuși Balzac îi arată prețuirea. Îi cunoaște pe Sainte Beuve, Merimée și Vigny. Delacroix îi face portretul pentru „Revue de deux mondes”. Pictorul prețuiește conversațiile cu această femeie. Între ei se naște o prietenie lungă, adesea întrepătrunsă de iubire.
• 1833 - În același an, scriitoarea îl cunoaște pe Alfred de Musset. Legatura lor, care avea să devină celebră, îi aduce neplăceri, din cauza atacurilor din partea familiei poetului. Din fericire este și o benefică sursă de inspirație, mărturie elocventă fiind romanul „Elle et Lui”.
• 1834 - Aurore pleacă împreună cu Alfred în Italia, , dar îl părăsește la Veneția, pentru medicul Pagello.
• 1836 - Un capitol important în existența ei îl reprezintă relația cu celebrul compozitor și pianist polonez, Frederic Chopin, pe care îl cunoaște în octombrie datorită muzicianului Franz Liszt. Curând, îl introduce pe Chopin în cercul artiștilor romantici. Povestea lor de iubire debutează în vara anului 1838. Iarna următoare o petrec împreună Mallorca, unde el încearcă să-și vindece boala. Se lupta de câțiva ani cu primele simptome ale tuberculozei. Deși nu-i plac scriitoarele, Aurore îl fascinează. O situează "deasupra tuturor femeilor". Discret, rezervat și misterios, este atras de forța, expresivitatea și exuberanța sa. Romanciera îi prețuiește talentul, însușirile de artist cu capul în nori. În timp ce sănătatea lui Chopin se înrăutățește, relația se deteriorează. Pe măsură ce copiii cresc, certurile lor devin tot mai dure. Aurore scrie un roman a cărui eroină se distruge din cauza scenelor de gelozie pe care i le face iubitul grav bolnav. Concubinajul ia sfârșit după opt ani, în urma unui scandal furtunos. Adevărul l-au știut numai cei doi protagoniști și a fost înmormântat o dată cu trupurile lor pământești. Sub al doilea Imperiu, scandaloasa romantică George Sand devine "La bonne dame de Nohant" ("Doamna cea bună din Nohant"), castelana generoasă și prietena ospitalieră a scriitorilor Sainte-Beuve, Michelet, Theophile Gautier. Îi sfătuiește și îi sprijină pe cei mai buni reprezentanți ai noii generații: Fromentin, Dumas fiul, Flaubert. Își cultivă grădina, își distrează nepoții cu teatrul său de marionete, se amestecă în viața angajaților și le învață odraslele să citească, organizează serbări, fără să înceteze să scrie.
• 1848 - Devine colaboratoare a Guvernului Provizoriu. Fondează săptămânalul „La cause du Peuple”
• 1854 -Publică autobiografia „Historie de ma vie”. Până în anul 1876, aproape în fiecare an predă editorilor un roman sau o piesă, mai puțin cunoscute decât cele din anii de mari succese.
• 1876 - Încetează din viață la Nohant (Indre), lasând în urmă o operă strălucitoare. Au condus-o pe ultimul drum Flaubert și Dumas fiul

Opera[modificare | modificare sursă]

ROMANE

• Roșu și Alb (Rose et Blanche) (1831, cu Jules Sandeau)
• Comisionarul (1831, cu Jules Sandeau)
• Indiana (1832)
• Valentine (1832)
• Lélia (1833)
• Andréa (1833)
• Mattéa (1833)
• Jaques (1833)
• Kouroglou / Épopée Persane (1833)
• Leone Leoni (1834)
• André (1834)
• Marchiza (La Marquise) (1834)
• Scrisorile unui voiajor (1834)
• Simon (1835)
• Mauprat (1837)
• „Cadio”
• „Spiridon” (1838)
• „Cosima”
• „Horace” (1841)
• „Isadora”
• Jeanne (1844)
• „Cele șapte corzi ale lirei”
• „Lucrezzia Floriani” (1846)
• „Călătoria calfei în Franța” (1840)
• „Consuelo” (1842)
• „Contesa de Rudolstandt” (1843)
• „Le Pressoir”
• „Narcis” (1859)
• „Morarul din Angibault” (1845)
• „Orașul negru” (1861)
• „Molière”
• „Balta diavolului” (1846)
• Francois cel orfan (1847)
• „Florian și Piccinino”
• „Păcatul domnului Antoine” (1846)
• „Valvèdre” (1861)
• Mica Fadette (1848)
• Diavolul în câmp (1851)
• Meșterii clopotari (1853)
• Cimpoierii (1853)
• Povestea vieții mele (1854)
• Daniella (1857)
• Frumoșii domni de la Bois-Dore (1857)
• „Scrisoare către popor”
• „Ultima iubire” (1866)
• „Scrisoare către bogătași”
• „Scrisoare către clasa de mijloc”
• „Istoria Franței povestită poporului”
• „Marchizul de Villemer” (1860)
• „A doua scrisoare către popor”
• „Sora mea Jeanne" (1874)
• „Castelul pustnicilor”
• „Căsătoria Victorinei”
• „Domnul Sylvestre” (1865)
• „Meșterul Favilla”(1855)
• „Marguerite de Sainte-Gemme” (1859)
• Jean de la Roche (1859)
• „Omul de zăpadă” (1858)
• „Legende rustice” (1858)
• „Ea și el” (1859)
• Tamaris (1862)
• Domnișoara Quintinie (1863)
• „Familia de Germandre”
• „Confesiunile unei tinere” (1864)
• „Istoria vieții mele” (1855)
• Cadio (1867)
• Piatra care se rostogolește (1869)
• „Doi frați și Flamanand”
• Nanon (1872)
• Povestirile unei bunici (1872)
• „Impresii și amintiri” (1873)
• Flamarande (1875)
• Turnul din Percemont (1875)
• „Frumosul Laurence”
• „Jurnalul unui călător în timpul războiului”

Georges Sand - Citate:

1. Of, viaţă! of, chin! Să doreşti totul şi să nu obţii nimic, să cuprinzi totul şi să nu ai nimic! Să ajungi la scepticismul inimii ca Faust la scepticismul spiritului! Soartă mai nefericită decât soarta lui Faust, căci el păstrează în sânul său comoara pasiunilor tinereţii înflăcărate, care au clocit în tăcere, sub colb, nişte cărţi şi au dormit, în vreme ce mintea a vegheat; iar când Faust, obosit să mai caute perfecţiunea fără s-o găsească, se opreşte, gata să îl hulească şi să îl renege pe Dumnezeu, atunci Dumnezeu, ca să-l pedepsească, îi trimite îngerul pasiunilor sumbre şi funeste. Acest înger i se dedică lui, îl reîncălzeşte, îl întinereşte, îl arde, îl rătăceşte, îl devorează — iar bătrânul Faust intră în viaţă, tânăr şi vioi, vinovat damnat, dar atotputernic! Îngerul venise pentru ca Faust să nu-l mai iubească pe Dumnezeu, dar iată că o iubeşte pe Margareta! Dumnezeul meu, dă-mi blestemul lui Faust!

2. Viaţa noastră înseamnă dragoste şi a nu mai iubi înseamnă a nu mai trăi.

3. Sensibilitatea lui Chopin e prea fină, delicateţea lui e mult prea rafinată, e mult prea perfectă ca să reziste mult.

4. Orice perioadă istorică are două feţe: una săracă şi cam ridicolă, sau cam nefericită, întoarsă spre calendarul epocii; cealaltă măreaţă, eficace, serioasă, privind spre cel al eternităţii.

5. Patimile sunt spiritul şi inima noastră, carnea şi oasele noastre, tăria şi slăbiciunea noastră, intensitatea vieţii noastre ascunse manifestată prin viaţa vizibilă. Lipseşte-l de patimi, şi omul va înceta să trăiască.

6. Singuraticul este doar umbra unui om.

7. Iubirea fără intimităţi e doar o simplă prietenie.

8. Capacitatea pasiunii este atât crudă cât şi divină.

9. Sufletul meu e frate cu al tău, şi îl mâhneşti, îl sperii scormonindu-l astfel. Ia-l drept ceea ce este, un suflet care suferă şi care aşteaptă. Dacă îl interoghezi atât de nemilos, se va închide în sine şi nu va mai îndrăzni să se deschidă în faţa ta.

10. Era una din acele femei care au traversat epoci atât de diferite, încât spiritul lor a dobândit întreaga supleţe a destinului lor, care s-au îmbogăţit sufleteşte din experienţa nenorocirii, care au scăpat de eşafodul din '93, de viciile Directoratului, de vanităţile Imperiului, de ranchiunele Restauraţiei; femei rare, a căror stirpe se pierde.

11. Fii liniştit, Dumnezeu te va ierta că n-ai putut să iubeşti! Te pedepsise la o neostoită aspiraţie, astfel ca tinereţea să nu-ţi fie absorbită de o femeie. Femeile viitorului, cele care îţi vor contempla opera peste secole, acelea vor fi surorile şi iubitele tale.

12. Ştii tu ce este nefericirea, tinere? Abia ai păşit în viaţă, acum îi simţi primele zbuciume, pasiunile tale abia acum se ridică în picioare, îţi accelerează fluxul sângelui, îţi strică pacea somnului, trezind în tine senzaţii noi, nelinişti convulsive, tulburări ner­voase, iar tu numeşti aceasta a suferi! Crezi că ai primit marele, cumplitul, solemnul botez al nefericirii! Suferi, este adevărat, dar care altă suferinţă este mai nobilă şi mai preţioasă decât aceea a iubirii? Ce nesecat izvor de poezie este aceasta! Cât este de caldă, cât este de fertilă suferinţa care se poate spune şi pentru care poţi fi compătimit!

13. Unde se duc, unde se duc iubirile noastre apuse? Cine să-mi spună asta? Devin fantome, umbre, larve, zic poeţii. Dar cum, asta ca şi cum n-ar fi fost niciodată nimic? Lumea care se spulberă din faţa ochilor noştri n-a existat niciodată? Patimile sunt oare visuri zadarnice ca vedeniile plăsmuite de somn? Nu, e cu neputinţă. Visurile somnului sunt acţiunea unui eu inconştient şi necomplet. Patimile noastre sunt nu numai o acţiune fatală, ci opera voită a întregii noastre fiinţe. Însufleţirea le trezeşte, dar voinţa le urmăreşte, le cunoaşte, le desluşeşte, numindu-le şi mulţumindu-le. Patimile noastre sunt spiritul şi inima noastră, carnea şi oasele noastre, tăria noastră, intensitatea vieţii noastre intime manifestată prin viaţa noastră fizică; vor fi trunchiate, se trunchiază, se frământă, rodesc şi creează! Creează opere, fate de neînchipuit, istorii – lucruri frumoase, ca arta, de pildă, şi bune – gânduri, principii, mijloace de a cunoaşte adevărul. Creează făpturi, copii ce se nasc din nou în chip firesc ori intelectualiceşte. Prin urmare, nu sunt nici umbre, nici visuri. Lipseşte-l de patimi şi omul nu mai poate trăi.

14. Dragostea faţă de mamă e dragostea ideală şi nu ţine decât un moment în viaţa bărbatului. Nu va mai cunoaşte niciodată această dragoste angelică, care este un balsam pentru sufletul bărbatului, în sânul oazei fermecate dintre copilărie şi pubertate.

15. Am trăit în admiraţia stăruitoare a firilor superioare şi am simţit fremătând înăuntrul meu nevoia imperioasă de a le imita şi de a le urma. Dar rătăcind fără răgaz, din dorinţă în dorinţă, meditaţiile mele singuratice, rugăciunile mele arzătoare n-au obţinut niciodată de la Dumnezeu care m-a creat forţa de a duce la îndeplinire ceea ce râvnisem, ceea ce încălzisem sub aripa viselor mele.