1. /6 IUNIE 2022 - TEATRU/FILM
PIERRE CORNEILLE
| Pierre Corneille | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][2][3][4]  Rouen, Franța |
| Decedat | (78 de ani)[1][2][3][4] Paris, Regatul Franței |
| Înmormântat | église Saint-Marcoul de Monceaux-l'Abbaye[*] |
| Frați și surori | Thomas Corneille[*][5] Antoine Corneille[*] |
| Căsătorit cu | Marie de Lampérière[*] |
| Religie | catolicism |
| Ocupație | dramaturg poet traducător scriitor jurist-poet[*] |
| Semnătură | |
 | |
| Prezență online | |
| Internet Movie Database | |
Modifică date / text  | |
Pierre Corneille (n. ,[1][2][3][4] Rouen, Franța – d. ,[1][2][3][4] Paris, Regatul Franței) a fost un scriitor francez, unul dintre cei trei mari dramaturgi francezi ai secolului al XVII-lea, alături de Molière și Racine. Supranumit „fondatorul tragediei franceze”, Corneille a produs piese timp de aproape 40 de ani.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Corneille s-a născut la 6 iunie 1606 în Rouen, Franța și a început să studieze dreptul la 18 ani. În 1629 va scrie prima sa comedie, Mélite. Piesa a avut mare succes la Paris, drept urmare Corneille a început să scrie piese în mod regulat. În 1634 atenția s-a concentrat asupra lui Corneille, când acesta a fost ales sa scrie versuri cu prilejul vizitei Cardinalului Richelieu la Rouen. Cardinalul l-a observat pe Corneille și l-a ales să se numere printre „Cei cinci poeți”, alături de Guillaume Colletet, Boisrobert, Jean Rotrou, și Claude de Lestoile.
Opere[modificare | modificare sursă]
- Mélite (1629, prima lucrare, comedie)
- Clitandre ou l’Innocence persécutée (1631)
- La Veuve (1632)
- La Galerie du Palais (1633)
- La Suivante (1634)
- La Place royale (1634)
- Médée (1635)
- L’Illusion comique (1636)
- Le Cid (1637)
- Horace (1640)
- Cinna ou la Clémence d'Auguste (1641)
- Polyeucte (1642)
- Le Menteur (1644)
- La Mort de Pompée (1643)
- Rodogune (1644)
- La Suite du Menteur (1645)
- Théodore (1646)
- Héraclius (1647)
- Don Sanche d’Aragon (1649)
- Andromède (1650)
- Nicomède (1651)
- Pertharite (1651)
- Œdipe (1659)
- La Toison d'or (1660)
- Sertorius (1662)
- Sophonisbe (1663)
- Othon (1664)
- Agésilas (1666)
- Attila (1667)
- Tite et Bérénice (1670)
- Psyché (1671)
- Pulchérie (1672)
- Suréna (1674)
Cidul
| Cidul | |
 Prima pagină a piesei de teatru Le Cid, versiunea din 1637 | |
| Informații generale | |
|---|---|
| Autor | Pierre Corneille |
| Gen | tragedie |
| Acte | 5 (în versuri) |
| Ediția originală | |
| Titlu original | Le Cid |
| Data publicării | 1648 |
| Limbă originală | franceză |
| Prima reprezentație | 1648 Théâtre du Marais, Paris |
| Țara premierei | Franța |
| Personaje | |
| |
| Modifică date / text | |
Le Cid este o tragedie scrisă de Pierre Corneille și publicată în anul 1636, care marchează un moment crucial în dezvoltarea teatrului francez.
Prezentare[modificare | modificare sursă]
Legenda Cidului, constituită prin secolul al XII-lea, se referă la luptele spaniolilor cu maurii. Figura eroului medieval al Spaniei inspiră poemul „Cîntecul Cidului”, precum și alte poeme epice. Izvorul lui Corneille pentru „Cidul” l-a constituit piesa unui dramaturg spaniol. Cum „Cidul” apare in adevăratul stil tragic, Corneille rămîne, astfel, pictorul măreției și nobleței umane. În această operă, autorul așază în centrul creației ființa umană. Tragedia clasică prezintă un alt tip de erou, care nu mai e victimă a zeilor sau a destinului. Eroii lui Corneille tind să se realizeze, sunt capabili să ia decizii, conducîndu-se de sentimentul cinstei, datoriei și al onoarei. Concepția raționalistă a iubirii în întregime determină faptele săvîrșite de Don Rodrigue și Ximena. Rodrigue și Ximena sunt modele de eroism și de umanitate, amestec de trăiri, manifestate mai sensibil în personajul Ximenei, și în lupta neîncetată a voinței împotriva pasiunii. Sensul moral în această tragedie este că datoria și onoarea ocupă primul loc în viață. Corneille afirmă că „tragedia care pentru subiectul ei este o acțiune măreață, extraordinară, serioasă” și că „izvorul trebuie căutat în istorie sau legendă”. Această operă este de factură clasicistă, deoarece este prezentă regula celor trei unități, cu mici abateri: este o acțiune liniară, ce are loc în unitatea orașului, timp de 36 de ore. Echilibrul compoziției, armoniei, ordinea, claritatea, sobrietatea stilului, vocabularul ales definesc de asemenea clasicismul. Pentru personajul principal - Don Rodrigue - sentimentul onoarei este mai presus decît sentimentul iubirii, deci opera este de factură raționalistă.
Personaje[modificare | modificare sursă]
- Don Fernand - regele Castiliei
- Dona Urraque - (adolescentă), fiica unui rege, îndrăgostită de Don Rodrigue
- Don Diegue - tatăl lui Don Rodrigue
- Don Gomes - tatăl Chimenei, generalul Castiliei
- Don Rodrigue
- Don Sanche - îndrăgostit de Chimene; luptă împotriva lui Rodrigue
- Chimene - fiica lui Don Gomes
- Don Arias
- Don Alonse
- Leonora - guvernanta Donei Urraque
- Elvira - guvernanta Chimenei
A. MARȚIAN POP
Actor la Teatrul National din Craiova, dar si la Nationalul bucurestean, Pop- Martian (Atanasie Popescu pe numele real) a fost si scriitor, dar si un traducator remarcabil.
- Tudor (1963)
- Brigada lui Ionuț (1954) - Directorul minei
- Viața învinge (1951) - inginerul Frunza
- Răsună valea (1950) - Cretu
- Nabadaile Cleopatrei (1925) - Slatineanu
Ciudat destin a avut cartea apărută nu demult cu titlul ”Ani de teatru” și cu indicația ”Memorii” semnată de A. Pop Marțian, unul dintre actorii de elită ai teatrului românesc în perioada dintre cele două războaie mondiale, când teatrul – alături de celelalte ramuri ale culturii naționale – a înflorit. Greu de egalat, și mai greu de întrecut.
După 1948, înzestrările actorului s-au fructificat pe tărâmul învățământului artistic. Puțini mai suntem cei care am asistat la spectacolele în care a fost distribuit Pop Marțian. Nici elevii lui de la Conservatorul București nu mai sunt printre noi. Până și cartea pe care o avem acum în mână pare un mesaj din timpuri îndepărtate. ”Cuvântul înainte” care echivalează cu o profesiune de credință esențială este datat 1965. Autorul a mai trăit patru ani.
Cei ce au păstrat aceste file, ca și cei ce și-au dat seama citindu-le de valoarea lor și au făcut pasul hotărâtor al tipăririi în volumul apărut în condiții grafice demne de laudă, merită gratitudinea cititorului.
I-am numit astfel pe președintele Asociației Cineaștilor din România, regizorul Laurențiu Damian, vicepreședintele acestei Asociații, Pricop. Editura UCIN a înscris în palmaresul ei un fapt de cultură. Pentru că memoriile lui A. Pop Marțian nu reprezintă o simplă aducere aminte a unui drum bogat în împliniri critice, ci privesc într-o perspectivă critică lucidă, configurația artei scenice românești din vremea în care autorul cărții se afla în prima linie a acestei epoci, în care căutările au dus la atâtea izbânzi, după cum alte perspective nu s-au întrupat în reușite.
Obiectiv, memorialistul le comemorează, le analizează, le explică și pe unele și pe celelalte.
În ”Cuvântul înainte” la care ne-am mai referit, A. Pop Marțian citează un contramodel și anume ”Memoriile” marii actrițe franceze Sarah Bernhardt, în care se ”vorbește pe larg despre toate mesele la care a fost invitată de capete încoronate și despre toate bijuteriile primite”.
A. Pop Marțian începe narațiunea, cum e și firesc, evocând anii copilăriei și ai adolescenței sale în tonuri sobre, în fraze lapidare, urmărind în primul rând nașterea pasiunii sale pentru teatru, metamorfozele acestui ”dor fără sațiu”. Chiar și aceste pagini contribuie la conturarea unei atmosfere spirituale specifică lumii satului și orașului românesc, a orizontului spiritual al acestei vremi de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul veacului XX. Nu lipsește și nici nu putea lipsi rememorarea experienței sale de spectator precoce în anii primului război mondial, ca apoi actorul să-și amintească piesele în care a jucat la București sau Craiova în roluri dificile. Nu uită nici ”prima decepție”, nici ”primele succese”, citând și câteva fragmente din cronicile vremii. Dar pe măsură ce narațiunea înaintează, observăm că autorul vorbește pe larg despre colegii săi, alături de care juca seri de-a rândul, sau pe care i-a privit ca spectator. Evocare cu mult spirit critic, fără invidie, fără dorința de a ”scădea” pe colegii săi în ochii acelor ce nu i-au văzut jucând. Unii dintre aceștia reprezintă ”nume mari” ale scenei românești și A. Pop Marțian caută să le reînvie personalitatea artistică și umană în scurte portrete, unele din ele publicate de-a lungul timpului în revista de teatru ”Rampa”. Sunt portrete esențiale care nu vor putea lipsi din nicio caracterizare a locului pe care aceștia l-au avut în evoluția teatrului românesc.
A. Pop Marțian a debutat și a jucat într-o epocă în care direcția de scenă trecea printr-un quasi-anonimat – profesorul nostru Tudor Vianu spunea că până aproape de primul război mondial regizorul nici nu apărea pe afiș. Important era actorul – monstru sacru (modelul european era evident) pe care publicul îl căuta, îl urmărea cu răsuflarea tăiată, îl aplauda frenetic. Locul pe care îl ocupă directorul de scenă în viața teatrală românească reprezintă o treaptă și încă una esențială în procesul evoluției teatrului românesc, al imprimării unor viziuni noi, profunde, a unor concepții intelectuale care includ toate domeniile artei spectacolului, psihologiei, sociologiei, etc. A. Pop Marțian a jucat sub ”bagheta” unora dintre acești regizori. De aceea, încă de la început spune: ”Lucrând multe roluri cu Paul Gusty socotesc că despre el pot spune multe lucruri”, așa cum a procedat până aici cu Vasile Enescu, așa cum va scrie mai târziu despre Soare Z. Soare, despre V.D.Bumbești, despre C.I. Nottara.
Paginile cărții lui A. Pop Marțian, relatând experiența unei vieți dedicate teatrului, aduc un spor însemnat în cunoașterea resorturilor profunde ale procesului de înnoire a scenei românești din această perioadă, a amprentei personale imprimată de directorii de scenă asupra spectacolului. Se analizează relația dintre regizor și autor, contribuția directorului de scenă la îmbunătățirea textului prezentat de dramaturg, la aflarea acelei modalități de a face textul să cucerească publicul larg. Despre regizorii și autorii dramatici români care au debutat și s-au afirmat în această perioadă, cum ar fi Victor Ion Popa, Al.Kirițescu și alții – am citat doar câțiva dintre ei – mărturiile lui A. Pop Marțian sunt prețioase și orice se va scrie despre aceștia va trebui să țină seama de ele.
În anul 1929, spune autorul ”Memoriilor”, ”având mai mult timp ca de obicei […] m-am ocupat cu adunarea unora dintre poeziile mele din revistele unde le publicasem timp de șapte ani, și cu publicarea primului și ultimului volum de versuri „Serile cătunului”. Volumul a avut un frumos ecou, cronicarii subliniind influența benefică pe care poezia română contemporană o avea asupra autorului şi care se înscria în descendența liricii românești tradiționale. Îi numește pe cei care au scris despre poezia lui, arătând că aceste cronici au apărut în presă și s-a vorbit la postul de radiodifuziune. A. Pop Marțian se referă desigur la cronica dedicată în seara zilei de 30 decembrie 1929 de Perpessicius, care de doi ani era titularul ”cronicii literare” la postul Radio România. ”Serile cătunului” de A. Pop Marțian este prezentat în aceeași emisiune cu ”Noul Testament” de Gala Galaction. Memorialistul citează câteva rânduri din cronica lui Perpessicius. Cu părerea de rău că nu putem reproduce întregul text semnat de Perpessicius, o pagină de subtilă analiză critică foarte frumos scrisă, vom spune că volumul de versuri semnat de A. Pop Marțian este consemnat de G.Călinescu în Istoria literaturii române, 1940, p.852, care subliniază filiațiile „cu perspectivele câmpenești stil Pillat, Blaga, Crainic”.
Am vrut în rândurile de mai sus să atragem atenția asupra cărții de memorii a lui A. Pop Marțian, a cărei apariție, după mai bine de o jumătate de veac de când autorul a așternut pe hârtie ultimele rânduri, poate să fie considerată un fapt ce ține de domeniul extraordinarului. Lectura acestui text este binevenită pentru toți cei ce iubesc trecutul teatrului românesc. După ultima pagină simțim că această ramură a culturii noastre a avut în persoana lui A.Pop Marțian un mare actor, un eminent pedagog și, nu în ultimul rând, un memorialist în sensul superior al cuvântului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu